CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Aşa zisa”limbă moldovenească” a fost eliminată de pe site-ul Comisiei Europene. VIDEO

In ziua de 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, a emis o hotărâre în care se afirma că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Într-adevăr, art.13 din Constituţia acestei ţări continuă să menţioneze că: ” Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine”.

Dezbaterea în jurul acestei probleme este uriaşă.

S-au scris mii  de cărţi şi se vor mai scrie încă pe atâta, atâta vreme cât vor exista confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţa la un stat) şi identitatea etnică (identitatea regională).

Raţionamentul „moldoveniştilor” este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean.

Sau orice combinaţie doriţi.

Teoria „moldovenistă” este fără îndoială un produs toxic al propagandei sovietice, nici chiar ruse.

Marx vorbea despre basarabeni ca fiind români, iar documentele de domeniu ale Rusiei ţariste afirmă peste tot identitatea moldovenilor cu românii.Încă în secolul al XIX-lea, Revista Ministerului Instrucțiunii Publice, publicată la Sankt Petersburg, în 1840,consemna în fasciculul 29, secțiunea IV, la pagina 7:

„Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei: Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!”

Anume bolşevicii au fost cei care au speculat cu autoidentificarea de „moldovean”. Nu a fost unicul caz (bunăoară propaganda sovietică a încercat fervent ruperea tadjicilor de restul persanilor), dar a fost unicul care a prins la populaţia vizată.

Deoarece ideea de naţiune a venit relativ mai târziu în Europa de est, criteriile medievale de autoidentificare au rămas încă puternice printre popoarele de acolo. Iar între criteriile cel etnic era pe ultimul loc, după cel religios şi cel regional.De aceste aspecte s-au folosit cu iscusinţă ideologii stalinişti.

Au folosit astfel identificarea de „moldovean” (de la „cetăţean”, adică supus al Ţării medievale a Moldovei), care separa românii estici de cei sudici şi vestici, pentru a crea un nou popor.

Aşa zisa „limbă moldovenească” este o relicvă colonialistă stalinistă. Teoria unei limbi moldovenești diferită de română, îşi are obârşia în regiunea din stânga Nistrului, unde autoritățile comuniste sovietice au înființat în 1924 aşa zisa RASS Moldovenească, prin promovarea acestei teorii URSS încercând să-și justifice pretențiile asupra Basarabiei vecine, care se unise la 1918 cu România.

 

Cum s-a născut limba moldovenească ?

 

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldoveneşti peste Nistru , Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice.

Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roş, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română.

Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă.

Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldoveneţti” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa apare “limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

 

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, menţionându-se că mare parte a acestuia (adică basarbenii) era”subjugată de burghezia română.”

Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RASS Moldoveneşti şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei în 1940, a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus imediat teoria diversionistă care susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti, diferite de poporul şi limba română.

Autoritățile sovietice au încercat să creeze o nouă limbă literară, scrisă în alfabet chirilic, care să fie cât mai depărtată de limba română. Cu crearea noii limbi literare a fost însărcinat lingvistul Leonid Madan.

Iată un exemplu de „limbă moldovenească” din anii ’20 :

„De-amu v-o două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roș» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirea sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învățământ în RSSA Moldovenească, în broșura „Despre orfografia moldovenească” din 1929).

În perioada 1932-1938 sovieticii au renunțat la teoria moldovenistă, trecând din nou la folosirea alfabetului latin și a limbii române literare.

În 1938 alfabetul chirilic a fost reintrodus, iar adepții alfabetului latin executaţi sau trimiși în pușcării, teoria limbii moldovenești diferită de română revenind în forță.

După al Doilea Război Mondial, autoritățile sovietice au introdus alfabetul chirilic și noțiunea de „limbă moldovenească” și în Basarabia cotropită, ruptă de România, fără însă să se revină la formele extreme de diferențiere față de română propăvăduite în anii ’20.

Limba literară „moldovenească” de după al Doilea Război Mondial folosită oficial e teritoriul RSS Moldoveneşti, a fost practic identică cu limba literară română, cu excepția folosirii alfabetului chirilic.

După declararea independenței R.Moldova faţă de URSS, constituția acestei ţări a continuat promovarea existenței limbii moldovenești, scrisă însă cu alfabet latin.

Pentru a evita chestiunea politică, autoritățile Republicii Moldova au folosit de-a lungul timpului  în unele documente oficiale, termenul de „limbă de stat” însă cu multe ocazii sintagma „limba română” nu a putut fi evitată, cum este cazul sistemului de învăţământ.

În standardul internațional ISO 639,”limbii moldovenești” i-au fost atribuite inițial codurile mol și mo, dar aceastea au fost suprimate în noiembrie 2008 și înlocuite cu codurile asociate limbii române.Nu există un cod Ethnologue al limbii moldovenești.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova a tranșat chestiunea denumirii oficiale a limbii prin Hotărârea nr. 36 din 5 decembrie 2013 când, în urma unei sesizări cu privire la caracterul primar al Declarației de Independență a Republicii Moldova, a decis că prevederea conținută în Declarația de Independență referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conținute în articolul 13 al Constituției acestei ţări.

Un studiu efectuat la comanda Institutului de Politici Publice în aprilie 2014, arată că folosirea denumirii de „limba română” crește direct proporțional cu nivelul economic, tinerețea și nivelul de educație al cetățenilor Republicii Moldova

În schimb, susținerea față de denumirea de „limbă moldovenească” este mai mare între minoritățile etnice de pe teritoriul Republicii Moldova și corespunde mai degrabă unui nivel socio-economic scăzut, unei educații primare și, în genere, mediului de viață rural.

Marele lingvist român basarabean Eugen Coșeriu, implicat în dezbaterea referitoare la glotonimul de „limbă moldovenească”, insista că:

„a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”

Academicianul Silviu Berejan, cercetător știintific principal în cadrul Institutului de Lingvistică de pe lângă Academia de Științe a Moldovei, a pledat în Conferința privind denumirea limbii de stat a Republicii Moldova pentru inexistența unei așa-numite limbi moldovenești. 

Limba ”Moldovenească” capătă din an în an în R.Moldova un statut din ce în ce mai slab,fiind considerată ca o reminiscență a perioadei Sovietice în Moldova de Est. Limba „moldovenească” pierde teren din cauza faptului că a fost şi este folosită pe post de instrument politic de către forţe diversioniste coordonate de Moscova, care este  interesată în divizarea poporului român.

Sustinători politici ai acestei ”limbi” sunt Partidul Socialiștilor din Republica Moldova și Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, care încă propagă ideea unui ”sentiment național moldovenesc” inspirat de modelul Sovietic promovat în trecut de propaganda oficială din RSS Moldovenească respectiv RASS Moldovenească.

Politica de deznaţionalizare promovată de ruşi a lăsat urme adânci în sufletul moldovenilor.

Timpul curge însă întotdeauna în defavoarea minciunii şi a nefirescului.

 

 

Comisia Europeană a eliminat sintagma „limba moldovenească” de pe site-ul instituţiei.

 

Europarlamentarul Andi Cristea a adresat o procedură de urgență Comisiei Europene cu privire la „limba moldovenească”

 

 

 

 

Europarlamentarul Andi Cristea (foto), vicepreşedinte al Comisiei pentru politică externă, a adresat în procedură de urgenţă, o întrebare scrisă preşedintelui Comisiei Europene, pe site-ul Comisiei Europene, cu privire la contextul în care limba moldovenească poate fi selectată ca limbă de lucru pe site-ul Comisiei Europene, secţiunea dedicată Consultării privind Viitorul Europei.

„Conform deciziei Curţii Constituţionale de la Chişinău, din decembrie 2013, limba oficială a Republicii Moldova este „limba română, nu limba moldovenească în baza grafiei latine”, conferind statut de normă constituţională Declaraţiei de Independenţă a ţării, adoptată în august 1991.

Este esenţial ca UE, partenerul de dezvoltare cheie al Chişinăului, să transmită mereu mesajul corect, inclusiv pe canalele sale proprii”, a punctat europarlamentarul, citat de tvr.md, informația fiind preluată de Radio Chișinău.

Comisia Europeană a luat act de întrebarea europarlamentarului Andi Cristea şi a eliminat sintagma „limba moldovenească” de pe site-ul instituţiei relatează BucPress, agenţie de presă din Cernăuţi (http://www.bucpress.eu/politica/comisia-europeana-a-eliminat-sintagma-6718)

Într-un comentariu, Andi Cristea spune că, între timp, au fost făcute modificări în acest sens, dar problema de fond rămâne.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/11/ziua-de-11-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

 

11/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un proiect identitar cu implicaţii geopolitice inventat de laboratoarele colonialiste ruseşti – „moldovenismul”

 

In ziua de 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică.

S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta, dar există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean.

Sau orice combinaţie doriţi.

 

 

 

 

Moldovenismul-Sorosisto-Kaghebist

Un afis de propaganda „moldovenista”

 

În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze.

Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români.

Teoria moldovenistă este fără îndoială un copil al propagandei sovietice, nu comuniste şi nici chiar ruse.

Pentru că Marx vorbea despre basarabeni ca fiind români, iar documentele de domeniu ale Rusiei ţariste afirmă peste tot identitatea moldovenilor cu românii.

Anume bolşevicii au fost cei care au speculat cu autoidentificarea de „moldovean”. Nu a fost unicul caz (bunăoară se încerca fervent ruperea tadjicilor de restul persanilor), dar a fost unicul care a prins la populaţia vizată.

Deoarece ideea de naţiune a venit relativ mai târziu în Europa de est, criteriile medievale de autoidentificare au rămas încă puternice printre popoarele de acolo. Iar între criteriile cel etnic era pe ultimul loc, după cel religios şi cel regional.

De aceste aspecte s-au folosit cu iscusinţă ideologii stalinişti. Au folosit astfel identificarea de „moldovean” (de la „cetăţean”, adică supus al Ţării Moldovei), care separa românii estici de cei sudici şi vestici, pentru a crea un nou popor.

Dar, dat fiind lipsa de substanţă a acestei teorii, şi interpretarea ei diferită, au dus la apariţia unei diversităţi mari de moldovenisme.

Primul, şi cel original, este cel sovietic. Astăzi acesta este amorf, şi nu mai este împărtăşit decât poate de unele persoane izolate.

Izolate de lumea reală în lumea enciclopediilor sovietice. Această variantă nu vorbea doar despre un popor moldovenesc diferit de cel român, dar şi despre caracterul slav al acestui popor.

Deşi toate celelalte poare slave erau perfect conştiente de această absurditate, cunoscându-se în toate cronicile slave că locuitorii Moldovei sunt de origini romanice, „ştiinţa istorică” sovietică a continuat să afirme această aberaţie printre locuitorii Basarabiei ocupate.

După destrămarea URSS această teorie a fost abandonată uşor.

Aceasta nu rezistă niciunei critici, fiind egală cu a spune că japonezii sunt boşimani (familie de popoare din Africa).

Moldovenismul sovietic a fost înlocuit însă cu un moldovenism mai romanic. Deci, nu se mai afirmă slavitatea moldovenilor, dar aceştia rămâneau un  popor separat.

A aparut un fel de „dacism” local pruto-nistrean. Dar, deşi se recunoştea deja romanitatea, esenţa teoriei nu s-a schimbat.

In conformitate cu aceasta, cu toate că sunt romanici, moldovenii noului moldovenism au apartinut mereu  spaţiului civilizaţional al Rusiei, iar istoria Moldovei a fost transformată într-o succesiune de „ocupaţii” româneşti şi „eliberări” ruseşti.

Acest moldovenism era şi unul puternic statalist. S-a creat practic un cult al „statalităţii moldoveneşti”, dar,  pentru moldovenişti era important ca statul să se numească „Moldova”, in timp ce independenţa Moldovei putea exista doar alături de Rusia.

Deci, până la urma „statalitatea moldovenească” aparea  diluată în universalismul rusesc (mai nou, euroasiatic).

Astfel, acest nou moldovenism rămânea în albia absurdităţii, doar că se încerca o limpezire a apelor tulburi ale demagogiei sovietice.

Evident,  acceptarea romanităţii a impus unele riscuri şi în primul rând riscul de a nu putea inventa un răspuns la simpla întrebare de ce limba românilor şi cea moldovenilor sunt identice.

Pentru a ocoli acest impediment „fascist”, s-a realizat o mitologizare cam caaraghioasă a istoriei, urmând în linii generale preceptele  teoriei dacismului.

Moldovenii ar fi  apărut înaintea românilor, ba chiar românii ar fi un fel de moldoveni, limba lor fiind de  fapt  moldovenească, iar românii i-au schimbat intenţionat denumirea.

In plus, Modova a apărut înaintea României… Astfel s-a ajuns şi la forma originală, dar mutantă (de fapt contra-dacistă sub multe aspecte), a moldovenismului dacist, unde moldovenii sunt daci liberi, iar românii romani cuceritori, de unde şi lupta neîntreruptă pentru libertate.

A rămas să se găsească origini moldoveneşti civilizaţiei umane, dar fiind o teorie vasală Rusiei,se preferă in continuare ideea originii vechi ruse a umanităţii.

 Ideologia moldovenismului a ajuns până acolo ca a încercat să susţină teza conform căreia în urma convieţuirii daco-romane cu slavii au luat naştere două popoare, cel român şi cel moldovenesc, sau”voloah”.

Mergând până la capăt, se poate considera astfel Basarabia că fiind urmaşa vechiului Principat al Moldovei.

Această teorie este una falsă, fiind combătută cu uşurinţă atât de istoricii români, cât şi de cei occidental şi de aceea nu ne vom axa în discutarea sa, însă vom aduce câteva argumente, cel mai important fiind acela, că înainte de elaborarea acestui proces de ştergere a identităţii colective  început de Komintern, basarabenii erau consideraţi oficial de către ruşi ca fiind români

În acest sens, în 1816 istoricul rus P.P.Swinim spunea despre basarabeni:  “locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din  romani”, iar etnograful rus L.S.Berg folosea termenul de moldovean ca o conotaţie geografică, nicidecum etnică afirmând:  “moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson“.

Asadar, cine sunt aceşti  “moldoveni”? Cum se pot ei deosebi etnic de români, când vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi religie şi istorie comună?

Cum se pot ei deosebi, când trupul lui Ştefan cel Mare se află îngropat la Putna, iar Republica Moldova nu reprezintă decât o parte a Principatului Moldovei care s-a unit cu Ţara Românească, formând România de astăzi?

Din start trebuie să delimităm moldovenismul naţional de cel etnic, lucru pe care autorităţile comuniste din trecut şi promotorii acestei ideologii de astazi nu îl fac, încercând chiar ambiguizarea şi inducerea în eroare a opiniei publice. 

Practic a fi cetăţean moldovean al Republicii Moldova nu este obligatoriu a fi şi etnic moldovean, cetăţenia fiind atribuită oricarui etnic indiferent dacă  acesta este  bulgar, găgăuz etc.

Moldovenismul etnic nu este altceva decât un plan de nation-building, pus la cale de  Komintern în anii  ’20, ca urmare a planului de export al revoluţiei bolşevice şi continuat după căderea URSS. În 1990 oamenii ieşeau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cerând recunoaşterea limbii  române şi reintroducerea alfabetului latin.

Ideea reunificării cu România a dus la începerea  unei drastice campanii de negare a valorilor şi identităţilor româneşti de către cei ce nu doreau acest lucru, printre aceştia numărându-se   preşedinţii Mircea Snegur (1990-1997), Petru Lucinschi (1997-2001) şi Vladimir Voronin (2001-2009).

Punctul culminant îl reprezintă  proiectul legii “Conceptul politicii naţionale  de stat a Republicii Moldova”, prezentat de  către Partidul Comunist pe 25 iulie 2003, fiind înainte de toate un act de politică externă, arătând orientarea Republicii Moldova către interesele şi dorinţele Rusiei.

 

 

 

 

 

Proiectul legii apare în aceeaşi zi in care este lansat  aşa numitul “dicţionar moldovenesc – român” elaborat de către V.Stati, aceste acţiuni urmărind inducerea ideii conform căreia românii reprezintă o minoritate naţională, iar limba română trebuie să fie transformată în limbă a minorităţilor şi înlocuită cu limba moldovenească privind statutul de limbă naţională, în timp ce limba rusă devenea a doua limbă de stat.

Predarea Istoriei Românilor în şcoli a reprezentat un alt obstacol ce trebuia eliminat de către   cei ce  doreau ştergerea identităţii româneşti.

O primă încercare a fost în 2002, prin scoaterea acestei materii din curricula şcolară, fapt ce a dus la protestul în stradă a zeci de mii de cetăţeni.

În octombrie 2004, această intenţie este reluată, dorindu-se eliminarea Istoriei Românilor din grila privind examenul de bacalaureat din 2005 şi înlocuirea acesteia cu displina geografiei.

Ca urmare a acestei decizii, sub conducerea lui Ion Varta ia naştere Comitetul Naţional pentru Apărarea Românilor, iar mai apoi, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova se alătura acestor manifestaţii afirmând că se pregăteşte  “înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată (n.a. la acea perioadă CE recomanda promovarea istoriei integrate în statele europene), care să cuprindă numai aspecte din istoria naţională, falsificată în stil  sovietic”.

Moldovenismul, această creaţie artificială a unei identităţi etnice promovată în prezent, încalcă până şi Declaraţia de Independenţa a Republicii Moldova, pentru că  aceasta menţionează limba română, nu cea moldovenească după cum urmează:

“REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

Introducerea “limbii moldovene”  a produs şi efecte geopolitice semnificative, Ucraina fructificând această situaţie, susţinând că astfel delimitarea etnică făcută de URSS este corectă, iar locuitorii din Buceag şi Transnistria sunt moldoveni, iar cei din Nordul Maramureşului şi Bucovinei sunt români.

Astfel, pe teritoriul ucrainian nu sunt 500.000 de români, ci doar 200.000, restul de 300.000 fiind moldoveni. 

Ba mai mult, situaţia creată permite Bulgariei să exercite presiuni constante asupra Chişinăului privind drepturile propriei minorităţi, deşi aceştia reprezintă doar 80.000 de locuitori (Moldova oferind chiar şi studii universitare în limba bulgară).

În consecinţă, Republica Moldova nu poate riposta cerând drepturi echivalente în Bulgaria, pentru că minoritatea de acolo este română.

 

De unde vine „moldovenismul” ucrainenilor?

 

Pericolul „românizării” Republicii Moldova, menţinerea dihotomiei identitare între români şi „moldoveni” în interiorul Ucrainei, alături de „tremuriciul” vecinilor noştri faţă de legitimitatea istorică a posesiei teritoriilor româneşti, constituie marile fobii ale clasei politice şi intelectuale din Ucraina, probleme ce constituie pilonul formativ al ideologiei ucrainene faţă de România (dar şi faţă de RM).

Dar de unde vine „moldovenismul” ucrainenilor şi „sensibilitatea” sporită a Kievului faţă de problema identităţii şi statalităţii în R Moldova?

Evident, din percepţia formată în timp la ucraineni asupra Basarabiei, RASS Moldovenesti, RSS Moldovenesti şi R Moldova.

Axiomatic, „moldovenismul” este văzut în spaţiul românesc doar ca o emanaţie a politicilor Moscovei, pe când Kievul a contribuit la fel de mult, poate chiar mai mult, la teoretizarea şi punerea în practică a acestui concept , mai ales a „moldovenismului” de tip sovietic.

 

  Iata câteva argumente în acest sens :

 

1. Creşterea teritorială a Imperiului Rus a fost legată nu doar de istoria poporului rus, ci de soarta istorică a slavilor de est în general, cele trei ramuri (velicoruşii, maloruşii şi bieloruşii) fiind considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spaţiilor imperiale a fost un efort susţinut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit ruşii şi ucrainenii.

După cum arată istoricul rus P. Miliukov, centrul imperial nu împiedica colonizarea ucraineană, din contră, o susţinea, deoarece nu făcea distincţie între ucraineni (maloruşi) şi ruşi (velicoruşi).

Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, iar teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestui proces.

Este un lucru important de reţinut, deoarece conform recensămintelor imperiale, deja în 1858 Basarabia era locuită de 120 mii de ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a doua naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii) sau 20% din totalul populaţiei.

2. Această realitate explică de ce în contextul tulbur al anilor 1917-1918 Rada Centrală de la Kiev a emis pretenţii asupra Basarabiei, cerând încorporarea sa în cadrul Ucrainei.

Între opţiunea „ucrainizării” şi pericolul „bolşevizării”, clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului a ales atunci unirea Basarabiei cu România, perspicacitate la care actualii guvernanţi din cele două capitale româneşti ar putea doar visa.

3. Perioada sovietică este şi mai spectaculoasă din acest punct de vedere, deoarece aşa cum menţionează istoricul american D. Laitin, ucrainenii au fost o naţiune favorizată în cadrul URSS, cu acces direct al elitelor în conturarea şi modelarea politicilor sovietice.

Colaborarea ucrainenilor cu ruşii în acele timpuri explică de ce primii au fost principalii beneficiari în termeni de extindere teritorială (Ucraina de Vest, Bucovina, sudul Basarabiei, Crimeea).

Datorită acestei colaborări, în contextul discuţiilor privind crearea RASS Moldovenesti  în 1924, a câştigat „linia ucraineană” a lui Grinştein, Badeev şi Skrypnik, care milita pentru „moldovenizarea” RASSMoldovenesti , şi nu linia „kominterniştilor” români care militau pentru „românizarea” viitoarei republici.

 

 

 

 

 

 

15 noiembrie 1927- Ziarul sovietic Plugarul Ros (scris „moldovineşti”cu chirilice), vorbea despre „Dişteptarea culturii moldoveneşti pornitî pi drumul nadejnic”…


 

Sub îndrumarea comuniştilor ucraineni, a avut loc „inventarea” „limbii moldoveneşti” în RASSM şi exportul ei în Basarabia după 1940.

Nu-i de mirare că în urma ultimatumului sovietic din 1940, Basarabia era cerută României în baza caracterului majoritar ucrainean al provinciei, iar ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei erau anexate la Ucraina Sovietică.

Documentele timpului atestă că N. S. Hruşciov, prim-secretar al RSS Ucrainene, a propus CC al PCUS ca RSSM să fie creată prin unificarea „…doar a populaţiei moldoveneşti”, şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldoveneşti, aşa cum era planificat iniţial la Moscova.

După 1940, dar mai ales după 1944, legislaţia ucraineană sovietică era extinsă asupra RSSM, iar comuniştii ucraineni exercitau asupra noastră un gen de protectorat, fiind responsabili de implementarea politicilor Moscovei în Basarabia.

Din cei zece prim-secretari ai RSSM opt erau fie ucraineni, fie moldoveni născuţi pe teritoriul Ucrainei, iar elita politică ucraineană, aşa cum scrie Ch. King, alături de cea rusă, a dominat în RSSM în termeni de putere politică şi economică până la sfârşitul anilor 1980.

4. Perioada postsovietică nu a schimbat prea mult datele problemei.

Complicitatea ucrainenilor la conflictul transnistrean este un lucru bine cunoscut (atât în faza sa activă, când teritoriul ucrainean era perindat de tot genul de armate paramilitare sau cazaci, cât şi ulterior prin tolerarea axei Odesa-Tiraspol, care a permis supravieţuirea regimului separatist), iar problema frontierelor între R. Moldova şi Ucraina este una care ascunde numeroase stări de tensiune între cele două state.

Plus la toate, moldovenii sunt un gen de „ciukci” în bancurile ucrainenilor, lucru demonstrat chiar de preşedintele Iuşcenko în una din ieşirile sale scandaloase prin 2009.

E o chestie care vorbeşte despre aroganţă şi dispreţ format în timp la nivelul percepţiei faţă de noi.

Atât menţinerea „moldovenismului” în R. Moldova şi Ucraina, cât şi sensibilitatea faţă de o apropiere între R. Moldova şi România sunt logice din punctul de vedere al intereselor Ucrainei.

Enunţarea explicită a caracterului românesc al RM şi o unitate a intereselor Chişinăului şi Bucureştilor, inclusiv în termenii de integrare a Transnistriei, ar crea presiuni sporite asupra Ucrainei.

Dacă acest lucru este înţeles la Kiev, de ce acest lucru nu este înţeles la Bucureşti şi mai ales la Chişinău?

 

De fapt, în Republica Moldova şi întreg spaţiul ex-sovietic, asistăm la o dispută  între noile elite şi reprezentanţii fostului aparat de stat, ce au supravieţuit schimbărilor şi ce încearcă menţinerea accesului  asupra privilegiilor dobândite în perioada sovietică.

Astfel, există trei tipuri de identităţi reclamate, şi anume: revendicările unei entităţi de tip etnic (ca urmare a existenţei unui număr mare de etnici al căror stat-mamă este vecin), revendicările unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang de identitate naţională (cazul Adjariei in Caucaz sau al Transnistriei), sau revendicări ale unei identităţi de tip sovietic (precum în Belarus sau Republica Moldova).

Moldovenismul nu reprezintă decât un proiect naţional comunist, prin încercarea de a îndrepta Republica Moldova către zona de influenţa rusă şi menţinerea sa departe de  civilizatia Occidentala. 

Această acţiune are loc pe toate palierele  posibile, de la campanii de presă, până la acte de influenţă a foştilor membri ai aparatului sovietic sau până la transmiterea unor mesaje subliminale.

După cum spunea şi Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, „ca fenomen, moldovenismul este expresia unui para-identitar care  parazitează   demnitatea naţională a moldovenilor.  Moldovenismul este vulgarizarea  şi ducerea în derizoriu a moldovenităţii  moldovenilor. El este un termen compromis, cu conotaţii net peiorative şi, prin urmare, contraindicat într-o operă de construcţie pozitivă.

În timp ce moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare şi ca o continuare a politicilor de deznaţionalizare  şi rusificare, moldovenitatea, ca  şi construct bidimensional, posedă valenţe şi resurse inepuizabile.

Definită ca o deschidere în ambele sensuri – şi spre specificul local şi spre civilizaţia general românească – ea pare a  fi  un element important pentru depăşirea impasului identitar”.

 

 

Surse: Octavian Țâcu/timpul.md/; geopolitics.ro/moldovenismul

 

 

 

28/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea falsului istoric numit „moldovenism”

Moldovenismul: povestea unui fals istoric

 

Conceptul de identitate şi limbă moldovenească şi modul în care a fost el implementat în rândul populaţiei româneşti de la est de Prut stârneşte, din când în când, luări de poziţie polemice.

Istoricul apariţiei şi cel al evoluţiei sale sunt însă mai puţin cunoscute.

Interesul strategic al Imperiului Rus şi apoi sovietic a fost de-a lungul timpului acela de a stăpâni acest teritoriu şi de a impune populaţiei majoritare o nouă identitate, creată artificial şi implementată forţat. Moldovenismul a fost considerat soluţia cea mai sigură prin care românitatea răsăriteană să poată fi ruptă de valorile ei autentice şi apropiată de cultura şi spiritul slav, proces care a început mai întâi prin biserică şi a continuat printr-o politică de stat bine dirijată. Nu întâmplător a fost promovat acest concept.

Într-adevăr, românii din acest spaţiu se desemnau drept moldoveni şi înainte de 16 mai 1812, data la care a fost anexată Basarabia la Imperiul Ţarist. Stau dovadă scrierile cronicarilor moldoveni, precum şi mărturiile unor călători români sau străini.

Cronicarii Miron Costin, Grigore Ureche şi Ion Neculce fac deseori referire la moldoveni şi la graiul moldovenesc, dar nicidecum la o limbă moldovenească diferită de cea vorbită în Muntenia sau Transilvania. Miron Costin scria la 1686, în lucrarea „De neamul moldovenilor”, că moldovenii sunt întrebaţi dacă ştiu „româneaşte“ şi nu dacă ştiu „moldoveneşte“, chiar dacă se identifică drept moldoveni, cu sens clar de locuitori ai Moldovei.

La rândul său, ceva mai târziu, folcloristul ieşean Teodor Burada, care a vizitat neobosit aproape toate regiunile locuite de români din Europa, face în 1883 o vizită la românii de peste Nistru, ajungând până în gubernia Cherson. El ne spune acelaşi lucru: că moldovenii de aici vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri ca şi ceilalţi români din Transilvania sau Dobrogea.

Aceste izvoare ne prezintă clar continuitatea şi conştiinţa unitară atât culturală, cât şi lingvistică a poporului român şi înainte, dar mai ales după anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist. Fiind de-a lungul secolelor parte integrantă a Moldovei, ţinutul Basarabiei nu se putea deosebi cu nimic de restul Moldovei.

Mărturie sunt ruinele cetăţilor Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi Chilia, precum şi mănăstirile Căpriana şi Curchiul. Unele ctitorii ale domnilor şi boierilor moldoveni şi-au păstrat stilul moldovenesc până în zilele noastre. Biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de Vasile Lupu, sau biserica cu hramul Maicii Domnului din Căuşeni, ctitorită în secolul al XV-lea, restaurată de Scarlat Grigore Ghica şi Grigore Calimah, a păstrat pe pereţi chipurile ctitorilor şi restauratorilor.

Deseori întâlnim în istoriografia română teoria conform căreia conceptul de naţiune şi cel de limbă moldovenească sunt o creaţie stalinistă. Într-adevăr, termenul de „limbă moldovenească“ este instituţionalizat în anul 1924, odată cu crearea primei republici sovietice moldoveneşti; dar despre o limbă moldovenească diferită de cea română s-a scris şi s-a vorbit mult mai devreme.

De asemenea, şi iniţiativa înfiinţării unui stat moldovenesc în cadrul Rusiei este mult mai veche. Bolşevicii au fost doar cei care au pus în aplicare unul dintre planurile strategice ale împărătesei Ecaterina a II-a. Pentru prima dată în anul 1793, după ce Rusia a pus stăpânire pe Ucraina Hanului, în urma păcii încheiate la Iaşi, în 1792, prin care ruşii îi obligă pe tătari să se retragă în Crimeea, în acest spaţiu al Transnistriei meridionale, la iniţiativa contelui Panin, este pus în practică un plan politic de colonizare a teritoriului cu populaţie din Moldova, iar denumirea acestei provincii a fost pentru o vreme Moldova Nouă.

Ecaterina a II-a a oferit aici, mai multor boieri moldoveni, pământ cu condiţia că se vor supune Rusiei şi îl vor coloniza cu populaţie moldovenească. Printre cei care au acceptat această propunere au fost prinţul Deleanu-Scarlat Cantacuzino, boierul Scarlat Sturdza, care va deveni imediat după anexarea Basarabiei, la 1812, şi primul guvernator al Basarabiei.

Odată cu trecerea sub stăpânire ţaristă, mulţi localnici şi-au părăsit gospodăriile şi s-au refugiat în Moldova de dincolo de Prut. Autorităţile ţariste au încercat diverse metode prin care să poată opri valul de populaţie ce se refugia, dar nu au reuşit decât după ce au fost luate măsuri extreme. Impunând artificial carantină pe malul Prutului şi susţinând că în Moldova există ciumă, a fost interzisă pe o perioadă de jumătate de an orice formă de comunicare între cele două maluri ale râului Prut.

Imediat după aceasta se conturează şi mai clar formele de abuz, noua putere încercând prin teroare să impună propria formulă de organizare a societăţii basarabene. În documentele epocii putem observa cum atât ţăranii, cât şi boierii insistă să nu le fie încălcate obiceiurile şi legile locale pe care le-au moştenit. Astfel, în 1813, mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni trimite o cerere împăratului Alexandru I, prin care îi solicită să-l schimbe pe guvernatorul rus, generalul Harting, care pornise o adevărată campanie împotriva boierilor moldoveni. Acesta a început procedura de unificare a legislaţiei administrative a Basarabiei cu cea a Rusiei, fapt ce a nemulţumit întregul guvern, deoarece până atunci legile de funcţionare ale provinciei erau exact aceleaşi ca şi la Iaşi, iar noile legi puneau în pericol toate drepturile dobândite, dar în mod special folosirea limbii române.

Treptat, autonomia urmărea lichidarea sistemului de valori autohton şi implementarea unui tip nou de organizare, cel ţarist. În 1828, ţarul Nicolae I a impus un nou regulament, prin care au fost şterse toate drepturile de autonomie, transformând Consiliul Superior în Consiliu de Oblastie, ce avea un rol din ce în ce mai puţin important. Instituţiile sunt transformate după modelul rusesc şi se supun toate ministerelor din Sankt Petersburg, la fel ca şi în celelalte gubernii. Toate aceste transformări au avut consecinţe dramatice în plan cultural şi spiritual asupra românilor din Basarabia. Educaţia, la rându-i, fiind unul dintre mijloacele prin care populaţia trebuia apropiată cât mai mult de cultura şi limba rusă, a fost adaptată noilor cerinţe impuse de autorităţile ţariste.

Imediat după anexare, guvernul ţarist a fost obligat, pentru că populaţia era complet străină de limba rusă, să accepte şcolarizarea elevilor şi în limba română. De altfel, unul dintre manualele cele mai vechi din această perioadă este gramatica limbii ruse, tipărită în 1819, în limba română. De asemenea, şcolile au continuat să-şi desfăşoare activitatea în preajma mănăstirilor şi bisericilor, după modelul vechi moldovenesc. Observăm că tot în anul 1819 se tipăreşte în limba română Biblia.

Un rol foarte important în viaţa culturală şi spirituală a Basarabiei l-a avut Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat la 13 ianuarie 1813 de către mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, care va pregăti generaţii de preoţi şi profesori. Tinerii din Basarabia încep să fie trimişi la studii la Sankt Petersburg, iar în 1827 apare, sub semnătura juristului basarabean Ştefan Margellă, prima gramatică „Russască-Românească“. De fapt, Margellă a jucat un rol deosebit în ceea ce priveşte păstrarea limbii române în instituţiile de învăţământ, militând pe lângă guvernul de la Sankt Petersburg pentru editarea de noi lucrări.

Pe Marţela, cum se semna el în limba rusă, îl întâlnim şi la Paris, de unde ţine corespondenţa cu Ion Heliade Rădulescu şi alţi români din ţară. Rolul îi este simţit prin contribuţia pe care o aduc studiile sale asupra gramaticii limbii române, în condiţiile în care ţarul Nicolae I îngrădeşte tot mai mult drepturile românilor. Şcoala a fost şi ea puternic transformată, iar începând cu 1828 se pun bazele învăţământului primar, proces ce va dura până-n 1860.

Dacă până atunci aveam doar şcoli bisericeşti, acum se înfiinţează şi şcoli primare care aveau trei clase gimnaziale, unde se predă şi în limba română. În anul 1833, la Chişinău ia fiinţă primul liceu regional, unde limba română se studia obligatoriu, iar după o scurtă perioadă elevii puteau alege între limba română şi cea rusă. Având în vedere că pentru a fi primit la universitate era obligatorie cunoaşterea limbii ruse, mulţi dintre elevi renunţau la învăţământul în limba română.

Chestiunea studierii în limba română preocupă tot mai mult nobilimea basarabeană, nemulţumită de faptul că copiii moldoveni nu aveau în aceste şcoli primare material didactic în limba română şi nici în cea rusă. În aceste condiţii, elevii erau foarte slabi pregătiţi şi nu puteau urma învăţământul liceal. La 1 martie 1833, adunarea nobilimii basarabene a încheiat un proces-verbal prin care solicita „numirea în fiecare şcoală ţinutală a unui profesor de nădejde de limba moldovenească şi cumpărarea în cantităţi necesare de cărţi didactice din Moldova şi Muntenia“, aceştia oferindu-se să achite costurile achiziţiei.

Faţă de această solicitare, guvernatorul Basarabiei, generalul Feodorov, a dispus ca limba română să fie studiată obligatoriu doar în şcolile din Hotin şi Bălţi, iar despre celelalte şcoli nu s-a amintit nimic, susţinând însă că este mai importantă introducerea altor limbi străine în aceste şcoli. Intelectualitatea basarabeană era foarte puţin la curent cu literatura românească.

Ea putea fi cunoscută doar în şcolile ţinutale în care se permitea studiul limbii române. Ceva mai aprofundat se putea studia la cursul opţional de limba română de la liceul regional din Chişinău.

În aceste condiţii de continuă suprimare, populaţia îşi păstrează încă vie conştiinţa identităţii. Observăm că încep să fie traduse opere ale unor clasici ruşi şi în limba română pentru a putea cunoaşte şi majoritatea populaţiei ceea ce scriitorii basarabeni învăţaseră la Sankt Petersburg. După cum ne mărturiseşte scriitorul Ion Sârbu, în această perioadă se ciocnesc cele două culturi, română şi rusă, iar el a tradus în limba română fără să fie influenţat de curentul literar românesc, doar atins de dragostea „către fiii româneşti“.

Au existat câteva încercări de a se scrie şi poezie românească basarabeană, care de fapt oglindesc situaţia prin care treceau românii, adică o conştiinţă naţională şi una rusească, ce nu reuşeşte pe deplin să se impună şi să domine sufletele intelectualilor. În urma tratatului de pace de la Paris din 1856, judeţele Cahul, Cetatea Albă şi Ismail revin înapoi Moldovei. Acest act a avut o influenţă deosebită asupra întregii provincii, creând un curent favorabil reunificării.

În ciuda măsurilor aspre, impuse de autorităţile ţariste, iniţiativele de a duce o campanie de apărare a culturii şi limbii române nu au putut fi oprite. Mai mult, unificarea Valahiei şi a Moldovei, în 1859, întăreşte speranţa în rândul boierilor moldoveni, care au început să solicite guvernatorului înfiinţarea de tipografii şi ziare moldoveneşti. Se poate spune că relaţiile dintre românii din Basarabia şi cei din ţară intră într-o nouă etapă.

De exemplu, în 1862, boierul Ion Cristi i-a solicitat guvernatorului permisiunea de a înfiinţa o tipografie moldovenească. Acesta însă a refuzat propunerea, motivând apartenenţa boierului la un grup de moldoveni înflăcăraţi ce vor unirea cu România. Solicitările privind editarea de ziare şi cărţi în limba română nu au încetat, iar în presa de limbă rusă se scrie tot mai mult despre apariţia unor grupuri de românofili.

Imediat după Unirea principatelor din 1859, autorităţile ţariste întreprind o serie de acţiuni cu scopul de a bloca orice iniţiativă ce ar fi urmărit orientarea Basarabiei spre România, cum arătam în numărul trecut al revistei. În intervalul 1856-1884, s-au desfăşurat mai multe evenimente pe întregul cuprins al Imperiului Rus, care au adus diverse schimbări şi în Basarabia.

Perioada a rămas cunoscută în istorie sub denumirea de epoca marilor reforme. Una dintre reformele care trebuia puse în practică viza educaţia populaţiei, majoritatea fiind neştiutoare de carte. În Basarabia, acest proces urmărea, pe lângă reorganizarea învăţământului, şi începerea unui nou val de deznaţionalizare a românilor.

Prima decizie pe care au luat-o autorităţile ţariste a fost închiderea catedrei de limba română din cadrul Universităţii din Sankt Petersburg, la 27 august 1858. Catedra fusese înfiinţată în 1848, cu scopul de a pregăti funcţionari pentru instanţele judecătoreşti superioare, unde era nevoie să se lucreze cu acte în limba română.

Procesul privind scoaterea limbii române din instituţiile de învăţământ începe să se extindă şi în Basarabia. În 1860, la Liceul nr.1 din Chişinău, singurul din toată provincia, este introdusă predarea cursurilor în limba greacă, în limba română urmând să studieze doar cei care solicitau expres acest lucru.

Pentru că demersul autorităţilor nu a avut succes, iar majoritatea tinerilor îşi doreau să studieze în limba română, Consiliul de Stat al guvernului rus a luat hotărârea, la 9 februarie 1866, să suspende predarea limbii române în liceu, pentru că „elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei alte scopuri nu urmărea“. Şi biserica trebuia să aplice noul plan de rusificare a populaţiei.

Odată cu ocuparea scaunului de episcop de către Pavel Lebedev în 1871, acesta obligă toate bisericile să scrie registrele şi actele de stare civilă în limba rusă. Pentru a alunga preoţimea română din biserici, Lebedev a modificat statutul parohiilor şi a închis în jur de 340 de biserici, expulzându-i pe toţi clericii care nu se supuneau noului regulament. Procesul de deznaţionalizare iniţiat de înaltul prelat nu s-a încheiat aici, el dând ordin să fie strânse din parohii şi aduse la reşedinţa sa toate cărţile tipărite în limba română.

Episcopul şi-a încălzit vreme îndelungată aşezământul prin arderea tuturor cărţilor româneşti adunate. El a ordonat, de asemenea, să fie desfiinţată publicaţia Buletinul eparhiei de Chişinău, tipărită în limba rusă şi română. Cei care au urmat la conducerea episcopiei au continuat linia de deznaţionalizare adoptată de episcopul Lebedev.

În 1882, în fruntea bisericii din Basarabia a fost numit episcopul Serghei Lebedevski, care a propus printr-un raport trimis Sinodului rus să închidă tipografia moldovenească, pe motiv că în majoritatea bisericilor slujbele erau ţinute în limba rusă, iar cărţi şi broşuri în limba română nu mai erau necesare.

În această perioadă, pentru preoţii şi învăţătorii români, singurul sprijin au fost publicaţiile tipărite în cele trei judeţe din sudul Basarabiei, revenite sub administraţie românească.

După congresul de la Berlin din 1878, pentru românii din aceste judeţe revine calvarul, deoarece sudul Basarabiei este reanexat la Imperiul Ţarist. Autorităţile ţariste iau măsuri speciale împotriva românilor din aceste trei judeţe. În 1893, episcopul Nifon deschide o şcoală de clerici la Ismail, ce avea drept scop declarat rusificarea intensă a clericilor de pe malurile Dunării şi Prutului.

La rândul său, succesorul lui Nifon, episcopul Iacov Piatnitţki, a redactat un raport cu nr. 1366, din data de 23 martie 1900, adresat Sinodului rusesc, prin care semnala că „majoritatea parohiilor sunt compuse din moldoveni, care ştiu limba moldovenească şi nu înţeleg deloc limba rusească, chiar în vorba numai vorbită“.

El atrage atenţia asupra faptului că este necesară tipărirea de urgenţă a literaturii bisericeşti şi nu numai, în limba română, cu litere chirilice, pentru bisericile şi mănăstirile din toată gubernia. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în toată provincia nu funcţionau decât 7 şcoli secundare şi 591 şcoli primare, cuprinzând un număr total de 47.000 elevi. În Basarabia se înregistrau peste 82% de bărbaţi analfabeţi, iar numărul femeilor neştiutoare de carte depăşea 96%.

După reîntoarcerea Basarabiei la România, în 1918, centrul politic şi ideologic în ceea ce priveşte chestiunea moldovenească se mută la Odessa, unde sovietele încep să organizeze o nouă strategie.

În data de 26 iunie 1924, este înfiinţată, la Odessa pe lângă departamentul gubernial al învăţământului obştesc, o secţiune moldovenească, cu scopul de a organiza şi conduce învăţământul moldovenesc în şcoală şi nu numai, constituindu-se case de lectură, cluburi, biblioteci şi teatre ambulante în regiunile locuite de români.

Toate aceste acţiuni urmăreau desfăşurarea unei propagande eficace printre români. Au fost trimişi, în acest sens, studenţi în regiunile locuite de români, în mod special la Balta şi în părţile Podoliei, cu misiunea de a redacta rapoarte privind situaţia limbii române în regiunile menţionate, pentru a se lua măsuri privind noile direcţii politice şi ideologice.

La 1 iulie 1924, la Odessa a apărut în cadrul aceste direcţii de învăţământ moldoveneşti, ziarul Plugarul Roşu. Menirea publicaţiei era intensificarea propagandei privind înfiinţarea noii Republicii Moldoveneşti. În numărul din 21 august 1924 se face un apel către toţi moldovenii care ştiu să citească şi scrie, să se înregistreze la secţia moldovenească din cadrul direcţiei guberniale a învăţământului obştesc, situată în Odessa, pe strada Baranova nr. 10.

Tot în acest număr al ziarului Plugarul Roşu este tipărit anunţul că secţiunea moldovenească este creată pentru a organiza învăţământul în limba română. În acest sens, studenţi de la Universitatea din Moscova, secţia română, sunt trimişi prin localităţile moldoveneşti pentru a studia din punct de vedere cultural şi politic starea populaţiei. Editura gubernială, preciza ziarul Plugarul Roşu, „va tipări cărţi pentru copii şi cărţi pentru cei mai în vârstă“. Sunt editate cărţi de citire, printre care Cine a fost Lenin,

Chestiunea noroadelor mici în Uniunea sovietică şi Poveşti moldoveneşti de Ion Creangă. Precizarea care atrage atenţia este referirea făcută la lucrările mai sus menţionate, şi anume la alfabetul în care sunt tipărite cărţile. Redactorii susţin că, datorită faptului că dialectul moldovenesc este foarte sărac în cuvinte, motiv pentru care se îngreunează „luminarea norodului moldovenesc, s-a hotărât ca în şcoli, case şi aşezăminte de cultură moldovenească, să se întrebuinţeze limba românească, care este mai bogată în cuvinte“.

Un alt demers al noii secţii de învăţământ moldovenesc a fost înfiinţarea unei trupe de teatru care susţinea spectacole în satele locuite compact de români. În acest fel, se duce o campanie asiduă pentru identitatea moldovenească şi spiritul sovietic, sub îndemnul „proletari din toate timpurile, uniţi-vă!“.

Tot în paginile Plugarului Roşu găsim şi un mesaj al secţiunii moldoveneşti din cadrul direcţiei guberniale către învăţătorii moldoveni, prin care erau îndemnaţi să lupte pentru cultura şi limba moldovenească. Se menţiona că „sub ocârmuirea ţarismului lacom şi asupritor, norodul moldovenesc a trăit o perioadă de întuneric şi de deznaţionalizare.

Politica de rusificare dusă de ţarism a dat cele mai straşnice roade de dărâmare şi distrugere a culturii moldoveneşti“. Toate acestea nu aveau decât un singur scop, de a pune în practică planul prin care se urmărea crearea unei noi Republici Moldoveneşti în cadrul Ucrainei Sovietice. Iniţiativa privind înfiinţarea unei Republici Moldoveneşti în cadrul U.R.S.S. avea drept scop provocarea României şi nu urmărea nicidecum acordarea de drepturi naţionale românilor aflaţi în stânga Nistrului, după cum susţineau autorităţile bolşevice.

Pentru a regiza cât mai bine procesul privind înfiinţarea Republicii Autonome Moldoveneşti, Comitetul Central al Ucrainei convoacă, la 8 octombrie 1924, o şedinţă plenară specială, unde pune pe agendă chestiunea înfiinţării noii republici.

Aici a luat cuvântul Grigorii Ivanovici Borisov, cu nume conspirativ Starîi (Moşneagul), etnic rus, expulzat din Basarabia pentru agitaţie bolşevică desfăşurată la atelierele muncitoreşti din Tighina, care a cerut înfiinţarea Republicii Moldoveneşti în numele delegaţiilor prezente la Harkov. Încercând să arate că autorităţile comuniste vin în sprijinul românilor din stânga Nistrului, dornici să-şi construiască o ţară a lor în cadrul uniunii, Comitetul Central a luat, în aceeaşi zi, hotărârea de a înfiinţa Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

Preşedintele Comitetului Central Moldovenesc a fost ales Grigorii Borisov Starîi, iar adjunct al preşedintelui a fost ales avocatul bulgar Alexandru Stoev.

În discursul său, Starîi a declarat în faţa delegaţiilor prezente la şedinţă: „Noi niciodată nu vom uita de fraţii noştri care gem sub jugul boieresc“, iar în încheiere a rostit cuvintele: „Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Sovietice“.Din lista membrilor guvernului autonom, doar doi erau români, unul bulgar, restul ruşi. Faptul acesta trădează de la început intenţia sovietelor.

Ziarul britanic The Times menţiona că sovietele, prin înfiinţarea Republicii Moldoveneşti, au elaborat noi planuri pentru a semăna dezordine în Basarabia, iar ziarul finlandez Usi Suomi scria că proclamarea acestei republici înseamnă, în fapt, un atac la adresa României. De aceeaşi părere era şi istoricul Nicolae Pop, care afirma că noua republică era „o pepinieră pentru creşterea unei generaţii de români comunişti, cu scopul de a-i întrebuinţa la momentul oportun la comunizarea României“.

dupa Eugen Tomac

sursa: Fundatia Culturala Magazin Istoric

06/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: