Influența reanexării Crimeei de către Rusia asupra limitelor zonelor economice exclusive ale statelor riverane Mării Negre

Reanexarea Crimeei de către Rusia

Influența reanexării Crimeei de către Rusia asupra limitelor zonelor economice exclusive ale statelor riverane Mării Negre – Scurtă retrospectivă istorică asupra apartenenței țărmurilor Mării Negre între principalii actori locali.

După destrămarea Uniunii Sovietice și apariția Ucrainei ca stat independent și încheierea în iunie 1997 a Tratatului de bună vecinătate dintre România și Ucraina (Tratatul Trădării Naționale semnat de Președintele Emil Constantinescu și Ministrul de Externe Adrian Severin – n.r)  negocierile pentru delimitare au durat aproape opt ani deși printr-un document subsecvent Tratatului (Acord conex, semnat de miniștri de externe) se prevedea că negocierile vor fi încheiate în termen de doi ani.

După acest termen oricare dintre aceste state, în calitate de reclamant, putea supune cauza jurisdicției C.I.J.

Negocierile cu Ucraina au fost și mai dificile decât cele cu Uniunea Sovietică întrucât aceasta, fără bază juridică și fără a-și argumenta poziția, solicita aproape dublu decât precursoarea sa.

Probalil, ucrainenii mizau pe faptul că, solicitând mai mult, după negocieri vor obține măcar tot atât cât dorea anterior fosta Uniune Sovietică, scrie Contraamiral (r) Eugen Laurian în https://www.art-emis.ro/istorie/reanexarea-crimeei-de-catre-rusia-2

În primii trei ani de negocieri aceștia nici nu au vrut (putut?) să aducă vreun argument în sprijinul solicitării lor.

Pur și simplu spuneau că acea porțiune de mare li se cuvine și nu este cazul să justifice pretenția lor.

Abia către jumătatea duratei negocierilor au propus o metodă de delimitare neuzitată vreodată pe plan internațional, „croită artificial” doar pentru a motiva linia cerută. Evident, nici România, nici C.I.J. nu au putut fi de acord cu asemenea aberații care contraveneau flagrant prevederilor dreptului mării.

Ucrainenii vroiau o linie mediană dintre linia echidistantă la Insula Șerpilor (așa cum au solicitat anterior și sovieticii) și linia care ar fi împărțit marea conform proporției lungimii țărmurilor celor două state (adică opt părți să revină Ucrainei și o parte României).

Văzând că ucrainenii nu doresc să aplice prevederile dreptului internațional al mării și că în negocieri nu fac nici un pas înapoi din atingerea pretențiilor lor absurde, România a decis să se adreseze C.I.J. (septembrie 2004).

După patru ani și jumătate, cât a durat procesul, C.I.J. a decis o linie de delimitare maritimă echitabilă ambelor părți.

C.I.J. nu a ținut cont de pretențiile exagerate ale Ucrainei și a decis împărțirea mării pe principiile prevăzute în dreptul mării denumite și „echidistanță – circumstanțe speciale”. 

Astfel, României iau revenit 9.700 km² (80%) din cei 12.250 km² aflați în dispută, adică o suprafață egală cu dublul suprafeței județului Brașov.

Față de pretențiile anterioare ale Uniunii Sovietice și Ucrainei linia stabilită de Curte este mult mai favorabilă României.

Astfel, la momentul actual, delimitarea zonelor economice exclusive și a platourilor continentale ale statelor din bazinul de vest al Mării Negre se prezintă conform Schemei nr. 25, cu precizarea că linia dintre România și Bulgaria nu a putut fi convenită, încă.

Deși discuțiile cu partea bulgară trenează de peste 22 de ani, neconvenirea unei linii de delimitare se datorează unei pretenții aberante a Bulgariei care nu acceptă utilizarea liniei de echidistanță la cele două țărmuri și susține ca delimitarea să se realizeze pe paralela geografică a ultimului punct de frontieră terestră (paralela Vama Veche).

În acest mod, contrar principiilor dreptului mării, Bulgaria ar obține o sufrafață suplimentară de peste 1.700 km² în detrimentul României (din care 30 km² din marea teritorială!). Ori acest lucru este total inacceptabil!

Influența trecerii Crimeei sub autoritatea Rusiei asupra raportului de forțe, delimitărilor și traseelor energetice din Marea Neagră.

Încorporarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în urma acțiunilor destabilizatoare promovate de către aceasta în anul 2014 și a referendumului organizat privind dorința locuitorilor săi, referendum recunoscut și aprobat de către Duma de stat de la Moscova, a schimbat substanțial raportul de forțe din zona Mării Negre, precum și dimensiunea zonelor economice exclusive ale statelor riverane mării. Astfel, prin preluarea peninsulei, Rusia stăpânește centrul geografic al Mării Negre și redevine dominatorul și supraveghetorul absolut al tuturor mișcărilor navale din mare.

În ceea ce privește puterea militară din zona Mării Negre, constatăm o sporire accentuată a forțelor rusești instalate în peninsula Crimeea, atât referitor la armammentul terestru cât și la mijloacele de luptă navale și aeriene, unele dintre acestea mărindu-se de 4-5 ori. De asemenea, numărul militarilor ruși aproape că s-a triplat față de perioada anterioră ocupației. Prin instalarea acestora, raza de acțiune a armamentului rusesc asupra țărilor europene a sporit considerabil, atingând state precum Germania, Elveția și Italia.

În ceea ce privește o posibilă delimitare a zonelor economice exclusive dintre Rusia și Ucraina în bazinul de vest al Mării Negre, o eventuală înțelegere dintre acestea nu se va putea realiza decât tot pe principiul echidistanței la cele doul țărmuri, care sunt atât adiacente cât și situate față în față. Pe partea adiacentă linia de echidistanță se va stabili între capul Tarhancut, aflat pe partea rusă și întinsura Tendra, pe cea ucraineană, iar pentru țărmurile situate față în față, între același cap Tarhancut și capul Burnas, situat la sud de limanul Nistrului. În felul acesta Ucraina ar pierde aproximativ 75% din întinderea zonei economice exclusive pe care o avea înainte de evenimentele din 2014 prin care i s-a răpit peninsula Crimeea.

Pentru a arăta posibila delimitare ruso-ucraineană, există două mari inadvertențe. Așa-zișii specialiști americani nu au trasat corect nici liniile echidistante dintre Rusia și Ucraina și nici pe cele dintre România și Bulgaria, favorizând astfel, conștient sau nu, atât Ucraina cât și Bulgaria și dezavantajând România și Rusia. Trasarea corectă a acelor linii de echidistanță este prezentată în Schema nr. 31.

Referitor la influența schimbării statutului Crimeei asupra zonei economice exclusive a României trebuie să constatăm că linia de delimitare stabilită de către CIJ (Haga – 2009) a ținut cont de situația țărmurilor situate față în față ale României și Crimeei, utilizând aceeași linie de echidistanță. Cu alte cuvinte Rusia, ca posibilă succesoare a Ucrainei, nu ar avea nici un argument de drept pentru a solicita modificarea acestei delimitări hotărâtă cu 12 ani înainte. În plus, toate hotărârile CIJ se aplică imediat, fără nicio posibilitate de eludare, sub sancțiunile intervenției forței Consiliului de Securitate al O.N.U.. Istoria a cunoscut doar o singură excepție în acest sens (statul care a câștigat atunci la C.I.J. – Nicaragua – a renunțat la despăgubirile care i se cuveneau din partea S.U.A.).

În același timp, Rusia și-a mărit zona economică exclusivă din Marea Azov de la 35% la 65% din întreaga suprafață a acestei mări, iar pe cea din Marea Neagră aproape că și-o triplează.

Dacă la această situație mai adăugăm și partea de zonă maritimă care revine Abhaziei în urma declarării independenței acesteia față de Georgia și a tendinței sale de a se alătura Rusiei, constatăm că Federația Rusă își extinde zona economică exclusivă în Marea Neagră de la 45.000 km² la aproximativ 160.000 km², egalând Turcia privind dimensiunile acestor zone.Desigur, pentru delimitarea corectă și exactă a zonei sale economice exclusive, Rusia va trebui să negocieze și să convină un acord de delimitare atât cu Ucraina, cât și cu Georgia.

Mai devreme sau mai târziu acest fapt se va întâmpla din următoarele argumente (cel puțin în cazul Crimeei!):- există precedentul istoric prin care marile democrații din vest (inclusiv Statele Unite ale Americii) au încurajat populația din Kosovo la acțiuni de secesiune față de Serbia, Kosovo declarându-și independența în anul 2008, iar astăzi este recunoscut ca stat independent de peste 100 de state. Acest mod de acțiune se consideră a fi un model care poate fi urmat și în alte situații, dacă populația dorește prin referendul „schimbarea stăpânului”!

Așa a procedat și Rusia surprinzând întreg mapamondul!

– Crimeea a fost eliberată de sub ocupație tătară /musulmană de către Rusia și nu de Ucraina iar trecerea acesteia de la Federația Rusă la Ucraina (ambele componente ale aceluiași stat, U.R.S.S.) s-a făcut în anul 1954 la voința Moscovei.

Și tot prin voința Moscovei s-a întâmplat și reversul (procedura inversă);- populația Crimeei (în majoritate de origine rusă!) a conviețuit 173 de ani sub oblăduirea Moscovei și doar 60 de ani sub cea a Kievului (din care efectiv doar 25 de ani cu Ucraina, ca stat independent!), având afinități infinit mai mari pentru apartenența la Rusia (putere nucleară și economică) decât la Ucraina;

– majoritatea populației din Crimeea (și cu precădere, cea din orașe – Sevastopol și Simferopol) provine din întinsa zonă a Rusiei, mai mult decât din aceea a Ucrainei, având legături de rudenie și de interese economice cu Federația Rusă;

– din punct de vedere economic, cultural și social Rusia este net superioară Ucrainei, de aici decurgând și o mai mare atracție a populației către o societate mai dezvoltată;salariul mediu și pensia medie a lucrătorilor din Rusia sunt de aproximativ trei-patru ori mai mari decât cele din Ucraina, explicând astfel tentația populației spre un statut economic superior;

– chiar dacă majoritatea statelor nu a recunoscut și nu vor recunoaște anexarea Crimeei de către Rusia, timpul lucrează în favoarea acestei treceri, atât prin investițiile pe care Rusia le implementează în peninsulă (desigur, nu numai militare!), cât și prin creșterea afinităților și legăturilor cu partea rusă;

– Rusia a construit un pod rutier și feroviar peste strâmtoarea Kerci pentru a evita tranzitarea teritoriului ucrainean și pentru a facilita legăturile cu partea continentală. Este posibil ca tot prin aceeași strâmtoare să instaleze și conductele de apă potabilă și hidrocarburi care să alimenteze populația peninsulei. De acum încolo intrarea din Marea Neagră în Marea Azov este doar la latitudinea Moscovei;

Ocuparea Crimeei va determina și schimbarea traseelor conductelor energetice care facilitează transportul hidrocarburilor din Rusia către Balcani. Conducta „South Stream”, care a fost concepută să ocolească zona economică exclusivă a Ucrainei, va putea fi trasată direct din Crimeea către țărmul Bulgariei (sau al României!), și nu din zona Novorosiisk, micșorându-se astfel traseul acvatic cu câteva sute de kilometri și instalând conductele marine la adâncimi mult mai acceptabile.

Oare ce ar trebui făcut ca acest traseu al conductelor „South Stream” să tranziteze și teritoriul României?

Întrucât, conform ultimelor date, traseele prevăzute pentru conductele „South Stream” și „Nabuco” au fost abandonate, ar trebui efectuate demersuri pentru proiectarea unei conducte petroliere între litoralul Crimeei și cel românesc!

Concluzii

De-a lungul istoriei am asistat la o „continuă luptă oarbă” a deținătorilor țărmurilor din nordul și sudul Mării Negre pentru a-și extinde influența și posesiunea teritoriilor adiacente mării, până la a transforma acest perimetru acvatic la stadiul de „apă interioară” a respectivei Puteri. Chiar dacă în ultima sută și ceva de ani atât pe flancul vestic cât și pe cel estic al mării au apărut anumite state tampon între cele două puteri ale zonei (România și Bulgaria, în vest; Georgia și Armenia, în est), apreciem că nici Rusia și nici Turcia nu se vor crampona de existența acestora pentru a-și atinge țelurile geopolitice de dominație locală, dacă situația internațională le va fi favorabilă. Așadar, este de așteptat ca într-o perspectivă medie una din cele două state să încerce preluarea controlului.

Ca oriunde pe meridianele globului, și în Marea Neagră tendința de heghemonie a țărilor mari este dificil de stăpânit. Dacă timp de câteva sute de ani un imperiu a fost obișnuit să dicteze în zona sa de autoritate și dominație, este puțin probabil ca o etapă de câteva zeci de ani, în care a fost nevoit să se replieze, să-i schimbe ambițiile și comportamentul. Doar așa putem înțelege conduita din ultima perioadă a celor două puteri din zona noastră (una din nord nordul mării și cealaltă din sud).

Pe căi diferite, ambele state încearcă și vor încerca să-și extindă influența în regiunile care le-au fost până de curând vasale. Rusia continuă dezvoltarea tehnologiile militare într-un ritm amețitor și am asistat deja la anexări teritoriale în Ucraina și Georgia. Ce ne-ar putea determina să credem că aceste anexări se vor fi terminat doar la limita istmului Perekop, când, dincolo de acesta, există teritoriul pe care Moscova Ecaterinei cea Mare îl denumise „Noua Rusie”? Turcia, pe de altă parte, evoluează economic și militar cum nu ne-am fi imaginat cu 30 de ani înainte.

În plus, musulmanismul tinde să devină politică de stat și de aici până la încercarea de reimplantare în Europa, a urmașilor celor peste patru milioane de turci retrași din zona europeană în Anatolia la finalul Primului Război Mondial, nu mai este cale lungă. Susținerea de către Turcia a statelor cu o majoritate musulmană din Europa (Albania, Kosovo, Bosnia și Herțegovina) poate fi considerată viitoarea lor portiță de pătrundere către nordul și vestul Balcanilor.

Întrucât este de așteptat ca actuala situație a peninsulei Crimeea să fie una de foarte lungă durată (schimbarea statutului ei neputând fi realizat decât pe cale armată – și un al doilea „război al Crimeei” este aproape de neconceput!), România ar trebui să încerce să se obișnuiască cu actuala stare de fapt, să-și armonizeze relațiile cu toți riveranii mării și să-și reorienteze prioritățile pentru ca acestea să coincidă cu interesele de durată ale țării.

Dacă până în prezent acțiunile și declarațiile internaționale promovate de către unii conducători ai statului au lezat relațiile politice și economice cu diferiți actori statali (vezi ocolirea teritoriului României de către principalele căi energetice!), poate este cazul să ne reanalizăm poziția și să adoptăm o politică deschisă, omnidirecțională, precum cea promovată de alte state europene și membre ale NATO precum Germania, Franța, Italia, Grecia, Ungaria, Cehia, etc. Adeseori, să fi doar la mâna unui singur partener economic și politic poate fi extrem de riscant și chiar dăunător!

Deși au trecut mai mult de zece ani de când România a câștigat acea importantă suprafață de zonă economică exclusivă, cu însemnatele sale resurse de hidrocarburi, beneficiul pentru societatea românească se lasă prea mult așteptat. Lipsa unei industrii extractive și prelucrătoare care să poată utiliza această resursă (deși înainte de anul 1990 dispuneam de așa ceva!), precum și incapacitatea noastră de a selecta cei mai profitabili actori internaționali pentru exploatarea acestor zăcăminte vor duce, cu siguranță, la vânzarea lor „pe nimic”!

Se impune o deschidere internațională în care criteriul principal de selecție a alegerii partenerului cu care să exploatăm resursele de hidrocarburi din Marea Neagră să fie cel al eficienței economice și al beneficiului statului român. Reamintesc faptul că, dacă Marea Britanie și Norvegia obțin redevențe de aproximativ 40% din valoarea exploatărilor lor de petrol marin, România se mulțumește cu mai puțin de 5%! Putem continua în același mod?

Așa cum ne învață istoria, alianțele și parteneriatele se fac și se desfac. Uneori chiar foarte repede, așa cum a fost și cazul celor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după acesta, când aliații au devenit dușmani neîmpăcați, și invers. Ele nu sunt veșnice. Veșnice sunt doar interesele naționale!

De acest adevăr ar trebui să ținem cont în permanență! Probabil, pentru a face plăcerea unor parteneri străini, de foarte multe ori am promovat în zona Mării Negre o politică de concurență, ațâțare și neîncredere.

Sigur, o cale amiabilă de parteneriat local cu toate țările riverane ar fi o soluție mai potrivită intereselor noastre strategice! Iar comportamentul statal ar trebui să fie conform acestor interese!

Cuvintele colaborare, conlucrare și încredere ar trebui să fie așezate cu mult înaintea celor ca neîncrederea și confruntarea.

CITIȚI ȘI:

https://www.art-emis.ro/istorie/reanexarea-crimeei-de-catre-rusia-1

NOTĂ

Trebuie să observăm că în momentul de față, după anexarea Crimeei de către Rusia, problema limitelor zonelor economice exclusive rămâne nerezolvată în cazul multora dintre statele riverane la Marea Neagră.

Spaţiul românesc?  „Imaginaţi-vă un anunţ venit de la Moscova prin care, în baza noilor drepturi suverane asupre Crimeei, aceasta va reînvia disputa maritimă a deceniului trecut, folosind revendicarea iniţială a Zonei Economice Exclusive ucrainene ca fiind şi a sa.

Circa 40% din rezervele de petrol ale României din Marea Neagră se află în această zonă. Chiar dacă revendicarea ar eşua, ar putea afecta investiţiile străine şi chiar pune în pericol planurile României privind independenţa energetică. (…)

În viitor, România trebuie să se aştepte la încălcări frecvente ale spaţiului său aerian, la hărţuirea navelor şi platformelor energetice din propria sa Zonă Economică Exclusivă.“

– Wess Mitchell, preşedintele Center for European Policy Analysis (CEPA).

Publicitate