Viața în R.Moldova este condusă și astăzi după regulile dictate de Rusia în 1940

 

Trăim în fiecare zi după regulile dictate de Rusia în 1940

Analistul politic Oazu Nantoi susținător, promotor în spațiul public din R.Moldova al ideii de ”națiune civică moldovenească”, văzută ca un fel de colectivitate în care etnicii români majoritari în RM se numesc români, limba și-o numesc română, și împreună cu celelalte etnii construiesc ”națiunea civică”, sau ”națiunea politică” moldovenească, a Republicii Moldova.

Cultural, etnolingvistic – români, politic- moldoveni. Accente oarecum diferite față de națiunea civică moldovenească a lui Kulminski, asta e drept cu picioarele în moldovenismul etnic, oricâtă maskirovka și-ar face nespunând lucrurilor pe nume.

Dar, oricum, ideea, eticheta, acestea au fost promovate în spațiul public de către Nantoi.

Doar în ultimii câțiva ani, de când i-au preluat ideea, omul a renunțat să o mai promoveze. El chiar a crezut că aici poți construi un fel de Elveție, în care etnicii români locali să fie un fel de Schweizerdeutschen așa (germani elvețieni), un fel de ”români moldoveni”, ca să ținem și lupul sătul și oaia întreagă, să nu renunțăm la jucăria preferată – statul numit Republica Moldova.

Eu însă cred că el o să ajungă să înțeleagă într-un final, în următorii ani, că Republica Moldova e tot un fel de Transnistrie, față de România, și oricât de multe eforturi ai încerca să faci aici la Chișinău, tentativele de a merge înainte în istorie cu acest proiect, cu ideea unei statalități distincte de România la est de Prut, reprezintă o victorie permanentă, secundă cu secundă, a Rusiei, țara pe care Nantoi o înfierează pe bună dreptate atunci când vine vorba de evenimentele din 1992 din stânga Nistrului și ce s-a întâmplat de atunci și până acum.

Cât suntem ”țară independentă”, independentă de România, Rusia a câștigat, ea nici nu are nevoie să miște ceva în front, noi, ținându-ne ca niște orbeți de ideea statalității ”moldovenești” (de fapt antimoldovenești), trăim în fiecare zi după regulile dictate de Rusia în 1940.

Nu poate să fie moldovenească o statalitate în care adevăratele elemente culturale moldovenești sunt în continuare fie ignorate, fie combătute, pentru că provin din partea principală, dominantă, a Moldovei, care e în dreapta Prutului.

Nu poate să fie moldovenească o statalitate care continuă multe dintre invențiile și falsurile sovietice drept mituri fondatoare proprii, o țară care nu și-a făcut ordine în propriile costume populare, în propria muzică populară, dansuri, și continuă să folosească modelele false din perioada sovietică, croite cu scopul de a ne diferenția în mod mincinos de ceilalți moldoveni, de cei din dreapta Prutului, în condițiile în care Prutul nu a fost niciodată o linie de demarcație culturală, în spațiul românesc diferențierea regională făcându-se dintotdeauna pe axa nord-sud, niciodată est-vest.

 

 

 

 

Asta se numește FURT DE IDENTITATE și noi nu avem dreptul, nu avem niciun drept să ne numim MOLDOVENI dacă ne construim identitatea pe niște fragmente trunchiate din zestrea culturală a vechii Moldove, peste care punem straturi și straturi de mizerie sovietică menită să ne contorsioneze identitatea și să ne transforme, încet-încet, în homo sovieticus, pregătindu-ne, în fapt, să ne lăsăm de moldovenitatea noastră.

Republica Moldova de astăzi nu poate să fie moldovenească, nici civic, nici în alt sens, în condițiile în care cetățenii ei votează cu picioarele și fug ca potârnichile care încotro, ei renunțând la a-și mai lega viitorul de acest pământ și de această colectivitate umană. Ea este antimoldovenească și antiromânească, continuându-și misiunea cu care a și fost creată de sovietici în 1940.

Unica țară moldovenească, singura, există deja, se numește România. E singura țară pe care moldovenii o au, e singura țară care îi reprezintă. Singura în care se pune măcar problema, dacă încă nu a început construcția, unei autostrăzi care să ajungă, în perspectivă, până la Chișinău.

