CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

100 de ani de republică în Rusia

 

Foto: iunie 2017 – Bolşevicii preiau puterea în Rusia

 

S-a  împlinit un secol de când, după abolirea monarhiei, Rusia a fost proclamată oficial republică. Această decizie a fost rezultatul unui șir de grave crize politice, care au oferit în martie 1918, posibilitatea Basarabiei de a se uni cu Regatul României.

Anul 1917 a început în Rusia cu greve și proteste de amploare, îndreptate împotriva țarului Nicolae al II-lea și al guvernului său.

În 1916, Rusia suferise grave înfrângeri în fața Puterilor Centrale, împotriva cărora intrase în război în 1914.

Înfrângerile de pe front și greutățile unui război prelungit au pregătit terenul pentru propaganda bolșevică, finanțată de Germania, care avea interesul să își slăbească adversarii.

Au izbucnit greve și revolte în marile orașe rusești, iar cele mai grave tulburări au apărut în capitala Imperiului Rus, Sankt Petersburg.

În data de 15 martie, țarul Nicolae al II-lea, care domnise ca monarh absolut, a abdicat pentru el și pentru fiul său, țareviciul Alexei. Nicolae al II-lea a trecut puterea fratelui său, Marele Duce Mihail, care spera să domnească în calitate de monarh constituțional.

Însă Mihail nu a domnit decât o zi. Lipsit de orice putere reală, el a decis să treacă puterea în mâinile unui Guvern Provizoriu, condus de prințul Ghiorghi Lvov.

Acest Guvern urma să convoace o Adunare Constituantă, care ar fi trebuit să decidă inclusiv asupra viitoarei forme de guvernământ.

Familia Imperială Rusă a fost arestată și asasinată de comuniști un an mai târziu. Prințul Ghiorghi Lvov a decis să continue războiul de partea Antantei. Acest lucru a provocat o succesiune de crize politice, alimentate de bolșevici, care doreau încheierea imediată a păcii, pentru a răsturna Guvernul Provizoriu dominat de liberali și de socialiști.

În acest context, Ucraina și-a declarat autonomia, urmată de Finlanda, care și-a declarat independența, în timp ce la Kronstadt a fost proclamată o republică autonomă.

De pe front, au dezertat 1,5 milioane de soldați.

În acest condiții, prințul Lvov a demisionat din fruntea Guvernului. El a fost înlocuit de socialistul Kerenski.

Acesta a încercat să negocieze cu liderii popoarelor care doreau să se despartă de Rusia.

De asemenea, a dorit să continue lupte contra Germaniei, Austro-Ungariei și Turciei și a făcut o serie de concesii bolșevicilor.

Printre acestea s-a numărat și proclamarea republicii, în 14 septembrie, act care năruia speranțele liberalilor ce doreau proclamarea unei monarhii constituționale.

De asemenea, Kerenski a avut de înfruntat și o rebeliune a țariștilor, conduși de generalul Kornilov, care a fost înfrânt de trupele fidele Guvernului Provizoriu.

În acest context, Kerenski și-a pierdut vechii aliați și a rămas singur în fața bolșevicilor hotărâți să pună mâna pe putere cu orice preț. În noiembrie, bolșevicii au răsturnat Guvernul Provizoriu și au pus mâna pe putere.

Au încheiat pacea cu Puterile Centrale, însă în Rusia a izbucnit un sângeros război civil, care a oferit românilor basarabeni posibilitatea să se rupă de Rusia și să se unească cu Regatul României, la 27 martie 1918.

(În acest material sunt utilizate datele din calendarul pe stil nou).

 

12/08/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Savantul Constantin Rădulescu-Motru despre mareşalul Ion Antonescu

 

„Omul chemat să salveze România de la pieirea ce-o aştepta în urma dezastrelor din cursul anului 1940 a fost Mareşalul Ion Antonescu”. Cu această frază, în mod obişnuit, vor începe istoricii din viitor povestirea anilor din a doua domnie a lui Mihai. Iar filosofii şi publiciştii care trag învăţăminte din experienţa trecutului vor considera cazul Mareşalului Ion Antonescu drept un exemplu clasic pentru a ilustra rolul hotărâtor al oamenilor excepţionali în explicarea destinului unui popor.

În afară de Mareşalul Ion Atonescu, nimeni altul nu putea să oprească prăbuşirea determinată de cedarea unei treimi din teritoriul patriei şi nenorocirile care urmează: evacuarea funcţionarilor şi a multor familii gonite din căminele lor; desorganizarea economiei agricole şi industriale a Ţării; împovărarea bugetului peste măsură, şi pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească din rândurile armatei, care se văzuse umilită prin ordinul de retragere necondiţionată de pe hotarul Nistrului şi haosul din sufletul tineretului, care-şi vedea viitorul lăsat la voia întâmplării. Niciodată atâta urgie adunată pe capul unui popor.

Acel chemat să înlăture această urgie nu putea fi un om politic, ori câtă capacitate şi popularitate ar fi avut, fiindcă omul politic ar fi trebuit să tolereze mai departe o viaţă politică împărţită pe partide, ceea ce ar fi însemnat înteţirea nenorocirilor, iar nu înlăturarea lor. Partidele ca să trăiască aveau nevoie de încriminări şi îndemnuri la ură, adică la întreţinerea unei atmosfere înveninate, pe când ţara avea nevoie de linişte şi încredere în viitor.

Apoi omului politic i-ar fi fost cu neputinţă să se despartă de statul-major al partidului său, în mijlocul căruia, după obiceiul pământului urma să troneze clica oamenilor de casă- ceea ce ar fi fost compromiterea oricărei activităţi desinteresate şi prevăzătoare.

Omul chemat trebuia să fie un militar; dar un militar excepţional. Trebuia un militar cunoscut şi de întreaga Ţară apreciat, drept un comandant destoinic în război, având în acelaşi timp un caracter rigid, leal şi cu înalt simţ al răspunderii.

Condiţiile acestea nu le putea satisface decât Mareşalul Ion Antonescu. El a fost omul, pe care geniul tutelar al neamului nostru l-a păstrat ca supremă rezervă, pentru înlăturarea piedicilor din calea desvoltării Statului român, la începutul domniei a doua a Regelui Mihai I.

Primii paşi în săvârşirea chemării sale i-a făcut Mareşalul, cu un curaj cumpătat, dar hotărît. După câteva luni de guvernare, încrederea poporului era câştigată.

Plebiscitul din primăvara anului 1941 a dovedit că era o încredere neţărmurită. Increderea poporului trebuia însă întărită de încrederea Conducătorului Imperiului german, care era singurul în măsură să mijlocească repararea nedreptăţii suferită de România, şi această încredere nu era uşor de câştigat. In numele României vorbiseră până aici bărbaţi cu un simţ de răspundere scăzut; ceva mai mult: bărbaţi, care în schimbul măgulirii ambiţiilor personale angajaseră Ţara în combinaţii riscante.

Cuvântul României nu mai era crezut. Cel mai talentat diplomat nu i-ar fi putut reda autoritatea cuvenită. Nu i-ar fi putut reda autoritatea aceasta nici cea mai solemnă promisiune din partea statului. Românii erau socotiţi ca un popor care merge după steaua norocului. Puţin lipsea, până să se acrediteze chiar legenda, pusă în circulaţie de duşmanii lui, că existenţa Statului român e o elaborare artificială, datorită rivalităţii dintre imperiile învecinate.

Aceea nu se putea obţine prin talente diplomatice şi prin promisoiuni solemne, s’a obţinut de Mareşalul Ion Antonescu, mulţumită însuşirilor sale de caracter. In ochii, în cuvântul, în faptele acestuia, sentimentele cinstite ale poporului român au reuşit să exprime sincer, şi să obţină încrederea Conducătorului german.

La 22 Iunie, anul 1941, când Imperiul german a pornit uriaşa ofensivă împotriva Republicilor sovietice ruse, în scopul de a elibera Europa, de sub ameninţarea păgânismului bolşevic, şi de a asigura Germaniei un hotar sigur dinspre Răsărit, armata română se găsea alături de armatele puternicului Imperiu german, iar Mareşalul Ion Antonescu avea cinstea, ca în sectorul care interesa recucerirea Basarabiei, să aibă comanda supremă. România primea astfel, din partea Conducătorului german, asigurarea încrederii sub forma frăţiei de arme, care pentru popoarele cu tradiţii răsboinice, aşa cum sunt Germanii şi Românii, este forma cea mai solemnă.

Mareşalul Ion Antonescu este astăzi pe front, şi mulţumită energiei şi competenţii lui, România a fost reîntregită în hotarele sale, dinspre Răsărit. In Basarabia şi Bucovina organele Statului român au fost reintegrate, şi acum ele funcţionează în mod regulat. Cu această reîntregire de hotare, rolul istoric al Mareşalului Ion Antonescu nu este însă sfârşit. Reîntregirea de hotare trebuie să fie urmată de consolidarea lor pe viitor, şi aceasta nu se poate avea decât prin o sănătoasă reorganizare a Statului român însăşi.

Vremea fericitei organizaţii a Romei antice, când un comandant victorios în război se înapoia după sfârşitul războiului, la coarnele plugului, aşa cum a făcut vestitul dictator Fabius Maximus Rullianus, asemenea vreme a trecut şi ea nu se mai repetă. Mareşalul Ion Antonescu va trebui să-şi ducă mai departe misiunea, pe planul pacific, cum a dus-o pe plan războinic.

Dar Mareşalul Ion Antonescu este şi un simbol. Este simbolul unei noi orietări în înţelegerea destinului românesc. El simbolizează intrarea naţiunii române într’o comunitate de destin cu naţiunea germană.

Până acum câţiva ani în urmă, destinul românesc era înţeles ca un vlăstar ieşit din destinul gintei latine. Pe temeiul limbii sale, în care se oglindeşte spiritul latin, poporul român se considera ca legat pe veci de popoarele neolatine. El avea pe lume rostul unei sentinele îndepărtate, dar veşnic credincioasă gintei latine.

Exemplul poporului italian care, deşi de origine latină, şi-a legat destinul de destinul poporului german, noi l-am urmat mai de vreme, lăsând să treacă ocaziuni favorabile; îl urmăm abia de un an. Gestul decisiv l-am făcut, rămâne ca de aici înainte să-i fim consecvenţi; întru cât întârzierea am plătit-o destul de scump.

In primul rând să ne revizuim conştiinţa în ceea ce priveşte rostul existenţei noastre în structura geografică şi politică a Europei. In structura antropologică ne ştim rostul, sau mai bine zis credem că-l ştim, căci în vederea acestui rost ne-am orientat până acum. Suntem, prin rasă, înrudiţi popoarelor geto-dacice, autohtone între largile hotare ale Daciei vechi, iar prin limbă suntem înrudiţi cu popoarele ce aparţin latinităţii. Genealogia ne-o cunoaştem.

Dar genealogia nu hotărăşte ea singură destinul, Ea dă numai o parte din posibilităţile acestuia, Destinul unui popor se hotărăşte de întreaga reţea a posibilităţilor. El depinde de structura geografică şi de structura politică a popoarelor vecine, tot aşa de mult, dacă nu chiar mai mult, decât de structura rasială sau spirituală. Popoarele de aceeaşi rasă şi de aceeaşi limbă nu merg totdeauna împreună.

Precum şi contrar: popoarele de rasă deosebită şi de spiritualitate diferită nu sunt întotdeauna în vraşmăşie. Căile destinului sunt aşa de complicate, că ele nu pot fi recunoscute după datele genealogiei.

Intre interesele vitale ale naţiunii române şi interesele Statului german, încă de multă vreme, au fost găsite puncte comune, pe diferite puncte de activitate. Regele Carol I le-a folosit, cu mult tact, pentru a realiza o apreciere între vechiul regat român şi Imperiul german. Apropierea a fost şi realizată în parte; ea a luat chiar forma unei alianţe cu caracter politic, fiindcă utilitatea ei era evidentă.

Germania oferea României o şcoală de cultură; un debuşeu pentru producţia sa agricolă, şi în sfârşit o garanţie împotriva unui eventual atac din partea Imperiului rusesc.

Statul român urmărea unitatea naţională. Motivul era legitim; el va rămânea legitim şi de aici înainte, cât va dura neamul românesc. Legitimitatea motivului nu scuteşte însă datoria de a cumpăni mijloacele pentru realizarea lui şi mai ales mijloacele pentru menţinerea realizării lui. Căci, în politica unui bărbat de Stat, cuminţenia constă în a realiza cu şanse de durată perpetuă, iar nu a realiza cu orice preţ.

Unitatea naţională a Românilor, în urma războiului mondial dintre anii 1914-1918, a fost formal, nu însă definitiv realizată, fiindcă ea n’a fost cu prevedere consolidată pe structura geografică şi politică a Europei centrale şi răsăritene. Singura ei şansă de durată se sprijinea pe durata «Societăţii Naţiunilor», creată de Tratatul de la Versailles, dar care s’a dovedit a fi mai mult o instituţie născută-moartă.

Durata «Societăţii Naţiunilor» cine o putea prevede? Este adevărat că această durată nu se putea prevede. Au vină aceia care, după ce s’a dovedit că «Societatea Naţiunilor» nu are durată, au continuat să creadă în ea şi au neglijat să ia măsurile necesare pentru a asigura viitorul unităţii naţionale, obţinută cu atâtea sacrificii.

Curând după războiul mondial dintre 1914-1918, Europa continuând să aibă aceeaşi constituţie antropologică, şi-a schimbat complet raporturile de interdependenţă dintre naţiunile care o locuiau. Ea nu mai era continentul, în care respectul pentru suveranitatea Statelor reprezinta o realitate. Aceasta a fost şi cauza pentru care «Societatea Naţiunilor» a fost sortită să moară. Această instituţie, fundată principial pe suveranitatea naţiunilor, de fapt, lucra pentru stabilirea dominaţiei câtorva naţiuni asupra altor naţiuni.

Cu mult înaintea începerii noului război din 1939, Europa era împărţită în trei Europe; una de apus, a plutocraţiei engleze; una de răsărit, a partidului revoluţionar bolşevic; şi alta de mijloc, a popoarelor sărace, care urmau să fie, sau exploatate de plutocraţia engleză, stăpâna aurului şi a navigaţiei mondială, sau să servească drept câmpuri de experienţă pentru revoluţia bolşevică. Germania şi Italia, ţările cele mai importante din Europa de mijloc, au simţit numaidecât primejdia ce se pregătea.

Naţional-socialismul şi fascismul au fost mobilizări preventive, comandate în scopul, nu de a intimida, ci de atrăi conştiinţa poporului german şi a poporului italian, în primul rând; şi a celorlalte popoare, expuse la aceeaşi primejdie, în al doilea rând.

Bărbaţii politici care au avut un rol hotărîtor în conducerea Statului nostru au avut naivitatea să creadă, că aceea ce pentru Germania şi Italia era o primejdie, în vederea căreia trebuiau luate eroice măsuri de apărare militară şi economică, pentru România ar fi fost numai o sperietoare, ce se putea îndepărta la nesfârşit prin combinaţii diplomatice. Ei n’au reflectat asupra comunităţii de destin, care din cauza situaţiei geografice şi a propagandei revoluţionare bolşevice, leagă România de Europa de mijloc, şi în special de Germania.

Această miopie este marea lor vină; căci ei îi datorăm dezastrele din cursul anului 1940. Bărbaţii noştri politici au socotit că prin abilităţi se poate schimba cursul istoriei. Abilităţile lor însă n’au făcut decât să ne aducă nepregătiţi în faţa unor evenimente, de care putea să atârne existenţa noastră naţională însăşi.

Pentru comunitatea de destin cu poporul german, ce este în interesul Ţării să ne-o făurim de aici înainte, – nu este de ajuns proclamaţii solemne verbale, ci ea trebuie de pe acum pregătită prin reforme morale executate în fapt. Frăţia de arme să fie doară un început, căruia să-i urmeze practicarea tuturor celorlalte virtuţi, impuse de condiţii geo-politice popoarelor din Europa de mijloc, şi pe care poporul german le preactică de multă vreme.

Căci fără selectarea materialului uman în împlinirea funcţiunilor Statului şi a profesiunilor particulare; fără organizarea muncii naţionale, pe principii raţionale, iar nu pe improvizaţii, şi fără cultivarea simţului de răspundere faţă de bunul public, – nu există, pentru popoare sorţi de a-şi păstra independenţa pe viitor. Avem convingerea că acestea sunt prevăzute de Mareşalul Ion Antonescu.

 

 

 

 

 

 

Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie 1868, Mehedinţi, – d. 6 martie 1957, Bucureşti) personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului al XX-lea. Filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru, academician şi Preşedinte al Academiei Române.

 

S-au scurs 77 de ani de la apariţia textului pe care vi-l supunem atenţiei. Trecând peste aspectele conjuncturale ale anului 1941, cuvintele importantei personalităţi ale celui care a fost Constantin Rădulescu-Motru îşi dovedesc temeinicia gândirii în perspectivă, dar şi valabilitatea în contextul actual. Poporul român are nevoie de astfel de oameni pentru a scoate Ţara din marasmul în care au aruncat-o anii de după 1989. 

Textul prezentat este un fragment din Revista Fundaţiilor Regale, Basarabia şi Bucovina. Omagiu Mareşalului I. Antonescu, C. Rădulescu-Motru, Anul VIII, 1 August – 1 Septembrie 1941, nr 8-9, 472p, p.243-248 şi a fost reprodus în forma şi ortografia originală in revista ART-EMIS (http://www.art-emis.ro/istorie/5212-maresalul-ion-antonescu.html).

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/29/ziua-de-29-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

29/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

ARMATA ROMANA SI MILITARII BASARABENI

Militarii basarabeni și armata română

 

La începutul anului 1918, situaţia în teritoriul dintre Prut şi Nistru se agravase substanţial. Cohortele şi unităţile militare naţionale nu puteau menţine ordinea publică. Pentru a pune capăt anarhiei şi fărădelegilor, Consiliul Directorilor Generali a fost nevoit să ceară ajutor de la trupele române.

 Mai multe asociaţii naţionale au început să înainteze cereri de ajutor din partea trupelor regulate; acestea veneau chiar şi din partea ţăranilor, care se temeau să fie lipsiţi de pămînt. De exemplu, populaţia din jud. Cahul, după evenimentele tragice care au avut loc acolo, s-a adresat direct Cartierului General pentru a cere trupe române. Asemenea cereri au venit şi din alte localităţi.

La 14-15 decembrie, o delegaţie din Basarabia s-a deplasat ilegal la Iaşi pentru a informa guvernul român despre anarhia din ţinut. După cîteva zile, la 22 decembrie, Consiliul Directorilor Generali a semnat actul de chemare a trupelor române în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

La 13 ianuarie, trupele române, conduse de colonelul Rădulescu, au intrat în Chişinău. A doua zi a venit şi generalul Broşteanu, căruia i s-a încredinţat conducerea acestor trupe şi a operaţiunilor de luptă, în caz de necesitate. Imediat după sosirea unităţilor române, a avut loc o paradă comună acestora şi a unităţilor moldoveneşti .

Efectivul unităţilor moldoveneşti era molipsit parţial de propaganda bolşevică împotriva intrării Armatei Române. Bolşevicii afirmau că românii vin pentru a lua pămîntul de la ţărani.

Planul operaţiunilor de susţinere a Armatei Române de către unităţile moldoveneşti era condus de colonelul Hudolei, care avea şi misiunea de a scoate unităţile bolşevizate în afara oraşului. A fost emis un ordin, în care se menţiona: “… dacă însă armata română va declara că nu vine să ne ia pămîntul şi libertăţile cîştigate de revoluţie, noi nu avem nici un motiv de a lupta cu ea” .

Înainte de sosirea trupelor române la Chişinău, a avut loc şedinţa comună a tuturor comitetelor moldoveneşti, prezidată de Ion Inculeţ. La 12 ianuarie, aceste comitete revoluţionare au trimis la Călăraşi o delegaţie în frunte cu Ion Inculeţ pentru a duce tratative cu generalul Broşteanu, care cerea să nu i se pună piedici la intrarea în Chişinău, căci Armata Română vine pentru “paza depozitelor de armament şi a căilor ferate”. La 13 ianuarie, generalul trebuia să primească un răspuns.

Conform afirmaţiilor lui Gherman Pântea, membru al acestei delegaţii, răspunsul întîrziase o oră şi Broşteanu îi ordonase colonelului Atanasiu să înainteze spre Chişinău. Atanasiu se afla deja în satul Cojuşna cînd Pântea i-a adus ordinul. După tratative, la orele 1830, Armata Română a intrat în Chişinău dinspre bariera Sculeni .

În acelaşi timp, la Chişinău a fost creat un Comitet Revoluţionar al Salvării Republicii Moldoveneşti, format din membrii comitetului din Crimeea, ostaşi din garnizoanele Chişinău, Tighina şi din alte oraşe ale Basarabiei, care făceau propagandă împotriva trupelor româneşti şi declarau că duşmanii revoluţiei din Sfatul Ţării “au intrat în alianţă cu boierii români, cu regele lor şi cu ajutorul acestor trădători ai poporului, baioneta românească a venit să restabilească în Ţara noastră ordinea veche…” .

În legătură cu nemulţumirea unei părţi a populaţiei în raport cu intrarea trupelor române în Basarabia, Marele Cartier General Român informa Sfatul Ţării, prin ordinul nr. 190/918, transmis de Corpul VI al Armatei, că comandamentul român al trupelor din Basarabia crede că e de datoria sa să nu-i repună în drepturi pe proprietarii de pămînt deposedaţi în urma revoluţiei ruse.

 Deoarece această procedură crea animozitate din partea ţăranilor, Cartierul îi ruga pe conducătorii unităţilor să ia măsuri pentru ca armata să evite noi agitaţii şi să nu intervină în raporturile dintre ţărani şi proprietari decît pentru a împiedica noi jafuri şi devastări. Proprietarii urmau să se adreseze autorităţilor locale pentru faptele întîmplate pînă la intrarea armatei în Basarabia .

La şedinţa Guvernului din 22 ianuarie 1918 a fost citită telegrama ministrului francez, aflat la Iaşi, în care se menţiona că trupele române au fost trimise în Basarabia în urma unei înţelegeri între aliaţi şi au scopul de a apăra spatele frontului, conform regulilor militare, şi că această acţiune nu poate schimba situaţia internă din Basarabia .

După venirea trupelor române, unităţile moldoveneşti nu au fost desfiinţate.

După 24 ianuarie 1918, Directoratul General pentru Probleme Militare şi Maritime a fost transformat în Minister de Război. În cabinetul Ciugureanu, funcţia de Ministru de Război a îndeplinit-o colonelul Brăescu, avansat mai tîrziu în gradul de general. Noul Minister de Război a continuat activitatea de formare a armatei naţionale.

 Într-un interviu, Brăescu spunea: ,,în viitorul apropiat va fi creată o comisie din reprezentanţii Franţei şi României care să înceapă pregătirile pentru crearea unui corp de armată moldovenesc.” Conform spuselor ministrului, unităţile urmau să fie compuse numai din moldoveni. După crearea lor Armata Română urma să părăsească teritoriul Republicii Moldoveneşti, deoarece, funcţiile ei vor fi preluate în întregime de unităţile naţionale” . Dar, după cum demonstrează evoluţia ulterioară a evenimentelor, acest proiect nu a fost realizat.

La 31 ianuarie 1918, ministrul Brăescu declara, în Sfatul Ţării: „comenzile se vor da deocamdată în limba rusă, iar mai apoi în româneşte. Unităţile trebuie create după principiul naţional şi dacă Sfatul Ţării va adopta hotărîrea ca limba română să fie comună pentru toate naţionalităţile, atunci ea va fi prezentă în toate unităţile”. Totuşi, ordinele Directoratului Militar se emiteau în limba rusă şi în vara anului 1918, deci după o jumătate de an de la venirea trupelor române în Basarabia .

O propagandă activă făceau şi ucrainienii, cu scopul de a convinge populaţia să alipească teritoriul Basarabiei la Ucraina. În februarie 1918, deşi aici se aflau deja trupele române, “fraţii de peste Nistru” se pronunţau pentru desfăşurarea unui plebiscit în această problemă .

Trupele române au intrat şi în oraşul Cahul. Conform informaţiei prezentate de către Consiliul Directorilor Generali ca răspuns la telegrama Armatei VI-a, ele au intrat în Cahul la rugămintea populaţiei băştinaşe . În armata moldovenească au început să fie înrolaţi şi militari români. În februarie, Directorul Militar emite un ordin de încorporare în Regimentul I Ulani a sublocotenentului Diviziei 1 Române Vîşcovschi .

Pentru a fi ridicaţi în grad şi în funcţie, militarilor, în iunie 1918, li se cerea să prezinte o legitimaţie care să confirme că nu i-au susţinut pe bolşevici .

Pentru aplanarea conflictelor ce apăreau între militarii moldoveni şi români, la 5 martie 1918 sublocotenentul Cocio, membru al Comisiei de Demobilizare, a intrat în subordonarea colonelului serviciului român, Dimitrescu .

La 14 aprilie 1918, deja după unirea Basarabiei cu România, în şedinţa Sfatului Ţării s-a propus ca Ministerul de Război, până la desfiinţarea lui de către Guvernul Român, să întocmească noi state de personal. Primarul oraşului Chişinău l-a delegat ре fostul primar Levinschi la Iaşi, ca să-i ceară prim-ministrului român să-i elibereze ре toţi cei arestaţi de trupele române, cerînd, totodată, demiterea lui Broşteanu, Ministrul de Război al Basarabiei .

Organismele militare înfiinţate în anul 1917 în Basarabia au avut un rol determinant în mişcarea naţională, catalizată de situaţia catastrofală din teritoriu.

Activitatea organizatorică a instituţiilor era stopată de ideologia bolşevică, ce destabiliza situaţia din unităţile militare. Ulterior, starea de lucruri s-a îmbunătăţit datorită intrării în teritoriul dintre Prut şi Nistru, la rugămintea populaţiei băştinaşe şi a instituţiilor statale din Basarabia, a trupelor militare româneşti.

Locotenent-colonel, doctor în istorie Vitalie CIOBANU

Publicat de Dragoș Galbur

8 februarie 2011

08/02/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: