CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE tulbură apele în Găgăuzia?

Mihail Kendighelean, reprezentantul Sfatului Bătrânilor al Autonomiei găgăuze, a declarat că pe 2 octombrie în Găgăuzia va avea loc un Congres al deputaților de la toate nivelurile, care va cere Rusiei și Turciei să protejeze autonomia acestei regiuni a R.Moldova față de România.

Liderul găgăuz susține că ”România ar putea ocupa” Republica Moldova în cazul în care trupele Federației Ruse vor intra în regiunea Odesa, relatează ziarul rus Nezavisimaia Gazeta, citat de Rador și https://www.g4media.ro.

Discursul liderului găgăuz este ecoul unor teorii conspiraționiste clocite la Moscova, care acuză România de presupuse ambiții teritoriale.

În realitate, Federația Rusă este cea care a invadat Ucraina, Georgia și a declanșat conflicte, inclusiv pe teritoriul Republicii Moldova.

În fiecare duminică au loc în Găgăuzia acțiuni de protest, în ultima, oamenii s-au adunat în satul Kirsovo, cerând ca autoritățile de la Chișinău să mergă la Moscova și să înceapă negocierile privind livrările de gaze.

„Găgăuzii își pun speranțele în Rusia, care întotdeauna ne-a venit în ajutor. Din acest motiv la proteste se fac auzite apeluri la restabilirea legăturilor cu Federația Rusă. Dar președintele Maia Sandu nu dorește acest lucru și face declarații negative la adresa Moscovei”, a spus reprezentantul Sfatului Bătrânilor din Găgăuzia.

De asemenea, Kendighelean a mai declarat pentru Nezavisimaia Gazeta:

„Avem informații că România se pregătește să intre în Republica Moldova imediat ce Rusia intră în regiunea Odesa. Ne pregătim pentru acest lucru. În luna octombrie adunăm congresul deputaților de la toate nivelurile (Adunarea Populară, autoritățile locale, Parlamentul Republicii Moldova), la care vom invita reprezentanți ai OSCE, ai Rusiei și Turciei, ai ambasadelor unor state străine. Hotărârea privind organizanirea congresului a fost luată de Adunarea Populară. La congres va fi analizată situația în autonomie și modul în care Chișinăul își îndeplinește angajamentele prevăzute de legea cu privire la statutul special al Găgăuziei. Legea prevede că Republica Moldova este garantul păstrării și realizării drepturilor Autonomiei Găgăuze. În realitate, Chișinăul încalcă această lege și deja a privat Găgăuzia de majoritatea atribuțiilor sale”.

Mihail Kendighelean a mai spus că „congresul va adopta un apel către OSCE, Rusia și Turcia în care se cere protejarea autonomiei față de România, care poate, ca și în 1918, să ocupe teritoriul Moldovei”.

El a amintit faptul că săptămâna trecută la Chișinău a venit șeful Serviciului Român de Informații, care s-a întâlnit cu președintele Republicii Moldova și a discutat despre probleme ale securității regiunii.

„Sandu este cetățean al României, la fel ca și mulți din Guvernul Republicii Moldova. De aceea găgăuzii nu au încredere în ei. Și nu vor să ajungă la România. Legea privind autonomia găgăuză stabilește dreptul nostru la autodeterminare în cazul în care Republica Moldova își pierde suveranitatea”, a amintit Mihail Kendighelean.

Serghei Cimpoeș, deputat în Adunarea Populară, copreședinte al Grupului de lucru interparlamentar Republica Moldova și Găgăuzia, a confirmat pentru Nezavisimaia Gazeta, faptul că Chișinăul încearcă, într-adevăr, să facă presiuni asupra autonomiei găgăuze. Însă, a subliniat el, cetățenii protestatari au revendicări de natură economică, precum și cereri privind restabilirea legăturilor cu Federația Rusă.

„Faptul că Găgăuzia susține Rusia constituie dreptul poporului Găgăuziei. Vrem să trăim în componența Republicii Moldova, dar ca autoritățile republicii să țină cont de părerea poporului găgăuz”, a tras concluzia Cimpoeș.

El a dezmințit declarațiile autorităților Republicii Moldova potrivit cărora „în Găgăuzia acționează grupuri care reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a Republicii Moldova”.

Cimpoeș a arătat totodată că „oamenii cer bașcanului Găgăuziei (șeful autonomiei, Irina Vlah – n. Nezavisimaia Gazeta) – care, mergând la alegeri, a promis că va dezvolta legăturile cu Rusia, iar acum se preface că nu se întâmplă nimic – să înceapă negocieri directe cu Moscova, fără Chișinău”.

Deputatul găgăuz a vorbit și despre exercițiile forțelor speciale moldovenești desfășurate ieri în orașul Comrat, că ar fi „un avertisment la adresa populației protestatare a autonomiei”.  (Traducerea Silvia Nicolau).

ADDENDA

Găgăuzii (în găgăuză gagauz, plural gagauzlar) sunt o Populație minoritară în Republica Moldova (în regiunea autonomă Găgăuzia) și în sudul Basarabiei (Bugeac) – Ucraina de azi, în număr de aproximativ 250.000 de locuitori, precum și în Dobrogea – România, estul Bulgariei și alte zone din Balcani.

Se presupune că etnicii găgăuzi  fac parte din grupul turcilor oguzi, deoarece denumirea lor provine din numele turcesc de Gök-Oğuz însemnând „Poporul albastru” sau „ceresc”.

Împreună cu ciuvașii, un alt popor vorbitor de limbă turcică, găgăuzii sunt printre puținele grupuri etnice de limbă turcică de religie creștină (ambele populații sunt de rit ortodox).

Pe teritoriul României de azi, prezența lor datează de aproape un mileniu.

Dobrogea și Deliorman sunt regiunile în care s-a produs etnogeneza poporului găgăuz în secolul XIII. Din acest secol datează formațiunea statală Uziăilet (în zona Cavarna-Mangalia), pe care savanții o califică ca fiind primul stat al poporului găgăuz. De asemenea, în secolul XVIII în regiunea Varna a existat o efemeră republică găgăuză Vister.

Până la începutul secolului XIX, numărul găgăuzilor din Dobrogea era încă foarte ridicat. În deceniile ulterioare anexării Basarabiei de către Rusia (1812), majoritatea găgăuzilor au emigrat spre această regiune, fiind ademeniți de privilegiile acordate de către administrația țaristă, dar și de posibilitatea de a scăpa de asuprirea otomană cauzată de religia lor creștină.

Totuși o mică parte a rămas în Dobrogea unde, din pricina micșorării dramatice a comunității, dar și din lipsa facilităților pentru această etnie (școli și biserici în limbă proprie), au fost în cea mai mare parte asimilați de populațiile conlocuitoare. În ciuda faptului că autoritățile din România recunosc existența unei etnii găgăuze acceptând la recensăminte declararea apartenenței la aceasta, numărul celor care s-au declarat ca atare la recensământul din 2002 a fost extrem de redus: doar 45 de persoane. În anul 1930, numărul găgăuzilor din județele Tulcea și Constanța se ridica la aproximativ 1000 de persoane, din care 752 persoane în județul Constanța.

Filologul bulgar Ivan Gradeșliev prezintă o istorie neromanțată a acestei populații, în cartea sa intitulată „Găgăuzii” (Гагаузите, Sofia 1994), care a trecut prin marele efort de asimilare dus de România în Cadrilater după primul Război Mondial.

Sunt prezentate eforturile regatului României Mari de a-i asimila (întrucât România după Marea Unire din 1918 avea în granițele firești întreaga Basarabie și Cadrilaterul, o parte a litoralului bulgăresc de azi), majoritatea populației găgăuze existente se afla atunci sub administrație românească. Gradeșliev rezumă paradoxul acestei populații a cărei profundă credință creștin-ortodoxă o facea să aibă un statut inferior în cadrul Imperiului Otoman, dar care și-a păstrat acel statut inferior și în Bulgaria sau România, sau Republica Moldova, din pricina limbii turce pe care ei o vorbesc.

Practic toate țările sau imperiile în care au trăit, au încercat să-i asimileze, elocventă în acest sens fiind chiar situația din Grecia, care căuta să dovedească faptul că ar fi vorba de greci turciți. De altfel, ca o paranteză, statul grec a dus și duce o agresiva campanie de grecizare a unor etnii chiar de pe teritoriul altor state, sunt bine știute ofertele în sute de euro pentru aromânii din Bulgaria, Macedonia și Albania pentru a se declara greci, sumele acordate acestora după unele surse find (culmea), chiar din fonduri europene. Rusia țaristă, spre exemplu, îi considera pe găgăuzi drept „bulgari de limbă turcă”. Rușii nu vedeau nici o distincție întrei ei și bulgari.

La recensământul din 1930, din România,  nu doar în Basarabia a fost înregistrat un număr important de gagauzi, ci și în județele Constanța și Caliacra.

Cronologic vorbind, găgăuzii din arealul dintre Prut și Nistru și-au dobândit independența doar pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906. În rest, au aparținut de Rusia Țaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 și 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 și 1941-1991 și, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.

În momentul Marii Uniri din anul 1918, deputații găgăuzi din sfatul țării se abțin de la votarea deciziei de a se reuni cu patria-mamă, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condițiile în care bolșevicii nu renunțaseră la ideea recuperării în forță a Basarabiei.

muncitorul-legionar1

În perioada interbelică a României Mari (1920-1940), după spusele bașkanului (2014), găgăuzii devin însă una dintre cele mai bine integrate comunități etnice din Basarabia. Toți găgăuzii cunoșteau pe atunci limba română și urau comunismul. În mod surprinzător, tot în perioada interbelică, găgăuzii votează masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanți ai Legiunii Arhanghelului Mihail și ai politicii duse de Căpitan. Ortodoxia militantă și anticomunisul fervent, promovate de legionarii români, atrag pe atunci un mare număr de etnici găgăuzi.  (Ce vor găgăuzii? Editorial de istoricul și jurnalistul basarabean Igor Cașu, vezi RBN Press).

Perioada de sub ocupația sovietică, educația forțată în spiritul materialismului dialectic și științific, precum și succederea generațiilor, duc însă la o schimbare profundă a societății.

În perioada sovietică, populația găgăuză, ca și cea moldovenească și multe altele, a fost supusă rusificării. Lipsa școlilor cu predare în limba găgăuză a făcut ca majoritatea acestei populații să fie școlarizată în rusește, iar limba rusă a devenit pentru mulți principala limbă vorbită. În cadrul câtorva dintre școlile în limba rusă se predau și cursuri de limbă găgăuză.

Naționalismul găgăuz a rămas o mișcare intelectuală pe tot parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, dar la sfârșitul deceniului, mulțumită răspândirii idealurilor democratice în Uniunea Sovietică („glasnost”, „perestroika”), a evoluat în mișcare politică odată cu întemeierea „Poporului găgăuz” (Gagauz halkî) în 1988. Pe măsură ce creștea în mod paralel mișcarea afirmare națională moldovenească, și mai ales atunci când limba română și grafia latină a fost adoptată oficial în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Parte din URSS), o parte din liderii „poporului găgăuz”, foști activiști sovietici în frunte cu Stepan Topal, s-au aliat cu reprezentanții altor minorități naționale din Republică, pentru a se împotrivi mișcării naționale moldovenești.

Procesul de sovietizare și rusificare a fost atât de puternic încât, în momentele de răscruce din anii 1989 și 1991, găgăuzii au susținut păstrarea cu orice preț a URSS-ului.

În 1989, la primul congres al „Poporului găgăuz”, acesta a votat rezoluția grupului care cerea crearea unui teritoriu autonom în sudul Moldovei (dar nu în Bugeacul ucrainean), cu capitala la Comrat.

În august 1990, în timp ca Republica Moldova își proclama independența față de URSS, grupul condus de Stepan Topal a proclamat Găgăuzia ca republică autonomă a URSS, care oficial mai exista în acel moment, simultan cu același proces care avea loc în Transnistria sub conducerea liderilor Igor Smirnov și Aleksandr Lebed. Guvernul din Chișinău al Moldovei, nou stat independant, a considerat declarația ca neconstituțională. În acel moment, Găgăuzii, care în marea lor majoritate nu cunoșteau situația reală și nu călătoriseră decât în URSS, erau speriați de propaganda politică potrivit căreia „românismul” din noua Republică era o mișcare „fascistă” iar eventuala unire a acesteia cu România (unire care în acel moment părea iminentă) ar însemna să fie dați afară din țară.

În aceste condiții, grupul pro-sovietic a preluat total conducerea „Poporului găgăuz” și a organizat în martie 1991 un „referendum” la care partizanii săi au votat în unanimitate pentru rămânerea în cadrul URSS, fără ca alți alegători să-și poată manifesta opiniile, așa cum a constatat ziaristul francez Jean-Baptiste Naudet, de la ziarul „Le Monde”, deși când parlamentul Republicii Moldova a votat independența Republicii, 6 din cei 12 deputați găgăuzi votaseră „da”. Ulterior, o parte din Găgăuzi au sprijinit tentativa de lovitură de stat de la Moscova, tensionând și mai mult relațiile cu Chișinăul.

Găgăuzia s-a autoproclamat independentă la 19 august 1991 sub conducerea lui Topal, urmată fiind în septembrie de Transnistria. Aceste acțiuni erau menite să oblige Frontul Popular ca să-și atenueze linia proromână, considerată fascistă, și să revină la linia prosovietică, ulterior pro-rusă, ceeace s-a și întâmplat.

Opinia scriitorului Serghei Uzun, de origine găgăuză, din Chișinău (interviu luat de ziare.com și tradus de Valeriu Zegrea)

Ce amintiri au gagauzii despre perioada din timpul României interbelice ? Cum a fost regimul românesc?

Iși amintesc de interzicerea slujbelor religioase în limba gagauză, despre jandarmii din sate, despre practica pedepselor corporale cu bâta. Toate acestea nu au contribuit la iubirea populara pentru autoritatile romane.

Cu alte cuvinte, daca autoritatile Rusiei tariste nu s-au amestecat in randuielile traditionale ale gagauzilor, atunci autoritatile Romaniei Mari au fost prezente in fiecare sat. Nu doar prin jandarmi, ci si prin clerul bisericesc si invatatori. Sa spunem si ca in satul meu prima scoala a aparut in timpul autoritatilor romanesti.

De aceea, atitudinea față de autoritatile romanesti din acea perioada nu este negativa pentru toti. Sunt oameni care au primit educatie si au reusit in viata anume in acea perioada.

Cum a fost perioada sovietica pentru gagauzi? A existat un proces de rusificare sau gagauzii au fost lasati cum limba si cultura lor?

Perioada sovietica a fost considerata si este considerata ca o perioada de inflorire a regiunii. Practic toata infrastructura – drumuri, scoli, spitale, intreprinderi – a fost creata in acea perioada. Procesul rusificarii, desigur, a existat. Dar trebuie sa intelegem ca gagauzii isi pastreaza si si-au pastrat limba si cultura lor datorita locuirii compacte, nu datorita scolii sau universitatii.

Cu alte cuvinte, la noi niciodata nu a fost invatamant in limba gagauza. La sfarsitul anilor patruzeci, dupa foametea din ’46-’47, procesul romanizarii a fost schimbat cu procesul rusificarii. In 1956 a fost creata de catre savantii sovietici prima scriere pe baza chirilica si au fost create programe de invatare in scolile nationale.

Dar, din cauza faptului ca gagauzii erau putin numerosi, acest proces a fost recunoscut inoportun si in 1966 studierea limbii gagauze in scoli a fost intrerupta. Dar, de exemplu, eu niciodata nu am invatat limba gagauza si nu am citit carti in limba gagauza, dar vorbesc liber in limba gagauza.

Insa cartile mele le-am scris in rusa, deoarece scrisul gagauzilor si manualele de limba gagauza pe baza scrierii in latina au aparut putin mai tarziu decat fiul meu, ceea ce a facut ca procesul meu de invatare sa fie prelungit. Dar nu fara rezultat, din fericire.

O mulțime de populatii musulmane, dar de etnii diferite au avut de suferit sub rusi, ori pe vremea imperiului, ori in perioada sovietica. Cum se explica totusi atasamentul pe care il au gagauzii fata de Rusia?

La gagauzi nu exista perioada musulmana in istorie – gagauzii sunt un popor crestin. Dar raspandirea lor in Rusia se explica gratie istoriei comune si considerentelor strict economice. Cu alte cuvinte, este de inteles ca perioada de inflorire a regiunii in perioada sovietica se proiecteaza asupra Rusiei de azi. Actuala situatie economica ii obliga pe oameni sa isi caute de munca peste granitele tarii.

Deoarece rusificarea din perioada sovietica nu a trecut fara urmari, toti sunt vorbitori de rusa. Permeabilitatea frontierelor si limbii face din Rusia locul cel mai atractiv pentru gasterbeiteri (cuvant de argou, din germana, inseamna oameni plecati la munca in strainatate – n.red.). Dar trebuie sa intelegem ca gasterbeiter nu inseamna numai bani, dar duce si la aparitia unor legaturi culturale cu Rusia.

Sa spunem ca, data fiind apropierea limbii gagauze de celelalte limbi turcice, manifesta deschidere fata de Gagauzia si tari precum Turcia, Azerbaijan, Kazahstan, dar in aceasta privinta sunt doar schimburi culturale si practic nu sunt perspective pentru gasterbeiteri. Noi traim intr-o perioada stranie, cand vectorul politicii externe a statului este determinat foarte mult de gasterbeiteri.

Din Romania asa este vazuta reactia gagauzilor fata guvernul central al Republicii Moldova – gagauzii sunt banuitori, reticenti, nu le plac moldovenii, nu le place limba romaneasca, si, daca li s-ar oferi ocazia, si-ar declara imediat independenta. De ce?

Punctul de vedere despre gagauzi in Romania, ca si in Moldova, este format de catre ziare si reviste. Daca mie imi este evidenta deformarea imaginii din Romania, mai mult sau mai putin, in situatia cetatenilor din Moldova, dorinta de a-si forma un punct de vedere din mijloacele mass-media in locul deplasarii la o distanta de o suta de kilometri si aflarii realitatii personal, la fata locului, este de neinteles pentru mine.

Intr-un moment oarecare ceva s-a intamplat si noi ne-am dezvatat sa comunicam unii cu altii. Nu, si niciodata, nu a fost nici o ostilitate fata de moldoveni din partea gagauzilor.

Mama mea este moldoveanca, a invatat in scoala moldoveneasca si a absolvit institutul in limba de predare moldoveneasca. De aceea, presupunerea ca gagauzii nu ii iubesc pe moldoveni se transforma in praf si pulbere chiar la nivelul familiei mele. Au fost tensiuni in anii ’90, dar asta a fost acum douazeci de ani si trebuie acum cumva sa se indrepte.

Legat de limba găgăuză foarte exact tatal meu a spus foarte exact că :

„In 1918 au venit românii, au adus invatatori – de bine, de rau, in trei ani noi cunosteam limba romana. In 1940 au venit rusii, au adus invatatori – in 3-4 ani cu greu incercam sa ne exprimam in limba rusa. In anii ’90 nimeni nu a venit, nimeni nu a mai fost adus, dar nu stiu de ce toti asteapta aparitia limbii. Cum poate sa apara limba fara invatatori si fara un mediu lingvistic?”.

Intrebarea legata de independența Gagauziei nu merita sa fie pusă. Există o formulare privitoare la dreptul la autodeterminare, in situația schimbarii statutului Republicii Moldova, din statutul de stat independent într-o entitate cu alt statut. Mai mult decât atat, aceasta formulare a aparut ca o contracarare a ideii de unire a R. Moldova cu România, care este foarte populara in Moldova si in România.

Neplăcerea acestei idei provine din faptul ca printre gagauzi, Romania de azi este strans asociata cu Romania Mare din anii 1918-1940.

De ce gagauzii nu stiu nimic despre actuala Românie ?   – este o intrebare care ășăîtrebuie adresata mai degraba autoritatilor României.

Cum e resimtită de catre gagauzi anexarea Crimeii de catre Rusia? Se bucura? Isi doresc si ei reintegrarea intr-o Rusie mare, continuatoare a URSS? Sau vor sa continue in cadrul Republicii Moldova?

Imi vine greu sa raspund. Au fost cateva mitinguri de sprijinire a Crimeii. Trebuie sa spunem ca nu au fost foarte multi participanti. Nostalgia dupa Uniunea Sovietica este raspandita nu numai printre gagauzi.

Dar trebuie sa intelegem ca astazi omul trebuie sa faca o alegere intre tara care ti-a construit drumuri, cu invatamant si asistenta medicala gratuita si tara in care tu nu poti sa iti castigi existenta si in care de douazeci de ani esti „separatist, care nu doreste sa invete limba, care a venit de undeva pe pamantul nostru”.

Aceasta alegere intre doua imagini foarte diferite este evidenta. Ca sa schimbam cumva aceasta situatie, eu as face multe. Dar as incepe totusi cu schimbarea retoricii. (interviul din Aprilie 2014 al lui Serghei Uzun – integral aici).

Poziția și implicarea Turciei în problema găgăuză din R. Moldova

„Găgăuzia reprezintă un factor important pentru dezvoltarea relațiilor dintre Moldova și Turcia. Găgăuzia, ca regiune autonomă, trebuie să fie în continuare parte a Republicii Moldova, să realizeze proiecte comune și să conclucreze în continuare cu autoritățile de la Chișinău. Noi pledăm în continuare pentru integritatea și unitatea politică a țării”, a fost mesajul președintelui Adunării Naționale a Turciei Cemil Çiçek aflat în vizită în R. Moldova în luna mai 2014

Expertul publicației „Economiceskoe Obozrenie”, Dmitri Kalak, într-un interviu luat de Europa Liberă subliniază rolul și poziția Turciei față de Găgăuzia.

 „Pentru Turcia, este foarte importantă stabilirea unui consens între autoritățile de la Chișinău și cele din Găgăuzia. Să nu uităm că la începutul anilor 1990, când în regiune a fost autoproclamată republica găgăuză, guvernul Turciei a fost foarte ferm și a spus clar că vor susține Găgăuzia, doar dacă liderii de acolo vor avea o relație constructivă cu autoritățile centrale de la Chișinău.

Tocmai pentru că Turcia înfruntă pe teritoriul său separatiștii curzi, ea pledează împotriva tensionărilor interne în cadrul țărilor partenere.”

Astăzi, businessul turcesc este foarte activ în Găgăuzia, pe teritoriul autonomiei activează holdingul de textile „Asena”, cu cinci fabrici. De asemenea, sunt și alte investiții care asigură localnicii cu locuri de muncă.”

De asemenea,Turcia se numără printre primii cinci investitori în Republica Moldova.

„În ultimii ani, Turcia se regăsește în topul țărilor cu care Republica Moldova are stabilite relații comerciale. La capitolul „importuri” Turcia este în top cinci.”

Autor: Andrei Lisenco, Redactor-editor Flux News MD – romaniabreakingnews.ro

30/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

Regimul comunist din România și poziția sa tradatoare în chestiunea Basarabiei cotropite de ”eliberatorii”sovietici

Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei

Perioada deplinei docilități

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București, scrie doctorul în istorie Ion CONSTANTIN în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare. Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia. Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești.

În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 1948.

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel3. Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice.

Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR.

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția –, cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari sovietici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS.

Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice.

Ei comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”. Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, devenind vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita.

Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări.

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria României trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine asupra istoriei românești.

Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali. Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României.

Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la Editura de Stat în 1947. În anii următori au apărut, sub redacția lui Roller, mai multe ediții ale lucrării Istoria Republicii Populare Române, care nu reprezentau altceva decât traduceri ale unor compilații de istorie făcute la Moscova pentru uzul românilor.

Pentru breasla istoricilor, a fost o perioadă extrem de dificilă. „Penibili au fost mai ales anii de început ai noii lumi – scrie istoricul David Prodan în Memoriile sale. În noile posturi de răspundere, de control, oameni de serviciu, laboranți, foste slugi, oameni pătați, vulnerabili, obligați la exces de zel pentru propria salvare…

La acest nivel riscai la fiecare pas să cazi în «greșeală» sau trebuia să fii judecat, și numai pentru a fi ținut sub presiune, și numai pentru a simți puterea regimului… Puteai fi acuzat și judecat în taină, puteai fi urmărit, încărcat de cel care se străduia să se salveze pe sine sau îți vâna locul.

(Se) putea să ți se aducă fără să știi vini grave, cu grave consecințe. Puteai fi încondeiat, fără să știi, cu cea mai gravă acuzație din toate: ai nesocotit partidul! O perioadă grea de răsturnare de valori, de agitație, de umiliri, inerentă marilor răsturnări”.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate în Marea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse. Considerațiile formulate de istoriografia din RPR privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice.

Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu. Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Roller, potrivit căreia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici. În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I. Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970:

„În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944.

În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”.

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori. Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei. Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo.

Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța. Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase.

Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist.

Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”.

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie. Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări.

Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României. Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275).

În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234). În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”.

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”. Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280).

Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor: «În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326).

Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”.

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”. Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203).

În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi:

„La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 1970.

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea română din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internațional, cât și intern.

În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin și consecințele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, și de metodele violente aplicate de predecesorul său față de naționalitățile sovietice.

Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus, promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice21.

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului.

Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hrușcioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”.

Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești.

Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”. O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chișinău se desfășoară Congresul lingviștilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susține că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română.

Se adoptă, de asemenea, o rezoluție susținută de peste 700 de academicieni, profesori și studenți, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSMoldovenești (librăria „Drujba” în perioada sovietică). În anul următor, după Congresul Internațional al lingviștilor (Florența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferență dintre limba „moldovenească” și română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naționale românești, invocând și afirmația lui Tagliavini.

Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă.

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea identității naționale a românilor din RSSM. Astfel, după discuții largi ale lingviștilor în presa de specialitate, inițiate în 1955 și continuate în următorii doi ani, s-a reușit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunțe la unele norme ale limbii „moldovenești” impuse în perioada stalinistă.

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România. De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”.

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părți din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimității” și justificarea acțiunilor anexioniste ale imperiilor țarist și sovietic asupra aceluiași spațiu.

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat. S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”.

Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Perioada de incertitudine deschisă în întreaga Europă de răsărit, ca urmare a dispariției lui Stalin, s-a exprimat în cazul României prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor cu Moscova, ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”.

Într-o lucrare consacrată istoriei Partidului Comunist Român, același cercetător identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu URSS, aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu:

1) schimbarea politicii URSS în raport cu țările satelit;

2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin;

3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii PMR/ PCR să aibă o serie de inițiative încurajatoare;

4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.

Primele manifestări cu iz național apărute în cadrul partidului comunist din România se explică și prin schimbările produse în componența etnică a acestuia. Dacă în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948), după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!”, un număr tot mai mare de etnici români intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, se configurează treptat la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară. La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne.

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, destalinizarea anunțată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în PMR și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei noi linii de către PCUS în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că menținerea dogmei staliniste în RPR (și, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanțare treptată de Kremlin.

Dej și-a susținut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hrușciov într-o ședință secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3 000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facțiunii staliniste.

Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susținea liderul de la București, convins fiind că „raportul secret al lui Hrușciov a fost o greșeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”.

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor

Revoluția maghiară din 1956 „pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanțarea de URSS și deschiderea către lume”. Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților) sovietici.

Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, CC a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria.

În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova.

Prin afirmarea sprijinului față de Moscova în urma intervenției militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să își demonstreze fidelitatea față de URSS, o tactică prin care câștiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securități), cât și posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic.

De altfel, manifestațiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăși supraviețuirea regimului de la București.

Tendința de lărgire a independenței în cadrul strategiei generale de politică externă avea la bază dorința lui Gheorghiu-Dej și a anturajului său de a feri țara de curente de opoziție, intensificate pe valul celui de-al XX-lea Congres al PCUS, manifestate îndeosebi în Polonia și Ungaria, care prezentau o amenințare reală a puterii sale incontrolabile. Speriați de revoluția din țara vecină, liderii români au știut să profite de aceasta în interesul întăririi puterii lor.

De teama că liberalizarea socialismului la unii vecini va merge atât de departe, încât putea să provoace o reacție în lanț în România, Gheorghiu-Dej și echipa sa, de la sfârșitul anului 1956, au urmărit crearea unor mecanisme de contracarare a influenței nu numai ungare și poloneze, ci și sovietice, totodată, deseori sub lozinca eradicării urmărilor cultului personalității.

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraș și Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui János Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din brațele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii suntem pierduți”. În viziunea lui Dej, distanțarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”.

În urma înăbușirii prin intervenție armată a revoltei ungare, în octombrie 1956, Moscova dă pentru „liniștirea” opiniei publice internaționale un comunicat referitor la „apropiata retragere” a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”. Începând din ianuarie 1957 și până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le sovieticilor, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții.

La Congresul al XX-lea al comuniștilor sovietici, cât și un an după aceea, în iulie 1957, cu prilejul discuției cu un grup de ziariști din Ungaria, Hrușciov a declarat deschis că nu este deloc necesar ca fiecare țară socialistă să-și dezvolte neapărat toate ramurile economiei, că trebuie să existe o diviziune a muncii între țările socialiste și că România nu are nevoie să dezvolte propria industrie grea.

De remarcat că declarația liderului sovietic venea la puțin timp după ce delegația României la cea de a 8-a conferință a CAER de la Varșovia (18-22 iunie 1957) exprimase hotărârea de „a nu participa sub nicio formă la acest aranjament pur imperialist”.

După evenimentele ce avuseseră loc în Polonia și Ungaria, pentru Hrușciov o întoarcere la stalinism era imposibilă și inoportună. Vechiul concept al dominației și controlului total trebuia să fie înlocuit cu practica influențelor sovietice indirecte în problemele interne ale statelor „lagărului socialist”.

În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică.

Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci Occidentului.

La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar. Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble.

Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic. În Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste.

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve):

„La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice… și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută.

Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare: «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?» Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?» Atunci, el mi-a spus, printre altele: «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor… Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România.

De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile. Ei spun: Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs.

Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin». Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice.

Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 1956.

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății.

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România. Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă. Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”.

În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”. Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța. Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul. Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”. Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”.

Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă. În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare. În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică. Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România.

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni. Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara: „Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”. Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”61.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960. „Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme.

Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult. Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”62.

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste. În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor.

Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”. În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi.

Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole. Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.

 La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad.

Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”72.

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular. Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”. Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”.

Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” .

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991.

03/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN REPUTAT JURNALIST DE LA CHIȘINĂU ARGUMENTEAZĂ că astăzi, România nu e pregătită – nici financiar, nici spiritual – să facă Unirea cu o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni…

Eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România !

Haideţi să pornim de la aceea că practicând mai mulţi ani o meserie începi să suferi de o anumită uzură emoţională.

De asemenea uzură suferă nu numai medicii, vânzătoarele de bilete de la gară, groparii ş.a.m.d., dar şi ziariştii, constată reputatul jurnalist Constantin Tănase, într-un articol din http://www.Timpul.md.

Din cauza (sau graţie!?) acestei uzuri emoţionale „mediatice” nu mai suntem atât de sensibili, nu lăcrimăm când scriem despre violuri şi crime. Facem „cronica criminală” senini, sorbindu-ne fericiţi cafeaua.

După decenii lungi de „nu se poate”, astăzi putem să discutăm deschis şi liber despre „unirea cu România”.

Dacă acum două decenii această sintagmă îmi umplea inima cu parfumul tuturor teilor din Copou, astăzi, atins şi eu de „uzura profesională”, reacţionez mai „pragmatic” la această temă. Aş avea nevoie de zeci de pagini ca să explic de ce se întâmplă asta.

Deşi azi sunt un unionist mai convins decât ieri, scriu mai puţin pe această temă. De ce? Poate de aceea că, în ultimele decenii, cunoscând mai bine România, am început s-o iubesc mai mult, mai sincer şi mai profund decât atunci când cunoşteam această ţară din cărţi.

Cred că în aceşti ani am devenit mai responsabil când trebuie să răspund la întrebarea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Eu nu mai pot striga ca Ilie Bratu „Unire aici şi acum!”. Ba mai mult, mă tem de astfel de oameni şi mă uit cu multă suspiciune la ei.

Am observat un lucru: când moldoveanul (mare meşter la fel de fel de „variante”!) vede că „treaba” nu mai merge şi statalitatea s-a înglodat, îşi aduce aminte de România – adică, staţi, bre, că mai am o „variantă”, unirea cu România! (O, zeilor, câţi potlogari şi aventurieri au făcut averi pe această idee!) Dacă în răstimp apare altă „variantă” – un gheşeft moldovenesc sau o funcţie bine plătită la stat -, moldoveanul devine din nou statalist. Întotdeauna am trăit un sentiment de adâncă ruşine faţă de România pentru acest „pragmatism” al moldovenilor mei.

Azi, când clasa politică s-a făcut de cacao, neputând timp de doi ani să rezolve o simplă problemă cum este cea a alegerii preşedintelui, împingând astfel Moldova în haos, unii şi-au amintit din nou de „varianta” unirii cu România.

Moldoveanul, ca să nu-şi pună la contribuţie materia cenuşie şi muşchii, e gata să declare ideea unirii drept un fel de „idee ciuce” nord-coreeană, dar – fiţi atenţi! – numai până ce îşi va vedea spinul scos din talpă, că după aceasta iar începe cu… variantele.

Astăzi, chestiunea unirii cu România e o problemă cu mult mai complicată decât a fost acum 20 de ani. Să nu uităm, am creat statul, avem armată, puşcării, guvern – o şleahtă numeroasă de funcţionari pentru care „ideea ciuce” e mulgerea Bugetului. Să ne amintim de ceea ce spunea Ernest Gellner în această problemă de principiu. Subliniez, să se vadă de departe:

 „Dacă o naţiune dată are două state, rezultă cu necesitate că glorioasa unificare a naţiunii ar reduce la jumătate numărul ei de prim-miniştri, şefi de stat, preşedinţi de academie, manageri ai echipei de fotbal şi aşa mai departe ca un factor n. Pentru orice persoană care ocupă un post de acest gen, după unificare, vor fi n-l care l-au pierdut. Adică toţi acei n-l vor fi perdanţi ai unificării , chiar dacă naţiunea în ansamblu are de câştigat. La fel, este neîndoielnic că, dacă e bine să fii şef mai mare sau şef mai mic, diferenţa dintre aceste posturi nu este atât de pronunţată ca între a fi şef indiferent de ce mărime şi a nu fi şef deloc”.

În afară de şefi şi şefuleţi, mai există Măria Sa, poporul. Trebuie să recunoaştem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci şi cu poporul. De fapt, cum e sacul şi cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruşi.

Când trăieşti prea mult timp în rahat, te obişnuieşti atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa. De acest sindrom suferă nu numai curvele şi narcomanii, ci şi unele popoare eliberate de sub jugul ocupanţilor.

Întrebaţi-l pe un moldovean, chiar dacă se declară unionist, de ce vrea să se unească cu România şi o să vedeţi ce o să vă răspundă…

Cei care vorbesc azi la Chişinău despre „unirea cu România” nu ne spun dacă ne unim împreună cu Voronin, Tkaciuk, Dodon, Şelin, Klimenko ş.a., cu partidele lor şi aderenţii acestora. Îmi imaginez, în cazul unei uniri „aici şi acum”, ce ar face aceştia din dulcea mea Românie!

E un fleac, de exemplu, că ar cere limba rusă limbă de stat la Iaşi! Aceştia au „variante” şi mai serioase! La aceasta să mai adăugăm un „fleac”: azi însăşi România are nişte probleme serioase. Chiar dacă a îngroşat culorile, Andrei Pleşu a pus degetul pe rană.

Citez: „România care se vede, mai exact România care ni se arată prin ziare şi pe ecranele televizoarelor e o ţară în care am încetat, de o bună bucată de vreme, să mă mai simt acasă. E o ţară de nunţi mitocăneşti devenite ştiri de prime-time, o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete, de divorţuri de mahala mediatizate festiv, de cancanuri buruienoase, de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşetori, o ţară care dedică ore şi zile întregi familiei Ceauşescu, prietenilor, descendenţilor şi bucătarilor ei, o ţară care se uită la OTV şi care crede că un „tribun” expirat şi nevrotic e un comentator politic valabil, o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei”.

Să vedeţi ce variante de „înflorire a naţiunii române” ar găsi aceştia cu… „omologii” lor basarabeni!

Eu iubesc prea mult România ca să-i doresc un asemenea viitor. Astăzi, România – nici financiar, nici spiritual – nu e pregătită să „înghită” o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni. La asta trebuie să ne gândim. Din acest punct de vedere, eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România după formula „aici şi acum”. Unirea nu poate fi „variantă de rezervă” pentru un popor care se crede mai şmecher decât este în realitate… Unirea cu România, îmi spunea cândva un prieten, e un destin. Iar destinul, adaug eu, nu poate fi tratat ca o „variantă de rezervă”.
Poate sufăr de uzură emoţională, dar aşa văd eu problema.

05/10/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: