CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CONDUCEREA REPUBLICII MOLDOVA AR TREBUI SĂ TRATEZE TRANSNISTRIA CA PE UN TERITORIU OCUPAT DE CĂTRE FEDERAŢIA RUSĂ

 
putin

 Foto: Vladimir Putin

TRANSNISTRIA AR TREBUI TRATATĂ DE CĂTRE CONDUCEREA REPUBLICII MOLDOVA CA UN TERITORIU OCUPAT DE CĂTRE FEDERAŢIA RUSĂ

 

Marele scriitor F.I. Dostoevski afirmase în secolul al nouăsprezecelea: “Cât va exista matuşka Rusia, Ivan va ţine degetul pe trăgaci”.

Cu alte cuvinte, romancierul rus recunoaşte şi el că mesianismul rusesc este unul militarizat. Ortodoxia rusă (pravoslavia) are cele mai multe tunuri şi tancuri, ea fiind împlântată mai întâi de armatele ţariste, apoi şi de cele ateiste sovietice (din urma militarilor veneau preoţii bisericii ruse ca să stropească peste crimele lor cu agheasmă).

La Pârâta, pe malul Nistrului, în prima zi din acest an un militar rus a împuşcat un concetăţean de-al nostru. Încă unul.
Care e motivul pentru care a fost ucis Vadim Pisari, un tânăr de 18 ani?
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a afirmat că acesta „era beat, se afla într-un automobil furat şi nu avea permis de conducere”.

Dar de când starea de ebrietate a devenit un motiv pentru ca cineva să fie împuşcat?

În acest caz Federaţia Rusă, unde bea şi mic, şi mare, dacă s-ar aplica învinuirea lui Kuzmin, ar rămâne fără populaţie.
Iar dacă ar mai fi împuşcaţi şi cei care conduc fără permis maşini furate, ar trebui lichidaţi, conform statisticii federale, fiecare al nouălea şi fiecare al zecelea rus.

Iată însă că marţi Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova ne anunţă că dl Ambasador al Federaţiei Ruse e un mincinos: tânărul Vadim Pisari nu s-a aflat nici în stare de ebrietate, maşina lui nu era una furată, iar în buzunarul hainei ciuruite de gloanţe se afla un permis de conducere pe numele lui.
O altă „motivaţie” pentru crimă a fost formulată de către un ofiţer „pacificator”: „Prikazâval ostanovitsea, a on ne ispolneal”! („I-am ordonat să se oprească, iar el n-a înţeles să execute!”).
Aceasta este, de fapt, părerea pe care o au ruşii despre noi – un popor de dobitoace: „Îi spui şi el nu înţelege”.
Exact cum îi raporta un miliţian şefului său dintr-un film poliţist, prezentat în aceste zile de către o televiziune rusească: „Ia poneal! Cito tî po peat’ raz, kak moldavaninu, obeasneaeşi?!” („Am înţeles. De ce-mi explici de cinci ori, ca unui moldovean?!”).
După acest incident, nu mai are nici un sens rămânerea noastră în CSI, în aceeaşi comuniune cu Federaţia Rusă, un stat de agresori.

Criminalul care a tras în Vadim Pisari trebuie arestat şi judecat de către instanţele judiciare ale Republicii Moldova, la Chişinău, nu la Moscova.
Iar „forţele pacificatoare” ruseşti – retrase de urgenţă de pe teritoriul republicii noastre.
E un caz unic în lume când un stat – Federaţia Rusă – atacă în 1992 un alt stat – Republica Moldova – şi atacatorul aşază trupele (aparţinând Federaţiei Ruse), pe care şi le numeşte „pacificatoare”, între cele două armate (ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse).

Care e logica?!
Acestea nu au fost nicidecum „forţe de menţinere a păcii”, ci de menţinere a regimului anticonstituţional secesionist de la Tiraspol.
Ele n-au făcut decât să-i ocrotească pe Smirnov, Şevciuk, Antiufeev şi ceilalţi bandiţi ca aceştia să-şi facă „ţară” pe pământul nostru.
„Pacificatorii” de la Nistru continuă politica rusească de după 1917, care a avut dintotdeauna o mare putere de convingere când era vorba de ideologie – ideile erau vârâte cel mai lesne în căpăţânile celor care nu voiau să le înţeleagă: cu ajutorul unui glonţ.

Cei care trec Nistrul se confruntă zilnic cu bădărănismul „pacificatorilor”.
Pe podul de la Vadul lui Vodă acum câţiva ani i-am făcut observaţie unui ofiţer că am fost înjuraţi de un coleg de-al lui, acela mi-a arătat „kalaşnikov”-ul şi m-a îndemnat să nu mă supăr, motivând: „Russkie matom ne rugaiutsea, oni na niom razgovarivaiut” („Ruşii nu rostesc înjurături, ei comunică cu ajutorul acestora”).

Asta e cultura lor, a îmbogăţiţilor de războaie, pentru că la muncă nu prea s-au tras, care în 1917 au declarat sus şi tare:
Vrem votcă, pâine şi sare
Şi-n fiecare zi – câte-o sărbătoare!

Ostaşii ruşi ne omoară copiii la Nistru cu „kalaşnikov”-ul, ne umilesc zilnic concetăţenii noştri din stânga Nistrului.
Ei trebuie să plece de urgenţă de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi să şi-l ia cu ei şi pe ambasadorul mincinos Valeri Kuzmin.

Ambasada Federaţiei Ruse din centrul Chişinăului, care la ora actuală e cea mai mare din lume, ca spaţiu ea întrecând sediul ONU, dar şi pe toate celelalte ambasade ale ţărilor ce au reprezentanţe în Republica Moldova luate împreună, este izvorul tuturor provocărilor la adresa statului suveran Republica Moldova, pe care ea îl doreşte înglobat cât mai curând în Uniunea Euroasiatică (citeşte – Federaţia Rusă).

Prin cei peste 1000 de spioni-funcţionari ai Ambasadei, îşi bate joc de Republica Moldova: a creat o „republică” secesionistă, a desfăşurat referendumul din 17 septembrie 2008 de separare de la R. Moldova a teritoriului din stânga Nistrului şi de alipire la Federaţia Rusă, pentru care Moscova a alocat 150 de milioane de dolari, a deschis în stânga Nistrului centre de votare la fiecare scrutin electoral, a decretat prin intermediul Dumei de Stat Transnistria „zonă de interese strategice a Rusiei”. Tot ea ne-a declarat de la independenţă încoace un război de uzură îndreptat contra orientării europene a Republicii Moldova. Ş.a.

Cât mai pot fi tolerate aceste impertinenţe deloc diplomatice?!
Iar Transnistria ar trebui tratată de către conducerea Republicii Moldova ca un alt Cipru de Nord. Ca un teritoriu ocupat de către Federaţia Rusă.

Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Aşteptăm de la conducătorii ţărişoarei un prim gest de curaj, şi acesta ar trebui să fie expulzarea lui Valeri Kuzmin, care se comportă în Republica Moldova nu ca un ambasador al unui stat străin, ci ca un guvernator. Cum zice şi un proverb adaptat:
Îl laşi pe Kuzmin în cămară,
Şi el te dă să dormi afară…

 

Nicolae Dabija

Basarabia literara md.

06/01/2012 Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , | 6 comentarii

Deşi este încă cea mai săracă şi probabil cea mai necunoscută ţară din Europa, Republica Moldova își păstrează vocaţia proeuropeană

Expert spaniol: Deşi este încă cea mai săracă ţară din Europa, Moldova își păstrează vocaţia proeuropeană

 

European Union Flag

Foto: karadeniz-press.ro

 

„Moldova a trăit doi ani tulburi şi acum face progrese în implementarea reformelor democratice şi economice. Deşi este încă cea mai săracă şi, probabil, cea mai necunoscută ţară din Europa, Republica Moldova își păstrează vocaţia proeuropeană.

După opt ani de guvernare comunistă în aprilie 2009 a avut loc o schimbare. Noile guverne care au urmat au schimbat radical politica internă şi externă a țării.

Pe plan intern, principala problemă este găsirea unor puncte comune în Parlament pentru a alegere un nou preşedinte și de a trece de la retorică la punerea reală în aplicare a reformelor democratice şi economice. Pe plan internaţional, principala direcție a Republicii Moldova este de a-și îndrepta vectorul spre Bruxelles”.

Despre aceasta scrie Jos Boonstra, cercetător Superior la Fundația pentru Relații Internaționale și Dialog Exterior (FRIDE), Madrid. Potrivit acestuia, „UE ar trebui să fie cu ochii pe Moldova. „Din cei şase ţări membre ale Parteneriatului Estic, Republica Moldova a primit cele mai bune note şi pare să fi depăşit Georgia şi Ucraina, fiind calificată drept cel mai bun elev din clasă.

Însă, se cere de remarcat faptul că incertitudinea politică ar putea stagna reformele. Adevărat este și că acest guvern ar putea cu uşurinţă deveni pradă diviziunilor interne sau pierde alegerile în fața opoziţiei comuniste, care nu se grăbește să scadă în sondaje”, mai spune expertul.

„O provocare pentru guvernul moldovean este finalizarea procesului de liberalizare a vizelor, care în cele din urmă rezultă într-un regim fără vize. Aceasta este o problemă importantă pentru Republica Moldova, care se simte oarecum izolată după ce ţările din Europa Centrală au aderat la UE şi au fost obligate să introducă un regim de vize. Faptul că România a aderat la UE a fost o lovitură dată mobilității cetăţenilor Republicii Moldova”, consideră Jos Boonstra.

Cercetătorul de la FRIDE scrie că, „în cei opt ani de guvernare comunistă, Republica Moldova a manevrat cu grijă între Moscova şi Bruxelles nemaiputând construi relaţii avantajoase cu acestea. Alianţa pentru Integrare Europeană însăși prin numele său indică vectorul său. Acest lucru nu înseamnă că politica Chişinăului este anti-rusă”.

„Dacă guvernul nu va fi capabil să implementeze reforme de care va beneficia populația, să îndeplinească cerințele europene, sau chiar mai rău, dacă tulburările şi contradicțiile politice în coaliţia de guvernământ se vor intensifica, Republica Moldova ar putea urma calea Ucrainei”, mai scrie Boonstra.

Potrivit expertului, „scenariul negativ este mai posibil decât se pare la prima vedere. În coaliţia de guvernământ formată din trei partide apar fisuri. Alianța se menține pe două obiective fundamentale: să-i lase pe comunişti în afara guvernării, şi, într-o măsură mai mică, să construiască o relaţie avantajoasă cu UE”.

„Alianţa de guvernământ trebuie să demonstreze că este stabilă, fapt ce nu este atât de simplu din considerentul că este formată din trei partide politice cu viziuni diferite și cu puţină experienţă în conducere”, concluzionează expertul spaniol.

Sursa: UNIMEDIA

12/09/2011 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

EXCLUSIV : Un interviu in presa moldoveneasca cu Ion Iliescu, fostul preşedinte al României

 

 

EXCLUSIV // Ion Iliescu, ex-preşedintele României:

„Noi nu puteam decide viitorul RSSM în locul cetăţeanului moldovean”

„Cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa?”, se întreabă Ion Iliescu, fostul preşedinte al României, într-un interviu oferit în exclusivitate JURNALULUI de Chişinău.

Domnia sa declară că, în august 1991, nu avea cum fi momentul unificării României cu R. Moldova.

Totodată, am încercat să aflăm care a fost, totuşi, misterul semnării Tratatului cu URSS în 1991, considerat de mulţi istorici şi politicieni un act ostil şi umilitor pentru interesele României, pe care alte ţări estice, precum Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, l-au respins.

„Reunificarea Germaniei a fost excepţia, nu regula, pe continent”

– Domnule preşedinte Ion Iliescu, la cei 20 de ani de la proclamarea Independenţei R. Moldova, pe care aţi recunoscut-o primul dintre preşedinţii europeni, basarabenii sunt mai dornici ca niciodată să citească dezvăluiri importante, necunoscute, legate de situaţia din anul 1991.

Dacă aţi face un efort de memorie, ce aţi putea să ne spuneţi în acest sens? Cât de prezentă era Basarabia pe agenda politică românească?

Basarabia a fost prezentă pe agenda politică românească imediat după Revoluţia din decembrie 1989.

De fapt, schimbările care se pregăteau în R. Moldova, ca urmare a politicii de deschidere, promovată de Mihail Gorbaciov, erau cunoscute încă din anii 1986-1987, şi urmărite cu interes.

Era un proces de recuperare a identităţii şi a memoriei, de redefinire a raporturilor dintre Chişinău şi Moscova.

Revenirea la grafia latină, spre pildă, a fost un asemenea gest, care a fost primit cu multă satisfacţie în România.

Într-un fel, era un semnal prevestitor al schimbării din România, un semn că lumea se mişcă, iese din strânsoarea unui regim opresiv.

Reamintesc un lucru: graniţele din Europa erau, practic, intangibile, şi din respectarea lor s-a făcut o condiţie de prim ordin a stabilităţii şi păcii pe continent, în perioada ce a urmat prăbuşirii comunismului.

Reunificarea Germaniei a fost excepţia, nu regula, pe continent. Şi au fost mulţi cei care s-au împotrivit reunificării ei.

„Unionismul nu a fost un program politic serios al oricărui partid moldovean”

– Ce făceaţi acum două decenii, în calitate de principal actor politic, care avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte soarta de mai departe a RSS Moldoveneşti?

Care a fost rolul României, ca vecin al URSS, la declararea Independenţei R. Moldova? Dvs. personal aţi contribuit la Independenţa R. Moldova?

Dacă cineva a avut un cuvânt de spus în privinţa viitorului RSS Moldoveneşti, acel cineva nu putea fi decât cetăţeanul moldovean. Noi nu puteam decide în locul lui. Iar deciziile au fost luate în mod democratic, în cunoştinţă de cauză.

Nu la Bucureşti s-a decis viitorul R. Moldova, şi nici chiar la Moscova. El a fost decis la Chişinău, de moldoveni. Şi nu a fost o decizie uşor de luat, în condiţiile de atunci.

Moldovenii au decis că vor să fie independenţi, în statul lor, sub conducerea unor lideri aleşi din rândul lor. Noi nu aveam decât să aprobăm această decizie şi să facem astfel, încât Independenţa R. Moldova să fie efectivă, şi recunoscută în plan internaţional, iar comunitatea internaţională să fie garantul ei.

Nu poţi schimba peste noapte situaţia, când este vorba de lucruri sensibile. Cred că pentru cei mai mulţi moldoveni nu se punea, atunci, problema unirii cu România. Nu cred că ar fi acceptat să treacă de la o „dependenţă” la alta.

Nici acum, după două decenii, elanul unionist nu este o realitate arzătoare, ca să spun aşa. Unionismul a fost mai mult un slogan electoral, şi mai puţin un program politic serios al oricărui partid din R. Moldova.

În plus, obstinaţia cu care toate partidele „unioniste” s-au declarat de „dreapta”, într-o ţară cu grave probleme sociale, a făcut rău acestei cauze, care a fost demonizată de rusofoni, şi capitalizată electoral de comunişti.

„România nu a exprimat şi nu exprimă interese diferite de cele ale R. Moldova”

– R. Moldova este un subiect de primă importanţă în viaţa politică actuală a României?

R. Moldova este şi va fi un subiect important pe agenda oricărui partid şi a oricărui guvern din România. Nu e nevoie să explic motivele. Dar acum s-a schimbat modul de abordare, noi fiind membri NATO şi UE, deci obligaţi de angajamentele luate la admiterea în cele două organizaţii şi de regulile lor de funcţionare.

Trebuie să fim realişti: singura cale de unificare, acum, este aderarea R. Moldova la UE. Chişinăul trebuie să vrea asta, şi să facă eforturile necesare pentru a îndeplini condiţiile de aderare. În acest fel, se poate ajunge la „spiritualizarea” frontierelor, aşa cum sugera, la timpul său, Nicolae Titulescu. Nu e simplu, nici fără suferinţe, sau costuri. Dar merită!

Noi putem ajuta R. Moldova în acest proces de integrare europeană. Cum facem şi acum, cum am făcut din 1990 fără încetare şi fără ezitări.

Dar nu putem decide noi în locul moldovenilor. Obţinerea cetăţeniei româneşti de către unii cetăţeni moldoveni nu este o soluţie de fond. R. Moldova se vede lipsită de oameni cu bună calificare, iar România trebuie să se explice în faţa UE, spre pildă.

„Recunoaşterea R. Moldova nu are cum fi o recunoaştere a Pactului Ribbentrop-Molotov”

– Numeroşi analişti politici, dar şi istorici de marcă vă acuză pentru recunoaşterea R. Moldova, totodată, şi a Pactului Molotov-Ribbentrop, că aţi ratat momentul în care ar fi fost foarte posibilă reunificarea dintre România şi R. Moldova.

Ba mai mult, unii oameni politici au declarat în presa bucureşteană că Dvs. aţi refuzat propunerea de unire a Basarabiei cu România, care venea din partea unor politicieni de prim-plan din dreapta Prutului. Ce detalii ne-aţi putea da în această privinţă?

Aş vrea să precizez câteva lucruri. Prin atacarea Uniunii Sovietice de către Germania şi aliaţii ei, inclusiv România, la 22 iunie 1941, Pactul Ribbentrop-Molotov a încetat să mai existe. Graniţele postbelice sunt rezultatul Tratatului de Pace de la Paris, din 1947.

Ele au fost reconfirmate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, ca şi la Conferinţa CSCE de la Paris, din noiembrie 1990 şi au fost acceptate de toate statele participante.

Recunoaşterea R. Moldova nu are cum fi o recunoaştere a Pactului Ribbentrop-Molotov, din motivele expuse mai sus. De altminteri, condamnarea pactului, făcută şi de Parlamentul României, încă din 1991, are, acum, alte semnificaţii: se condamnă astfel politica sferelor de influenţă.

August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu R. Moldova. Din foarte multe motive. De natură internă şi externă. Dar, mai ales, externă. Se trece cu uşurinţă peste un fapt: prezenţa trupelor sovietice în stânga Prutului.

Armata a XIV-a se tot retrage şi acum din R. Moldova, şi tot nu se dă dusă din Transnistria, în ciuda unor decizii ale comunităţii internaţionale în acest sens, şi ale angajamentelor părţii ruse.

Discuţii pe tema unificării, în cadru restrâns, au existat în ambele ţări, de genul „ce bine ar fi dacă ar fi”. Pe aşa ceva nu se poate construi nimic. Apoi, cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa?

Pentru că acesta ar fi fost, din partea României, pasul logic spre reunificare: refuzul de a recunoaşte existenţa Moldovei independente. Ar mai fi vrut ei reunificarea, după un astfel de gest? Sigur, nu!

Atât noi, cât şi liderii moldoveni am pornit atunci de la premisa existenţei celor două state româneşti şi de la exercitarea dreptului la autodeterminare, context în care se putea promova unificarea după modelul celor două state germane.

Am evitat orice încercare de a răstălmăci acţiunile noastre, de a fi prezentate ca o expresie a dorinţei de „anexare” a Basarabiei (sau a unei părţi a ei) şi de modificare a graniţelor postbelice, lucru de neacceptat pentru comunitatea europeană, lucru pe care, de altfel, ni l-au şi semnalat liderii ei politici, pe căi oficiale.

În acest context, este neconform adevărului să se vorbească despre „oportunitatea” unificării, care ar fi fost ignorată sau torpilată de cineva. Dacă ar fi existat această oportunitate, fără îndoială că ambele părţi ar fi profitat de ea. Restul este luptă politică şi istorie făcută cu „dacă”.

„România nu ar fi trebuit să recunoască nici independenţa Ucrainei?”

– Ce aţi întreprins în timpul Puciului de la Moscova din 19 august 1991?

Ceea ce trebuia să facă şeful statului: să analizeze consecinţele evenimentului, să se consulte cu partenerii externi ai României şi să ia o poziţie oficială, care a fost una de respingere fermă a actului grupului de pucişti, condus de Ianaev.

În primul rând, am convocat Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la întrunirea lui au participat şi preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului.

Am adoptat o Declaraţie de susţinere fermă a conducerii legitime a URSS şi a procesului de democratizare din URSS. Declaraţii similare au adoptat apoi şi Parlamentul, şi Guvernul României. Ulterior, am vorbit la telefon atât cu Boris Elţîn, cât şi cu Mihail Gorbaciov. Dar atunci ne-a fost clar că URSS se va dezintegra.

– La 22 martie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, a parafat la Moscova cu omologul său sovietic, Alexandr Bessmertnîh, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România.

Iar la 5 aprilie 1991, Dvs. l-aţi semnat, tot la Moscova, în prezenţa lui Mihail Gorbaciov. Principalul argument al documentului, invocat de importanţi politicieni şi lideri de opinie, era recunoaşterea pierderii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, adică valabilitatea pactului Ribbentrop-Molotov. De ce aţi semnat acel tratat?

Mă tem că priviţi extrem de ciudat acel document. L-aţi citit? Tratatul avea cu totul alt principiu la bază: schimba radical natura relaţiilor între România şi URSS, le scotea din sfera ideologiei comuniste, le punea în altă logică, în acord cu noile realităţi, determinate de prăbuşirea comunismului.

Tratatul ne permitea să avem relaţii directe cu Chişinăul, fără să mai trecem pe la Moscova. Încă o dată: nu însemna recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov. În logica dumneavoastră, România nu ar fi trebuit să recunoască nici independenţa Ucrainei, şi nici să aibă un tratat de bază cu această ţară, care deţine părţi din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

Am semnat acel Tratat, pentru că am considerat că trebuie să schimbăm natura relaţiilor cu URSS, în pregătirea desprinderii de Tratatul de la Varşovia şi de CAER.

„Chişinăul trebuie să iasă de sub semnul provizoriului…”

– Cum aţi califica ultimele evoluţii ale relaţiilor bilaterale dintre România şi R. Moldova? Cum aţi dori să fie direcţionate?
Sincer, se putea mai bine în relaţiile bilaterale. Asta dacă ambele părţi ar fi avut, cum a avut România, până în 2004, politici speciale în relaţiile bilaterale, şi ele ar fi avut o oarecare continuitate.

Noi am acţionat pentru consolidarea independenţei R. Moldova, pentru rezolvarea conflictului transnistrean, pentru integrarea ei în comunitatea euro-atlantică. Am strâns legăturile culturale.

Din păcate, relaţiile s-au personalizat iraţional după 2004. Cred că acum Chişinăul trebuie să-şi limpezească problemele politice interne, să iasă de sub semnul provizoriului.

Să decidă clar că vrea să adere la UE, chiar dacă aderarea nu va fi posibilă prea rapid. Dar asta funcţionează ca un stabilizator intern, ca un proiect care trece dincolo de ciclurile electorale. Iar România va fi, ca şi până acum, cel mai puternic avocat şi susţinător al R. Moldova.

sursa: Jurnal de Chișinău

Angelina Olaru

09/08/2011 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: