CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Povestea Republicii Populare Romîne, țara ”celor ce muncesc” condusă dictatorial de comuniștii români, cu binecuvântarea URSS

Republica Populară Romînă (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I și până la adoptarea unei noi constituții care a proclamat Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.

Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă.

În anul 1964 s-a revenit la scrierea cu „â” a numelui țării: Republica Populară Română.

În regimul comunist au existat în total patru drapele stat, precum au existat patru steme [. Drapelul avea culorile albastru (la hampă), galben şi roşu, iar stema era aşezată în mijlocul drapelului.

În 1948, înainte de prima Constituţie comunistă, printr-un decret drapelul a fost stabilit astfel : ,,Culorile Republicii Populare Române sunt : albastru, galben și roşu, aşezate vertical, şi având în centrul câmpului galben Stema Republicii”.

 

 

Primul drapel al RPR

În acelaşi an, cu prilejul adoptării Constituţiei, drapelul avea o înfăţişare nouă (mai precis stema care se afla în mijlocul drapelului) expusă în articolul 101 :

,,Drapelul Republicii Populare Române se compune din culorile : albastru, galben şi roşu, aşezate vertical. În mijloc este aşezată stema ţării”.

În anul 1952, o nouă Constituţie a R.P.R. înseamnă şi un nou drapel (şi o nouă stemă) :

,,Drapelul Republicii Populare Române poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical cu albastrul lângă lancie. În mijloc este aşezată stema Republicii Populare Române” .

 

 

 

În ceea ce privește imnul de stat, în  anul 1948, odată cu instalarea regimului comunist, noul imn care a fost adoptat a fost  „Zdrobite catuşe”, pe muzica lui Matei Socor.

O melodie cu versuri  de propagandă scrise de Aurel Baranga, în care era preaslavită Republica Populară  :

 

 

„Zdrobite cătuşe în urmă rămân,

În frunte-i mereu muncitorul,

Prin lupte și jertfe o treaptă urcăm,

Stăpân pe destin e poporul”.

 

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1953, în plină acțiune de sovietizare a României, imnul „Zdrobite cătușe” a fost inlocuit cu „Te slăvim, Românie!”, pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu. Partidul hotărâse ca poporul să se bucure adânc de faptul că armata rusă era încă în țară, elitele României își aflau sfârșitul în închisoare, iar libertatea de expresie devenise o amintire interzisă:

„Te slăvim, Românie, pământ părintesc,

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor,

 Cu poporul sovietic eliberator,

Leninismul ni-e far și tarie și avânt”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Desfășurător istoric. 

La Conferința de la Yalta, URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale în România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război.

Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru.

Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie.

Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.

În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave.

După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc.

PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță.

Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.

În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat actul de abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană.

Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.

Foto: Harta administrativă a RPR

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, semnează un proces-verbal secret de predare – primire, împreună cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia Republica Populară Română cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.

La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul mentorului lor Stalin[4], au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.

În rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii personale decât prin diferențe doctrinare:

  1. Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alții), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și cea a războiului la Moscova;

  2. Facțiunea „comuniștilor din închisori”, (Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți tovarăși de detenție), care fuseseră închiși în închisori și lagăre în timpul războiului;

  3. Facțiunea „comuniștilor secretariatului”, a staliniștilor moderați (Lucrețiu Pătrășcanu și alții), care se ascunseseră în România în timpul perioadei antonesciene și care particiaseră la guvernele regale de după 23 august 1944.

Până în cele din urmă, cu sprijinul direct al lui Stalin, și se pare că în contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a câștigat lupta pentru putere în interiorul partidului. Pauker și grupul său au fost excluși de la putere în 1952. Pătrășcanu, arestat încă din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte și executat in 1954. În total 192.000 de membri de partid au fost epurați în acea perioadă.

Dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și procesul de „destalinizare” inițiat de acesta după 1956.

El s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele.

Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara noastră: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.

Epoca lui Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii.

În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958).

Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.
În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient.

Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes.

Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice.

Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat.

Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști.

Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei.

Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri din Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.

După moartea lui Dej și venirea la putere a lui Ceaușescu, odată adoptarea unei noi constituții la 21 august 1965, era proclamată,

Republica Socialistă România (R.S.R.), era modificată stema țării și se adopta un nou imn de stat., țara rămânând sub dictatura comunistă până în decembrie 1989, când o revoltă populară fără precedent a spulberat regimul Ceaușescu.

 

 

 

 

Bibliografie, note si citate:

Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992.

Wikicommons (Ro & Eng)

http://industrializarearomaniei.blogspot.com/2009/04/stem a-romaniei.html

[2] Decretul nr. 3 privind fixarea atribuţiunilor Prezidiumului Republicii Populare Române, ,,Monitorul Oficial”, nr. 7 din 9 ianuarie 1948. Actul legislativ este vizualizabil pe :

http://ro.wikisource.org/wiki/Decretul_nr._3_privind_fixarea_atribu%C8%9Biunilor_Prezidiumului_Republicii_Populare_Rom%C3%A2ne, 03-12-2011.

[3] Constituţia Republicii Populare Române, 13 aprilie 1948.

[4] Constituţia Republicii Populare Române, 24 septembrie 1952.

[5] Constituţia Republicii Populare Române, 21 august 1965.

[6] Modul în care putea fi realizat şi folosit drapelul R.S.R. avea să fie clarificat trei ani mai târziu printr-un nou act legislativ : Decretul nr. 972 din 5 noiembrie 1968, ,,Buletinul Oficial al R.S.R.”, nr. 141 din 5 noiembrie 1968.

 

Sursa: http://theo-phyl-politea.blogspot.com/2012/07/republica-populara-romina.html

Sursa pentru imagini : http://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei

12/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Cum vede Vladimir Putin problema Transilvaniei şi reconsiderarea rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial

Putin și Transilvania: aluzia țarului la dezmembrarea României

 

Putin a transmis un mesaj limpede: orice discuții privind modificările granițelor în Europa ar include și o discuție privind Transilvania între România și Ungaria. Într-un interviu pentru Bloomberg, Vladimir Putin a spus următoarele:

 

 

Imagini pentru putin photos

Dacă cineva vrea să reconsidere rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci să discutăm. Însă va trebui să discutăm nu doar despre Kaliningrad, dar și despre teritoriile din estul Germaniei, despre orașul Lvov care a făcut parte din Polonia și tot așa. Mai sunt pe listă Ungaria și România. Dacă cineva vrea să deschidă această cutie a Pandorei și să se descurce cu ea, foarte bine, s-o facă. (Vladimir Putin pentru Bloomberg)Despre Basarabia nu a spus nimic Putin, aluzia lui s-a referit la discuții istorice între perechi de aliați NATO: Germania-Polonia-Ucraina, Ungaria-România. Contextul permite o rememorare a modului în care Moscova a văzut Transilvania în Al Doilea Război Mondial, ceea ce ne dezvăluie o continuitate a gândirii față de această regiune. Recomandare de lectură: volumul de documente din arhivele sovietice Transilvanskii vopros, editat de T. M. Islamov și T.A. Pokivailova la Moscova în anul 2000. Momentul apariției acestui volum nu este întâmplător – conține recomandarea făcută în 1943 de tatăl lui Petre Roman (în 2000 ministru de Externe al României), Walter Neulander (ulterior Roman), ca Transilvania să fie transformată într-un stat independent.După Diktatul de la Viena prin care Ungaria a anexat nord-vestul Transilvaniei în 1940, Moscova a informat Budapesta că nu are nici un fel de probleme cu această anexare și îi va susține revendicările teritoriale la conferința păcii de după încheierea războiului. Budapesta a primit un avertisment după invadarea Uniunii Sovietice: Moscova i-a transmis că problema transilvană va fi evaluată în funcție de participarea Ungariei.

 

Nota Litvinov

 

Documentul cheie care explică până în ziua de azi atitudinea Moscovei în ceea ce privește Transilvania este așa numita notă Litvinov din 5 iunie 1944, care a ajuns la Stalin, Molotov, Voroșilov și Vîșinski, determinând în mod fundamental politicile sovietice față de România și Ungaria. (Volumul citat anterior, pagina 237).Analiza lui Litvinov (care a beneficiat de mai multe opinii, precum cea a lui Walter Neulander amintită mai sus, dar și de faptul că acesta a negociat cu autoritățile române până în 1924) pornește de la premisa că în chestiunea Transilvaniei nu este posibilă o soluție care să satisfacă și România și Ungaria. Litvinov aprecia că toate tratatele anterioare (Diktatul de la Viena, dar și Tratatul de la Trianon din 1920) își pierduseră valabilitatea, astfel că trebuia să fie găsit un nou aranjament pentru Transilvania. Principala problemă era reprezentată de faptul că românii erau majoritari în Transilvania și era imposibil un schimb de teritorii, deoarece minoritatea maghiară era răspândită peste tot.

 

 

Imagine similară

Foto: Maksim Maksimovici Litvinov

Transilvania acordată Ungariei?
Nota Litvinov explora ipoteza menținerii Transilvaniei între granițele Ungariei. Din punct de vedere politic aprecia că ar fi fost imposibil de susținut o astfel de decizie, deoarece s-ar fi sprijinit pe Diktatul de la Viena, un aranjament pus în practică de Hitler. În plus, Litvinov arăta ca Ungaria a intrat fără nici un fel de motiv în războiul împortiva Uniunii Sovietice, spre deosebire de România și Finlanda, care aveau revendicări teritoriale.Considerația că prin acordarea Transilvaniei, Ungaria ar deveni un partener de încredere al Uniunii Sovietice era respinsă din start, deoarece nu ar fi existat nici un fel de garanții că pe termen lung Budapesta și-ar menține fidelitatea față de Moscova și mai mult, Ungaria ar fi fost astfel încurajată să declanșeze complicații suplimentare cu Cehoslovacia și Iugoslavia.Transilvania pentru România?Litvinov aprecia că România a fost un stat inamic Uniunii Sovietice și mai degrabă ar trebui pedepsită, nu recompensată cu acordarea Transilvaniei. Chiar și în această situație, nota lui Litvinov aprecia că o Transilvanie în componența României ar fi mult mai acceptabilă din punct de vedere internațional, cu condiția ca România să ofere garanții solide și să renunțe la pretențiile față de Basarabia și Bucovina. Astfel, România ar primi o recompensă pentru renunțarea la teritoriile anexate de Uniunea Sovietică și va fi obligată permanent să recurgă la susținerea Moscovei în fața pretențiilor ungurești față de Transilvania.Garanțiile scrise din partea României pentru un astfel de aranjament erau considerate insuficiente pe termen lung de către Litvinov, care insinua ideea unei schimbări radicale de regim în România pentru menținerea încrederii și venea cu o a treia soluție.Transilvania independentăPentru a evita orice fel de complicații pe termen lung Litvinov propunea crearea unui stat transilvănean independent, care urma să facă parte dintr-o confederație est-europeană ce urma să cuprindă Ungaria, România, Bulgaria și Iugoslavia. Conform analizei lui Litvinov un stat transilvănean independent ar fi fost în realitate dependent de Uniunea Sovietică pentru asigurarea securității. Avantajele pentru Moscova erau că o Transilvanie independentă nominal și dependentă de Uniunea Sovietică ar fi dus la o reducere a puterii Ungariei și României. Mai mult, această formulă ar fi permis Uniunii Sovietice să exercite presiuni permanente asupra Budapestei și Bucureștiului. (Trebuie menționată aici identitatea viziunii lui Litvinov cu cea a lui Hitler, care îi transmitea lui Ribbentrop să se folosească de chestiunea transilvană pentru a ține sub control România și Ungaria).Concluzia lui Litvinov era ca problema Transilvaniei să nu fie decisă până în momentul când nu se va fi clarificat definitiv viziunea Uniunii Sovietice față de Ungaria și România, urmând ca o decizie să fie luată ulterior – ceea ce s-a și întâmplat.Continuitate și rupturăPoliticile și  viziunile Moscovei se modifică în funcție de interesele de moment, fără să existe o coerență care să permită o predictibilitate a acțiunilor. Dacă la momentul anexării Basarabiei și al Diktatului de la Viena a fost favorizat la Moscova argumentul istoric (cândva în trecut respectivele teritorii au aparținut unei țări care acum le recuperează), ulterior aceiași politicieni de la Moscova favorizau argumentul etnic: populația majoritară urma să definească apartenența teritoriului. Cele două principii erau folosite concomitent: în cazul Basarabiei a fost aplicat principiul istoric (baza apartenenței în trecut la Imperiul Țarist, transformat ulterior în principiu etnic prin inventarea etniei moldovenești), iar în Transilvania a fost aplicat principiul etnic – populația majoritară a determinat apartenența teritoriului.În același timp, în 1944 Moscova și-a definit politica de a folosi Transilvania ca element de șantaj în relațiile cu Bucureștiul și Budapesta. Liniile directoare din Nota Litvinov sunt valabile și în ziua de azi: Vladimir Putin continuă să folosească la fel de inconsecvent principiul istoric față de principiul etnic.

 

09/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: