CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Teorii și practici de construcție identitară în spațiul fost sovietic a mitului ”Homo Moldovanus”. VIDEO

Map of Moldova

Foto: Harta R.Moldova astăzi, după cotropirea și ciuntirea Basarabiei romanești de către colonialiștii sovietici

Repere istorice

Asemenea multor altor cazuri, „Homo Moldovanus” nu putea să apară, să fie inventat sau imaginat din neant.

Adaptând o formulă deja consacrată a cercetătorilor preocupaţi de naţionalism şi etnicitate, „Homo Moldovanus” este deopotrivă „primordial”, ancorat în nişte trăiri imemorabile, dar şi „modern”, construit şi modelat, scrie istoricul și publicistul Octavian Țâcu în http// http://www.Timpul.md.

„Constructivismul” lui „Homo Moldovanus” porneşte, încă de la 1924, atunci când autorităţile sovietice, din raţionamente ideologice şi geopolitice, au găsit de cuviinţă exploatarea unei identităţi „moldoveneşti” din afara acelui spaţiu consacrat istoric, pentru a genera o entitate etnică diferenţiată faţă de cea existentă în Basarabia românească.

Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”.

Aceasta a fost o politică de stat în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată dincolo de Nistru la 12 octombrie 1924, iar după 1940, în nou creata RSS Moldovenească, înființată pe teritoriul românesc al Basarabiei anexate de sovietici, şi bineînțeles în URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei seprații politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenești şi cea din restul României.

A fost o politică promovată constant, cu obstinație, în acest spaţiu din 1924 până în 1989 și așa cum vedem, ea este continuată până în prezent.

Moldovenismul ca viziune politică este un concept etno-cultural confecționat în laboratoarele ideologice și sociologice din fosta URSS menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru, pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”.

„Homo Moldovanus” și ingineriile sociale sovietice

Uniunea Sovietică a creat pentru „Homo Moldovanus”, ceea ce Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor specimene sovietice de acest gen, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, o limbă „moldovenească” distinctă, având simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a lui „Homo Moldovanus” a căpătat o formă fizică şi politică, îmbrăcând uniformă sovietică.

vaca-in-lant

„Homo Moldovanus” a crescut şi s-a dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

Acest proces a fost unul atât „pozitiv”, în termenii de „promovare” ai „acţiunii afirmative” imperiale, cât şi distructiv, în sensul liniei „dure” a politicilor naţionale sovietice, asociate cu teroarea şi represiunile, ca instrumente de deznaţionalizare, antiromânismul, colectivizarea şi industrializarea, rusificarea şi sovietizarea.

Cei care-l conduceau de „acasă” pe „Homo Moldovanus” n-au fost niciodată reprezentativi pentru locurile unde acesta era născut.

Aceştia erau nişte elite subalterne, care, sub supravegherea Moscovei, mediau între autorităţile centrale şi populaţia republicii.

Acest fapt îl îndemna pe „Homo Moldovanus” superior să fie sârguincios în a adopta aspectele culturii sovietice, în a avea soţie de „Homo Sovieticus”, era motivat să înveţe limba rusă pentru a obţine statutul de „mediator” între „Homo Sovieticus” de la centru şi restul „Homo Moldovanus”.

Prin această atitudine, „Homo Moldovanus” obţinea încrederea lui „Homo Sovieticus” pentru a putea avansa în structurile naţionale sau pan-unionale.

Homo Moldovanus” s-a cultivat în ceea ce Tom Nairn numea „rezervaţie culturală”, o cultură etnolingvistică fără naţionalism politic ca unică manifestare a naţionalismului „sănătos” în variantă sovietică. „Homo Sovieticus” şi-a rezervat întreaga putere de decizie asupra faptului care erau expresiile „patriotice” permise lui „Homo Moldovanus” şi ce era „naţionalism periculos”, iar limitele dintre aceste expresii au fluctuat continuu în perioada sovietică.

El era ancorat într-un set de simboluri inventate, identitatea sa fiind promovată prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei românilor – a fost acceptat să fie părintele spiritual al lui „Homo Moldovanus” tocmai pentru că se încadra în logica „primordialismului” moldovenesc de tip sovietic, cultivat asiduu de autorităţile de la Moscova.

Antiromânismul şi demonizarea României au constituit atribute indispensabile în modelarea lui „Homo Moldovanus”.

Cu rădăcini profunde în propaganda sovietică a perioadei interbelice, antiromânismul sovietic a avut multiple manifestări: promovarea agresivă a imaginii negative a României, prin inocularea ideii că în anul 1918 Basarabia a fost „anexată” de România „burghezo-moşierească”, care a „exploatat-o” ca o „colonie” timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul politicii oficiale în RSSM prin persecutarea şi condamnarea „naţionaliştilor moldo-români”, prin combaterea influenţelor „burgheze” româneşti asupra tuturor aspectelor vieţii politice, sociale şi culturale, prin ştergerea oricărei memorii faţă de experienţa naţional-statală anterioară, prin contracararea oricăror încercări de raportare la cultura şi istoria română, prin impunerea unei educaţii istorice contrafăcute, prin stabilirea unei adevărate „cortine de fier” pe Prut, cu scopul de a izola Basarabia de restul teritoriului românesc.

Naşterea lui „Homo Moldovanus”

Perioada comunistă atestă şi un proces de asumare a identităţii „Homo Moldovanus” de către populaţia RSSM. Această asumare are câteva explicaţii.

Homo Moldovanus Sovietic - Editura ARC CumparaCarti

În primul rând, ea a fost o urmare a nevoii de supravieţuire şi convieţuire cu autorităţile sovietice după 1940/1944, dar şi, nu rareori, de prosternare benevolă în faţa acestora, populaţia autohtonă însuşindu-şi o atitudine de circumspecţie şi prudenţă faţă de circumstanţele timpului.

Conformarea sa, bazată pe o experienţă istorică îndelungată, nu a fost una surprinzătoare în perioada sovietică, la fel cum nu este surprinzătoare în R. Moldova.

În al doilea rând, această conformare a fost rezultatul unei coabitări într-o societate în care limba puterii, a educaţiei şi comunicării publice a fost prioritar limba rusă.

Dar, totodată, acesta a fost rezultatul coexistenţei cu o minoritate vorbitoare de rusă, puternică şi numeroasă şi cu un statut social privilegiat.

În al treilea rând, „acţiunea afirmativă” sovietică în chestiunea naţionalităţilor, cu politica sa antiromânească, de izolare în raport cu România, a dus în ultimă instanţă la deformarea şi marginalizarea limbii lor native.

Mulţi românii din RSS Moldovenească vorbeau (şi continuă să vorbească) o limbă română rudimentară, strecurând cuvinte din limba rusă, iar uneori chiar preferând cuvintele ruse atunci când întâmpină dificultăţi în găsirea unui echivalent în limba română.

Drept urmare, nu puţini sunt moldovenii care pretind că această limbă prost vorbită ar reprezenta o limbă „moldovenească”, distinctă de limba română.

În cele din urmă, procesul de asumare a fost rezultatul politicilor sovietice de „construcţie” a identităţii „moldoveneşti”, care au promovat o imagine pozitivă a lui „Homo Moldovanus”.

Sentimentul de a fi parte a unei supraputeri şi cunoaşterea unui standard de viaţă relativ bun, în contrast cu cel pe care România l-a avut în epoca comunistă, a creat un mit al superiorităţii lui „Homo Moldovanus” faţă de români în perioada Uniunii Sovietice, un mit menit să sublinieze distinctivitatea acestora.

Prin prisma acestor constatări putem spune că „Homo Moldovanus” ideal în varianta sovietică era individ cu două feţe. Pe de o parte el trebuia să fie un „om simplu sovietic”, care era atomizat („este ca toţi ceilalţi”), dezindividualizat, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerinţe (reduse la necesităţile „raţionale” de supravieţuire), făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi uşor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

În acelaşi timp, „Homo Moldovanus” trebuia să fie în primul rând un antiromân sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că el este altceva decât român, vorbitor de limbă „moldovenească”, amestecată cu rusisme, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

De o manieră deformată, aceste „calităţi” au continuat să se perpetueze în perioada postsovietică, dar de data aceasta generând alte complexe şi îmbrăcând haina unui individ, care este fixat axiomatic pe ideea apărării statalităţii R. Moldova împotriva „duşmanilor” săi „numeroşi” interni şi externi.

Cu alte cuvinte, folosind un slogan al timpurilor de odinioară, „Homo Moldovanus” este mai viu decât toţii viii, iar aderenţa cetăţenilor R. Moldova la această identitate va cauza încă mult timp probleme de funcţionalitate statalităţii sale.

Cantonarea în moldovenism, conceput ca hotar despărțitor de românism, a fost și încă mai este o manevră politică pentru a asigura vasalizarea Moldovei în fața stăpânilor ruși și deznaționalizarea populației băștinașe.

Pentru implementarea în rândurile populației încă needucate a urii față de români și România,s-au folosit mai multe metode, toate caracterizate printr-o brutalitate extremă:

  • închiderea granițelor
  • izolarea culturală totală de România
  • propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”„sclavie”„colonie a României”„cotropitori români”.
  • Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia colonialistă devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresist și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din   1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei în 1940 și 1944.

Practic, românofobia a devenit doctrina de bază a ideologiei de stat sovietice (ruse) și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, care avea drept esență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

La baza construcției lui Homo Moldovanus stă în primul rând mitologia sovietică.

Uniunea Sovietică și-a impus propriile mituri, nelăsând loc opțiunilor identitare în rândurile populației române băștinașe, iar acestea știm foarte bine că se așezau pe mitul marelui Lenin, mitul Revoluției Socialiste din Octombrie și 9 mai Ziua Victoriei.

În fundamentarea mitului”Homo Moldovanus” s-au utilizat mai multe ingrediente, primul fiind acela că moldovenii au fost eliberați la 1812 de Imperiul Rus, chiar dacă a fost vorba de o cotropire, un rapt și o sfâșiere a Țării Modovei prin anexarea jumătății sale de răsărit situate între Prut și Nistru.

Moldovenii rămași în Țara Moldovei au creat la 1859 unindu-se cu Muntenia, statul românesc, în timp la est de Prut, rușii au construit o nouă entitate teritorială – gubernia Basarabia, anexată Imperiului Rus.

Ulterior sovieticii au adăugat și alte ingrediente, mai ales cele legate de națiunea burgheză moldovenească și națiunea socialistă moldovenească care a început să fie construită de la 1917, în stânga Nistrului…

Anul 1940 a adus pactul Ribbentrop-Molotov și anexarea Basarabiei unite cu România în 1918, la URSS.

În URSS,”Homo Moldovanus” trebuia să fie un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român și că a nația lui a apărut înaintea românilor. El vorbea o limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, era un antieuropean și prin extindere un antioccidental predispus la deznaţionalizare și îndoctrinare, la rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare

Totodată,”Homo Moldovanus” a fost și este pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau de vorbitorii de limba rusă, complex compensat de adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică și rusă, care îl fac mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

18/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Aşa zisa”limbă moldovenească” a fost eliminată de pe site-ul Comisiei Europene. VIDEO

In ziua de 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, a emis o hotărâre în care se afirma că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Într-adevăr, art.13 din Constituţia acestei ţări continuă să menţioneze că: ” Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine”.

Dezbaterea în jurul acestei probleme este uriaşă.

S-au scris mii  de cărţi şi se vor mai scrie încă pe atâta, atâta vreme cât vor exista confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţa la un stat) şi identitatea etnică (identitatea regională).

Raţionamentul „moldoveniştilor” este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean.

Sau orice combinaţie doriţi.

Teoria „moldovenistă” este fără îndoială un produs toxic al propagandei sovietice, nici chiar ruse.

Marx vorbea despre basarabeni ca fiind români, iar documentele de domeniu ale Rusiei ţariste afirmă peste tot identitatea moldovenilor cu românii.Încă în secolul al XIX-lea, Revista Ministerului Instrucțiunii Publice, publicată la Sankt Petersburg, în 1840,consemna în fasciculul 29, secțiunea IV, la pagina 7:

„Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei: Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!”

Anume bolşevicii au fost cei care au speculat cu autoidentificarea de „moldovean”. Nu a fost unicul caz (bunăoară propaganda sovietică a încercat fervent ruperea tadjicilor de restul persanilor), dar a fost unicul care a prins la populaţia vizată.

Deoarece ideea de naţiune a venit relativ mai târziu în Europa de est, criteriile medievale de autoidentificare au rămas încă puternice printre popoarele de acolo. Iar între criteriile cel etnic era pe ultimul loc, după cel religios şi cel regional.De aceste aspecte s-au folosit cu iscusinţă ideologii stalinişti.

Au folosit astfel identificarea de „moldovean” (de la „cetăţean”, adică supus al Ţării medievale a Moldovei), care separa românii estici de cei sudici şi vestici, pentru a crea un nou popor.

Aşa zisa „limbă moldovenească” este o relicvă colonialistă stalinistă. Teoria unei limbi moldovenești diferită de română, îşi are obârşia în regiunea din stânga Nistrului, unde autoritățile comuniste sovietice au înființat în 1924 aşa zisa RASS Moldovenească, prin promovarea acestei teorii URSS încercând să-și justifice pretențiile asupra Basarabiei vecine, care se unise la 1918 cu România.

 

Cum s-a născut limba moldovenească ?

 

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldoveneşti peste Nistru , Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice.

Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roş, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română.

Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă.

Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldoveneţti” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa apare “limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

 

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, menţionându-se că mare parte a acestuia (adică basarbenii) era”subjugată de burghezia română.”

Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RASS Moldoveneşti şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei în 1940, a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus imediat teoria diversionistă care susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti, diferite de poporul şi limba română.

Autoritățile sovietice au încercat să creeze o nouă limbă literară, scrisă în alfabet chirilic, care să fie cât mai depărtată de limba română. Cu crearea noii limbi literare a fost însărcinat lingvistul Leonid Madan.

Iată un exemplu de „limbă moldovenească” din anii ’20 :

„De-amu v-o două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roș» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirea sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învățământ în RSSA Moldovenească, în broșura „Despre orfografia moldovenească” din 1929).

În perioada 1932-1938 sovieticii au renunțat la teoria moldovenistă, trecând din nou la folosirea alfabetului latin și a limbii române literare.

În 1938 alfabetul chirilic a fost reintrodus, iar adepții alfabetului latin executaţi sau trimiși în pușcării, teoria limbii moldovenești diferită de română revenind în forță.

După al Doilea Război Mondial, autoritățile sovietice au introdus alfabetul chirilic și noțiunea de „limbă moldovenească” și în Basarabia cotropită, ruptă de România, fără însă să se revină la formele extreme de diferențiere față de română propăvăduite în anii ’20.

Limba literară „moldovenească” de după al Doilea Război Mondial folosită oficial e teritoriul RSS Moldoveneşti, a fost practic identică cu limba literară română, cu excepția folosirii alfabetului chirilic.

După declararea independenței R.Moldova faţă de URSS, constituția acestei ţări a continuat promovarea existenței limbii moldovenești, scrisă însă cu alfabet latin.

Pentru a evita chestiunea politică, autoritățile Republicii Moldova au folosit de-a lungul timpului  în unele documente oficiale, termenul de „limbă de stat” însă cu multe ocazii sintagma „limba română” nu a putut fi evitată, cum este cazul sistemului de învăţământ.

În standardul internațional ISO 639,”limbii moldovenești” i-au fost atribuite inițial codurile mol și mo, dar aceastea au fost suprimate în noiembrie 2008 și înlocuite cu codurile asociate limbii române.Nu există un cod Ethnologue al limbii moldovenești.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova a tranșat chestiunea denumirii oficiale a limbii prin Hotărârea nr. 36 din 5 decembrie 2013 când, în urma unei sesizări cu privire la caracterul primar al Declarației de Independență a Republicii Moldova, a decis că prevederea conținută în Declarația de Independență referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conținute în articolul 13 al Constituției acestei ţări.

Un studiu efectuat la comanda Institutului de Politici Publice în aprilie 2014, arată că folosirea denumirii de „limba română” crește direct proporțional cu nivelul economic, tinerețea și nivelul de educație al cetățenilor Republicii Moldova

În schimb, susținerea față de denumirea de „limbă moldovenească” este mai mare între minoritățile etnice de pe teritoriul Republicii Moldova și corespunde mai degrabă unui nivel socio-economic scăzut, unei educații primare și, în genere, mediului de viață rural.

Marele lingvist român basarabean Eugen Coșeriu, implicat în dezbaterea referitoare la glotonimul de „limbă moldovenească”, insista că:

„a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”

Academicianul Silviu Berejan, cercetător știintific principal în cadrul Institutului de Lingvistică de pe lângă Academia de Științe a Moldovei, a pledat în Conferința privind denumirea limbii de stat a Republicii Moldova pentru inexistența unei așa-numite limbi moldovenești. 

Limba ”Moldovenească” capătă din an în an în R.Moldova un statut din ce în ce mai slab,fiind considerată ca o reminiscență a perioadei Sovietice în Moldova de Est. Limba „moldovenească” pierde teren din cauza faptului că a fost şi este folosită pe post de instrument politic de către forţe diversioniste coordonate de Moscova, care este  interesată în divizarea poporului român.

Sustinători politici ai acestei ”limbi” sunt Partidul Socialiștilor din Republica Moldova și Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, care încă propagă ideea unui ”sentiment național moldovenesc” inspirat de modelul Sovietic promovat în trecut de propaganda oficială din RSS Moldovenească respectiv RASS Moldovenească.

Politica de deznaţionalizare promovată de ruşi a lăsat urme adânci în sufletul moldovenilor.

Timpul curge însă întotdeauna în defavoarea minciunii şi a nefirescului.

 

 

Comisia Europeană a eliminat sintagma „limba moldovenească” de pe site-ul instituţiei.

 

Europarlamentarul Andi Cristea a adresat o procedură de urgență Comisiei Europene cu privire la „limba moldovenească”

 

 

 

 

Europarlamentarul Andi Cristea (foto), vicepreşedinte al Comisiei pentru politică externă, a adresat în procedură de urgenţă, o întrebare scrisă preşedintelui Comisiei Europene, pe site-ul Comisiei Europene, cu privire la contextul în care limba moldovenească poate fi selectată ca limbă de lucru pe site-ul Comisiei Europene, secţiunea dedicată Consultării privind Viitorul Europei.

„Conform deciziei Curţii Constituţionale de la Chişinău, din decembrie 2013, limba oficială a Republicii Moldova este „limba română, nu limba moldovenească în baza grafiei latine”, conferind statut de normă constituţională Declaraţiei de Independenţă a ţării, adoptată în august 1991.

Este esenţial ca UE, partenerul de dezvoltare cheie al Chişinăului, să transmită mereu mesajul corect, inclusiv pe canalele sale proprii”, a punctat europarlamentarul, citat de tvr.md, informația fiind preluată de Radio Chișinău.

Comisia Europeană a luat act de întrebarea europarlamentarului Andi Cristea şi a eliminat sintagma „limba moldovenească” de pe site-ul instituţiei relatează BucPress, agenţie de presă din Cernăuţi (http://www.bucpress.eu/politica/comisia-europeana-a-eliminat-sintagma-6718)

Într-un comentariu, Andi Cristea spune că, între timp, au fost făcute modificări în acest sens, dar problema de fond rămâne.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/11/ziua-de-11-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

 

11/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un proiect identitar cu implicaţii geopolitice inventat de laboratoarele colonialiste ruseşti – „moldovenismul”

 

In ziua de 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică.

S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta, dar există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean.

Sau orice combinaţie doriţi.

 

 

 

 

Moldovenismul-Sorosisto-Kaghebist

Un afis de propaganda „moldovenista”

 

În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze.

Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români.

Teoria moldovenistă este fără îndoială un copil al propagandei sovietice, nu comuniste şi nici chiar ruse.

Pentru că Marx vorbea despre basarabeni ca fiind români, iar documentele de domeniu ale Rusiei ţariste afirmă peste tot identitatea moldovenilor cu românii.

Anume bolşevicii au fost cei care au speculat cu autoidentificarea de „moldovean”. Nu a fost unicul caz (bunăoară se încerca fervent ruperea tadjicilor de restul persanilor), dar a fost unicul care a prins la populaţia vizată.

Deoarece ideea de naţiune a venit relativ mai târziu în Europa de est, criteriile medievale de autoidentificare au rămas încă puternice printre popoarele de acolo. Iar între criteriile cel etnic era pe ultimul loc, după cel religios şi cel regional.

De aceste aspecte s-au folosit cu iscusinţă ideologii stalinişti. Au folosit astfel identificarea de „moldovean” (de la „cetăţean”, adică supus al Ţării Moldovei), care separa românii estici de cei sudici şi vestici, pentru a crea un nou popor.

Dar, dat fiind lipsa de substanţă a acestei teorii, şi interpretarea ei diferită, au dus la apariţia unei diversităţi mari de moldovenisme.

Primul, şi cel original, este cel sovietic. Astăzi acesta este amorf, şi nu mai este împărtăşit decât poate de unele persoane izolate.

Izolate de lumea reală în lumea enciclopediilor sovietice. Această variantă nu vorbea doar despre un popor moldovenesc diferit de cel român, dar şi despre caracterul slav al acestui popor.

Deşi toate celelalte poare slave erau perfect conştiente de această absurditate, cunoscându-se în toate cronicile slave că locuitorii Moldovei sunt de origini romanice, „ştiinţa istorică” sovietică a continuat să afirme această aberaţie printre locuitorii Basarabiei ocupate.

După destrămarea URSS această teorie a fost abandonată uşor.

Aceasta nu rezistă niciunei critici, fiind egală cu a spune că japonezii sunt boşimani (familie de popoare din Africa).

Moldovenismul sovietic a fost înlocuit însă cu un moldovenism mai romanic. Deci, nu se mai afirmă slavitatea moldovenilor, dar aceştia rămâneau un  popor separat.

A aparut un fel de „dacism” local pruto-nistrean. Dar, deşi se recunoştea deja romanitatea, esenţa teoriei nu s-a schimbat.

In conformitate cu aceasta, cu toate că sunt romanici, moldovenii noului moldovenism au apartinut mereu  spaţiului civilizaţional al Rusiei, iar istoria Moldovei a fost transformată într-o succesiune de „ocupaţii” româneşti şi „eliberări” ruseşti.

Acest moldovenism era şi unul puternic statalist. S-a creat practic un cult al „statalităţii moldoveneşti”, dar,  pentru moldovenişti era important ca statul să se numească „Moldova”, in timp ce independenţa Moldovei putea exista doar alături de Rusia.

Deci, până la urma „statalitatea moldovenească” aparea  diluată în universalismul rusesc (mai nou, euroasiatic).

Astfel, acest nou moldovenism rămânea în albia absurdităţii, doar că se încerca o limpezire a apelor tulburi ale demagogiei sovietice.

Evident,  acceptarea romanităţii a impus unele riscuri şi în primul rând riscul de a nu putea inventa un răspuns la simpla întrebare de ce limba românilor şi cea moldovenilor sunt identice.

Pentru a ocoli acest impediment „fascist”, s-a realizat o mitologizare cam caaraghioasă a istoriei, urmând în linii generale preceptele  teoriei dacismului.

Moldovenii ar fi  apărut înaintea românilor, ba chiar românii ar fi un fel de moldoveni, limba lor fiind de  fapt  moldovenească, iar românii i-au schimbat intenţionat denumirea.

In plus, Modova a apărut înaintea României… Astfel s-a ajuns şi la forma originală, dar mutantă (de fapt contra-dacistă sub multe aspecte), a moldovenismului dacist, unde moldovenii sunt daci liberi, iar românii romani cuceritori, de unde şi lupta neîntreruptă pentru libertate.

A rămas să se găsească origini moldoveneşti civilizaţiei umane, dar fiind o teorie vasală Rusiei,se preferă in continuare ideea originii vechi ruse a umanităţii.

 Ideologia moldovenismului a ajuns până acolo ca a încercat să susţină teza conform căreia în urma convieţuirii daco-romane cu slavii au luat naştere două popoare, cel român şi cel moldovenesc, sau”voloah”.

Mergând până la capăt, se poate considera astfel Basarabia că fiind urmaşa vechiului Principat al Moldovei.

Această teorie este una falsă, fiind combătută cu uşurinţă atât de istoricii români, cât şi de cei occidental şi de aceea nu ne vom axa în discutarea sa, însă vom aduce câteva argumente, cel mai important fiind acela, că înainte de elaborarea acestui proces de ştergere a identităţii colective  început de Komintern, basarabenii erau consideraţi oficial de către ruşi ca fiind români

În acest sens, în 1816 istoricul rus P.P.Swinim spunea despre basarabeni:  “locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din  romani”, iar etnograful rus L.S.Berg folosea termenul de moldovean ca o conotaţie geografică, nicidecum etnică afirmând:  “moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson“.

Asadar, cine sunt aceşti  “moldoveni”? Cum se pot ei deosebi etnic de români, când vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi religie şi istorie comună?

Cum se pot ei deosebi, când trupul lui Ştefan cel Mare se află îngropat la Putna, iar Republica Moldova nu reprezintă decât o parte a Principatului Moldovei care s-a unit cu Ţara Românească, formând România de astăzi?

Din start trebuie să delimităm moldovenismul naţional de cel etnic, lucru pe care autorităţile comuniste din trecut şi promotorii acestei ideologii de astazi nu îl fac, încercând chiar ambiguizarea şi inducerea în eroare a opiniei publice. 

Practic a fi cetăţean moldovean al Republicii Moldova nu este obligatoriu a fi şi etnic moldovean, cetăţenia fiind atribuită oricarui etnic indiferent dacă  acesta este  bulgar, găgăuz etc.

Moldovenismul etnic nu este altceva decât un plan de nation-building, pus la cale de  Komintern în anii  ’20, ca urmare a planului de export al revoluţiei bolşevice şi continuat după căderea URSS. În 1990 oamenii ieşeau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cerând recunoaşterea limbii  române şi reintroducerea alfabetului latin.

Ideea reunificării cu România a dus la începerea  unei drastice campanii de negare a valorilor şi identităţilor româneşti de către cei ce nu doreau acest lucru, printre aceştia numărându-se   preşedinţii Mircea Snegur (1990-1997), Petru Lucinschi (1997-2001) şi Vladimir Voronin (2001-2009).

Punctul culminant îl reprezintă  proiectul legii “Conceptul politicii naţionale  de stat a Republicii Moldova”, prezentat de  către Partidul Comunist pe 25 iulie 2003, fiind înainte de toate un act de politică externă, arătând orientarea Republicii Moldova către interesele şi dorinţele Rusiei.

 

 

 

 

 

Proiectul legii apare în aceeaşi zi in care este lansat  aşa numitul “dicţionar moldovenesc – român” elaborat de către V.Stati, aceste acţiuni urmărind inducerea ideii conform căreia românii reprezintă o minoritate naţională, iar limba română trebuie să fie transformată în limbă a minorităţilor şi înlocuită cu limba moldovenească privind statutul de limbă naţională, în timp ce limba rusă devenea a doua limbă de stat.

Predarea Istoriei Românilor în şcoli a reprezentat un alt obstacol ce trebuia eliminat de către   cei ce  doreau ştergerea identităţii româneşti.

O primă încercare a fost în 2002, prin scoaterea acestei materii din curricula şcolară, fapt ce a dus la protestul în stradă a zeci de mii de cetăţeni.

În octombrie 2004, această intenţie este reluată, dorindu-se eliminarea Istoriei Românilor din grila privind examenul de bacalaureat din 2005 şi înlocuirea acesteia cu displina geografiei.

Ca urmare a acestei decizii, sub conducerea lui Ion Varta ia naştere Comitetul Naţional pentru Apărarea Românilor, iar mai apoi, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova se alătura acestor manifestaţii afirmând că se pregăteşte  “înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată (n.a. la acea perioadă CE recomanda promovarea istoriei integrate în statele europene), care să cuprindă numai aspecte din istoria naţională, falsificată în stil  sovietic”.

Moldovenismul, această creaţie artificială a unei identităţi etnice promovată în prezent, încalcă până şi Declaraţia de Independenţa a Republicii Moldova, pentru că  aceasta menţionează limba română, nu cea moldovenească după cum urmează:

“REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

Introducerea “limbii moldovene”  a produs şi efecte geopolitice semnificative, Ucraina fructificând această situaţie, susţinând că astfel delimitarea etnică făcută de URSS este corectă, iar locuitorii din Buceag şi Transnistria sunt moldoveni, iar cei din Nordul Maramureşului şi Bucovinei sunt români.

Astfel, pe teritoriul ucrainian nu sunt 500.000 de români, ci doar 200.000, restul de 300.000 fiind moldoveni. 

Ba mai mult, situaţia creată permite Bulgariei să exercite presiuni constante asupra Chişinăului privind drepturile propriei minorităţi, deşi aceştia reprezintă doar 80.000 de locuitori (Moldova oferind chiar şi studii universitare în limba bulgară).

În consecinţă, Republica Moldova nu poate riposta cerând drepturi echivalente în Bulgaria, pentru că minoritatea de acolo este română.

 

De unde vine „moldovenismul” ucrainenilor?

 

Pericolul „românizării” Republicii Moldova, menţinerea dihotomiei identitare între români şi „moldoveni” în interiorul Ucrainei, alături de „tremuriciul” vecinilor noştri faţă de legitimitatea istorică a posesiei teritoriilor româneşti, constituie marile fobii ale clasei politice şi intelectuale din Ucraina, probleme ce constituie pilonul formativ al ideologiei ucrainene faţă de România (dar şi faţă de RM).

Dar de unde vine „moldovenismul” ucrainenilor şi „sensibilitatea” sporită a Kievului faţă de problema identităţii şi statalităţii în R Moldova?

Evident, din percepţia formată în timp la ucraineni asupra Basarabiei, RASS Moldovenesti, RSS Moldovenesti şi R Moldova.

Axiomatic, „moldovenismul” este văzut în spaţiul românesc doar ca o emanaţie a politicilor Moscovei, pe când Kievul a contribuit la fel de mult, poate chiar mai mult, la teoretizarea şi punerea în practică a acestui concept , mai ales a „moldovenismului” de tip sovietic.

 

  Iata câteva argumente în acest sens :

 

1. Creşterea teritorială a Imperiului Rus a fost legată nu doar de istoria poporului rus, ci de soarta istorică a slavilor de est în general, cele trei ramuri (velicoruşii, maloruşii şi bieloruşii) fiind considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spaţiilor imperiale a fost un efort susţinut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit ruşii şi ucrainenii.

După cum arată istoricul rus P. Miliukov, centrul imperial nu împiedica colonizarea ucraineană, din contră, o susţinea, deoarece nu făcea distincţie între ucraineni (maloruşi) şi ruşi (velicoruşi).

Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, iar teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestui proces.

Este un lucru important de reţinut, deoarece conform recensămintelor imperiale, deja în 1858 Basarabia era locuită de 120 mii de ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a doua naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii) sau 20% din totalul populaţiei.

2. Această realitate explică de ce în contextul tulbur al anilor 1917-1918 Rada Centrală de la Kiev a emis pretenţii asupra Basarabiei, cerând încorporarea sa în cadrul Ucrainei.

Între opţiunea „ucrainizării” şi pericolul „bolşevizării”, clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului a ales atunci unirea Basarabiei cu România, perspicacitate la care actualii guvernanţi din cele două capitale româneşti ar putea doar visa.

3. Perioada sovietică este şi mai spectaculoasă din acest punct de vedere, deoarece aşa cum menţionează istoricul american D. Laitin, ucrainenii au fost o naţiune favorizată în cadrul URSS, cu acces direct al elitelor în conturarea şi modelarea politicilor sovietice.

Colaborarea ucrainenilor cu ruşii în acele timpuri explică de ce primii au fost principalii beneficiari în termeni de extindere teritorială (Ucraina de Vest, Bucovina, sudul Basarabiei, Crimeea).

Datorită acestei colaborări, în contextul discuţiilor privind crearea RASS Moldovenesti  în 1924, a câştigat „linia ucraineană” a lui Grinştein, Badeev şi Skrypnik, care milita pentru „moldovenizarea” RASSMoldovenesti , şi nu linia „kominterniştilor” români care militau pentru „românizarea” viitoarei republici.

 

 

 

 

 

 

15 noiembrie 1927- Ziarul sovietic Plugarul Ros (scris „moldovineşti”cu chirilice), vorbea despre „Dişteptarea culturii moldoveneşti pornitî pi drumul nadejnic”…


 

Sub îndrumarea comuniştilor ucraineni, a avut loc „inventarea” „limbii moldoveneşti” în RASSM şi exportul ei în Basarabia după 1940.

Nu-i de mirare că în urma ultimatumului sovietic din 1940, Basarabia era cerută României în baza caracterului majoritar ucrainean al provinciei, iar ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei erau anexate la Ucraina Sovietică.

Documentele timpului atestă că N. S. Hruşciov, prim-secretar al RSS Ucrainene, a propus CC al PCUS ca RSSM să fie creată prin unificarea „…doar a populaţiei moldoveneşti”, şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldoveneşti, aşa cum era planificat iniţial la Moscova.

După 1940, dar mai ales după 1944, legislaţia ucraineană sovietică era extinsă asupra RSSM, iar comuniştii ucraineni exercitau asupra noastră un gen de protectorat, fiind responsabili de implementarea politicilor Moscovei în Basarabia.

Din cei zece prim-secretari ai RSSM opt erau fie ucraineni, fie moldoveni născuţi pe teritoriul Ucrainei, iar elita politică ucraineană, aşa cum scrie Ch. King, alături de cea rusă, a dominat în RSSM în termeni de putere politică şi economică până la sfârşitul anilor 1980.

4. Perioada postsovietică nu a schimbat prea mult datele problemei.

Complicitatea ucrainenilor la conflictul transnistrean este un lucru bine cunoscut (atât în faza sa activă, când teritoriul ucrainean era perindat de tot genul de armate paramilitare sau cazaci, cât şi ulterior prin tolerarea axei Odesa-Tiraspol, care a permis supravieţuirea regimului separatist), iar problema frontierelor între R. Moldova şi Ucraina este una care ascunde numeroase stări de tensiune între cele două state.

Plus la toate, moldovenii sunt un gen de „ciukci” în bancurile ucrainenilor, lucru demonstrat chiar de preşedintele Iuşcenko în una din ieşirile sale scandaloase prin 2009.

E o chestie care vorbeşte despre aroganţă şi dispreţ format în timp la nivelul percepţiei faţă de noi.

Atât menţinerea „moldovenismului” în R. Moldova şi Ucraina, cât şi sensibilitatea faţă de o apropiere între R. Moldova şi România sunt logice din punctul de vedere al intereselor Ucrainei.

Enunţarea explicită a caracterului românesc al RM şi o unitate a intereselor Chişinăului şi Bucureştilor, inclusiv în termenii de integrare a Transnistriei, ar crea presiuni sporite asupra Ucrainei.

Dacă acest lucru este înţeles la Kiev, de ce acest lucru nu este înţeles la Bucureşti şi mai ales la Chişinău?

 

De fapt, în Republica Moldova şi întreg spaţiul ex-sovietic, asistăm la o dispută  între noile elite şi reprezentanţii fostului aparat de stat, ce au supravieţuit schimbărilor şi ce încearcă menţinerea accesului  asupra privilegiilor dobândite în perioada sovietică.

Astfel, există trei tipuri de identităţi reclamate, şi anume: revendicările unei entităţi de tip etnic (ca urmare a existenţei unui număr mare de etnici al căror stat-mamă este vecin), revendicările unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang de identitate naţională (cazul Adjariei in Caucaz sau al Transnistriei), sau revendicări ale unei identităţi de tip sovietic (precum în Belarus sau Republica Moldova).

Moldovenismul nu reprezintă decât un proiect naţional comunist, prin încercarea de a îndrepta Republica Moldova către zona de influenţa rusă şi menţinerea sa departe de  civilizatia Occidentala. 

Această acţiune are loc pe toate palierele  posibile, de la campanii de presă, până la acte de influenţă a foştilor membri ai aparatului sovietic sau până la transmiterea unor mesaje subliminale.

După cum spunea şi Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, „ca fenomen, moldovenismul este expresia unui para-identitar care  parazitează   demnitatea naţională a moldovenilor.  Moldovenismul este vulgarizarea  şi ducerea în derizoriu a moldovenităţii  moldovenilor. El este un termen compromis, cu conotaţii net peiorative şi, prin urmare, contraindicat într-o operă de construcţie pozitivă.

În timp ce moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare şi ca o continuare a politicilor de deznaţionalizare  şi rusificare, moldovenitatea, ca  şi construct bidimensional, posedă valenţe şi resurse inepuizabile.

Definită ca o deschidere în ambele sensuri – şi spre specificul local şi spre civilizaţia general românească – ea pare a  fi  un element important pentru depăşirea impasului identitar”.

 

 

Surse: Octavian Țâcu/timpul.md/; geopolitics.ro/moldovenismul

 

 

 

28/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: