PLANUL DE LA MOSCOVA NU SE POTRIVEȘTE PE TEREN ÎN UCRAINA

Revista Time, citată de https://newsweek.ro.,a scris că există câteva sute de ruși care luptă pentru apărarea Ucrainei, împotriva propriei țări. Nu se poate să nu te întrebi cine sunt acești ruși care aleg să ia armele împotriva propriilor compatrioți?

Se pare că ar fi vorba și de soldați ruși care au fost capturați de Ucraina și au fost conviși să se alăture Ucrainei. Alții văd lupta ca un fel de protest politic. Îl urăsc pe Putin.

De ce este lipsită de motivație armata lui Putin în războiul dus împotriva Ucrainei

La rîndul său, publicația http://presamil.ro. scrie că Vladimir Putin a declanșat la 24 februarie războiul cu Ucraina convins că, așa cum se întâmplase în 2014, populația rusofonă mai cu seamă va fi de partea armatei Federației Ruse, că va intra rapid în Kiev și va impune un guvern ucrainean maleabil și obedient, dar și un nou președinte în locul temerarului Zelenski.

Pe rând, planul militar inițial s-a lovit de hotărârea și determinarea ucrainenilor de a lupta împotriva agresiunii rusești, de a-și salva avutul, familiile și viața.

Rusofonii au fost măcelăriți și ei de trupele rusești, așa încât nimic din ceea ce se așezase comod pe hârtie la Moscova, nu a funcționat în Ucraina pe teren.

Trupele „măreței” armate ruse, de care se temea o planetă întreagă, s-au dovedit nu doar neputincioase în îndeplinirea planurilor inițiale, dar ineficiente pe diverse fronturi.

Motivația a lipsit militarilor de la baza ierarhiei, dar și unor comandanți, care nu au reușit să identifice un inamic care trebuie „denazificat”.

Multe imagini au arătat niște tineri debusolați, prost echipați și hrăniți, speriați, care nu înțelegeau ce caută în Ucraina și de ce inamicul le vorbește tot în rusă sau în ucraineană.

De asemenea, alcoolul s-a dovedit un „întăritor” suficient de popular pe care l-au căutat cu obstinație în locuințele prădate din localitățile prin care au trecut, propaganda rusă nu a reușit nicio clipă să determine diabolizarea ucrainenilor, impunând un anume comportament față de pretinsul „inamic”.

În disperare, s-a apelat la mijloacele utilizate de Stalin, în Al Doilea Război Mondial, prin organizarea unor „detașamente speciale” menite să-i execute, prin împușcare, pe toți militarii care nu luptă suficient de hotărât, tentați să se retragă din calea armatei ucrainene.

Este foarte probabil ca mulți din aceia care au refuzat să lupte să fi fost amenințați sau chiar împușcați pe loc pentru acuzații de trădare.

Un „Jukov” civil și „Domnul Peskov”

„Jukov”-ul lui Putin, ministrul apărării din Federația Rusă, din 2012 până astăzi, Serghei Șoigu, este un inginer civil, care, față de predecesorul său, Anatoli Serdiukov, a preferat o ținută militară și un grad militar (general de armată), fiind însă complet lipsit de carismă și, mai ales, de experiența militară pe care să o poată afișa cu ostentație în fața corpului militar superior al Federației Ruse.

Putin se comportă în raport cu majoritatea generalilor ruși (pe unii i-a schimbat din funcții din februarie până azi, confirmând neputințele „operației militare speciale” de „denazificare” a Ucrainei), întocmai precum Stalin față de generalii Armatei Roșii, pentru că nu are încredere în competențele lor, după cum Șoigu nu este și nu va fi niciodată, oricât va dura conflictul din Ucraina, un personaj de talia lui Jukov.

De aceea, Putin, hotărât să mențină hățurile „operației militare speciale”, își impune deciziile și numeroși generali sunt tot mai nemulțumiți de această atitudine.

În plus, spre deosebire de Stalin, care, după Ordinul 270, din august 1941, nici nu și-a închipuit că ar putea să-și salveze fiul din prizonieratul german, spunându-le astfel celor din prima linie că dacă nu își salvează fiul, nimeni nu va beneficia de un asemenea sprijin, fiii celor din înalta ierarhie politică și militară a Moscovei lui Putin nici măcar nu sunt pe front.

Când a fost sunat de un pretins recrutor (un jurnalist de la un post TV din Rusia, care s-a dat drept ofițer într-un centru de recrutare), pentru a fi întrebat de ce nu s-a prezentat la încorporare, după declararea mobilizării parțiale, fiul purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Nikolai Peskov, a declarat că el e „domnul Peskov”, că „nu va veni nicăieri”, urmând „să rezolve problema la un alt nivel”.

Convorbirea a fost disponibilă la un canal TV din Rusia, a putut fi auzită de milioane de familii, care au înțeles rapid că mobilizarea nu e pentru toată lumea, mai ales pentru elita care propovăduiește războiul, îndemnându-i la luptă pe alții, dar sustrăgându-se rigorilor recrutării.

Armata rusă a demonstrat, în conflictul din Ucraina, neputința de a organiza eficient liniile logistice pentru aprovizionarea cu hrană, echipament și muniție a trupelor aflate în prima linie, iar recunoașterea acestui fapt a venit prin înlocuirea la vârful armatei ruse a militarului de rang înalt direct responsabil de logistică.

De ce este mobilizarea parțială un eșec anunțat

 Mobilizarea parțială, ordonată de Putin, este în sine o dovadă a eșecului armatei ruse în perioada februarie-septembrie.

Ea aduce acum în armată, la un loc, soldați cu un oarecare nivel de instruire, care sunt în majoritate deja ostili războiului, ei și familiile lor, după cum o dovedesc imaginile din centrele de recrutare (într-un asemenea centru, un recrut l-a împușcat chiar pe ofițerul responsabil de încorporare!), prin protestele timide, încă, în orașe importante din Rusia.

Foto: Cultul lui Putin

Arme ruginite oferite rezerviștilor la mobilizarea parțială.

Lipsiți de motivație într-un registru superior trupele regulate trimise în conflict din 24 februarie, ei scapă supravegherii polițienești din propriile orașe, aducând revolta în interiorul instituției militare, care reușește „performanța” incredibilă de a-i aduna împreună pe contestatari și de a le da arme, înarmându-le, așadar, indignarea.

E puțin probabil ca ei să (mai) fie permeabili la propaganda asiduă a regimului Putin, chiar dacă promisiunile financiare ar putea să pară unora motivante.

Un soldat de conscripție (chiar și rezervist), care e motivat exclusiv prin bani, fără o anume construcție ideatică asupra dușmanului și a scopului pentru care acesta trebuie ucis (ceea ce Putin ar fi trebui să înțeleagă din epopeea soldatului sovietic în așa-zisul „Mare Război pentru Apărarea Patriei”, din 1941-1945!), nu va fi niciodată eficient.

În plus, sumele pe care Rusia trebuie să le plătească sunt prea mari și nu și le poate permite în condiții de criză generală, chiar dacă promisiunile ar putea să pară generoase.

Amintiți-vă, de altfel, de „prețul” plătit, la un moment dat, familiilor celor care își îngropau morții în primăvara acestui an: câteva plase cu cartofi, ceapă și ulei!

Mobilizarea parțială aduce sub arme (multe Kalașnikov-uri, ruginite, cum s-a putut vedea în multe imagini!) rezerviști care trebuie echipați, cazați, hrăniți, dar mai cu seamă instruiți, în comun, cel puțin două luni, cu cheltuieli semnificative, pentru a putea semăna cât de cât cu o armată regulată.

Ei trebuie să facă față unei armate ucrainene hotărâte, puternic motivată să-i alunge de pe teritoriul țării pe rușii invadatori, beneficiind de sprijin logistic, financiar, medical, material și în echipamente de luptă moderne, asigurat de alte țări.

Dacă Rusia a fost neputincioasă în a asigura liniile logistice necesare pentru armata regulată, este de presupus că va avea dificultăți și mai mari pentru a putea susține, măcar la un nivel decent, echiparea, cazarea și hrănirea rezerviștilor, la care se adaugă detașarea unui număr important de cadre militare din prima linie pentru a-i putea instrui în concordanță cu experiențele înregistrate de armata rusă în cele peste 200 de zile de război.

Anotimpul rece, acela care rușilor le-a fost pavăză în multe rânduri, găsește această armată nu într-o postură defensivă, cum e obișnuită, ci una forțat ofensivă, astfel încât eventualele avantaje ale „generalului Iarnă” să nu poată fi exploatate corespunzător.

Moscova ar putea fi silită, cu o armată de strânsură, slab pregătită, instruită și echipată, lipsită de o motivație puternică, să înghețe la propriu un conflict pe care l-a inițiat cu un plan lipsit de realism, prost executat și, în cele din urmă, adaptat continuu, cu multe neputințe, o crasă ineficiență și resurse modeste.

Lui Putin îi mai rămâne fluturarea „iernii nucleare”. O miză pe care, cu spatele la zid, o aruncă în joc.

Urmele de rațiune, să sperăm, îi vor oferi înțelepciunea necesară, deși nu a dovedit nicicând, în ultimele 200 de zile, că ar avea-o.

Publicitate

PROPAGANDA RUSĂ ȘI MITUL DENAZIFICĂRII UCRAINEI

Denazificarea Ucrainei a fost proclamată drept una dintre motivațiile invaziei pe scară largă lansată de Federația Rusă la 24 februarie 2022. Înseamnă că guvernul rus a considerat, cel puțin în declarațiile sale publice, că sentimentele naziste în rândul ucrainenilor erau o amenințare care ar putea justifica începerea unui război pe teritoriul unui stat străin suveran.

Aceste acuzații de nazism, deși sunt ridicole, sunt de asemenea periculoase, deoarece deformează faptele în încercarea de a prezenta victimele genocidului drept ticăloși, scrie publicația https://ukrainian-studies.ca.

Războiul informațional dus de Rusia și-a propus să semene îndoieli în comunitatea internațională prin denaturarea faptelor istorice.

Acest lucru este aproape la fel de periculos ca și bătăliile de pe front, deoarece îndoielile pot compromite sprijinul internațional de care Ucraina are nevoie pentru a câștiga războiul.

Prin urmare, este absolut esențial să clarificăm lipsa de temei a acestor acuzații.

Astfel,pentru a discredita acuzațiile propagandistice ale Rusiei referitoare la nazismul Ucrainei, să ne concentrăm pe trei perioade cheie în care Rusia a încercat să creeze o imagine falsă despre Ucraina: lupta pentru independență și căutarea eroilor naționali în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial; decăderea identității sovietice după independență și până la Revoluția demnității din 2014; și renașterea identității ucrainene în opoziție cu Rusia, după ce agresiunea sa împotriva Ucrainei începută în 2014, a culminat cu invazia sa pe scară largă în 2022.

Mișcarea de eliberare a Ucrainei din secolul al XX-lea: eroi naționali și anti-eroi.

Principala țintă a propagandei ruse – naționalistul ucrainean Stepan Bandera – rămâne una dintre cele mai disputate, dar importante figuri din istoria modernă a Ucrainei.

Înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, Bandera a fost lider al mișcării de eliberare a Ucrainei (reprezentată de Organizația Naționaliștilor Ucraineni, OUN).

Unul dintre obiectivele principale ale acestei mișcări a fost obținerea independenței Ucrainei față de Uniunea Sovietică.

Fără îndoială, personalitatea lui Stepan Bandera este una complexă, ceea ce îl face o țintă ușoară pentru propaganda rusă.

Istoria Ucrainei secolului al XX-lea are multe nume care au fost șterse sau denigrate de propaganda sovietică, din cauza încercărilor lor de a restabili independența Ucrainei.

Prin urmare, declararea patrioților ucraineni ca fiind naziști în mod implicit pentru rezistența ocupației sovietice, este nejustificată și deformează faptele istorice.

Cu toate acestea, propaganda rusă continuă tradiția sovietică, susținând că orice ucrainean care crede că este necesar să lupte pentru independența patriei sale este un criminal de război.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că din punct de vedere istoric, ucrainenii au jucat un rol crucial în înfrângerea naziștilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Frontul a traversat de două ori teritoriul Ucrainei , provocând între 5 la 7 milioane de morți și distrugând sute de orașe și sate.

Aceste răni rămân adânc în memoria ucrainenilor, și poartă un simbolism profund și tragic pentru ucraineni, care văd astăzi imagini similare în localitățile din țara lor rase de trupele ruse.

Ruperea cu trecutul sovietic și căutarea identității naționale

După ce și-a câștigat independența în 1991, în urma prăbușirii URSS, Ucraina a trebuit să-și amintească identitatea sa, după șaptezeci de ani de cenzură sovietică, să-și regăsească eroii naționali care au fost șterși din istorie și să reînvie limba ucraineană care fusese exclusă din viața de zi cu zi.

Având în vedere că lupta pentru independența față de Rusia a fost timp de secole o parte integrantă a istoriei ucrainene , regimul rus a văzut-o întotdeauna ca pe o amenințare la adresa securității sale – conștient fiind că reînvierea istoriei ucrainene, înseamnă pierderea loialității și dependenței ucrainenilor de Rusia.

Trei factori sunt mai importanți în lupta Ucrainei de a-și defini identitatea: limba, decomunizarea și elitele politice.

Nu este surprinzător, toate acestea au fost ținte esențiale pentru propaganda rusă,care are o experiență îndelungată în prezentarea faptelor în negru și în denaturarea adevărului.

Limba

Conform recensământului ucrainean din 2001, aproape o treime dintre cetățenii ucraineni au declarat limba rusă ca fiind limba lor maternă. Un număr atât de mare de vorbitori de limbă rusă a fost folosit de propaganda rusă ca o justificare pentru „protejarea” propriului popor.

Cu toate acestea, deși limba este un factor important în definirea identității de sine, ea nu definește identitatea națională a unei persoane, ceea ce este confirmat de sondajele ucrainene.

Potrivit unui sondaj din 2019 , o majoritate covârșitoare a populației Ucrainei se considera în principal ucraineni (75%). Mai mult, conform unui studiu printre cetățenii ucraineni de origine rusă, o treime s-au descris drept ucraineni, în timp ce o altă treime dintre respondenți s-au identificat drept „cetățeni vorbitori de limbă rusă ai Ucrainei”; între timp, doar 18% dintre cetățenii ucraineni de origine rusă au ales să se identifice ca ruși pentru a-și preciza identitatea.

Principala preocupare politică atât pentru Kremlin, cât și pentru majoritatea guvernelor ucrainene anterioare, a fost definirea statutului limbii ruse în Ucraina. Din 1996, Constituția ucraineană a proclamat că „limba de stat a Ucrainei este limba ucraineană”.

Cu toate acestea, au existat multe încercări de a acorda un statut special limbii ruse. Nu este lipsit de importanță faptul că în 2012, Partidul Regiunilor pro-rus a depus un proiect de lege care permitea folosirea limbii ruse ca limbă minoritară în instanțe, instituții guvernamentale și școli.

Cu toate acestea, în 2018, Curtea Constituțională a Ucrainei a declarat legea respectivă neconstituțională.

Pe de altă parte, multe state au mai multe limbi oficiale, inclusiv Canada. Cu toate acestea, există o diferență drastică care exclude compararea acestor cazuri: nici Franța, nici niciun stat vorbitor de limbă engleză nu amenință suveranitatea Canadei și nici nu consideră independența acesteia ca o greșeală a istoriei.

Totuși,în cazul Ucrainei și al multor alte state post-sovietice, limba rusă este un cal troian care este folosit împotriva suveranității lor statale în orice moment în care guvernul rus decide să „protejeze” grupurile de „vorbitori de rusă”.

Prin urmare, după prăbușirea URSS, multe state nu au mai acordat limbii ruse statutul oficial. Doar Belarus a proclamat-o ca limbă de stat, în timp ce Kazahstanul, Kârgâzstanul și Tadjikistanul au acceptat-o ca limbă oficială (dar nu de stat).

Pe de altă parte, majoritatea statelor post-sovietice au ales să limiteze legal utilizarea oficială și culturală a limbii ruse după ce și-au proclamat independența.

În acest sens, Ucraina nu a fost nici pe departe cel mai radical exemplu. Estonia, Letonia și Lituania, deși au avut minorități vorbitoare de limbă rusă de aproape aceleași proporții ca și Ucraina, au fost mult mai directe în asigurarea faptului că documentele oficiale, mass-media și educația sunt obligatorii în limba de stat.

În Georgia, un alt stat care a suferit consecințele faptului de a fi în sfera „intereselor rusești”, politicile educaționale au asigurat că majoritatea tinerilor nu vorbesc rusă.

În zilele noastre, după decenii în care au tolerat limba rusă în viața publică și privată, mulți ucraineni, chiar și din orașele rusofone care sunt bombardate de rachete rusești, aleg să vorbească ucraineană în loc de rusă pentru a se distinge de invadatori.

Propaganda rusă este în întregime de vină pentru că a transformat instrumentul de promovare a culturii sale într-o amenințare de a fi „eliberată” de armata rusă.

Decomunizarea

Moștenirile trecutului lor comunist lovesc multe acorduri dureroase pentru ucraineni. Ei au suferit din cauza multiplelor încercări ale Partidului Comunist de a-i viza în dezastre orchestrate, dintre care cea mai mortală – Holodomor – a ucis milioane de ucraineni în doar câțiva ani.

Astfel, a da vina pe Ucraina pentru că a încercat să scape de numele străzilor și monumentele persoanelor implicate în acel proces pare ipocrit.

Procesul de decomunizare din Ucraina a început destul de târziu – după Revoluția Demnității din 2014 – chiar dacă au fost făcuți și câțiva pași înainte. În 2015, parlamentul ucrainean a adoptat legi de decomunizare care interzic simbolurile regimurilor totalitare, precum și negarea publică a crimelor acestora.

Ceea ce este important este că această lege a echivalat simbolurile naziste și comuniste, despre care Kremlinul le-a susținut atunci „limitează îndeplinirea libertății de exprimare, conștiință și credințe”.

Pentru regimul rus, nostalgia sovietică este un instrument de justificare a unității și a trecutului comun al popoarelor ucrainene și ruse.

Drept urmare, au fost agravate de încercările Ucrainei de a elimina amintirile dureroase ale trecutului său sovietic din piețele orașului și din cărțile de istorie.

 Astăzi, publicul ucrainean arată un sprijin ridicat și tot mai mare față de procesul de decomunizare. 

În 2016 , 48% dintre ucraineni au susținut legile, în timp ce 36% au declarat că sunt împotriva lor. Și conform celui mai recent sondaj , 87% dintre ucraineni au declarat că nu regretă prăbușirea URSS.

 Mai mult, Ucraina nu este nicidecum singurul stat post-sovietic care a denunțat oficial simbolurile comuniste. 

Estonia , Letonia , Lituania , Georgia , România și altele au legi similare care echivalează simbolurile comuniste și naziste și le interzic.

Pentru fiecare dintre aceste state, inclusiv pentru Ucraina, ruperea legăturilor din trecutul lor comunist este un pas crucial către identitatea de sine ca stat suveran.

Elite politice

Din 2014, propaganda rusă susține că politica ucraineană a fost uzurpată de naționaliștii de extremă dreapta. Dar aceste acuzații sunt neîntemeiate pe realitățile politice ucrainene.

Singurul partid politic cu ideologie naționalistă, Svoboda, a fost reprezentat într-o singură convocare a Radei Supreme a Ucrainei (2012-2014), cu doar 10% din voturi.

Chiar și după Revoluția demnității și începutul războiului ruso-ucrainean din Donbas, reprezentanții partidelor cu ideologii de extremă dreapta nu au fost niciodată reprezentați în parlamentul ucrainean.

Prin urmare, acuzațiile de elemente extremiste din politica ucraineană sunt în întregime produsul propagandei ruse, care își propune să discrediteze Ucraina în fața elitelor occidentale.

Nu poate trece neobservat că, în comparație cu alte elite politice din Europa, care arată un sprijin mult mai mare al partidelor și politicienilor în mod deschis de extremă-dreapta (la urma urmei, Marie Le Pen a primit 42% din voturi la alegerile recente din Franța, în timp ce Alternative pentru Germania are în prezent 83 de locuri în Bundestag)—Ucraina nu poate fi acuzată pentru niciunul dintre sentimentele sale ultranaționaliste neglijabile.

În prezent, nu există partide de extremă dreaptă reprezentate în Rada Supremă a Ucrainei. Pe de altă parte, partidul deschis pro-rus „Platforma de opoziție – Pentru viață” a câștigat 37 de locuri la alegerile din 2019. Acest partid a fost dizolvat de parlamentul ucrainean în aprilie 2022 din cauza implicării sale în propaganda și agresiunea rusă.

Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, parlamentarii fosti din acel partid au creat un nou grup parlamentar numit „Platformă pentru viață și pace”. Având în vedere amenințarea la adresa securității statului pe care partidele pro-ruse o aduc politicii ucrainene, existența lor ar trebui să fie o preocupare mult mai mare decât fantoma partidelor de extremă dreaptă din elitele politice ucrainene.

Razboiul

Invazia pe scară largă de către armata rusă în Ucraina, care a început la 24 februarie 2022, a schimbat, fără îndoială, atitudinea ucrainenilor față de ruși pentru multe generații viitoare.

Drept urmare, mulți ucraineni au revizuit și modul în care văd personalitățile și organizațiile istorice care au luptat pentru independența Ucrainei de-a lungul secolului al XX-lea.

De exemplu, sprijinul pentru OUN a crescut la 80% dintre respondenții care au răspuns „Da” sau „În mare parte da” la întrebarea „Susțineți recunoașterea OUN-UPA ca participanți la lupta pentru independența națională a Ucrainei?”

Va fi, fără îndoială, folosit de propaganda rusă ca dovadă că majoritatea cetățenilor ucraineni sunt naziști, iar uciderea lor poate fi justificată.

Cu toate acestea, privind crimele de război comise de armata rusă în orașele ucrainene dezvăluiecine sunt adevărații criminali .

Chiar și unul dintre cele mai cunoscute batalioane ale Forțelor Armate ale Ucrainei — „Azov” — la o privire mai atentă, a dovedit că membrii săi nu sunt neonaziști, așa cum susține propaganda rusă, ci ucraineni de rând care cred că țara lor. ar trebui să fie suveran și independent de intervenția străină.

Deși rădăcinile regimentului pot fi urmărite într-adevăr în ideologia naționalistă, după ce a devenit o unitate de luptă obișnuită, batalionul Azov a rupt acele legături ideologice și este asociat în primul rând cu priceperea militară, inclusiv cu apărarea eroică a lui Mariupol.

Astfel, este esențial să fim conștienți de faptul că narațiunea popularității sentimentelor ultranaționaliste din Ucraina face parte din propaganda rusă, pe care o folosește pentru a descuraja sprijinul extern al Ucrainei și al cetățenilor săi.

Astfel, voința populației ucrainene de a-și apăra independența nu trebuie confundată cu ideologia nazistă, pe care Ucraina a denunțat-o oficial împreună cu comunismul sovietic.

UKRAINIAN STUDIES: Politica externă a Rusiei și originile conceptului ”Lumea Rusă”

Cu doar câteva luni în urmă Irpin și Bucha erau niște orășele confortabile din suburbia Kievului, populare printre familiile tinere și pensionari datorită parcurilor, atmosferei calme și a unor prețuri rezonabile la chirii.

Lucrurile s-au schimbat însă drastic după 24 februarie 2022, când Rusia a lansat agresiunea sa la scară largă împotriva Ucrainei. În încercarea de a captura Kievul, armata rusă a asediat Irpin și Bucha, și i-a luat ostatici pe localnici.

După o lună, când rușii au fost forțați să se retragă, ucrainenii au descoperit morminte comune cu civili uciși în timpul ocupației.

Conform martorilor oculari, tortura și violul erau lucruri uzuale, la fel și jaful. Cruzimea lipsită de sens a soldaților ruși a depășit cu mult violența obișnuită a războiului. Crimele de război din Irpin și Bucha au devenit primele din lista de atrocități comise de ruși.

În aceeași zi în care cadavrele erau descoperite în Bucha, un articol scris de Timofey Sergeytsev, unul din ideologii Kremlinului, era publicat de RIA Novosti, o agenție de știri de stat rusă. Titlul era destul de pregnant: „Ce ar trebui să facem cu Ucraina”.

Autorul lăuda supremația civilizației rusești și insista că Ucraina și identitatea ucraineană ar trebui eradicate. Deci tot ceea ce se întâmplase la Bucha, Irpin și în alte orașe ucrainene – și continuă să se întâmple acum – nu este doar un accident tragic. E o politică deliberată a Rusiei, inspirată de conceptul ‘Lumii rusești’.

Originile Lumii ruse

La începutul anilor 2000 politica rusă a început să se îndepărteze de tentativele anterioare de democratizare, obstrucționate de corupția elitelor rusești, îndreptându-se spre o neo-autocrație condusă de noul președinte, Vladimir Putin, un fost ofițer KGB.

Trezoreria rusească de stat fusese pompată cu bani din exporturile de gaze și petrol, care nu doar că au crescut standardele de viață ale rușilor, dar și nostalgia după Uniunea Sovietică, un succesor al Imperiului Rus.

Vestul, ce fusese văzut drept partener în anii ’90, a fost reevaluat în anii 2000 ca un adversar ale cărui acțiuni oculte au distrus URSS-ul și au rupt unitatea națiunilor înfrățite. Pericolul din exterior, unul din pilonii tradiționali ai gândirii rusești, revenise din nou la viață.

Acest resentiment s-a văzut relativ prompt reflectat într-un buget militar de stat care a crescut de la 9 miliarde de dolari în 2000 la aproape 35 de miliarde în 2006.

Dar acest strigăt de răzbunare avea nevoie de o nouă ideologie, nici una pur sovietică, dar nici țaristă, ci una care se potrivea realității secolului 21.

Schimbările din politică externă rusă au devenit evidente în 2005, după ‘Revoluția Portocalie’ din Ucraina, un protest lung de câteva luni împotriva falsificării rezultatelor alegerilor prezidențiale, în care Rusia pariase pe candidatul pro-rus Viktor Yanukovych și părea că influențează rezultatul electoral.

Din perspectiva rusească ‘Revoluția Portocalie’ a fost o operațiune organizată să provoace o revoltă anti-rusă și pro-americană prin utilizarea unor instrumente de putere soft. A fost privită de elitele rusești drept un rezultat al unei lovituri de stat de inspirație vestică și a trezit temeri la Kremlin că experiența ucraineană va servi drept model pentru o schimbare politică în Rusia însăși. Kremlinul a înțeles atunci importanța ideilor și a influenței puterii soft asupra altor țări.

Rusia a început să remodeleze politica, problematica limbii și narațiunile istorice ale compatrioților săi, ca modalitate de a-și exercita puterea asupra țărilor vecine și de a-și impune propriile interese geopolitice în spațiul post-sovietic.

Ideea unei ”Lumi rusești”, inițial conceptualizată de cercul de metodiști cvasi-filozofi la începutul anilor 2000, a fost luată drept punct de reper și nume pentru o nouă doctrină.

Bazele ‘Lumii rusești’ sunt limba și cultura rusă, credința ortodoxă, memoria istorică, și un trecut comun, în special o anumită atitudine față de Marele Război Patriotic (termenul rusesc pentru Al Doilea Război Mondial), considerat cea mai mare victorie a Uniunii Sovietice.

După utilizarea conceptului de “compatriot rus în străinătate” în identificarea cetățenilor țărilor vecine care au legături strânse cu cultura, limba și tradițiile rusești, Rusia și-a anunțat dorința de a proteja drepturile și interesele acestor compatrioți și că va lupta pentru “inimile și mințile” lor.

”Lupta„ menționată a devenit luptă efectivă și primii care au simțit-o au fost georgienii, confruntați cu invazia rusească din 2008.

Doi factori adiționali au galvanizat politica lui Vladimir Putin și l-au determinat să întărească doctrina ‘Lumii rusești’, făcând-o mai dură și mai restrictivă.

Primul factor a fost o serie de proteste ale opoziției rusești în 2012, o reacție a societății civile la alegerile prezidențiale care, din punctul de vedere al liderilor opoziției, fuseseră trucate în favoarea lui Putin.

Coșmarul acestuia din urmă, al unei ”Revoluții Portocalii” la Moscova, părea să devină realitate în ciuda faptului că protestele au eșuat.

Al doilea factor a fost o repetare a revoluției din Ucraina în 2014, care a dus la îndepărtarea președintelui pro-rus Viktor Ianukovici, la putere din 2010. Revoluția a fost un răspuns de succes al Ucrainei la politica autocratică a lui Yanukovych și la încercările acestuia de a împiedica o opțiune europeană: protestele au izbucnit după ce guvernul ucrainean a respins Acordul de Asociere dintre Ucraina și Uniunea Europeană, pe care o majoritate a ucrainenilor îl considerau crucial pentru viitorul țării.

Putin nu a putut să creadă că un șef de stat ar putea fi mazilit drept rezult al unor proteste cetățenești. Trecutul său de membru KGB și istoria Rusiei l-au convins că acest lucru putea fi realizat numai prin interferență externă. Faptul că democrațiile lumii au sprijinit revoluția ucraineană i-au întărit convingerea că Vestul, și în special Statele Unite, acționau în mod direct împotriva lui.

Kremlinul a început să dezvolte o ideologie rivală contra-revoluționară[1], combinând tot ce i s-a părut că merită.

A fost un cocktail format dintr-o cale ‘specială’ pentru Rusia, unde Stalinismul era combinat cu ortodoxismul conservator și ceva abordări filozofice moderne ale metodiștilor, așa cum fuseseră ele formulate în a doua jumătate a secolului 20.

Vladimir Putin a început să dezvolte tot mai mult ideea unor diferențe civilizaționale între Rusia și Vest, citându-l pe filozoful Ivan Ilin, un succesor direct al fascismului ideologic.

Posibilitatea unei noi revoluții ”colorate” pe teritoriul Rusiei era una din cele mai mari temeri ale Kremlinului.

Protestele Euromaidan din 2013-2014 au fost etichetate de Kremlin drept o altă operațiune ”specială” a Vestului direcționată împotriva Rusiei[2].

Politica externă rusă a făcut întotdeauna parte, într-o mare măsură, din politica domestică, iar rolul jucat de problemele de politică externă a crescut semnificativ în anumite perioade din istoria sa ca instrument de mobilizare în masă.

Regimul lui Putin este dependent de militarism pentru a-și menține puterea. În 2014, 86% din ruși au susținut anexarea Crimeii imediat după ce aceasta a avut loc. Sentimente populare de victimizare și dorul imperialismului ajută la justificarea agresiunilor militare externe.

Când Rusia a anexat Peninsula Crimeea în 2014 și a inițiat un război proxy în regiunea Donbas din Ucraina, și până la războiul efectiv împotriva Ucrainei, Putin și Patriarhul Kirill, liderul Bisericii Ortodoxe ruse, au utilizat ideologia ‘Lumii rusești’ ca principală justificare pentru invazie.  

În discursul său din 2014 Putin susținea că Rusia era o națiune divizată: “Milioane de ruși s-au dus la culcare într-o țară și s-au trezit într-un tărâm străin. Peste noapte au devenit minorități naționale în fostele republici unite. Poporul rus a devenit unul din cele mai mari, dacă nu cel mai mare popor divizat din lume”[3]. 

Esența “Lumii Ruse“

Conceptul aparține unui imaginar geopolitic, argumentează Marlene Laruelle[4], “un atlas mental neclar […] în care regiuni diferite ale lumii și legăturile diferite cu Rusia ale acestora pot fi articulate într-un mod fluid. Această neclaritate este structurală conceptului, și permite reinterpretarea sa în contexte multiple.”

Conform acestei abordări, Rusia trebuie reprezentată ca o civilizație unică, al cărei statut de mare putere se bazează pe valori morale puternice, economie și putere militară.

Este întreținută astfel credința că Rusia trebuie să urmeze o politică externă independentă, asertivă și oportunistă pentru a apăra interese rusești și a construi Rusia ca o mare putere care oferă o alternativă în fața Vestului.

Câteva caracteristici cheie ale naționalismului rusesc constituie fundamentul ”Lumii ruse”: esențialismul – ideea că există calități culturale speciale, eterne ale popurului rus care îi separă fundamental de alte popoare; caracter imperial ofensator – de la început, naționaliștii ruși au perceput autocrația și păstrarea imperiului ca obiective vitale importante pentru activitatea lor politică; și conștiință imperială.

Asta include un complicat complex de stereotipuri tradiționale care păstrează valori statale stabile, speranțe pentru un „țar înțelept” și „o mână fermă”, și ambiții imperiale. Varianta elitistă a „conștiinței imperiale” este înainte de toate legată de esențialismul geopolitic care reiese din două noțiuni interconectate: în primul rând, noțiunea că civilizația rusă specială trebuie păstrată prin „sufletul rusesc”; și în al doilea, noțiunea că civilizația vestică reprezintă o amenințare continuă la adresa civilizației rusești[5].

Conceptualizarea ”Lumii ruse” drept un spațiu transnațional al acelora care înțeleg limba rusă și au fost influențați de cultura rusă a fost formulată în anii ’90 de către intelectuali și metodiști precum Petr Shchedrovitsky, Efim Ostrovsky, Gleb Pavlovskiy, Valery Tishkov și alții.

Dintr-o perspectivă civilizațională, limba rusă este percepută drept o modalitate de a menține unitatea ”Lumii rusești” ca un fel de legătură transnațională ce depășeste granițele statelor.

Pentru că apartenența la un grup cultural-lingvistic este considerată ca principala justificare a calității de membru a ‘Lumii rusești’, granițele acesteia din urmă nu sunt strict delimitate. Prin urmare, în timp ce Federația Rusă ca stat are limite, ”Lumea rusească” nu le are.

Pe la mijlocul anilor 2000 aceste idei erau acceptate drept parte integrantă a unei noi politici externe a Federației Ruse. Termenul ”Lumea rusă” era în mod general înțeles ca incluzând nu doar diaspora rusă, ci și ca o conceptualizare ideologică a culturii ruse și a misiunii sale în lume.

Dar metodiștii au adus ceva în plus doctrinei ‘Lumii rusești’. Din punctul de vedere al metodismului, activitatea este o realitate fundamentală a lumii și orice altceva, inclusiv oamenii, sunt doar mijloace (‘instrumente’).

Se pune deci un accent special pe tehnocrație ca modalitate de a transforma tot ceea ce este necesar într-un ‘instrument’.

Cu cât mai eficient dorești să fii, cu atât mai mult ai nevoie de un ‘instrument’ precis (sau să devii un “‘instrument” precis) pentru a-ți urmări obiectivele fără ezitări morale.

Pentru a extinde acest mod de gândire, filozofia respectivă solicită o dezumanizare totală a celor care o îmbrățișează, pentru că eficienței, ca merit principal al tehnocrației, nu îi pasă de ”slăbiciuni” umane precum bunătate, compasiune sau empatie.

Această abordare a devenit extrem de populară în elita politică rusă și mulți oficiali s-au instruit la școala metodistă, inclusiv Sergey Kirienko, prim adjunctul șefului Administrației Prezidențiale a Federației Ruse.

Și probabil această abordare tehnocratică a elitei ruse a penetrat tot sistemul de stat rus, rezultând în cruzimea soldaților ruși, care pur și simplu încearcă să își facă treaba în cel mai eficient mod posibil.

Dar să fii un tehnocrat ‘fără suflet’ nu este suficient, o persoană trebuie să atingă o anumite certitudine a rectitudinii sale morale pentru a se transforma într-o mașină de război perfectă.

Acest sentiment de rectitudine morală rușii îl primesc de la Biserica Ortodoxă rusă, care a devenit al doilea stâlp de susținere al doctrinei ”Lumii ruse“.

Biserica Ortodoxă rusă a devenit un jucător principal în discursul despre identitatea rusească și relațiile Rusiei cu statele vecine.

Ortodoxia joacă acum rolul uneia dintre cele mai importante instituții pentru conservarea principiilor supranaționale în conștiința rusă și menținerea unității civilizației ”Lumii ruse”.

Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Kirill, a început să pozeze nu doar ca șef al Bisericii Ortodoxe ruse, ci ca lider spiritual supranațional al ‘Rusiei sfinte’, care include Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova și – la o scară mai largă – toți creștinii ortodocși.

Din această perspectivă, Moscova se autopercepe drept a Treia Romă și singurul moștenitor legal al Imperiului Bizantin – în contrast cu ”falsa Romă” a Washington-ului.

Astăzi, Biserica Ortodoxă rusă a devenit fundamentul ‘moral’ al războiului din Ucraina [6].

Al treilea pilon al ‘Lumii rusești’ este memoria istorică comună. Istoria și trecutul ca resurse simbolice au devenit instrumente pentru atingerea unor obiective politice și influențează puternic politica rusă.

Al Doilea Război Mondial, sau Marele Război Patriotic cum este el numit în Rusia, este cu siguranță unul dintre cele mai, dacă nu cel mai evocator eveniment istoric în imaginația rusă.

Victoria Uniunii Sovietice în Al Doilea Război Mondial, Marea Victorie în Marele Război în mitologia rusă, a devenit o piatră de temelie a identității neo-imperiale ruse, în special sub Putin, și a fost activ exploatată pentru a mobiliza suport pentru actualul regim politic al Kremlinului.

Moștenirea victoriei din 1945 reprezintă baza reprezentării Rusiei drept o mare putere și pentru a revendica o poziție specială în Europa.

Orice recuzare a mitului Victoriei în Al Doilea Război Mondial este percepută drept un pericol la adresa hegemoniei rusești în spațiul post-sovietic și chiar ca o amenințare existențială a Rusiei ca stat.

Articolul lui Timofei Sergheitsev, care aparține cercului Metodist, menționat la începutul acestui articol, e o ilustrație perfectă a ideii ‘Lumii rusești’.

Ucraina este un stat ”nazist” doar pentru că îndrăznește să pună sub semnul întrebării rolul excepțional jucat de Rusia în Al Doilea Război Mondial, percepându-l ca o victorie comună a Aliaților la care nu doar ruși, dar și ucraineni împreună cu americani, britanici, polonezi, francezi și alții din toată lumea au contribuit.

Nazimul german din 1930 – 1940 este interpretat de către ruși ca un rezultat al crizei gândirii vestice din care Rusia a ‘salvat’ lumea – și azi, Vestul, decadent moral, a respins sacrificiul Rusiei.

Ucraina nu este văzută ca stat independent și o națiune autosuficientă, ci ca un ‘instrument’ al Vestului ostil, artificial creată pentru a răni Rusia. Ucraina, care în mod conștient a ales Europa și democrația, subminează doctrina imperialistă rusă a ‘națiunii divizate’.

Prin urmare, Ucraina este vinovată pentru că nu dorește să împărtășească soarta comună a ‘Lumii rusești’ imaginată de către intelectuali și clerici.

Ucraina ar trebui legată de Rusia, altfel ea ar trebui de-ucrainizată și de-europenizată. Neprihănirea istorică a Rusiei și binecuvântarea Bisericii Ortodoxe ruse justifică, de dragul “Lumii ruse”, toate crimele Armatei ruse.

”Lumea rusă”, în mod deliberat creată și prețuită de Rusia pe parcursul ultimelor decenii, are o bază esențialmente slabă și nu are niciun răspuns la întrebarea cum ar putea coexista cu cei care nu se consideră o parte a ei.

Autori:

Dr. Oleksii Polegkyi, Director academic, Centrul pentru Diplomație Publică, și Adjunct la Institutul de Științe Politice, Academia Poloneză de Științe

Dmytro Bushuyev, analist politic și scriitor de discursuri pentru Primul Ministru al Ucrainei în 2019-2020

Traducere din engleză de Dana S. Trif – https://www.contributors.ro

Sursă: Articolul original a fost publicat pe site-ul Forumului pentru Studii Ucrainene, o publicație susținută de Institutul canadian de studii ucrainene, Universitatea din Alberta, Canada.

Link :

https://ukrainian-studies.ca/2022/09/06/russian-foreign-policy-and-the-origins-of-the-russian-world/embed/#?secret=eWYkv3kNHo#?secret=CIRzofMUVm

---

Note

[1] Popescu, N., Wilson, A. The Limits of Enlargement-lite: European and Russian Power in the Troubled Neighbourhood. European Council on Foreign Relations, London, June 2009.

[2] Tsygankov, Andrei. Vladimir Putin’s Last Stand: The Sources of Russia’s Ukraine Policy, Post-Soviet Affairs, Volume 31, Issue 4, 2015: 279-303; Van Herpen, Marcel H. Putin’s Propaganda Machine: Soft Power and Russian Foreign Policy. London: Rowman & Littlefield, 2015.

[3] (aici și mai jos traducere și sublinierea au fost făcute de autori) Crimean Speech of Vladimir Putin. March 18 2014; http://kremlin.ru/events/president/news/20603

[4] Marlene Laruelle. „The ‘Russian World’. Russia’s Soft Power and Geopolitical Imagination.” Center for Global Interests, May 2016:1.

[5] Emil Pain. “The imperial syndrome and its influence on Russian nationalism”, In: Pål Kolstø & Helge Blakkisrud (eds.) The New Russian Nationalism: Imperialism, Ethnicity and Authoritarianism  2000–2015. Edinburgh University Press, 2016:60.

[6]ttps://religiondispatches.org/the-russian-patriarch-just-gave-his-most-dangerous-speech-yet-and-almost-no-one-in-the-west-has-noticed/?fbclid=IwAR2cfewGhXlCSyBqAvM98ONB24DKhzNynaqOpnNsS9BAaAONVaQXmwveP0Y