E țara în care, cu toată subdezvoltarea regiunii Moldova, moldovenii trăitori acolo o duc de minim 3-4 ori mai bine, raportat la toți indicatorii macroeconomici, față de moldovenii din așa-zisul ”stat moldovenesc” Republica Moldova.

 

 

 

Deputatul Oazu Nantoi și cei ca el vor trebui să se trezească la realitate – nu poți persista în ideea de ”statalitate moldovenească” independentă de România dacă tu te declari pro-occidental și nu-ți place ceea ce ne face Rusia. Statalitate moldovenească distinctă de România înseamnă că Rusia a câștigat, iar voi o susțineți în fiecare clipă declarându-vă împotriva ei.

Unica soluție, singura posibilitate de a ne salva, cei care vorbim această limbă, care împărtășim această cultură, aici, unica soluție de a salva MOLDOVENII, prezența moldovenească în spațiul dintre Prut și Nistru, este unirea cu România, este revenirea acolo de unde am fost rupți.

Cei care, în continuare, consideră că acestea sunt niște vorbe abstracte, să tragă un ochi peste statisticile demografice – în 10-15 ani vom ajunge incapabili să mai păstrăm măcar aparențele de capabilitate de a susține funcționarea unui stat independent, scrie inliniedreapta.net

Publicitate

De ce așa-zisul „marele război pentru apărarea patriei” nu a fost războiul nostru?

 

 

 

ALEXANDR LUKAȘENCO, președintele Belarus : Așa-zisul „RĂZBOI pentru APĂRAREA PATRIEI ” nu este nici al bielorușilor, nici al ucrainenilor, nici al românilor și nici măcar al rușilor.

 

 

 

Foto – Sluga Dodon, președintele de mucava al R.Moldova și stăpânul său, Vladimir Putin, președintele Rusiei

 

 

 

Petru Bogatu : ”Așa-zisul război pentru apărarea patriei” nu a fost războiul nostru !

A înțeles până și A. Lukașenko. Așa-zisul ”război pentru apărarea patriei” nu este războiul nostru. E opera lui Hitler și Stalin pe care aceștia l-au dezlănțuit și l-au impus apoi întregii Europe.

Dacă nu oprim nebunia lui Dodon cu anunțata lui celebrare în stil sovietic a zilei de 9 mai – suntem pierduți, ne merităm destinul de vasali umili și de bondoci sub-culturali

 

Sub ochii noștri are loc o re-sovietizare în forță a Republicii Moldova. Președinția, guvernul și primăria orașului Chișinău s-au înhămat la sarcina pusă de Putin de a rescrie istoria pe calapodul lui Stalin, pentru că, vorba lui George Orwel, cine controlează trecutul acela controlează prezentul și viitorul.

Pângărește memoria

Obrăznicia președintelui Igor Dodon întrece orice măsură. Bravada nerușinată cu care impune agenda politică și ideologică rusească  pângărește memoria colectivă a românilor și a tuturor popoarelor care au avut de suferit de pe urma regimului totalitar sovietic.

A ajuns să se laude tocmai de la tribuna APCE cu pregătirea unor „evenimente de anvergură dedicate victoriei în marele război pentru apărarea patriei”. Tam-tamul în jurul zilei de 9 mai este atât de mare încât ai impresia că te afli nu la Chișinău, ci la Moscova, unde, de altfel, pentru prima dată în ultimii zece ani vor defila, conform hotărârii guvernului Chicu, ostașii Armatei Naționale.

Și ca treaba să fie rotundă, primarul socialist al capitalei, Ion Ceban, nu se lasă mai prejos. Toarnă și el gaz în foc.

În timpul  vizitei sale la Sankt Petersburg s-a angajat public să susțină ideea „unui grup de inițiativă” de a crea la Chișinău o filială a „muzeului” blocadei Leningradului. Tot el caută bani pentru repararea Complexului Memorial „Eternitate”, un alt instrument  rusesc de manipulare și modelare a minților.

Și toate acestea au loc pe fundalul sforțărilor actualei guvernări de a șterge identitatea națională a Basarabiei. Colecția de obiecte ale pretinsei „blocade a Leningradului” nu-i exclus să fie expusă în „Muzeul ocupației sovietice” pe care președintele filorus a amenințat să-l închidă la finele anului trecut.

Încercările regimului Dodon de a readuce în Republica Moldova cultul militarismului sovietic și velikorus, de a reimplementa ritualul demonic de preamărire a rolului URSS în cea de-a doua conflagrație mondială  nu sunt inițiativele lui personale, firește. Acestea fac parte dintr-o strategie rusească de recucerire ideologică a republicilor ex-sovietice.

Moscova nu degeaba își iese din țâțâni când undeva la Vilnius sau Tallinn sunt demontate statuile  sau sunt închise memorialele legate de războiul din anii 1941-1945. Simbolurile URSS sunt un element-cheie de care se folosește propaganda putinistă pentru a menține în fostele teritorii ocupate sau controlate de Kremlin sindromul Stockholm, adică atașamentul victimei pentru călăul care a împilat-o, înfometat-o și deportat-o.

O reglare de conturi între tirani

Jenant este faptul că Rusia își ia revanșa la Chișinău chiar în momentul în care până și Bielorusia se trezește din somnul conștiinței naționale. Într-un interviu pentru televiziunea kazahă, liderul de la Minsk, Aleksandr Lukașenko, a declarat că războiul sovieto-german „nu este războiul nostru”. Și a explicat de ce.

Și poporul belarus, și cel kazah, a lăsat el să se înțeleagă, au avut doar de suferit de pe urma acestei confruntări. Cele două puteri care s-au războit „s-au pus cu biciul pe noi”, a conchis Lukașenko.

Declarațiile sale au scandalizat până peste poate presă aservită Kremlinului, președintele belarus fiind făcut cu ou și cu oțet. Nu m-aș mira dacă Moscova se va năpusti cu noi represalii împotriva Minskului.

Oricum, Lukașenko a spus adevărul. Așa-zisul „război pentru apărarea patriei” nu este nici al bielorușilor, nici al ucrainenilor, nici al românilor și nici măcar al rușilor. A fost o reglare de conturi  între doi tirani, unul nazist și altul comunist. Celebrarea acestuia într-o manieră șovină și revanșardă ne lezează demnitatea națională și ne jignește inteligența.

Iată câteva argumente pentru care orice sărbătorire a zilei de 9 mai la Chișinău în formatul impus de Moscova este o acțiune antinațională care sfidează bunul simț și denaturează adevărul istoric.

 

Primul. Actualul teritoriu al Republicii Moldova nu s-a aflat „sub ocupație germano-fascistă”, după cum se exprimă propaganda rusească, fiind parte integrantă a statului român independent. ”Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” a fost apelul la luptă  adresat Armatei Române în vara anului 1941, soldat cu eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică. Astfel, Armata Roșie nu a avut nimic de eliberat între Prut și Nistru în august 1944. Din contră,  perpetuarea prezenței ei a fost pe cât de ilegală, pe atât de criminală.

Al doilea. Uniunea Sovietică, comunistă, a ocupat şi a anexat părţi ale României în iunie 1940, teritorii care nu i-au mai fost returnate, fapt constatat în Rezoluția Parlamentului European de la 19 septembrie 2019.

Al treilea. În aceeași Rezoluție a Parlamentului European se arată că „cel de-al Doilea Război Mondial, cel mai devastator război din istoria Europei, a fost cauzat de Tratatul de neagresiune nazisto-sovietic din 23 august 1939, cunoscut și sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop,  și protocoalele sale secrete, care a permis ca două regimuri totalitare cu obiectivul de a cuceri lumea să împartă Europa în două zone de influență”.

Al patrulea. Până la 22 iunie 1941 Hitler și Stalin au fost aliați și totodată fiecare dintre ei pregătea în taină o agresiune împotriva celuilalt. Războiul dintre ei era inevitabil și decurgea din ideologia nazistă și cea comunistă. Hitler, în conformitate cu doctrina național-socialistă, urmărea „extinderea spațiului vital” pentru rasa ariană la nivel planetar, iar Stalin, în conformitate cu învățătura lui Marx-Engels-Lenin, dorea să provoace revoluția mondială și instalarea forțată a comunismului în toată lumea.

Al cincilea. Într-o serie de documente internaționale, în special, în mai multe declarații sau rezoluții ale APCE, Adunării Parlamentare a OSCE și Parlamentului European se consemnează că intrarea Armatei Roșii în țările Europei Centrale și de Est în anul 1944 a pus începutul unei ocupații sovietice care a durat nu mai puțin de 45 de ani.

Al șaselea. Parlamentul European a instituit Ziua  Internaţională a eroilor în lupta împotriva totalitarismului (pe 25 mai), și Ziua de comemorare a victimelor regimurilor totalitare (pe 23 august), arătând că „regimurile naziste și comuniste au comis crime în masă, genocid și au realizat deportări, cauzând pierderi fără precedent de vieți omenești și privări de libertate”.

Al șaptelea. Înfrângerea catastrofală din 1941-1942  a Armatei Roșii, care avea o superioritate netă asupra Wehrmachtului în tancuri, avioane și resurse umane, dovedește că populația URSS nu dorea să lupte pentru Stalin și regimul său totalitar. Pentru prima dată în istorie peste un milion de locuitori ai unui stat invadat au acceptat să lupte cu arma în mână de partea invadatorilor (armata generalului Vlasov), numărul dezertorilor și prizonierilor sovietici fiind de peste 7 milioane.

Al optulea. Pretinsa „blocadă a  Leningradului” este un fals bolșevic abominabil. În realitate, avem de a face cu un  act de genocid  sovietic. Stalin a comis o crimă de război, lăsând în mod premeditat ca populația să moară de foame, cu toate că aprovizionarea orașului se putea face pe lacul Ladoga sau pe cale aeriană. Pentru liderii comuniști oamenii care ajungeau prizonieri sau se pomeneau sub administrația germană nu erau decât un gunoi. La 3 iulie 1941, bunăoară, Stalin ordonase să fie arse  sau distruse toate localitățile ocupate de Wehrmacht, sortindu-i pierii pe proprii cetățeni abandonați sub stăpânire nazistă.

Al nouălea. Armata Roșie a ajuns la Berlin în mai 1945 numai datorită sprijinului militar, logistic, economic și tehnologic al aliaților. Marea Britanie a luptat cu succes cu Germania nazistă pe mare și pe uscat, pricinuindu-i pierderi enorme, încă din septembrie 1939, când Stalin devenise oficial aliatul lui Hitler. Debarcarea anglo-americană în Sicilia din 1943 și răsturnarea regimului Mussolini a înclinat decisiv balanța războiului în favoarea aliaților. Fără avioanele, tancurile, armele, tehnologiile de război și alimentele furnizate Uniunii Sovietice de către SUA încă din anul 1941 Armata Roșie nu avea nicio șansă să iasă basma curată din confruntarea cu Wehrmachtul.

 

Dacă nu oprim nebunia lui Dodon cu anunțata lui celebrare în stil sovietic a zilei de 9 mai, suntem pierduți. Ne merităm destinul de vasali umili și de bondoci sub-culturali.

 

https://www.deschide.md/ro/stiri/editorial/60747/Petru-Bogatu–De-ce-a%C8%99a-zisul-%E2%80%9Emarele-r%C4%83zboi-pentru-ap%C4%83rarea-patriei%E2%80%9D-nu-este-r%C4%83zboiul-nostru.htm

Mitul aşa-numitei românizări a moldovenilor şi al discriminării politico-juridice a minorităților naționale în RSS Moldova

 

 

 

 

 

 

Foto: Arealul de răspândire a poporului  român

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mitul aşa-numitei românizări a moldovenilor şi al discriminării politico-juridice a alolingvilor în RSS Moldova

 

 Continuarea articolului ”O diversiune rusească- CREAREA AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE” ”https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/01/31/o-diversiune-ruseasca-crearea-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene/

 

 

 

Nici ţarismul rus, nici regimul totalitar sovietic nu aveau interesul să dezvolte relaţii social-economice, politico-juridice şi naţional-culturale armonioase între românii moldoveni din stânga Nistrului şi cei din dreapta acestui fluviu, mai ales cu cei de la vest de Prut.

Ghidându-se de dictonul Divide et impera, promotorii politicii imperiale expansioniste au elaborat şi au susţinut cu tenacitate şi în permanenţă teoria privind existenţa a două popoare est-romanice distincte – român şi moldovean, membrii cărora ar fi vorbit două limbi diferite – română şi moldovenească. În anii 1924-1940, aceste idei aberante au fost inoculate populaţiei RASSM prin intermediul şcolilor, presei, radioului, structurilor partidului comunist, organizaţiilor comsomoliste, sindicatelor etc.

Etnicii români şi limba română erau prezentaţi populaţiei din stânga Nistrului nu numai ca ceva străin, ci şi ca inamici, duşmani ai limbii şi culturii moldovenilor.

Tentativele pedagogilor, scriitorilor şi savanţilor din RASSM de a dezvolta limba, literatura şi cultura populaţiei autohtone prin folosirea succeselor obţinute în domeniile respective de către conaţionalii lor din România erau întâmpinate cu ură şi duşmănie de către autorităţi, îndeosebi de către instituţiile represive sovietice.

Astfel, pentru contribuţia activă la traducerea în viaţă a rezoluţiei biroului comitetului regional de partid din Moldova al PC (b) din Ucraina referitor la trecerea limbii moldoveneşti (în realitate a graiului moldovenesc) la grafia latină, adoptată la 2 februarie 1932 la ordinul conducerii CC al PC (b) al URSS, au avut de suferit sute de intelectuali din raioanele din stânga Nistrului.

Majoritatea adepţilor şi promotorilor alfabetului latin în RASSM, care doreau sincer prosperarea graiului matern, au fost etichetaţi drept „naţionalişti moldoveni”, arestaţi şi condamnaţi în anii 1936-1939 la diverse pedepse pentru comiterea aşa-numitei crime de „românizare a linghii moldoveneşti” prin introducerea cuvintelor „româneşti franţuzite, neînţelese pentru truditorii moldoveni”.

Membrii colectivelor, din care făceau parte persoane represate, au fost impuse, în cadrul unor adunări şi mitinguri, să condamne vehement activitatea lor, stigmatizându-le, după cum li se cerea, cu cele mai periculoase etichetări din punct de vedere al climatului politico-juridic din URSS: „naţionalişti burghezi”, „duşmani ai norodului”, „naţionalişti moldoveni”, „agenţi ai boierilor români”, „românizatori ai linghii moldoveneşti”, „duşmani ai puterii sovietice” etc.

Participanţii la aceste întruniri au fost nevoiţi să încuviinţeze şi să aplaude condamnările abuzive, adoptate atât de instanţele judecătoreşti legitime, cât şi de cele ale organelor anticonstituţionale extrajudiciare, adică de către osoboe soveşcianie, dvoiki, troiki.

Prin deciziile adoptate de adunările respectivelor colective se cerea ca şi pe viitor să fie pedepsiţi cât mai dur toţi duşmanii poporului sovietic pentru a „curăţa” URSS de elementele care, în opinia lor, frânau edificarea socialismului.

La fel ca şi în alte republici sovietice, ziarele, revistele şi emisiunile radiofonice din RASS Moldovenească publicau şi difuzau cu regularitate materiale cu privire la condamnarea oamenilor.

Astfel, locuitorilor din Transnistria li se inoculau, treptat, timiditatea şi frica. Populaţia autohtonă din raioanele din stânga Nistrului era timorată, orişice pledoarie în apărarea limbii materne şi a culturii naţionale erau, de regulă, calificate drept activităţi naţionaliste şi antisovietice.

Mai mult ca atât, regimul totalitar sovietic, prin intermediul sistemului de instruire în şcoli şi a celui de agitaţie şi propagandă, a reuşit să educe, inclusiv în rândurile etniei autohtone, ura faţă de graiul moldovenesc cu grafie latină şi, îndeosebi, faţă de glotonimul „limba română”, etnonimul „român”, faţă de România şi chiar faţă de locuitorii Basarabiei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am examinat, relativ detaliat, modul de terorizare a populaţiei din RASS Moldovenească de către regimul totalitar sovietic în anii 30 ai secolului al XX-lea, aplicat cu perseverenţă atât după 1940, cât şi după 1988, pe întreg teritoriul RSSM, îndeosebi în raioanele din stânga Nistrului, împotriva oamenilor oneşti, care militau pentru dezvoltarea firească a limbii materne, pentru revenirea ei la grafia latină, pentru recunoaşterea identităţii ei cu limba română.

Deseori au fost terorizaţi şi represaţi cei care pledau pentru egalitatea reală a limbilor, pentru ca activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti şi a altor instituţii din RSSM să fie exercitată nu numai în limba rusă, dar, obligatoriu, şi în limba română, numită atunci oficial „limba moldovenească”.

Frica şi ura faţă de glotonimul „limba română” şi de etnonimul „român”, inoculate locuitorilor Transnistriei, chiar şi membrilor etniei autohtone, în perioada de teroare din anii 30 ai secolului XX le-a permis adepţilor forţelor politice de orientare imperial-şovină să prezinte, începând cu anul 1988, trecerea graiului moldovenesc la grafia latină drept modalitate de românizare a „limbii moldoveneşti” şi a „norodului moldovenesc”, atrăgându-i, astfel, pe o parte din locuitorii zonei de est a RSSM la luptă împotriva decretării limbii moldoveneşti drept limbă de stat şi revenirii ei la grafia latină.

Ura faţă de etnia majoritară s-a manifestat cu o deosebită putere în rândurile vorbitorilor de limbă rusă şi, îndeosebi, a migranţilor alolingvi, concentraţi în întreprinderile industriale subordonate ministerelor unionale, în timpul examinării Scrisorii deschise a celor 66 de intelectuali, publicată la 17 septembrie 1988 în ziarul „Învăţământul public”, scrisoare în care se pleda pentru conferirea statutului de limbă de stat limbii moldoveneşti, recunoaşterea identităţii ei cu limba română şi revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină.

Urmărind scopul de a dezbina mişcarea de eliberare naţională a populaţiei autohtone, care lua avânt în 1988, în luările lor de cuvânt la adunările colectivelor de muncă, în cadrul emisiunilor radio şi tv, în publicaţiile din presa periodică, reprezentanţii migranţilor denaturau doleanţele îndreptăţite ale autorilor Scrisorii deschise pentru salvarea de dezastru a limbii materne a băştinaşilor, prezentându-le în calitate de manifestări naţionaliste şi tendinţe periculoase de lichidare a limbii moldoveneşti, prin aşa-zisa „românizare” a ei.

Migranţii şi urmaşii lor se străduiau să insufle autohtonilor sentimentul de frică şi, concomitent, de ură faţă de propunerile de a trece limba moldovenească la grafia latină şi de a recunoaşte identitatea ei cu limba română.

Astfel, a început terorizarea psihologică deschisă a populaţiei autohtone din Moldova de către migranţii alolingvi, îndeosebi a românilor moldoveni din zona de est a republicii.

Vorbitorilor de limbă rusă nu le convenea ca limba moldovenească (de facto, graiul moldovenesc, care, împreună cu graiurile muntenesc, bănăţean, crişan şi maramureşan constituie limba literară română) să obţină statutul de limbă de stat şi astfel să fie utilizată obligatoriu în activitatea structurilor de stat legislative, executive, judiciare, în instituţiile şi organizaţiile de deservire a populaţiei, în administraţiile fabricilor şi uzinelor, ale colhozurilor şi sovhozurilor din republica noastră.

Pe migranţii sosiţi cu miile din RSFSR, Ucraina, alte republici unionale cu scopul de a deţine funcţii de conducere în structurile aparatului organelor partidului comunist, ale instituţiilor de stat la nivel central, raional şi local, în întreprinderile economice, organizaţiile sindicale, comsomoliste, nu-i aranja perspectiva învăţării limbii populaţiei autohtone, pe care ei doreau s-o dirijeze.

În luările de cuvânt la diverse adunări şi mitinguri, vorbitorii de limbă rusă militau oficial de la tribună pentru păstrarea bilingvismului existent în RSSM, propunând în acest scop decretarea a două limbi de stat – moldovenească şi rusă.

De exemplu, prin rezoluţia mitingului din aprilie 1989, colectivul Uzinei Metalurgice Moldoveneşti din Râbniţa, constituit majoritar din migranţi (membri ai 32 de naţionalităţi) aduşi în Moldova din diferite regiuni ale URSS, insista, în mod ultimativ, asupra decretării în RSSM a două limbi de stat – „moldovenească şi rusă”.

Dar, ştiinţific, bilingvismul reprezintă utilizarea de către aceeaşi persoană a două limbi diferite. Drept exemplu de bilingvism armonios poate servi cazul Finlandei, unde demnitarii de stat, funcţionarii publici, persoanele antrenate în deservirea populaţiei utilizează în activitatea lor profesională două limbi – finlandeza şi suedeza.

În 1989, în RSSM, doar membrii etniei autohtone şi o proporţie infimă a membrilor minorităţilor naţionale puteau utiliza şi limba română, şi cea rusă.

Pe parcursul anilor 1792/1812-1989, grupurile naţionale, formate din migranţi aduşi de ţarismul rus şi de guvernanţii regimului totalitar sovietic, au neglijat constant, însuşirea limbii materne a românilor moldoveni. Conform datelor recensământului din 1989, din cei 600.366 ucraineni care locuiau în republica noastră au declarat că ar cunoaşte „limba moldovenească” doar 86.143 persoane (14,3% din numărul total); din cei 562.069 de ruşi – 66.466 (11,8%); din cei 153.458 de găgăuzi – 8.435 (5,5%); din cei 88.419 de bulgari – 8.252 (9,3%); din cei 65.672 evrei – 10.468 (15,9%); din cei 19.608 bieloruşi – 1.244 (6,3%); din cei 7.335 de germani – 469 (6,4%) de persoane.

Datele recensământului demonstrează că majoritatea absolută a membrilor grupurilor naţionale n-au utilizat niciodată „limba moldovenească” alături de cea rusă şi, deci, bilingvismul rus-moldovenesc nu a existat niciodată.

Pe parcursul a circa două secole (1792/1812-1989), în Moldova a existat doar un bilingvism unilateral, moldovenesc-rus.

Elita politică a migranţilor alolingvi şi a urmaşilor lor dorea ca acest tip de bilingvism să fie promovat, cu orice preţ, şi în continuare în RSSM.

Speranţele elitei migranţilor se rezumau la următoarele: prin decretarea a două limbi de stat se va putea menţine, şi pe viitor, monopolul limbii ruse în activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti, la fabrici şi uzine, în colhozuri şi sovhozuri etc., pentru ca totul să rămână ca în trecut, ca în perioada anilor 1792/1812-1989, când, cu susţinerea ţarismului rus şi ulterior a regimului totalitar sovietic era suficient să cunoşti doar limba rusă şi aveai posibilitatea să ocupi orice post de conducere în Moldova.

În pofida presiunilor psihologice, economice şi politice, Sovietul Suprem al republicii, prin actele normative lingvistice, adoptate la 31 august şi 1 septembrie 1989, a conferit limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, a legiferat revenirea ei la grafia latină, a constatat juridic identitatea limbii moldoveneşti cu limba română, i-a conferit limbii ruse statutul de limbă de comunicare interetnică şi, pentru prima dată în istorie, pe cale legislativă, prin art. 4 al Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, au fost reglementate modalităţile de utilizare a limbilor materne ale membrilor grupurilor etnice din RSSM, inclusiv: ucraineană, bulgară, găgăuză, ivrit, idiş, ţigănească.

Trecerea de la egalitatea formală a limbilor, existentă până în 1989, la cea reală, a permis populaţiei autohtone să-şi utilizeze limba maternă în toate instanţele de stat, administrative, judiciare, în instituţiile de cultură, în organizaţiile obşteşti, în întreprinderile economice etc.

Treptat, şi documentele au început să fie perfectate în limba română. Membrilor etniei autohtone li s-a oferit posibilitatea reală de a-şi înscrie copiii în instituţii preşcolare, medii generale şi superioare de învăţământ în limba maternă.

S-a procedat la pregătirea şi susţinerea în limba maternă a tezelor de doctorat, editarea în această limbă a rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice.

Astfel, a fost stopat parţial procesul de deznaţionalizare şi de rusificare a românilor moldoveni, degradare a limbii lor materne pe teritoriul aflat sub jurisdicţia organelor constituţionale ale Republicii Moldova. 

Sursa:

http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/802-nelegitimitatea-crearii-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene-partea-6.html

 Autor: Dumitru C. GRAMA