CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Moscova lansează atacuri la adresa ministrului de externe român care a declarat că ”aşa-numită limbă moldovenească nu există, ci este un construct artificial creat de Uniunea Sovietică şi folosit apoi de Rusia în scopuri propagandistice”

Foto: Bogdan Aurescu și Maria Zaharova

Deranjată de o declaraţie a ministrului român de externe Bogdan Aurescu, care a spus luni la Bruxelles, că aşa-numită limbă moldovenească nu există, ci este un construct artificial creat de Uniunea Sovietică şi folosit apoi de Rusia în scopuri propagandistice, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, i-a dat replica, marţi, fără niciun fel de tact diplomatic, spunând că în această logică şi ministrul român de externe poate fi numit o „construcţie artificială”, relatează publicația https://timpul.md.,care apare la Chișinău.

„Ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, a declarat că limba moldovenească nu a existat niciodată, ea ar fi fost creată artificial în perioada sovietică. Nici domnul Bogdan Aurescu nu a existat niciodată, dar până la urmă a fost creat. Este posibil acum să-l numim o „construcţie artificială”?” – a scris marţi Maria Zaharova pe contul său de Telegram.

Continuând, ea îl jigneşte chiar pe şeful diplomaţiei române spunând : „Spre deosebire de ministrul român, limba moldovenească reprezintă un fenomen important în istoria lumii”.

În plus, Zaharova afirmă că „limba moldovenească este mai veche decât limba română” şi face trimitere la o altă postare a ei de pe Telegram făcută sâmbătă, 18 martie, când reacţionase la un comunicat al MAE român ce saluta adoptarea, la Chişinău, a legii referitoare la „limba română”.

Conform explicaţiilor Mariei Zaharova, limba română şi limba moldovenească sunt într-adevăr asemănătoare, dar „sunt dialecte diferite”.

Argumentele – îndoielnice – pe care le aduce în continuare Zaharova se încheie cu concluzia elucubrantă că limba română ar trebui redenumită limba moldovenească, pentru că aceasta din urmă este mai veche decât româna:

„În lingvistica istorică, există de mult timp un consens în privinţa limbilor moldovenească şi română. Ele sunt într-adevăr asemănătoare, dar sunt dialecte diferite. Limba moldovenească este o limbă veche a moldovenilor, este menţionată în lucrări din secolul al XVII-lea. În 1628, a fost publicată cartea savantului german I. Alsted „Comorile cronologiei”, în care moldoveneasca – lingua moldavorum – este menţionată în tabelul limbilor şi dialectelor Pământului. Există, de asemenea, referiri mai vechi la limba moldovenească, până în secolul al XVI-lea. Şi atunci nu exista limba română, exista limba română veche, care se numeşte mai corect, aşa cum consideră majoritatea cercetătorilor, limba valahă.

Limba română propriu-zisă s-a format abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce teologul român Samuil Micu-Klein a creat un set de reguli şi o gramatică. Mai mult decât atât, limba moldovenească, ca limbă a statalităţii moderne, este în mod organic un simbol al autoidentificării locuitorilor moldoveni, formată în interiorul graniţelor moderne din 1940. Prin abandonarea limbii moldoveneşti, actualul regim de la Chişinău ridică întrebarea: a cui este acum Basarabia (care a fost ocupată de România până în 1940) şi cui aparţin pământurile de-a lungul Nistrului (care au făcut parte din Ucraina până în 1940)? În mod paradoxal, limba moldovenească este acum păstrată oficial doar în Transnistria. Dacă vor să rescrie numele limbii, atunci să se ţină de logica istorică şi să numească limba română moldovenească, şi nu invers”, a recomandat Zaharova în postarea ei de sâmbătă.

Aflat luni la Bruxelles, unde a participat la Consiliul Afaceri Externe al UE, şeful diplomaţiei române Bogdan Aurescu a fost întrebat despre această reacţie a reprezentantei Ministerului de Externe de la Moscova.

„Nu se obişnuieşte ca un ministru de externe să comenteze declaraţiile unui alt ministru de externe”, a spus Bogdan Aurescu. El a precizat că, atunci când Parlamentul de la Chişinău a luat această decizie istorică, România a salutat acest pas foarte important. „Pentru că restabileşte adevărul istoric legat de numele oficial al limbii din Republica Moldova. În acelaşi timp, este un gest de maturitate al societăţii din Republica Moldova şi al aderării la valorile europene. Aşa-numită limbă moldovenească nu există, este un construct artificial creat de Uniunea Sovietică şi folosit mai apoi de Rusia în scopuri propagandistice”, a spus Bogdan Aurescu, citat de TVR Moldova.

Prin aceste așa-numite argumente anunțate de Moscova se demonstrează o lipsă de respect față de cetățenii Republicii Moldova susține analistul Nicolae Negru, transmite Radio Chișinău.

Ignoranța și necunoașterea unor cetățeni este exploatată în R. Moldova de cei care încearcă să profite de aceste vulnerabilități pe subiectul limbii vorbite, făcându-se referințe false la cronicari și cei care au menționat că vorbesc ”limba moldovenească”.

Limba română este produsul evoluției istorice și contribuției tuturor provinciilor românești și reprezintă una dintre cele mai unitare limbi, potrivit analistului.

„Noi nu vorbim limba cronicarilor, noi am evoluat. Limba română literară nu este numai produsul graiului moldovenesc, este și produsul graiului muntenesc, oltenesc, ardelenesc. Să ne atribuim limba literară română doar nouă, să spunem că este limbă moldovenească, este un furt intelectual. Înseamnă că ignorăm contribuția celorlalte regiuni, celorlalte provincii românești. Lucrul acesta s-a întâmplat oriunde și cu limba italiană, și cu limba germană. Să spui că așa cum vorbeau siberienii sau cum vorbeau novgorodenii, asta e limba rusă, sau ucraineană… Absolut toate limbile au trecut prin acest proces”, amai adăugat Nicolae Negru.

Declarațiile făcute de oficiali de la Moscova precum că limba moldovenească este mai veche decât cea română demonstrează ori o ignoranță crasă, ori o lipsă totală de respect față de cetățenii Republicii Moldova, susține Nicolae Negru.

”Desigur că înainte de a începe pădurea, au fost niște copaci. Copacul a fost mai vechi decât pădurea, poți să spui așa ceva, dar cine nu știe asta. De unde au avut cronicarii noștri conștiința că noi vorbim aceeași limbă cu cei din Muntenia, cu cei din Ardeal. Existând acest stat feudal Moldova, s-a întipărit în mintea unora limba moldovenească, dar nu era o limbă în adevăratul sens al cuvântului, era un grai”, a declarat editorialistul.

Proiectul referitor la înlocuirea sintagmei „limba moldovenească” cu „limba română” în toată legislaţia Republicii Moldova a fost adoptat, săptămâna trecută, în a doua lectură, în Parlamentul de la Chişinău.

Astfel, în toată legislaţia ţării, termenul „limba română” va trebui să înlocuiască sintagmele „limba moldovenească”, „limba oficială”, „limba de stat” şi „limba maternă”. Totodată, sărbătoarea naţională „Limba noastră”, aşa cum este denumită în prezent în Hotărârea Parlamentului cu privire la zilele comemorative, zilele de sărbătoare şi zilele de odihnă şi în Codul muncii, va fi redenumită „Limba română”.

Publicitate

22/03/2023 Posted by | ANTIROMÂNISM | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O ANALIZĂ A PRINCIPALELOR DIVERSIUNI ȘI TEHNICI DE MANIPULARE LA CARE RECURGE PROPAGANDA RUSIEI GENOCIDARE

Anna Neplii : Pe culmile minciunii. Principalele diversiuni și tehnici de manipulare la care recurge propaganda Rusiei genocidare

În fiecare zi suntem supuși presiunii unui imens flux informațional. Inevitabil, în contextul actualei invazii rusești din Ucraina, impactul acestor talazuri informaționale asupra psihicului a crescut semnificativ. În consecință, s-au diversificat și metodele de propagandă. 

Chiar dacă nu te uiți deloc la televizor și nici nu citești site-urile media, tot auzi diverse informații și scenarii de la oamenii din jurul tău, în locurile aglomerate, pe rețelele de socializare sau în diverse alte circumstanțe.

De aceea este întotdeauna important să ne amintim că nu toate informațiile sunt corecte, asta deși, de mulți ani, ucrainenii s-au obișnuit să fie bombardați cu valuri și valuri de informații și, în consecință, cei mai mulți dintre ei sunt capabili să prelucreze și să analizeze, înainte de a le „consuma”, informațiile primite.

Cu toate acestea, în vremuri de război, psihicul uman își arată limitele și slăbiciunile, persoanele devin mult mai vulnerabile decât de obicei iar propaganda își crește presiunea, recurgând la un rețetar divers,scrie jurnalista ucraineană  Anna Neplii, jurnalist la publicația Kyiv Post, într-un articol publicat de https://www.podul.ro.

Metodele pe care le voi descrie mai jos au fost dezvoltate, inițial, pentru a fi utilizate împotriva inamicului de pe câmpul de luptă, dar în ultimii ani, publicul țintă au devenit civilii. În general, există trei tipuri de propagandă: Albă: nu permite denaturarea faptelor în scopuri politice, Gri: permite distorsiuni minore ale faptelor și Neagră: permite orice denaturare a realității în vederea atingerii obiectivelor.

În cele ce urmează voi analiza metodele la care recurge propaganda neagră, metode cu care oamenii se confruntă în fiecare zi astăzi. Evident, propaganda rusească folosește din plin toate aceste metodologii. 

1. Metoda „heringului putred”

Se alege o acuzație complet falsă și conformă cu partitura urmărită – important este ca acuzația să fie cât mai mizerabilă și mai scandaloasă. Scopul propagandei nu este, nici pe departe, confirmarea sau infirmarea respectivei acuzații, ci provocarea și regizarea de discuții aprinse în jurul acesteia. De îndată ce o acuzație devine subiect al dezbaterii publice, inevitabil apar susținători și oponenți, experți peste experți. Și indiferent de opiniile acestora, mai mult sau mai puțin autorizate, mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea, toți cei amintiți vor rosti numele acuzatului din nou și din nou, punându-l în legătură cu aceeași acuzație abjectă și scandaloasă. Astfel, „heringul putred” este ”frecat” treptat de ”hainele” persoanei acuzate, până când, finalmente, duhoarea începe s-o urmeze pretutindeni.

2. Metoda „marii minciuni”

Această metodă constă în a servi audienței cotată cu gradul maxim de încredere (adică audienței captive) o minciună atât de mare și de nerușinată încât victimele să nici nu se mai gândească la veridicitatea enunțului. Scopul predilect al acestei metode este acela de a genera o undă de șoc, de a provoca o teamă puternică, care ulterior va influența opiniile cititorului sau ale telespectatorului pentru o lungă perioadă de timp, contrar oricăror argumente ce țin de logică, rațiune și bun simț. 

3. Metoda „dovezilor absolute”

În loc să prezinte dovezi și argumente logice în sprijinul tezelor rostogolite, propagandiștii prezintă publicului, în mod sistematic, numai și numai situația de care trebuie să fie convins. Această situație e prezentată la modul obsesiv ca fiind ceva de la sine înțeles, propagandiștii insistând că ideile prezentate de ei s-ar bucura de o mare susținere din partea populației. Asta pentru că psihicul uman reacționează la așa-zisa opinie a majorității, mulți ajungând să fie de acord cu ce li se prezintă doar pentru a aparține de această sferă pe care ei o consideră ”majoritară” și vor să i se alăture. O metodă clasică este aceea de a publica diverse tipuri de așa-zise sondaje de opinie care identifică anumite majorități și trenduri pe anumite probleme. Cifrele prezentate pot fi pur și simplu născocite în funcție de obiectivele propagandistice avute în vedere.

4. Metoda „eroului necunoscut”

Indiscutabil, orice război este crud, inuman și lipsit de sens pentru oamenii obișnuiți, prinși între ororile frontului, așa că, implicit, războiul provoacă și o rezistență remarcabilă a psihicului, rezistență care este dusă la extrem de grija pentru viețile celor dragi și pentru propria viață. Și frica joacă un rol esențial, desigur. Propaganda știe prea bine că această rezistență trebuie contracarată prin stârnirea unor alte emoții puternice. De aceea, pentru propagandă nu există o armată de invadatori sau ocupanți – există doar armate de eliberatori și salvatori. La urma urmei, singura modalitate de a învinge rezistența unei persoane la ideea de război este de a-i da iluzia unei lupte pentru valori morale înalte, care se presupune că ar justifica inumanitatea și atrocitățile războiului. 

5. Metoda „Goebbels” (sau repetiție multiplă)

Impunerea informației dorite are loc prin repetarea ei constantă și persistentă. Evident, se aplică principiul „o minciună repetă de o mie de ori devine adevărată”. Sau ”Murdăriți, murdăriți, până la urmă tot va rămâne ceva!”.

6. Metoda „jumătăților de adevăr”

În forma lor pură, minciunile rămân la suprafață și până la urmă pot fi respinse cu ușurință. Însă, dacă amesteci minciunile cu jumătăți de adevăruri și cu adevăruri marginale, irelevante pentru întreg, care însă par a susține ficțiunea în puncte-cheie, poți obține o eficientă armă destinată înrobirii mintale. În general, această metodă presupune rostogolirea a mai multor afirmații, dintre care unele sunt neapărat binecunoscute sau ușor de verificat, în timp ce altele, cele care contează cu adevărat pentru propagandă, sunt fie distorsionate, fie omise. Jumătățile de adevăr atrag un soi de noblețe falsă – nu e nevoie să le respingi și, cu cât este mai mare doza de adevăr fluturată prin fața cititorilor sau a telespectatorilor, cu atât este mai periculos întregul propagandistic revărsat.

7. Metoda „Horror” sau ”a răului celui mai mic”

Conform acestei metode, propaganda se joacă perfid cu mințile oamenilor, prezentându-le două rele: una este mare, neapărat înfricoșătoare și teribilă, iar cea de-a doua este puțin mai mică și, prin urmare, e intuitiv mai acceptabilă decât cea dintâi. Această metodă este folosită deseori pentru a controla opinia publică, cel mai adesea pentru a justifica acțiunile toxice sau de-a dreptul criminale ale unor indivizi sau ale unor state (în mod ideal, populația ar trebui să aleagă independent ”răul cel mai mic”, fără ca acesta să fie decis de propagandă, în mod premeditat). Metoda (cu multiplele sale variațiuni) presupune și o inversare a conceptelor de ”rău” și ”bine”. 

8. Metoda „40-60”

Această metodă premeditează bombardarea publicului țintă cu informații partajate astfel: 60% din informații respectă o oarecare veridicitate și argumentație, în timp ce 40% din content este dezinformare de cea mai joasă speță.  Un exemplu ilustrativ în acest sens a fost oferit de un post de radio nazist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (o stație Goebbels, firește), care a fost destinat ascultătorilor britanici și americani. Mulți dintre aceștia credeau că ascultau presa britanică, aflând abia la finalul războiului că respectivul post de radio făcea parte din propaganda de război a lui Hitler.    

9. Metoda primului care lovește  

Vorbiți primii în fața oamenilor și de multe ori veți avea șansa de a vi se da dreptate în mod implicit. Psihologii avertizează că, atunci când o persoană primește informații contradictorii pe care nu le poate verifica, în multe cazuri ea va crede ceea ce a auzit prima oară. Mai mult, o schimbare a opiniei deja formate e foarte problematică în astfel de cazuri. De altfel, munca tuturor instituțiilor media se bazează pe acest principiu: pentru jurnaliști este important să transmită/publice informațiile mai repede decât concurenții lor, e esențial să fie primii.  Un efect al primei lovituri este vizat și în timpul scurgerilor de materiale compromițătoare. Printr-o astfel de mișcare, persoana care aduce acuzațiile pare a avea întotdeauna dreptate în timp ce acuzatul pare a fi cu siguranță vinovat. 

„Publicul preferă întotdeauna să creadă cel puțin 90% dintr-o acuzație nedovedită, mai degrabă decât să o respingă, chiar dacă o respingere e 100% justificabilă”, a spus Adolf Hitler.

10. Metoda atingerii efectului scontat printr-o așa-zisă ”prezență”

E un truc menit să introducă publicul într-o realitate paralelă pe care propaganda vrea să o arate. Metoda e folosită și de ”jurnaliștii” care mint că ar transmite de la locul diverselor bătălii, folosind acustică de front (împușcături, zgomote specifice unei confruntări armate) pentru a da impresia unei prezențe efective, fapt care îl face pe telespectator să se simtă în mijlocul unor evenimente care nu au loc, nebănuind că ceea ce i se servește e doar un truc. Această tehnică este folosită și la filmarea reclamelor. Sunt puse în scenă evenimente și diverse momente emoționale cu scopul atragerii cumpărătorilor, dar acestea nu au nici cea mai infimă legătură cu adevărul. De exemplu, actorii pretind sau sugerează că sunt „din popor”, fac pauze sau se bâlbâie superficial ca și cum și-ar ”proba” incertitudinea, pentru ca mai apoi să fie convinși de un produs ce e prezentat de parcă ar fi rupt din Rai. Metoda e primitivă, e-adevărat, dar rămâne foarte eficientă.  

11. Blocajul informațional

Metoda este de a elimina capacitatea inamicului de a-și declara și explica public pozițiile și acțiunile. Evident, acest tip de propagandă este indisolubil legat de impunerea unei dominații de factură informațională. Bunăoară, se creează un anumit vid asupra anumitor probleme, după care autoritățile oferă informații despre acestea într-un mod non-alternativ, pozând în pozitive și săritoare în ajutorul oamenilor, deși chiar ele au generat cenzura.

Desigur, metoda blocării informaționale este folosită cu predilecție și în campaniile electorale. Unele instituții media creează furori doar în apropierea candidatului dorit, adversarului nici nu i se oferă posibilitatea de a vorbi, de a răspunde la diversele atacuri.

Uneori îl prezintă pe adversar în unele imagini, dar nu îl lasă să vorbească, nu i se difuzează explicațiile. Pe fundal răsună doar cuvintele reporterului propagandist, comentând în conformitate cu partitura urmărită. În prezent, presa de stat din Rusia nu permite punctele de vedere exprimate în mod oficial de alte state. Și în general nu permite alte puncte de vedere decât cele ale Kremlinului. 

12. „Martorii oculari” ai evenimentului

Ideea este simplă: fie găsești martorii oculari „potriviți” care să-ți spună exact ce ai nevoie pentru a hrăni audiența, fie editezi trunchiat interviurile oferite de diverse persoane și ajungi la prezentarea unor ”realități” paralele cu orice realitate. În acest caz se folosește din plin metoda de creare a unei camere de rezonanță emoțională (cel mai mare efect au copiii care plâng, bătrânii furioși și tinerii cu dizabilități). Numele ”martorilor oculari” sunt cel mai adesea ascunse, alteori aveam de-a face cu numite fictive. Scopul este acela de a ajunge la subconștientul telespectatorului. Trișate cu emoții brute, filtrele psihicului pot fi înșelate, oamenii ajungând să-și însușească informații fără a identifica falsitatea acestora.  

13. ”Faptul împlinit” și ”adevărul” bătut în cuie 

 În acest caz dezinformarea este prezentată publicului ca un fapt împlinit. În fapt, se vizează obținerea consimțământului prin prezentarea de minciuni. Metoda este folosită în numeroase așa-zise ”știri”, în prezentarea rezultatelor sondajelor și ale diferitelor studii, dar și în domeniul publicitar. Tehnica e psihologică și se bazează pe faptul că oamenii gândesc cel mai adesea în stereotipuri de genul: nu există fum fără foc, iar dacă o spune presa, atunci așa este.De exemplu, repetarea expresiei „autoritatea partidului X crește rapid”  poate face ca o persoană să se simtă într-o anumită minoritate – drept urmare, ar putea dori să se alăture majorității de dragul unui confort interior. Efectul este sporit dacă sugestiile și indicațiile provin de la actori, politicieni, oameni de afaceri sau de la diverse alte persoane publice.

14. Rescrierea istoriei

Metoda se bazează pe distrugerea memoriei istorice colective a societății și presupune un impact pe termen lung. Unele persoane sunt capabile, sub influența propagandei, să renunțe la informațiile adevărate la care au ajuns pe baza experiențelor personale și să preia informațiile distorsionate ce le sunt insuflate din exterior. Sursele de manipulare includ cărți, mass-media, materiale provenite de la așa-zise ”cursuri”, producții de teatru și filme. Povestea este prezentată în subtextul potrivit, de cele mai multe ori fiind întoarsă cu susul în jos.

Regizorului britanic Ken Loch obișnuia să spună: „Este important ca istoria să fie scrisă de noi, pentru că cine scrie istorie controlează prezentul”.

15. Când comentatorul e rege și Dumnezeu 

Scopul este acela de a crea un context în care gândurile unei persoane să se îndrepte în direcția dorită de tine. De regulă, mesajul este prezentat dintr-un unghi definit cu strictețe, împreună cu interpretarea comentatorului, care servește telespectatorului o explicație rezonabilă a ceea ce se întâmplă. În această metodă de propagandă, comentatorul este rege și Dumnezeu, iar efectul și influența informațiilor depinde de mișcările sale, de timbrul vocii, de gesturi, de expresii faciale și de diverse alte nuanțe. De asemenea, este importantă o structurare corectă a textului, astfel încât mesajul să își certifice eficiența. 

16. „Opriți hoțul!”

Când un vinovat real simte că expunerea lui este aproape, se apucă să strige cel mai tare despre cele întâmplate, pentru a abate suspiciunea într-o altă direcție. Astfel, manipulatorul se pierde în mulțime, ba chiar se ascunde în aceeași barcă cu urmăritorii săi.

27/12/2022 Posted by | Propagandă rusă | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Propaganda rusă a rescris și rescrie în continuare istoria în încercarea de a distruge IDENTITATEA UCRAINEANĂ

EXCLUSIV Limba rusă și gramatica înlăturării responsabilității – instrumente ale Kremlinului. Metodologia și oroarea rusificării / Anna Neplii

De-a lungul secolelor, Imperiul Rus s-a străduit să rusifice total Ucraina, impunând un sentiment de inferioritate ucrainenilor, în primul rând prin deschiderea și menținerea unui agresiv front cultural cu ținte identitare, scrie jurnalista ucraineană Anna Neplii în https://podul.ro.

Rușii au rescris istoria, interzicând limba și cultura ucraineană pentru a distruge identitatea ucraineană, dar și pentru ca aceeași Rusie să se declare „fratele mai mare” care decide și controlează totul în așa-zisul leagăn al popoarelor slave.

Totuși, întreaga propagandă rusească se sparge de tăria unui zid de netrecut, alcătuit din documente istorice și cercetări științifice, toate acestea certificându-i, fără urmă de tăgadă, marea falsitate.  

E bine de știut că limba ucraineană provine dintr-o veche limbă populară, vie și fluidă, care s-a consolidat încă din secolul al XI-lea, așa cum demonstrează vechile texte scrise pe coajă de mesteacăn.

În schimb, limba oficială a Federației Ruse provine din slavona veche bisericească, dialect creat artificial.

De fapt, această limbă aparține subgrupului de dialecte sud-slave – mai exact, e vorba despre dialectul Salonic al limbii antice macedonene, dialect în care, în secolul al IX-lea, Chiril și Metodiu au tradus textul grecesc al Bibliei.

Devenită limba ortodoxiei slave, slavona veche a fost numită ”slavona bisericească”. 

De notat că există diferențe fonetice semnificative între slavona veche autentică și slavona bisericească – bunăoară, aceleași cuvinte sunt citite diferit. 

Dincolo de asta, faptul că limba ucraineană era, într-adevăr, limba de comunicare în vechea Rusie, e demonstrat și de evidența că scribii care au rescris cărțile bisericești (dar și alte scrieri) au folosit deseori cuvinte ucrainene, depărtându-se astfel de la linia oficială. 

De asemenea, e bine de știut că volumul lexicului ucrainean poate ajunge la 1 milion de cuvinte, în timp ce limba rusă, împreună cu neologismele și arhaismele aferente, nu are mai mult de 400 de mii de cuvinte. 

Un alt aspect esențial: dacă poți traduce orice cuvânt rusesc cu rădăcină slavă în limba ucraineană, nu orice cuvânt/expresie din limba ucraineană pot fi traduse în limba rusă.   

Diferențele sunt majore și le poate observa oricine, dincolo de minciunile propagandei rusești. De exemplu, în limba ucraineană, ”om-oameni-umanitate” se traduce prin ”ludyna-ludy-ludstvo”, în timp ce, în limba rusă, „om-oameni-umanitate” se traduce prin ”chelovek-ludi-chelovechestvo”. 

Totodată, identificăm diferențe semnificative în privința construcțiilor la plural sau la singular. De exemplu, în limba ucraineană, „copii-copil” se spune ”dity-dytyna”, în timp ce rușii folosesc formele ”deti-rebenok”.  

De remarcat și faptul că, în limba ucraineană există o literă care este o conjuncție: ”și” – ”i”. În alfabetul rușilor nu există litere cu puncte. 

Ideologia sovietică a vizat cu predilecție capturarea și rusificarea limbajul, întrucât nimic nu definește și nu accentuează mai bine alteritatea ca limbajul.

 Astfel, limbajul uzual al ucrainenilor avea să fie puternic primitivizat, de-a lungul secolelor, cu largul concurs al ”oamenilor de știință sovietici”, fiind simplificat în mod premeditat și redus la o funcție pur utilitară. În condițiile construirii imperiului comunist, limba era liantul, instrumentul ce asigura ramificațiile angrenajului sovietic. 

Din punct de vedere oficial, limbajului i-au fost amputate funcțiile profunde, care sunt legate, în cel mai intim mod, de influența pe care o exercită asupra conștiinței unei persoane și asupra modului în care aceasta percepe lumea, se dezvoltă ca om și se raportează, de o manieră specifică, la familie și la memoria națională (memoria colectivă).

Toate aceste percepții și trăiri sunt codificate în sunete, cuvinte, fraze și propoziții. Prin limbaj, oamenii percep lumea de parcă s-ar uita printr-o altfel de lupă. Diferențele de limbaj indică percepții diferite asupra lumii înconjurătoare, moduri de gândire diferite și, evident, paradigme comportamentale diferite. 

Două exemple dintre multe altele:

1) cuvântul ucrainean „spital” (”likarnya”) se referă, așa cum de altfel e și normal, la un loc în care oamenii sunt tratați, sunt însănătoșiți. În rusă, cuvântul ”spital” (”bolnitsa”) are și sensul de loc în care oamenii se îmbolnăvesc. 

2) în ucrainean, sintagma ”succes obținut” (”dosyahty uspikhu”) exprimă faptul că o persoană a obținut ceva ce își dorea. În limba rusă, rădăcina sintagmei ”succes obținut” (”dobit’sya uspekha”) provine de la verbul ”a bate”. 

Pe de altă parte, limba rusă prezintă o particularitate gramaticală cel puțin interesantă – mă refer la formarea construcțiilor lingvistice impersonale. Adică, acțiunea are loc de la sine, ca o forță impersonală, în absența subiectului. De exemplu, se uzitează „am derapat” și nu normalul „am venit”, care ar denota și voința subiectului în cauză, participarea lui deliberată.

În studiul ”Limba rusă”, lingvista poloneză Anna Vezhbytska a evaluat cu acuratețe acest fenomen, punctând următoarele aspecte: 

„Bogăția și varietatea construcțiilor impersonale din limba rusă arată că această limbă încurajează puternic tendința predominantă în tradiția culturală rusă de a te raporta la lumea înconjurătoare ca la o succesiune de evenimente care nu sunt supuse controlului uman sau înțelegerii umane. Și aceste evenimente sunt mai degrabă rele decât bune”. 

În perioada sovietică, dezvoltarea construcțiilor impersonale a fost popularizată și încurajată în rândul rușilor, de asemenea fiind impusă și altor popoare.

Mai mult, regimul sovietic a schimbat în mod deliberat ortografia, regulile și gramatica limbii ucrainene cu scopul de a o apropia cât mai mult de limba rusă. 

Câteva exemple, deși lista e uriașă: 1) „vacanță” a devenit „kanikuly”; 2) „scorțișoară” a devenit „korytsya”; 3) „osidok” (așezare) a devenit „mistse perebuvannya” (loc de ședere); 4) „velyky viz” (căruță mare) a devenit un „velyka vedmedytsya” (carul mare).

În realitate, dezvoltarea construcțiilor impersonale caracterizează mentalitatea rusului obișnuit. Chintesența depersonalizării e exprimată chiar în gramatica limbii ruse care e o gramatică a eliberării de responsabilitate.

Potrivit ideologiei epocii sovietice, subiecții umani erau mânați de forțele superioare ale istoriei, ei nu puteau lua decizii în mod independent, ci doar erau veșnic recunoscători pentru îndrumarea primită.

Alexander Peșkovski – lingvist sovietic, unul dintre pionierii studiului sintaxei limbii ruse – a remarcat un aspect esențial:

„Propozițiile impersonale, după cum vedem, nu sunt în niciun caz rămășițe ale ceva ce dispare în limbă, ci, dimpotrivă, sunt parte a ceva care se dezvoltă, se ramifică și prinde rădăcini din ce în ce mai adânci”.

În timp ce limbile europene evoluează, în Rusia putem identifica o evidentă degradare a limbii. Anna Vezhbitska notează: 

„Exagerarea construcțiilor de factură impersonală – recurgerea la propoziții și sintagme impersonale – este un fenomen tipic rusesc. În alte limbi europene – de exemplu, în germană, franceză și engleză –, schimbările au mers, de obicei, în direcția opusă. Această creștere constantă a construcțiilor impersonale din limba rusă corespunde orientării specifice a universului semantic rus și, în cele din urmă, corespunde orientării culturii ruse”.

Transferul de responsabilitate (către ierarhie, desigur) pentru ceea ce se întâmplă e din ce în ce mai clar reflectat în limbajul rușilor. Aceeași tendință e prezentă și în raport cu fenomenele naturale. Totul scapă puterii, deciziei și înrâuririi subiecților de rând. 

În epoca sovietică, programele de prognoză meteo au fost deosebit de apreciate – în sine, acest lucru indică o înțelegere subconștientă a faptului că nu a existat adevăr în epoca sovietică. Mass-media a mințit în mod constant. În plus, toate necazurile puteau fi puse pe seama vremii sau pe seama oricui altcuiva, și nu pe eșecul propriilor activități. Rușii folosesc deseori sintagma „Nu, sunt bolnav, cineva mă îmbolnăvește”  – e un exemplu concludent de transfer de responsabilitate la cel mai înalt grad. 

De fapt, timp de multe decenii, asta doar ca să ne referim la istoria recentă, în Rusia a fost construită gramatica înlăturării responsabilității, care, în realitate, e gramatica degradării națiunii rusești. Astfel s-a ajuns ca cei mai mulți dintre ruși să se considere instrumente ale unor forțe superioare ce le exced puterile de decizie. Cam asta e ”logica” de fier a rușilor: credința oarbă în forțele superioare care le decid destinele și credința în televiziunea de stat care la transmite voința acestor forțe.  

Pe de altă parte, cultura rusă a glorificat întotdeauna suferința pasivă în raport cu faptele bune active, suferința pasivă fiind înțeleasă ca o garanție a spiritualității. 

La polul opus, individualismul și libera inițiativa au fost întotdeauna persecutate, pe motiv că toată puterea vine de la Dumnezeu. 

În realitate, în Rusia puterea a venit de la țari și dictatori genocidari. Dogma lui Petru I, care a pus puterea lumească a Kremlinului deasupra puterii lui Dumnezeu, e încă respectată la literă în Kremlinul zilelor noastre, motiv pentru care se dorește restaurarea Imperiului Răului și reîmpărțirea lumii în zone de influență, în conformitate cu vechile fantezii ale lui Molotov.  

”Nici Stalin și nici Lenin n-ar fi fost ai noștri dacă nu i-am fi vrut”

În loc de concluzie, prefer să finalizez articolul cu un citat din ”Întunericul de la capătul tunelului”, cartea lui Iuri Naghibin, prozator și regizor sovietic, care punctează o serie de adevăruri: 

 „Oamenii se întreabă adesea unii pe alții: ce se va întâmpla? (…) Ce se va întâmpla cu Rusia? Nimic, absolut nimic. Va fi aceeași incertitudine, mlaștină și sclipici de patimi rele. Asta în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, va fi fascismul. Este cu adevărat posibil acest lucru? (…) Cea mai mare vină a poporului rus este că rușii sunt nevinovați în ochii lor. Nu ne căim pentru nimic. Totul in Rusia s-a făcut cu mâini rusești și cu acordul rușilor, noi am semănat pâinea și tot noi am săpunat frânghiile. Nici Lenin și nici Stalin n-ar fi fost ai noștri daca nu i-am fi vrut”.

01/11/2022 Posted by | ISTORIE, Propagandă rusă | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: