ROMÂNOFOBIA – ISTORIE ŞI CONTEMPORANIETATE

Aici, ca şi într-un banal divorţ – sînt vinovate ambele părţi. Pe de o parte, propaganda dezmăţată anti-românească promovată de mass-media sovietică în anii existenţei URSS. Şabloanele propagandistice de genul: „jandarmi, boier, asuprire, bătaie, perceptor, şef de post, analfabetism etc.” sînt asociate (la majoritatea populaţiei basarabene) cu tot ceea ce ţine de România pînă la nivel de subconştient.

Pe de altă parte, însăşi atitudinea dispreţuitoare, colonialistă a funcţionarilor „regăţeni” faţă de sărmanii basarabeni rusificaţi şi semianalfabeţi în anii interbelici, cînd regiunea a făcut parte din componenţa României Mari, a jucat un rol nefast.

Funcţionarii în cauză priveau numirea lor în Basarabia ca pe o pedeapsă nemeritată şi se răzbunau prin desconsiderarea băştinaşilor.

Existenţa unei populaţii analfabete în masa sa, a trezit tentaţia irezistibilă de a se căpătui pe contul ei. Astfel, asuprirea străină se mai poate justifica prin dreptul cuceritorului puternic („Vae victis” – vai de cei învinşi) iar cea proprie – nu! Politica mioapă a autorităţilor centrale româneşti din acei ani faţă de Basarabia e folosită de către cercurile antiunioniste din Republica Moldova şi azi în calitate de „dernio ratio” (ultimul argument). Jandarmul oltean, slugarnic faţă de superiori, arogant, hapsîn şi dur faţă de localnici – iată arhetipul creat cîndva de „Moldova-film”, dar care este încă viabil.

În feudalism, aristocraţia de origine română practic a dispărut în urma represaliilor domneşti, a nenumăratelor războaie, răscoale, invazii străine şi răzmeriţe interne. Către secolele XVII-XVIII din ea n-a mai rămas nici urmă. În locul ei s-a format un simulacru de nobilime compus din venetici fanarioţi, albanezi, aventurieri de tot neamul şi parveniţi localnici. Ridicoli la culme, în „românismul” lor accentuat ei n-au făcut decît să se îndepărteze şi mai tare de poporul pe care îl dispreţuiau şi îl urau în taină.

Vorbind o română pocită şi făcînd paradă de „nobleţea” lor închipuită, ei n-au cîştigat decît ura generală. Personajele lui V Alecsandri, I. L. Caragiale ş. a. oglindesc foarte clar această stare de lucruri. Or, anume aristocraţia ar fi trebuit să fie acea, care să ilumineze poporul. Unde mai pui, că la noi, aceşti „bonjurişti” au mai prins a se juca de-a lojele masone, deşi li se potrivea ca talaghirul la o rachetă cosmică.

În Basarabia lucrurile s-au agravat şi mai mult prin îndelungata ocupaţie rusească, timp în care limba vorbită nu s-a dezvoltat şi evoluat o dată cu cea din „Regatul Vechi”, în plus fiind rusificată la culme. Atunci, cînd avu loc mult aşteptata unire, fiecare lumpen regăţean se simţea superior faţă de „mojicii” basarabeni şi căuta la tot pasul sa-şi etaleze această „superioritate”. Desigur, ideea românismului n-a avut decît de pierdut în urma acestui fapt. Amara lecţie interbelică aşa şi nu i-a învăţat minte pe mulţi români de peste Prut, care se comportă faţă de noi ca un „sahib” englez din India secolului al XIX-lea faţă de aborigeni.

Cît priveşte Chişinăul oficial, aici lucrurile sînt cu mult mai simple. La mijloc este eterna ispită a puterii. Momentul de la începutul anilor ’90, prielnic Unirii, s-a pierdut. Nimeni dintre potentaţii noştri de atunci n-au mers mai departe de lozinci.

La suprafaţă din nou a fost scoasă teoria celor două popoare existente la nord de Dunăre şi celor două limbi est-romanice, criticată mai bine de 50 de ani de toţi lingviştii romanişti din întreaga lume (inclusiv şi celor din Rusia).

Şi, fiindcă „aşă vre nărodul”, glotonimul „limba moldovenească” a fost legiferat în Constituţia Republicii Moldova în articolul cu semnificativul (sic!) număr treisprezece. Pentru a nu se complica, birocraţia noastră a inventat o formulă, aparent mai neutră, dar în realitate şi mai neavenită ca precedenta: -„limba de stat”, pentru a nu concretiza despre care limbă este vorba.

Din tot ce am cîştigat cu atîta greutate în anii ’90 n-a rămas decît grafia latină, ”Istoria Românilor”, „limba – şi literatura Română” şi culorile „drapelului de stat”. Împotriva acestor ultime bastioane ale românismului s-au unit într-o „sfîntă hăituială” atît separatiştii de peste Nistru, cît şi oficialii de la Chişinău.

Mărturie ne stau încercările repetate ale conducerii de a introduce în programul şcolar cursuri de „Limba Moldovenească”, „Istoria integrată”, editarea dicţionarului moldo-român sau recentele închideri ale şcolilor moldoveneşti din Transnistria etc.

Pentru a stăvili trezirea conştiinţei de neam, Chişinăul n-a găsit nimic mai bun, decît să limiteze numărul tinerilor care ar putea beneficia de burse în România („Ne puşciati!”). Fostul lider comunist chinez Mao se exprimase o dată, că pe o foaie de hîrtie albă, imaculată se pot scrie cele mai frumoase hieroglife. Mai marii noştri, pur şi simplu, n-au nevoie de cetăţeni bine informaţi, care şi-ar da seama de starea reală de lucruri, pentru a putea fi mai uşor manipulaţi.

DAR POPORUL?

Îndelungata „spălare a creierilor” de către propaganda sovietică şi-a făcut efectul scontat. În ciuda tuturor argumentelor posibile şi imposibile, majoritatea absolută a celor maturi se autodefinesc ca moldoveni, iar limba pe care o vorbesc este considerată cea moldovenească. Revoluţiile aduc după sine transformări adînci nu numai în economie, dar şi în mentalitate.

Cea comunistă nu face nici ea excepţie, ci dimpotrivă sînt formate unele stereotipuri, care nu pot fi şterse uşor. Cu atît mai mult, cu cît toate nenorocirile şi greutăţile care s-au produs în perioada de tranziţie sînt asociate în conştiinţa omului de rînd cu „limba latină” şi tot ce este legat de perioada trezirii conştiinţei naţionale.

SOLUŢII POSIBILE

În primul rînd, ar trebui o revigorare economică, o creştere a bunăstării materiale şi a stabilităţii sociale, care i-ar face pe oameni să nu mai caute duşmani acolo unde ei nu există.

În al doilea rînd, trebuie pus accentul mai întîi de toate pe dezvoltarea  învăţamîntului şi educaţiei tinerei generaţii în spiritul adevăratelor valori naţionale. Dacă pînă acum ne-a păscut pericolul rusificării, apoi acum ne ameninţă cel al cosmopolitismului implementat de către cultura occidentală aflată în plină ofensivă.

În al treilea rînd, românii de pe ambele maluri ale Prutului ar trebui să se debaraseze de două complexe: – cel al superiorităţii (malul drept) şi cel al inferiorităţii (malul stîng).

În al patrulea rînd, putem rămîne români numai atît timp, cît rămînem ortodocşi, de aceea, biserica ar trebui să se descotorosească de toate elementele întîmplătoare care o compromit şi fac eficientă propaganda catolică şi cea a sectanţilor protestanţi.

TRANSNISTRIA

Aici situaţia e şi mai complicată. Românii localnici au fost practic rupţi de restul românimii pe tot parcursul istoriei. Această ruptură s-a manifestat nu doar printr-o apartenenţă statală diferită. Nistrul a fost şi rămîne nu numai o barieră pur geografică, ci şi una psihologică.

Locuitorii de pe două maluri se văd diferiţi în ciuda unităţii lingvistico-confesionale. Episodica prezenţă în Transnistria a statalităţii feudale moldoveneşti n-a schimbat mare lucru în conştiinţa de neam a localnicilor. Moldovenii transnistreni întotdeauna s-au considerat adevăraţi moldoveni, iar cei din Basarabia, fiind în concepţia lor – „români”. De aceea, în timpul conflictului de pe Nistru, mulţi transnistreni au fost dominaţi de dispoziţii separatiste.

Propaganda sovietică şi-a făcut efectul nefast timp de 70 de ani, mai ales în perioada existenţei RASSM, cînd tăvălugul rusificării a avut un efect şi mai distructiv pentru malul stîng.

Foametea organizată, represaliile şi deportările din anii ’30 au afectat în primul rînd populaţia română autohtonă, înăbuşind din faşă orice eventuală tentativă de deşteptare a conştiinţei naţionale. Inventarea unei limbi artificiale („şantiste”) a venit şi ea să sublinieze caracterul aparte al „naţiunii moldoveneşti” faţă de cea română.

S-a mai adăugat şi „graţia” de elefant a Chişinăului în politica sa faţă de această regiune. Inflexibilitatea şi neînţelegerea specificului local n-au făcut decît să agraveze situaţia şi aşa complicată. Populaţia nistreană a fost adusă la o stare de isterie românofobă care este întreţinută cu grijă şi astăzi.

A.Savin

Revista Moldova Noastra,Chisinau

Publicitate

Viktor Ianukovici şi Iulia Timoşenko – în turul doi

 

Liderul opoziţiei proruse din Ucraina, Viktor Ianukovici, şi principalul său contracandidat, premierul Iulia Timoşenko, au intrat duminică în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, ce va fi organizat la 7 februarie.
Rezultatele exitpoll oferite de Fondul pentru Iniţiative Democratice de la ora 20:00: Ianukovici – 31,5%, Timoşenko – 27,2%, Tighipco – 13,5%, Iaţeniuc – 7,8%, Iuşcenco – 6 %.

Primul tur s-a încheiat. Ianukovici şi Timoşenko merg în turul doi

Postul TV ucrainean INTER „îi oferă” lui Ianukovici 36,6%, iar Iuliei Timoşenko – 25,8% din voturi. ICTV, un alt post de televiziune oferă primului candidat 35%, iar actualului premier ucrainean 25% din opţiunile alegătorilor, informează Lenta.ru.

În regiunea Odesa a fost semnat primul proces-verbal. La secția de votare din regiunea Primorsk au votat 101 cetățeni. Victor Ianukovici a acumulat 46 voturi, Serghei Tighipko – 23, Iulia Timoșenlo – 17, Andrei Iațeniuk – 10 și Vladimir Litvin 1.

Potrivit CEC de la Kiev, după numărarea a 40,02% din buletinele de vot, Victor Ianucovici a acumulat 36,74% din sufragii, iar Iulia Timoşenko – 24,45%
Jurnal.md