R.Moldova: O paradă militară şi trei independenţe

 

 

 

 

Estonia şi-a proclamat independenţa la 20 august 1991, în toiul puciului anti-perestroika. (Lituania, Letonia, Armenia se declaraseră independente în 1990, iar Georgia – la 9 aprilie 1991.) La 24 august, imediat după încheierea puciului, s-a declarat independentă Ucraina.

Până şi Belarus ne-a luat-o înainte, anunţând că iese din componenţa URSS la 25 august.

 În aparenţă, independenţa cădea în palma noastră ca un măr răscopt, fără ca noi să fi depus vreun efort, imperiul se prăbuşea sub ochii noştri şi întârzierea părea fără rost. De aceea, Declaraţia de Independenţă a fost votată de marea majoritate a deputaţilor (cei din raioanele de peste Nistru lipsind), ceea ce în alte condiţii nu ar fi fost posibil.

Nu e adevărat

Dar nu e adevărat că liderii Frontului Popular nu se gândeau decât la „limbă şi alfabet” şi nu aveau planuri de ieşire din componenţa URSS. La 23 iunie 1990, la iniţiativa lor, Parlamentul a votat Declaraţia de suveranitate a RM, care stipula supremaţia legilor naţionale asupra celor unionale.

În afară de aceasta, deputaţii au votat recunoaşterea independenţei Lituaniei, proclamată la 11 martie 1990, demonstrând astfel care sunt „valorile şi principiile” spre care tind moldovenii.

A fost un gest deosebit de sfidător, pe care nu şi l-a permis niciuna din fostele republici unionale.

 La 17 martie 1991, Chişinăul a boicotat primul referendum organizat de Moscova, în care cetăţenii sovietici au fost întrebaţi dacă se pronunţă pentru sau împotriva păstrării URSS ca „o federaţie nouă a republicilor suverane cu drepturi egale, în care vor fi garantate drepturile şi libertăţile tuturor naţionalităţilor”. În acest demers, RM a fost alături de Ţările Baltice, Armenia şi Georgia, a căror mişcare spre independenţă nu lăsa dubii.

Independenţa de nevoie

Totuşi trebuie să recunoaştem, şi îi dăm aici dreptate dlui Petru Lucinschi, că o bună parte din deputaţii care au votat independenţa RM la 27 august 1991 au făcut-o de nevoie, fiindcă era ridicol să te mai ţii de poala Rusiei, după ce nu numai Ucraina, dar şi Belarus s-au separat de ea.

Deşi textul Declaraţiei de Independenţă a fost acelaşi, motivul semnării a fost diferit pentru deputaţi. Ceea ce pentru unii însemna realizarea unui vis, o nemaipomenită şansă istorică, pentru alţii reprezenta o adaptare la realitate, o încercare firească de a nu se lăsa prins sub ruinele imperiului. Dacă pentru primii independenţa era o sărbătoare, un nou început, pentru ultimii – un prilej trist de despărţire de URSS, o catastrofă, cea mai mare, a secolului trecut.

Aceştia marchează independenţa „cu lacrimi pe obraji”, găsindu-şi alinare în Partidul Comuniştilor refăcut de Voronin.

Marginalizarea fondatorilor

Din păcate, „catastrofiştii” au preluat puterea în 1994 şi au deţinut-o, cu mici excepţii, până în 2009. Ei au ratificat aderarea la CSI şi au făcut tot posibilul ca RM să se afle lângă ruinele imperiului drag sufletelor lor.

În acest scop, ei au ajustat miturile fondatoare ale RSSM, elaborate de istoriografia sovietică, la necesităţile zilei de azi. Au avut, într-un moment, chiar ideea bizară, orwelliană, a „corectării” textului Declaraţiei de Independenţă, în care figurează limba română şi apartenenţa moldovenilor la spaţiul românesc.

 Recunoscând, în sfârşit, că pe ambele maluri ale Prutului se vorbeşte aceeaşi limbă, „catastrofiştii” insistă ca aceasta să fie numită „moldovenească” din raţiuni politice şi consideră RSSM, creată de Stalin, drept expresie a continuităţii statalităţii moldoveneşti. RM devine astfel, în mod automat, moştenitoare a Moldovei lui Ştefan cel Mare, pe când cei care au redactat Declaraţia de Independenţă au considerat teritoriul Basarabiei (şi Bucovinei) „ocupat prin forţă la 28 iunie 1940”, iar RM era pentru ei „parte a teritoriului României”.

Strategia aşteptării

Tipul de politică practicat de nostalgici este unul pasiv, „reacţionar”, în sensul că nu urmăreşte un obiectiv clar şi nu se bazează pe o strategie de lungă durată. E o strategie a aşteptării. Ceea ce îşi doresc ei instinctiv e să fie pe lângă Rusia. La aceasta se reduce obiectivul lor intim, reflexiv. De aceea pare că ei trăiesc doar cu ziua de azi.

Între timp, Rusia s-a „ridicat din genunchi” şi priveşte din nou cu ochi pofticioşi în jurul său. Deşi nu mai are puterea de altădată, ea îşi doreşte refacerea imperiului cu orice preţ, aplicând, fără menajamente, arma economică. După ce a recucerit Belarusul, s-a concentrat asupra Ucrainei, punându-i acesteia ultimatum să adere la Uniunea Vamală, concepută de Moscova ca nucleu al viitoarei noi uniuni sovietice visată de ea. A te afla azi lângă Rusia este pur şi simplu periculos. Independenţa, în sensul ei primar, afirmat prin declaraţia de independenţă a RM, este ameninţată în mod direct. Ţinând strâns „coada” transnistreană, Moscova încearcă, profitând de slăbiciunea Europei, să ne lege definitiv de stâlpii săi.

„Forţa motrice”

Ideologii independenţei, cei care au pus bazele noului stat numit Republica Moldova – unioniştii, au fost marginalizaţi şi au jucat ulterior un rol secundar. Înlăturarea lor de la putere a lipsit RM de o „forţa motrice” conştientă, energică, deşi dezorganizată, subminată de agenţii ruşi. Totuşi, guvernarea PCRM nu a reuşit să distrugă întreaga temelie creată de ei. Trădarea PPCD a fost lovitura care i-a trezit la viaţă, i-a determinat să se regrupeze.

Dar nici astăzi unioniştii nu reprezintă o formaţiune politică distinctă şi nici nu există vreun program politic care să descrie un eventual proces al reunificării RM cu România. Scopul declarat al majorităţii formaţiunilor care nu neagă spiritul Declaraţiei de Independenţă este integrarea în UE. Daţi-ne Parlamentul şi vă dăm Europa! – promitea PL în ultima campanie electorală parlamentară.

Cu gândul la altceva

Lupta acerbă dintre unionişti şi nostalgici a determinat consolidarea independentiştilor „veritabili”, apăruţi pe parcurs, post-factum, după 1991. Foşti şi actuali românofobi, deşi recunosc, cu jumătate de gură, limba română, ei nu concep îndepărtarea de Rusia ca pe o apropriere de România. Iniţial, ei erau proceseişti, apoi s-au reorientat. Ei vor în Europa, dar nu pentru a se întâlni acolo cu România, ci pentru a consolida RM ca stat neutru, „nici cu unii, nici cu alţii”.

 Unii independentişti nu-şi dau pe faţă moldovenismul şi antiunionismul, după cum unii unionişti îşi camuflează intenţiile cu retorică independentistă. La fel procedează şi unii adepţi ai refacerii, într-o formă sau alta, a Uniunii Sovietice. Aşa cum într-o familie soţii îşi ascund intenţiile de divorţ în faţa copiilor, forţele politice importante din RM plătesc tributul cuvenit independenţei, gândindu-se la altceva.

Cine ar semna Declaraţia de Independenţă?

Independenţa, aşa cum este descrisă în declaraţia adoptată de parlament la 27 august 1991, prezintă un pas necesar pentru obţinerea „unităţii naţionale”, adică a reunificării cu România. De aceea se cerea „Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice.”.

 Care din forţele politice de azi ar semna această declaraţie? PL – da, PLDM? Posibil. Pentru care independenţă se organizează parada militară de mâine? Aceasta nu se ştie cu siguranţă…
Articol: „Trei Independenţe şi o paradă militară // NEGRU”

sursa: Jurnal de Chișinău

foto: jurnal.md

TANCURILE RUSEŞI ŞI KALININGRADUL DE PE NISTRU. Moldova, în aşteptarea surprizelor geopolitice.

Moldova, în aşteptarea surprizelor geopolitice: TANCURILE RUSEŞI ŞI KALININGRADUL DE PE NISTRU!

 

 

Adevăratele provocări pentru apropierea Moldovei de UE sunt prin natura lor, de ordin extern. Astfel, extinderea viziunii pesimiste privind proiectul UE în cadrul Uniunii Europene propriu-zise reprezintă o constrângere serioasă.

 

 Transnistria

 

 Totodată, contextul geopolitic european pare să favorizeze soluţionarea conflictului transnistrean, dar cu preţul unui potenţial prejudiciu pentru apropierea de UE, este de părere expertul asociat al IDIS „Viitorul”, Octavian Rusu, în cea de-a 33-a ediţie a Buletinului de Politică Externă, citat de karadeniz-press.

Acest număr poartă genericul de „Care sunt perspectivele aproprierii Republicii Moldova de UE?”. Dacă Moscova şi Berlin vor cădea de acord asupra unei formule de compromis în problema conflictului transnsitrean, cum ar fi federalizarea, Republica Moldova va fi pusă faţă în faţă cu o dilemă deloc uşoară, explică politologul Octavian Rusu:

„Prima perspectivă este de a acorda prioritate căii europene prin modernizare şi democratizare, în speranţa soluţionării conflictului transnistrean undeva în viitor, când malul drept va deveni atractiv pentru malul stâng. Cea de-a doua este de a profita de contextul geopolitic actual şi de păşi în urmă în demersul pro-european, încercând mai întâi să reintegreze ţara”.

Expertul consideră că prima opţiune pare a fi mai populară pentru populaţia de pe malul drept la Nistrului. Cu toate acestea, Octavian Rusu sugerează autorităţilor să nu se grăbească să adopte o strategie anume înainte de a se consulta cu populaţia.

 Cert e că conflictul în jurul zonei transnistrene favorizează o atenţie sporită acordată Republicii Moldova, afirmă politologul: „Acesta este unicul conflict îngheţat în zona post-sovietică care vizează direct UE. UE nu are nici un interes într-un al doilea Kaliningrad la hotarele sale şi niciun interes de a permite stabilirea unei alte baze militare ruseşti în regiune”.

Faptul că perspectiva europeană a Republicii Moldova depinde şi de conjunctura externă nu înseamnă că ne putem permite să întârziem agenda reformelor interne, subliniază expertul asociat IDIS Octavian Rusu:„Dimpotrivă, confruntându-se cu incertitudinea proiectului european, Moldova ar trebui să-şi accelereze reformele pentru a putea obţine maximumul de beneficii pe care-l poate oferi UE”. Există mai multe speranţe şi potenţial de a deveni o „istorie de succes” şi de a menţine această speranţă pentru o ţară cu o populaţie de apr. patru milioane, care se află la hotar cu UE, decât pentru un stat cu o populaţie în jurul a patruzeci şi şase milioane, care se poziţionează între UE şi Rusia, cum ar fi Ucraina, concluzionează Octavian Rusu.

 

 

Sursa: 24h.md

Nezavisimaia Gazeta: США берут под крыло Молдавию. Republica Moldova a intrat sub aripa protectoare americană. Washingtonul isi întăreşte pozitiile in regiune şi devine garantul securităţii pentru Republica Moldova

Republica Moldova a intrat sub aripa protectoare americană

Foto: John McCain (stânga) a vorbit cu Vlad Filat despre ocupaţia rusa din Transnistria.

După vizita senatorului american John McCain la Chişinău, capitalele europene au început să vorbească despre faptul că UE îşi pierde poziţiile sale în regiune, în timp ce Washingtonul le întăreşte şi devine garantul securităţii pentru Republica Moldova, autorităţile căreia se tem de un eventual scenariu al Osetiei de Sud  în Transnistria, scrie publicația rusă Nezavisimaia Gazeta.

Directorul Centrului Berthold Beitz de pe lângă Consiliul German pentru Relaţii Externe, Alexander Rahr, consideră că vizita lui McCain și anterior a vicepreşedintelui american Joe Biden la Chișinău este o dovadă a interesului Statelor Unite față de regiune.

„Uniunea Europeană, fiind foarte activă în ultimii ani pe direcţia transnistreană, a început să-şi piardă atu-ul, care pentru Chișinău a fost aderarea la UE. În prezent, pentru Republica Moldova pe prim plan a apărut problema de securitate. Chișinăul oficial încearcă să-și protejeze țara de un eventual scenariu al Osetiei de Sud și Abhaziei în Transnistria,” consideră Rahr. 

Potrivit acestuia, „în ajutor au venit Statele Unite, care nu doresc întărirea influenţei ruse în fosta Uniune Sovietică. Republica Moldova deja a intrat sub aripa protectoare americană, iar UE nu se opune”.

Sursa: UNIMEDIA cu referire la ng.ru

 

 

 

США берут под крыло Молдавию

Вашингтон перехватывает инициативу у Брюсселя на переговорах по Приднестровью.

 

 
Мариан Лупу устроил демарш в посольстве РФ в День России.
Фото Reuters

Между тем ряд аналитиков рассматривают визит Маккейна в Молдавию в ракурсе предстоящих переговоров по Приднестровью. Директор Центра им. Бейца при Германском совете внешней политики Александр Рар считает, что визит Маккейна, как и ранее – вице-президента США Джо Байдена в Кишинев, – свидетельство интереса США к региону.

 По мнению европейского политолога, Молдавия, провозгласившая курс на евроинтеграцию, поняла, что это перспектива не сегодняшнего дня. «И Евросоюз, активно работавший в последнее время на приднестровском направлении, стал терять козырь, которым для Кишинева была приманка в виде будущего членства в ЕС. А для Молдавии на первый план вышел вопрос безопасности – там задумались о том, как защититься от ситуации, которая может возникнуть в Приднестровье по типу Южной Осетии и Абхазии. И на помощь пришли США, которые не хотят укрепления влияния России на постсоветском пространстве. США уже взяли Молдавию под крыло. Тем более что в ЕС не возражают. Известно, что Евросоюз не станет ничего предпринимать в отношении Приднестровья, а Германия уже не возглавляет этот процесс. И Меркель (канцлер Германии. – «НГ»), и Вестервелле (министр иностранных дел. – «НГ») сегодня больше интересуют Африка, чем Молдова. В России же скоро выборы, и там два полюса, либеральный готов отдать здесь все на откуп Западу, чтобы выстроить с ним нужные ему отношения в других областях, а как поведет себя другой (полюс. – «НГ») – неясно. Этим и объясняется активность американцев, которых особо привечают нынешние молдавские власти», – поделился с «НГ» взглядом на ситуацию Александр Рар.

Кишинев