CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cui serveşte poziţia preşedintelui Klaus Iohannis în procesul de reglementare a problemei transnistrene?

REGLEMENTARE FĂRĂ DEMILITARIZARE? Pentru cine joacă Klaus Iohannis?

Klaus Iohannis, într-un glas cu Moscova și Berlinul, susține ”reglementarea transnistreană” înaintea retragerii trupelor și arsenalelor rusești din regiune, transmite Romanian Global News.

În cadrul conferinței de presă comune susținute la 23 noiembrie 2021, la Palatul Cotroceni, cu Maia Sandu, președintele Republicii Moldova, Klaus Iohannis a declarat, între altele:

În ceea ce privește dosarul transnistrean, am reiterat poziția noastră cunoscută: România susține o reglementare cuprinzătoare, pașnică și durabilă a conflictului transnistrean, cu respectarea suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova, în frontierele sale recunoscute la nivel internațional și fără afectarea viitorului său pro-european”.

Moldova's Transnistria region goes knocking on Russia's door

Atât. Niciun cuvânt despre retragerea armatei și armamentului rusesc.

Deunăzi, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a spus aproximativ același lucru, la Moscova.
Constatăm obiectiv că domnul Klaus Iohannis a deplasat voit accentele și pledează, consensual cu Moscova și Berlinul, pentru așa-zisa ”reglementare a conflictului transnistrean” fără demilitarizarea prealabilă a regiunii prin retragerea completă, ordonată și urgentă a trupelor ruse și arsenalelor acesteia. Gestul lui Klaus Iohannis nu doar este consensual cu cel al Kremlinului, care dorește reglementare fără demilitarizare, dar vine în contrast izbitor cu prevederile Documentului OSCE de la Istanbul (1999), cu documentele Consiliului Europei și ale Uniunii Europene în acest subiect, precum și cu Rezoluția ONU privind retragerea trupelor ruse din regiunea transnistreană (2018).
De asemenea, gestul lui Klaus Iohannis nesocotește legislația internă a Republicii Moldova, mai cu seamă Legea nr. 73/2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), care stabilește univoc că reglementarea conflictului transnistrean este posibilă doar ”După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărârea Parlamentului nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic”.
Conducerea de la Kremlin a inversat întotdeauna termenii, pledând permanent pentru o reglementare a conflictului transnistrean înaintea retragerii trupelor și arsenalelor militare rusești din Republica Moldova. De asemenea, conducerea Federației Ruse, susținută de diplomația și administrația germană, a cerut în mod constat, după iunie 2005, anularea Legii nr. 73/2005 și a celor două Hotărâri ale Parlamentului de la Chișinău prin care orice reglementare a conflictului transnistrean este condiționată de retragerea trupelor, tehnicii militare și armamentului rusesc din regiune.
Consensul Rusiei și Germaniei – singurele federații de pe continentul european – trădează nu doar dorința de a exporta propriul model de organizare administrativă și politică, ci are și un puternic substrat istoric, amintind de Pactul Ribbentrop-Molotov și Protocolul adițional la acesta, prin care României i-au fost smulse, în 1940, 11 județe din partea de răsărit și de nord a țării.
Semnul greu de întrebare pe care ni l-a ridicat acum în față Klaus Iohannis prin opțiunea sa de reglementare înaintea demilitarizării sau chiar fără demilitarizare este dacă nu cumva, în chestiunea transnistreană, se dorește alinierea României la axa Moscova-Berlin, în contradicție cu poziția americană pe acest subiect de mare sensibilitate regională și în răspăr cu interesul național de unitate al românilor.

30/11/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O analiza a crizei prin care trece românismul în R. Moldova. Ce-i de făcut ?

Imagini pentru unionismul in r moldova photos

Presedintele R.Moldova, sluga ruseasca Igor Dodon, seful socialistilor desprinsi din partidul comunist, a ales ca tema principala de propaganda atacarea ideii de unire cu Romania, scrie deschide.md, care noteaza ca pliante si afise cu mesajul „Jandarmul roman nu va fi la noi stapan!” invadeaza R.Moldova.

PSRM sustine ca va opri „pericolul unionist” care „ii corupe pe multi dintre tineri, ii mancurtizeaza, ii indeparteaza de propria patrie” si cere interzicerea prin lege a „unionismului”.

Scurtă introducere

Principatul Moldovei a existat timp de peste cinci secole, administrativ fiind împărţit în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, care – la rândul lor, – erau împărţite în ţinuturi şi ocoluri. În urma unui lung război (1806-1812) cu Imperiul Otoman, Rusia ţaristă a reuşit să anexeze partea de est a Principatului Moldovei, căreia i-a dat un nume impropriu – Basarabia, care, în timp, a devenit notoriu, folosit în structura administrativă a Imperiului ţarist, dar şi ulterior, deja în alt context istorico-politic, în secolul al XX-lea.

În 1859, Principatul Moldovei, fără partea de est (Basarabia anexată de ruşi), s-a unit cu Ţara Românească, formând România modernă, care, în 1878, şi-a dobândit independenţa de stat. Astfel, România este moştenitoarea de drept a Principatului Moldovei şi în nici un caz „Basarabia”, fosta RSSM sau actuala Republica Moldova (RM).În 1917 Imperiul ţarist s-a descompus.

Oamenii politici ai Basarabiei de atunci s-au mobilizat exemplar, au creat un organ legislativ reprezentativ (Sfatul Ţării), au proclamat independenţa Basarabiei (Republicii Democratice Moldoveneşti) faţă de Federaţia Rusă, unde la putere veniseră bolşevicii care au călcat în picioare orice principii democratice. La 27 martie 1918, majoritatea absolută a deputaţilor din Sfatul Ţării, nesiliţi de nimeni, în concordanţă cu conştiinţa lor naţională, au votat unirea Basarabiei cu România.

În legătură cu împlinirea unui secol de la Marea Unire, istoricii, intelectualii în ansamblu, mass-media, societatea civilă, unele partide unioniste din RM, dar şi oficialităţile din România şi RM, au sărbătorit Centenarul Unirii, examinând minuţios toate aspectele legate de Unire şi de viaţa basarabenilor în România întregită.În iunie 1940, în bună înţelegere cu Germania nazistă, URSS a anexat teritorii româneşti – Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule la Gurile Dunării.

În teritoriile româneşti cotropite sovieticii şi-au impus cu forţa armelor politica, bazată pe ideologia comunistă, distrugând societatea civilă, naţionalizând pământul, întreprinderile industriale, lovind în biserici, cler şi enoriaşi, lipsindu-i pe basarabeni, bucovineni, românii din Ţinutul Herţa de cetăţenia românească şi impunându-le pe cea sovietică.

Asta pentru ca să „justifice” cumva crimele comise de NKVD faţă de localnici. În alt context politic şi economic, în august 1991, deja atotputernica URSS s-a destrămat, iar RSS Moldova şi-a proclamat independenţa faţă de fosta URSS. În mod firesc, ar fi trebuit făcut următorul pas – unirea RM cu România. Din varii motive, evenimentul nu s-a produs.

De atunci au trecut 27 de ani. În RM întotdeauna a existat o conştiinţă naţională românească. În anii Puterii sovietice această conştiinţă a fost tratată cu agresivitate, autorităţile au depus eforturi pentru a o anihila; mulţi fruntaşi ai românismului au avut de pătimit. În anii independenţei RM Mişcarea Unionistă a cuprins pături largi ale populaţiei.

Constituţia RM, legislaţia Uniunii Europene (UE) permite cetăţenilor o exprimare liberă a convingerilor, a speranţelor, permite, de asemenea, manifestarea publică a acestor convingeri. Scriu aceste rânduri, arhicunoscute pentru multă lume, dar poate, mai puţin cunoscute ofiţerilor SIS, care pe parcursul acestui an au recurs la intimidarea persoanelor cu viziuni unioniste, transformând şi mai mult firava noastră democraţie în stat poliţienesc. Probabil, ticurile/deprinderile NKVD-iste mai dăinuie încă. Păcat.

În 2018 purtătorii conştiinţe naţionale româneşti au sperat că românii ar putea repeta istoria anului 1918 şi România ar fi devenit din nou întregită. Dar „minunea” nu s-a întâmplat. Mai mult decât atât, Mişcarea Unionistă a intrat într-o criză profundă: în ajunul alegerilor parlamentare din februarie 2019 unioniştii nu au un partid politic care să-i reprezinte şi pe care să-l voteze.

Cauzele crizei

Datorită activităţii intelectualilor basarabeni, promovării adevărului istoric, datorită unor analize cu rezultate convingătoare, referitoare la marile avantaje obţinute de locuitorii RM în cazul Unirii cu România (avantaje bilaterale), datorită mobilităţii oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului, datorită apariţiei unui fenomen nou în 2018 – peste 140 de primării şi consilii locale au proclamat Unirea simbolică a localităţilor lor cu România etc., iată că numărul celor ce optează pentru reîntregirea naţională românească a ajuns la 28-30 %. În plus, circa 800 000 de cetăţeni ai RM au şi paşapoarte româneşti. Fără îndoială, această masă de oameni prezentă o forţă ce nu poate fi neglijată.

Prin asta se explică apariţia multor partide cu pretenţii „unioniste” (tocmai 10 la număr – PNL – V. Pavlicenco, PL – Ghimpu/Chirtoacă, PUN – A. Şalaru, PLR – O. Bodrug, PLDM – T. Deliu, PDA – Vasile Costiuc, PAD – M. Godea, PPCD – V. Ciobanu etc.). Există multe asociaţii obşteşti care, de asemenea, promovează activ ideea unionistă (mai cunoscute – Acţiunea 2012 – George Simion; Asociaţia Obştească „Unirea-ODIP” – Vlad Bileţchi etc.).

Există următoarele paradoxuri:

  1. Deşi se autoproclamă „unioniste”, liderii partidelor „unioniste” nu s-au putut aduna ei între ei la o masă rotundă pentru a promova Unirea; dimpotrivă – transpiră public o ciorovăială permanentă între „unionişti”;

  2. Fiecare formaţiune „unionistă” luată în parte poate demonstră că a făcut „ceva” pentru cauza Neamului Românesc: un concert, o carte publicată, un spectacol, un flesh-mob, emisiuni la radio sau TV, diverse întâlniri aici şi dincolo. Nu avem, în schimb, exemple când „unioniştii” s-au unit şi au organizat un eveniment, un miting comun, de pildă, un marş comun etc. Deşi există anumite motive, totuşi, „unioniştii” nu au fost capabili să adune câteva mii de oameni pe data de 1 decembrie 2018, la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau în altă parte a Chişinăului.

  3. Pe parcursul anilor partidele „unioniste” sunt amorfe, încremenite în timp: ele nu promovează politici de partid (adunări/congrese conform propriilor statute, nu promovează activişti, cadre tinere, nu extind numărul membrilor de partid etc.). Sau, poate fac, dar publicul larg nu este la curent. În schimb partidele sunt foarte active în preajma şi în timpul alegerilor parlamentare sau locale.

Cum explicăm aceste paradoxuri?

  1. În RM puterea reală o deţine Partidul Democrat din Moldova (PDM) în frunte cu V. Plahotniuc. Asemenea partidului de guvernământ din Federaţia Rusă «Единая Россия» [„Rusia unită”], condus cu măiestrie de V. Putin, care permite sau chiar încurajează crearea unor partide „de opoziţie”, dar controlate de «Единая Россия», aşa şi în RM, PDM – se pare -, are interesul vădit de a menţine pe linia de plutire politică a unor partide, la noi numite, „de buzunar”. Există în R.Moldova  Mişcarea Unionistă – există, respectiv, şi partide politice care au ocupat „nişa” respectivă, ele pretind că reprezintă interesele unioniştilor, se ceartă mereu între ele, dezbină electoratul, îl descurajează şi în definitiv – nu ajung în Parlament ca să reprezinte acolo interesele acestor alegători.

  2. În condiţiile mişcării unioniste browniene au apărut ideea, expusă de conf. univ. dr. Andrei Groza de a alcătui o listă de pretendenţi la postul de deputat al Legislativului de la Chişinău din partea Societăţii civile, listă care să includă personalităţi notorii ale românilor basarabeni.

  3. Pentru a înainta lista respectivă, Societatea civilă trebuie să adere la unul (sau mai multe) din partide. Până la urmă, din cauza neînţelegerilor cu partidele „unioniste”, iniţiativa dlui A. Groza a eşuat.

Foarte aproape de propunerea dlui A. Groza a fost cea înaintată de un grup de foşti deputaţi în primul Parlament al RM – d-nii V. Dolganiuc, A. Ţăranu, A. Reniţă, alţi intelectuali, care, de asemenea, au considerat că cele 28-30% din alegători şi cei 800 000 de cetăţeni cu paşapoarte româneşti au dreptul la reprezentarea lor în Parlament.

Problema a fost aceeaşi: unul sau două partide să accepte lista Societăţii civile. Astfel a apărut Convenţia Eurounionistă, formată de blocul politic PNL – Pavlicenco şi Partidul Verde Ecologist – Prohniţchii, plus câteva ONG-uri.  Şi această tentativă a eşuat: PNL a renunţat la promisiunile făcute anterior, a tărăgănat acceptarea formării listei din partea Societăţii civile până la începerea campaniei electorale, s-a retras din Convenţie şi a decis să meargă independent în alegeri.

Puzderia de partide mici, dar gălăgioase, pretins „unioniste”, conduse de oameni îmbătrâniţi în posturile de conducere ale acestor formaţiuni politice sau compromişi în activităţile lor anterioare[1], a pulverizat electoratul unionist.Aşadar, în 2018, anul Centenarului Unirii, unioniştii s-au pregătit să-l celebreze cum au ştiut şi au putut ei mai bine. Dar de acelaşi eveniment s-au pregătit şi „stataliştii” RM.

Nu mă refer la Dodon et K°: aceştia sunt agenţii deschişi ai Moscovei, ei promovează deschis interesele Kremlinului în regiune. Mă refer la „stataliştii” ascunşi, care o fac pe „democraţii”, care vorbesc româneşte, îţi zâmbesc în faţă etc., pe de o parte. Pe de altă parte: nu i-au permis lui George Simion să intre în RM; au ameninţat şi intimidat activişti unionişti, i-au retras nelegitim cetăţenia lui Traian Băsescu (adevărat, Dodon, dar au contribuit şi alţii) şi înşiruirea poate continua.

Stataliştii moldovenişti (anti-români) au repurtat victorie asupra unioniştilor. Şi nu este vorba de „mâna Moscovei”, este trebuşoara „democraţilor” autohtoni.Trădători? Nu, asasini ai speranţelor!Joi, 27 decembrie 2018, în incinta Teatrului Naţional „Satiricus I. L. Caragiale” a avut loc şedinţa în plen a membrilor („deputaţilor”) Sfatului Ţării-2. Un amplu raport de activitate pentru 2018 a membrilor Sfatului Ţării-2 a fost prezentat de dl Nicolae Dabija, preşedintele formaţiunii date.

Activităţi multe, inclusiv ale dlui preşedinte personal (Bravo, dle Nicolae Dabija!), evenimente organizate în comun cu fraţii noştri de peste Prut.La deschidere, în prezidiul şedinţei, un timp oarecare a şezut dl Eugeniu Doga, menţionat în raportul dlui N. Dabija ca autorul unei măreţe opere, consacrate Unirii şi prezentate la Craiova în preajma datei de 1 decembrie 2018.

După care compozitorul s-a ridicat şi a părăsit sala. Între timp mai mulţi vorbitori s-au perindat la microfon, între aceştia şi dna Maria Stoianov. Ceva mai devreme ea anunţase că va candida în circumscripţia electorală nr. 20 Străşeni. La microfon, însă, ea a declarat cum că, mergând la CEC pentru a obţine un formular de integritate, a întâlnit acolo mulţime de lume, „unionistă”, care urca/cobora scările etc. şi că ea, Maria Stoianov „unionista”, se retrage din competiţia electorală.

Atât: se retrage şi gata.Aflăm din presă [2], că tot atunci, vineri, la Străşeni, a avut loc şedinţa Forului Partidului democrat cu ocazia susţinerii candidaturii primului ministru Pavel Filip la alegerile parlamentare din 24 februarie 2019, pe circumscripţia nr. 20 Străşeni. Alături de activiştii de partid PDM, Pavel Filip a fost susţinut de maestrul academician Eugeniu Doga, de maestrul Nicolae Botgros şi de interpreta unionistă Maria Stoianov.

A fi alături de dl Pavel Filip înseamnă a aproba politica promovată de acesta ca reprezentant al PDM. Adică să nu „reuşeşti” în ruptul capului să găseşti miliardul de euro furat din cele trei bănci ale R. Moldova, adică să fii solidar cu el în acţiunea criminală şi dezgustătoare de a expulza din RM şi a da pe mâna regimului autoritar al lui R. Erdoğan profesorii turci de la Liceul „Orizont” din Chişinău, adică să permiţi ofiţerilor SIS să ameninţe activişti unionişti, adică să accepţi „calea a patra” (spre nicăieri) a conducerii PDM etc., etc.

Astfel, intelectuali de vază s-au solidarizat cu puterea coruptă de la noi, promovând-o în continuare. Sunt ei, cei trei, trădători? Nu, ei sunt asasini ai speranţelor noastre; am crezut că ei sunt alături de noi, cei mulţi, de nevoile şi speranţele noastre. Dar n-a fost să fie: ei au ucis orice speranţă.Cele întâmplate la Străşeni prezintă preludiul „operei”.

Ce-i de făcut?

Părerea mea: de întărit sectorul asociativ al Unionismului românesc din RM. De format Autentica Mişcare Unionistă (abreviat – AMU). Mişcare care să aibă un Statut şi un Program de realizat, o Mişcare care să funcţioneze real, formată din membri care se vor aduna în organizaţii locale şi una republicană, conform prevederilor statutare. În situaţia când noi nu suntem disciplinaţi, orice efort în sensul respectării disciplinei trebuie salutat. Membrii AMU vor fi obligaţi să plătească cotizaţii lunare.AMU trebuie să aprobe un Program. Acesta trebuie să prevadă câteva etape, prima fiind formarea structurii republicane a AMU.

După care, următoarea sarcină – promovarea unioniştilor în Parlamentul RM, care să apere şi să promoveze interesele acestor pături de cetăţeni.AMU trebuie să fie conştientă că în perspectivă UNIREA este o problemă românească. În acest sens, AMU va găsi susţinători ai cauzei naţionale în România. Nu la general, ci concret: care partid politic susţine Unirea, care oameni politici susţin această idee etc.?Un aspect important al AMU va fi activitatea şi în UTA Găgăuzia.

Asta pentru că la moment această formaţiune cere protecţia Moscovei, iar Dodon consideră că anume găgăuzii pro-ruşi sunt garantul „statalităţii” RM. Ştim: mulţi concetăţeni de etnie găgăuză au cetăţenie românească şi pledează pentru aderarea RM la UE; noi suntem obligaţi să-i susţinem.

O direcţie importantă va fi direcţia Est: relaţiile cu Ucraina. Se pare că la „înfeudarea” unioniştilor din 2018 o anumită contribuţie au avut-o şi ucrainenii. Asta pentru că aici, în RM, unii cetăţeni, aşa, uşor, fără prea multă responsabilitate, afirmă „Unim Basarabia cu România” sau „Basarabia e România!” şi „uită” că RM nu înseamnă Basarabia. Unele teritorii din sudul şi nordul Basarabiei sunt sub administraţie ucraineană. În condiţiile în care Federaţia Rusă duce un război cu Ucraina, Kievul nu are nevoie de noi complicaţii, venite din partea „unioniştilor” moldoveni.

Noi când spunem „Unire” avem în vedere RM în actualele ei frontiere, cele care oficial ne separă de Ucraina.În timp, AMU trebuie să dobândească ca problema Unirii să intre în agenda de lucru a Bucureștilor. La urma urmei, în 1940, Bucureştiul oficial, fără a opune rezistenţă armată [la ce bun a mai ţinut forţe militare?], regele-dictator Carol al II-lea a cedat teritorii româneşti.

Demult a venit timpul ca elita politică să ia în serios problemele existente şi să le rezolve. Asta înseamnă implicare mai activă în rezolvarea problemelor pan-româneşti, asta înseamnă problema reîntregirii discutată în cancelariile Marilor Puteri, inclusiv – la Moscova etc., etc. Realizarea Unirii poate fi înfăptuită prin fapte concrete, nu prin vorbe.Aşa să ne ajute Dumnezeu!

ANATOL PETRENCU:

Imagini pentru anatol petrencu photos

anatol_petrencu@yahoo.com

[1] Amintiţi-vă de cuvintele lui Vlad Filat, adresate lui M. Ghimpu în şedinţa Parlamentului: „D. Chirtoacă are 600 de dosare penale”; în confruntarea politică este suficient un singur dosar ca să-l dai de-a şuia pe noul lider PL.

[2] https://telegraph.md/eugen-doga-nicolae-botgrosalte-personalitati-au-venit-la-straseni-pentru-a-l-sustine-pe-pavel-filip-pe-circumscriptia-20/

01/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 4 comentarii

NAZISMUL SI COMUNISMUL, DOUA IDEOLOGII BOLNAVE

 

 

 

 

Comunismul, nazismul şi patologia ideologiilor

Politicienii de la Chişinău care evită să condamne comunismul de frică să nu piardă electoratul de stânga seamănă cu o ţaţă din filmul holywoodian „2012”.

Aceasta, cu toate că, în urma unui cataclism apocaliptic, îi crapă pământul sub picioare şi riscă să se prăbuşească într-un hău ucigător ce se desface în faţa ei, îşi avertizează soţul să conducă mai atent maşina, ca nu cumva să spargă ouăle din pungă.

CE ARE ÎN COMUN Partidul Comunist  din R. Moldova  CU STALINISMUL

PCRM, în frunte cu Voronin, se căzneşte se convingă toată lumea că nu are nimic în comun cu stalinismul.

Mai mult decât. În percepţia publică se induce ideea că puterea sovietică din a doua jumătate a secolului trecut ar fi fost mai blândă, întrucât ar fi renunţat la practicile nkvd-iste din anii treizeci.

Or, comunismul, orice formă ar îmbrăca, este un rău cancerigen. Şi leninismul, şi stalinismul şi brejnevismul sunt sinonime absolute şi reflectă doar moduri diferite de exprimare în timp ale aceluiaşi fenomen.

Comunismul omoară chiar şi atunci când pare inofensiv. Lucrarea sa, ca şi cea a nazismului, de altfel, nu a încetat odată cu dispariţia URSS şi a lagărului socialist, după cum poate le pare unora. Toxina lui invizibilă ucide ca un gaz paralizant.

Tocmai de aceea, el este mai mult decât un regim opresiv şi o practică totalitară. Comunismul, mai întâi de toate, e o ideologie obsesivă, acaparantă şi subversivă.

De aceea, a condamna exclusiv crimele lui, a scoate în evidenţă doar costurile şi efectele sale nocive, ar însemna să ne scape cauzele intrinseci ale utopiei marxiste, să neglijăm pericolele ei actuale.

Dacă ne vom limita la dimensiunea asasină a comunismului, vorba lui Vladimir Tismăneanu, vom ajunge să ignorăm (ori să „normalizăm”) natura sa totalizantă şi totalitară.

PATOLOGIA IDEOLOGIILOR

Comunismul e un caz particular şi o manifestare extremă a unei maladii sociale, pe care Andrei Pleşu o numeşte pe bună dreptate patologia ideologiilor.

Acestea din urmă plutesc în aer mai tot timpul, au tendinţa să acopere şi să domine toate compartimentele vieţii, inclusiv intimitatea omului.

A trăi sub un imperativ ideologic echivalează cu a trăi neîncetat cu toate luminile aprinse, fără nici o clipă de singurătate, fără nici un dubiu, fără mister.

Ideologiile sunt întotdeauna nişte construcţii agresive care nu-şi propun să înţeleagă lumea, ci s-o schimbe.

A gândi conjunctural şi subversiv, scrie Anddrei Pleşu în excelentul său eseu ”Ideologiile între ridicol şi subversiune”, a domina mental sfera publică, a măslui realul pentru a-l face compatibil cu un concept – acestea sunt înclinaţiile spontane ale ideologiilor.

Ele nu trebuie confundate cu religiile. Credinţa, orice s-ar spune, e un spaţiu al libertăţii individuale şi lasă loc de interpretare. Spre deosebire de metafizică, ideologia este invadatoare, insinuantă, epidemică.

Ca să vă convingeţi că lucrurile stau aşa şi nu altfel, este suficient să priviţi în jur. Lumea la ora actuală e doldora de ideologii. Ecologismul, darvinismul, feminismul, pacifismul, ateismul, homosexualismul, post-modernismul etc. caută să-şi impună cu orice preţ punctul de vedere. Toate sunt excesive, dominatoare şi pretind că deţin adevărul absolut.

Însă nu toate ideologiile sunt la fel de primejdioase şi dăunătoare. Unele dintre ele propagă nonviolenţa şi nu par deloc sufocante.

Feminismul sau ecologismul, de exemplu, fac parte din aşa-zisele ideologii soft, mai puţin sângeroase, dar de o eficacitate insidioasă. Sunt însă şi ideologii hard.

Acestea-s comunismul, nazismul, dar şi islamismul fundamentalist. Ele îşi propun să cucerească şi să prefacă lumea în totalitate, s-o schimbe de aşa manieră ca să cadreze în ultimă instanţă cu schemele lor prefabricate. Însă schimbarea pe care o impune o ideologie hard eşuează nu în eroare, ci în crimă.

Ca rezultat, ea devine o tehnologie a violenţei şi intoleranţei.

CONTROLUL TOTAL ASUPRA PERSOANEI

Odată instalată în postură oficială, orice ideologie devine omniprezentă. Ea omogenizează, zice Andrei Pleşu, toate registrele existenţei publice şi private, aşa încât nu există împotriva ei niciun refugiu. Nu eşti niciodată de capul tău, nu rămâi niciodată singur.

Adunări de partid şi komsomoliste, lecţii politice, presa, munca patriotică pe gratis, alte acţiuni publice cu tentă propagandistică, toate constituie un mecanism brutal de spălare a creierului şi de control continuu asupra persoanei.

Nici dragostea măcar nu-i scutită de riguroasa monitorizare ideologică sub regimul comunist. Până şi relaţia amoroasă literatura sovietică o punea sub semnul întrecerii socialiste sau a planului cincinal.

Pentru a-şi seduce iubita, bunăoară, tânărul din romanul lui Şolohov îi propune să intre în kolhoz sau să-l însoţească, ca în operele lui Parfionov sau Prohanov, pe şantierele „BAM”-lui sau la „Ţelină”.

Cum Marx credea că familia e un produs al societăţii private şi o formă a exploatării omului de către om, bolşevicii considerau că viziunea creştină şi mic-burgeză asupra sexualităţii trebuie abandonată.

O prietenă a lui Lenin, Alexandra Kolontai, aminteşte Andrei Pleşu, a elaborat în acest scop „teoria paharului cu apă”.

Potrivit ei, actul carnal nu e diferit, în esenţa lui, de golirea unui pahar cu apă atunci când ţi-e sete.

Complicaţiile sexuale nu fac decât să ia din timpul pentru producţie. În consecinţă, foarte curând după lovitura de stat din 1917, au apărut proiecte de cabine special amenajate, care să fie amplasate pe străzile Moscovei pentru satisfacerea „din mers” a nevoii de acuplare.

Până şi Lenin care iniţial nu avea nimic împotriva ideii, a simţit că s-a ajuns prea departe. Dar obiecţia sa era de natură igienică, nu morală. „Chiar dacă ţi-e sete – ar fi spus el – nu te apuci să bei dintr-o mlaştină dubioasă”.

VIOLENŢA, MOAŞA COMUNISMULUI

Curată nebunie, desigur. Dar parcă deportările, închiderea bisericilor sau asasinarea „duşmanilor poporului” nu erau o scrânteală colectivă? Sau foametea organizată şi colectivizarea forţată? Întoarcerea cursului râurilor îndărăt?

Gigantomania din industrie şi agricultură? Toate acestea erau nişte tentative perverse de a silui realitatea, de a o înghesui în patul lui Procust al unei scheme preconcepute.

Dar etatismul agresiv şi moldovenismul primitiv pe care PCRM căutau să le ridice cu de-a sila la rangul unei noi ideologii oficiale în Republica Moldova?

Sau epurările, persecuţiile, atmosfera de intimidare şi şantaj impuse de regimul Voronin sub pretextul „luptei pentru apărarea patriei”?

Toţi opt ani de guvernare comunistă s-au constituit, de fapt, într-o încercare de ideologizare virulentă şi abuzivă a societăţii moldoveneşti.

Exact ca în celebra anecdotă pe care o parafrazăm. Orice s-ar apuca să facă un comunist, un aspirator sau o instalaţie de irigare, îi iese până la urmă un automat Kalaşnikov. Şi nu întâmplător.

Violenţa, scria Marx, este moaşa comunismului.

Iar ideologia, adăuga Lenin, este arma cea mai eficientă a proletariatului.

 

 

Sursa:  http://bogatu.voceabasarabiei.net/

07/12/2015 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: