SFÂRȘITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ȘI PROBLEMA DOBROGEI (1918-1919)

 

 

 

 

Foto: Dobrogea istorică

 

 

 

 

 

Pentru români, sfârşitul primei conflagraţii mondiale a însemnat nu doar reunirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu statul naţional, ci şi restabilirea suveranităţii depline asupra Dobrogei, până la hotarul româno-bulgar consfinţit în august 1913.

Intrarea României în război alături de Antantă (15/28 august 1916) a reprezentat, pentru guvernul de la Sofia, ocazia mult aşteptată de a revendica întreaga Dobroge, până la Gurile Dunării, unele oficialităţi bulgare de prim rang cerând chiar lichidarea statalităţii româneşti.

Aspiraţiile maximaliste bulgare în teritoriile dintre Dunăre şi Mare s-au lovit de opoziţia Germaniei şi a Turciei, prima nedorind o joncţiune bulgaro-rusă, iar cea de a doua fiind influenţată de
atitudinea musulmanilor din zonă.

Acţiunile iredentiste bulgare au cunoscut un moment de vârf la 17-18 decembrie 1917 când, în cadrul unui Congres organizat ad-hoc la Babadag, fără participarea românilor şi a altor grupuri etnice  (greci, armeni, germani etc.) şi cu reprezentarea formală a musulmanilor, s-a cerut alipirea integrală a Dobrogei la
Bulgaria.
La începutul lui 1918, obiectivele bulgare au depăşit Dunărea. Astfel, Dimităr Tončev punea problema Brăilei, unde fusese înfiinţată în 1869, Academia Bulgară , iar în Basarabia meridională (Bugeac) aveau loc agitaţii naţionaliste bulgare pe fondul tulburărilor din fostul imperiu al Romanovilor.

În replică, la 4 martie 1918, Alexandru Marghiloman trimitea un memoriu reprezentanţilor Puterilor Centrale, Mackensen, Kühlman şi Czernin; documentul era consacrat exclusiv problemei dobrogene şi includea două argumente de ordin politic (atitudinea populaţiei din zonă, pericolul întăririi Bulgariei şi a slavismului).

 

 

 

 

România după Tratatul de pace de la Buftea-București, 1918

 

 

Deznodământul efemer de la Buftea este cunoscut. Bulgaria a obţinut doar partea meridională a Dobrogei (puţin mai mare decât teritoriul pierdut în 1913), restul fiind transformat într-un condominium al statelor din Quadrupla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria).
 Nedobândirea integrală a Dobrogei a reprezentat lovitura de graţie pentru guvernul Vasil Radoslavov, al cărui şef semnase personal Pacea de la 24 aprilie/7 mai 19187 . La 21 iunie
1918 a fost instaurat un nou guvern condus de preşedintele Partidului Democrat, Aleksandăr Malinov, a cărui familie era originară din Basarabia de Sud.

Noul prim-ministru de la Sofia a jucat pe lângă Antantă un rol foarte asemănător cu cel avut de Marghiloman pe lângă Puterile Centrale (expresiile „guvern Malinov“ şi „guvern Marghiloman“ aveau să devină uzuale în limbajul politicienilor de pe cele două maluri ale Dunării).

După ce a restituit Turciei teritoriile cedate de aceasta în 1915, cu ocazia intrării în război, Malinov a reuşit să obţină consimţământul aliaţilor Bulgariei pentru anexarea întregii Dobroge, actul fiind semnat la Berlin, la 25 septembrie 1918 .

Între timp, la Babadag se desfăşurase un al doilea Congres Naţional Bulgar, iar oferta Berlinului transmisă României (restituirea „Dobrogei Vechi“ – jud. Constanţa şi Tulcea, contra neutralităţii), rămăsese fără răspuns.
Pe de altă parte, evenimentele evoluaseră rapid în direcţia ieşirii Bulgariei din război. Chiar în ziua încheierii acordului de la Berlin privind Dobrogea, cabinetul Malinov decidea să ceară armistiţiu, iar Aleksandăr Stamboliiski era  eliberat din închisoare.

Mediat de către reprezentanţii S.U.A. (cu care Bulgaria nu se aflase oficial în stare de război), Armistiţiul de la Salonic (29 septembrie 1918) a fost semnat din partea Bulgariei de către ministrul de finanţe Andrej Ljapčev (prim-ministru între 1926-1931), generalul Ivan Lukov, comandantul Armatei a IV-a şi binecunoscutul diplomat Simeon Radev, care reprezentase interesele Bulgariei la Bucureşti.

Un real succes al guvernului Malinov l-a constituit prevederea conform căreia Bulgariei i se permitea să păstreze trei divizii în nord-estul ţării, inclusiv în Dobrogea, spre deosebire de Macedonia Vardar şi Macedonia egeeană, care trebuiau evacuate imediat.

În felul acesta, problema dobrogeană a rămas în suspensie până la încheierea Tratatului de la Neuilly sur Seine, provincia dintre Dunăre şi Mare continuând să facă obiectul disputei deschise între România şi Bulgaria.

Disputa între cele două părţi poate fi urmărită pe două teatre de confruntare, cel al Conferinţei de Pace (la  nivelul propagandei şi al manevrelor diplomatice) şi cel provincial (la nivelul structurilor instituţionale, al atitudinii populaţiei şi al organizaţiilor iredentiste).

Prevederile actului de la 29 septembrie 1918 referitoare la Dobrogea nu sunt în totalitate rodul unei neglijenţe sau ignoranţe din partea reprezentanţilor Antantei.

Pur şi simplu, în cercurile britanice, chiar franceze, ca să nu mai vorbim de cele americane, exista o anumită înţelegere faţă de Bulgaria. În vara anului 1918, la Londra şi Paris prevala ideea că în acord cu principiul naţionalităţilor, Dobrogea nordică ar fi trebuit să rămână României, cea sudică sau Cadrilaterul urmând a reveni Bulgariei, cu eventuala excepţie a Silistrei.

Ideea rectificării frontierei dobrogene în favoarea Bulgariei era expusă de către secretarul de stat nord-american, Lansing, la data de 21 septembrie 1918, în faţa preşedintelui W. Wilson.

Pe lângă înţelegerea din partea învingătorilor, Bulgaria învinsă mai avea un atu în faţa României, beneficiind  de o campanie propagandistică foarte bine organizată. Dintre zecile de lucrări propagandistice bulgare referitoare la Dobrogea, care au apărut în contextul anilor 1918-1919, în perspectiva Conferinţei de Pace, amintim volumul de 348 de pagini intitulat La Dobroudja.

Apărut sub egida Uniunii Artiştilor Savanţilor şi Scriitorilor Bulgari în anul 1918, volumul se prezintă ca o colecţie de studii şi articole semnate de personalităţi ştiinţifice bulgare (A. Iširkov, V. N.
Zlatarski, St. Miletiči, K. Skopil, Ivan St. Romansky, M. Arnaudov, St. Čilinghirov, D. Michaikov şi V. Mollov) abordând aspecte foarte diverse (de la trecutul istoric la perspectivele economice, neuitând nici de amănuntele pedologice).

O serie de broşuri redactate în limba franceză căutau să prezinte administraţia românească în curs de reinstalare în Dobrogea, drept incompetentă şi urmărind scopuri de vendetă18.
Inferioritatea României la capitolul propagandă este atât de ordin cantitativ (la zecile de volume şi broşuri bulgare, românii răspundeau prin câteva broşuri semnate N. P. Comnen, I. N. Roman, Vasile Stoica, Emil Brancovici şi printr-un volum coordonat de Constantin Moisil, bunicul pe linie maternă al doamnei Zoe Petre), cât şi ca arie de abordare.

Practic, lucrările româneşti în cauză, deşi logice şi argumentate ca structură, se refereau în cvasi-exclusivitate la Dobrogea de Nord, reliefând avantajele ei strategice şi realizările româneşti în zonă, iar acest caracter lacunar nu a scăpat în anii interbelici remarcilor unui propagandist precum Ivan St. Penakov.

În cadrul Conferinţei de Pace, au fost vehiculate, mai ales din partea diplomaţilor nord-americani şi britanici, numeroase planuri şi scenarii de retrocedare, totală sau parţială, a Cadrilaterului către Bulgaria.

Dintre acestea, remarcăm propunerea expusă de Lansing, la 3 martie 1919, în sensul realizării unui compromis teritorial româno-bulgar prin cedarea parţială a Dobrogei de Sud, pe baze etnice.

Mai concret, pornind de la datele recensământului bulgar din 1910 pentru Valea Timocului şi Cadrilater şi de la cele oferite de recensământul românesc din 1912, pentru judeţele Constanţa şi Tulcea, diplomatul american propunea cedarea către Bulgaria a circa 2/3 din Cadrilater, cu oraşele Balcic, Bazargic, Dobriči şi Cavarna, astfel încât numărul etnicilor bulgari din Dobrogea românească să devină egal cu cel al românilor din nordul Bulgariei (Valea Timocului etc.).

S-ar fi creat astfel premisele unui schimb de populaţie echitabilîntre cele două state, operaţiune care, la rândul său, avea mari şanse de a preveni reaprinderea focarelor iredentiste
(aprecierea noastră are în vedere ideea generală de compromis, nu neapărat planul Lansing).
Ideea unei apropieri româno-bulgare, bazată pe concesii reciproce, era susţinută şi de către Italia, care căuta să  izoleze statul iugoslav, aliatul Franţei, care, la rândul său, susţinea constant poziţia României.
În ciuda faptului că existau argumente serioase în favoarea variantei partajării Cadrilaterului, soluţia respectivă nu s-a putut impune. Pentru ambiţiosul Ionel Brătianu era o imposibilitate morală şi materială ca o Românie care luptase de partea învingătorilor să cedeze teritorii unui stat învins, care se comportase atât de agresiv în anii 1916-1918.

Orgoliile şi resentimentele româneşti erau alimentate şi de conduita reprezentanţilor bulgari la Forumul Păcii.

Astfel, în  aprilie 1919, delegaţia condusă de primul-ministru T. Todorov a revendicat oficial întreaga Dobroge, pretenţie reiterată în toamnă. Unele surse, inclusiv bulgare interbelice, menţionează existenţa unor contacte discrete româno-bulgare în vara anului 1919, având ca scop un aranjament teritorial în chestiunea dobrogeană; conform surselor respective, negocierile au eşuat din cauza intransigenţei bulgarilor, care ar fi pretins cea mai mare parte a Dobrogei.
Atitudinea delegaţiei bulgare în capitala Franţei a anihilat, mai mult decât orice, atu-urile reale pe care le deţinea ţara lor la începutul lui 1919.

Mai notăm replica dată de către Oreste Tafrali delegatului britanic Alan Leeper, un simpatizant al cauzei  bulgare.

Confruntat cu invocarea argumentului „dreptului la autodeterminare“ (deşi, diplomatul britanic trecea cu vederea opţiunea musulmanilor sud-dobrogeni) O. Trafali ridică problema românilor de pe Valea Timocului, din nordestul Serbiei.

Cum s-a desfăşurat în Dobrogea, mai ales în Cadrilater, conflictul româno-bulgar imediat postbelic?

Pe plan administrativ, transferul de autoritate s-a desfăşurat lent, Dobrogea fiind, practic, ultima provincie reintegrată sub suveranitatea statului român, deşi făcuse parte din acesta înainte de declanşarea conflagraţiei mondiale.
După demersuri insistente ale autorităţilor guvernamentale române Consiliul Interaliat a decis, la sfârşitul lui noiembrie 1918, înlocuirea administraţiei bulgare din Dobrogea cu administraţia civilă românească, dar numai „sub protecţia şi controlul trupelor aliate“.

Intrarea unităţilor armatei române s-a făcut progresiv, între mai şi decembrie 1919.

Până atunci, nordul provinciei dintre Dunăre şi Mare a fost ocupat de trupe franceze, iar sudul, la început de către trupe engleze, înlocuite ulterior de unităţi italiene.
În noiembrie 1919, populaţia dobrogeană, inclusiv cea din judeţele Durostor şi Caliacra, a luat parte la alegerile care au desemnat primul Parlament al României Mari.

De menţionat că, în Cadrilater, dintre cei 15 parlamentari aleşi, patru erau musulmani, trei macedoromâni şi unul singur era bulgar, în persoana lui Vasile Holevici, şeful comunităţii bulgare din Cavarna.

Populaţia musulmană din Cadrilater, majoritară conform chiar unor surse americane pro-bulgare, a primit, în general, cu satisfacţie reinstaurarea stăpânirii româneşti.

Actul a 101 notabili turci din cele două judeţe sud-dobrogene, care au semnat în februarie 1919 un apel în favoarea cauzei bulgare34 s-a dovedit a fi un gest superficial, efemer şi conjunctural, urmările sale aneantizându-se în următoarele luni.

Pe această linie se înscrie atât participarea a mii de musulmani, alături de români, greci şi dobrogeni de alte etnii, la demonstraţia din 29 mai 1919, desfăşurată la Constanţa, cât şi apelul adresat două luni mai târziu, clamând dezideratul stabilirii graniţei pe linia Rusciuk-Varna.
Va fi contribuit la această evoluţie, pe lângă tradiţionala fobie turco-bulgară şi lipsa de abilitate a unor nuclee iredentiste bulgare, care au vehiculat lozinci de genul „Până la Gurile Dunării nu este loc pentru picior străin!“.

Populaţia bulgară, net minoritară în „Dobrogea Veche“ şi surclasată numeric de musulmani în Cadrilater, nutrea o mare încredere, aproape iraţională, în perpetuarea stăpânirii bulgare în zonă.

Atitudinea aceasta era încurajată şi de conduita unor ofiţeri şi soldaţi din trupele de ocupaţie ale Antantei, ceea ce a favorizat noi tentative bulgăreşti de a le capta bunăvoinţa. Exemplul cel mai elocvent este cel al trupelor italiene.

Soldaţii italieni au permis etnicilor bulgari sărbătorirea zilei de 24 mai (ziua sfinţilor Chiril şi Metodiu), dar şi alte manifestări antiromâneşti.

Pentru a câştiga şi mai mult sprijin din partea lor, notabilităţile bulgare din zonă nu au cruţat nici un mijloc.
Cităm dintr-un document de arhivă: „Bulgarii […] întrebuinţează chiar femeile şi fetele lor pentru a captiva pe italieni şi a le câştiga simpatia.

Se crede că uzează şi de mijloace băneşti şi că ambele mijloace dau bune roade, corupând şi pe unii ofiţeri superiori.

Doamnele şi domnişoarele bulgare, sub motiv că fac operă naţională, trec, în raporturile lor cu ofiţerii italieni, peste limitele onestităţii, iar populaţia le admiră, zicând că ele sunt juste naţionaliste“ (s.n.).

În seria de gesturi menite să suscite compasiunea reprezentanţilor Antantei s-a numărat şi lanţul uman alcătuit  din etnici bulgari în faţa primăriei din Balcic, spre a împiedica instaurarea administraţiei civile româneşti în zonă (decembrie 1918).
Opoziţia bulgară, la instaurarea administraţiei româneşti s-a manifestat şi în alte moduri, deschis subversive,  violente.

În evoluţia iredentei bulgare locale pot fi evidenţiate două tendinţe. Eşecul Bulgariei în război şi izbucnirea  revoluţiei bolşevice au favorizat coagularea rapidă a forţelor de stânga din cadrul „Societăţii Dobrogea“.

Vehiculată fără succes cu ocazia celor două Congrese de la Babadag de către o serie de militanţi precum dr. Milan Markov, ideea unei Dobroge autonome, sau chiar independente, revine în forţă, odată cu debutul impetuos al Partidului Comunist pe scena politică bulgară.

Dacă fostul preşedinte al Congresului de la Babadag, Sava Ognjanov făcea în 20 ianuarie, la Varna, un apel pentru rezistenţă în scopul păstrării Cadrilaterului între graniţele Bulgariei, elementele de stânga se lansează într-o aprigă ofensivă pentru cucerirea hegemoniei în interiorul iredentei.

Succesul acestei ofensive este marcat de Adunarea Generală Dobrogeană, desfăşurată la Varna, între 21 şi 25 noiembrie 1919, cu participarea a 217 delegaţi.
 Reuniunea s-a încheiat cu alegerea la conducerea Societăţii „Dobrudža“ a lui Petăr Vičev (1884-1933), originar din Silistra, iar rezoluţia adoptată cu aceeaşi ocazie includea în trei rânduri deviza „Dobrogea unitară, suverană şi independentă“, fără a fi omis apelul la solidaritate între diversele etnii,
menţionate în următoarea ordine: „bulgari, turci, ruşi, evrei, români etc..

O a doua tendinţă vizibilă pe parcursul anului 1919 este creşterea numărului de atacuri ale bandelor de aşanumiţi comitagii.

Modul defectuos în care se făcuse transferul de autoritate a făcut ca, la cumpăna anilor 1918-1919, să apară în provincie un veritabil vid de putere, ceea ce a favorizat acţiuni precum contrabanda, traficul de arme şi muniţii, recrutarea de comitagii şi propaganda virulent antiromânească.

O circumstanţă favorizantă pentru asemenea acţiuni era şi situaţia politică explozivă din Bulgaria, provocată de abdicarea lui Ferdinand, tentativa de proclamare a republicii, ascensiunea agrarienilor şi afirmarea foştilor tesniaci (comuniştii).

Acţiunile comitagiilor aveau două ţinte clare: jefuirea bunurilor materiale ale populaţiei – împiedicarea instaurării autorităţilor şi a jandarmilor români.

Într-un raport informativ românesc, datat iunie 1919, se arăta: „Zilnic, bande înarmate de comitagii bulgari, în majoritate foşti militari, trec frontiera şi atacă jandarmii şi funcţionarii români.

Omorurile şi rănirile sunt aproape zilnice“, fiind amintită asasinarea mai multor jandarmi la Opancea, Strenic, Ciamurlia (Caliacra), Bazna şi Srebărna (Durostor), a primarului de  Srebărna şi a agentului sanitar din Popina.

Un alt document românesc, din aceeaşi perioadă, consemnează şi efectele acestei campanii: părăsirea posturilor de către unii membri ai administraţiei româneşti (primari, pădurari, jandarmi,factori poştali).
O ţintă majoră a comitagiilor a fost reprezentată şi de civilii musulmani, care începuseră să se reorienteze spre  românism, din punct de vedere al opţiunii politice.

Cităm în acest sens, asasinarea demonstrativă a hatip-ului Mustafa din Sarsânlar, deci, un „lider de opinie“, la 31 iulie 191953.

Locuitori mai multor sate, precum Vischioi, Daidăr, Antimova, Senova şi Türkşmil, ajunseseră să doarmă adăpostiţi în gropi de teama comitagiilor.

Deznodământul de la Neuilly sur Seine este binecunoscut şi nu insistăm asupra lui. Opţiunea greşită a Bulgariei din anul 1915 ca şi exigenţele maximale afişate la Conferinţa de Pace au dus ţara vecină nouă la sud la ceea ce istoriografia ei numeşte cu obstinaţie „a doua catastrofă naţională“.

 

 

 

 

Foto: Dobrogea si Cadrilaterul

 

 

 

 

 

În anii interbelici, administrarea Cadrilaterului se va dovedi o problemă spinoasă şi, finalmente, cel puţin parţial, insolubilă pentru autorităţile româneşti. Din cauze complexe, succesul repurtat în Dobrogea Veche, între 1878- 1912 nu a putut fi repetat.

În schimb, Bulgaria, după 1919 şi-a focalizat revendicările nordice pe Cadrilater, adoptând, graţie abilului rege Boris al III-lea (1918-1943), o politică externă foarte prudentă şi realistă, la antipodul celei din 1912-1918. Realismul politic şi un context geopolitic favorabil au readus Dobrogea de Sud între graniţele Bulgariei, în 1940, în momentul maximei izolări a României.

Însă toate acestea alcătuiesc un alt capitol de istorie.

 

 

 

Sursa:

Dă clic pentru a accesa 13_Armata_unitatea_nationala.pdf

PROBLEMA DOBROGEANĂ LA FINELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1918-1919)
Drd. George UNGUREANU

Publicitate

Noua Europă, Dreptul internațional și Trianonul

 

 

 

 

 

 

Harta: Dezmembrarea Ungariei în urma Tratatului de la Trianon

din 4 iunie 1920

 

 

 

 

 

“ALBA IULIA” şi “TRIANON”.

ÎN LUMINA DREPTULUI INTERNATIONAL

1918. Impactul principiilor democraţiei americane asupra Europei interbelice.

 

 

 Moştenitorii ideii imperiale habsburgice au făcut să curgă valuri de cerneală după extirparea, în 1918, a cangrenei dualiste care   coroda   trupul   Europei   central-răsăritene, interzicându-i mersul spre democraţie, considerând că, pe măsură ce occidentalii îşi pierd interesul pentru monstruozităţile care i-au afectat doar tangenţial, implicându-se în problematica mai largă, planetară, repetatele tentative de măsluire a trecutului şi justificare a unor rapturi evidente vor da roade, punând, pe fondul necunoaşterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare.

Aproape un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească negrul în alb şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală, despotică şi anacronică – monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţia viabilă chiar şi pentru Europa mileniului III.

Să prezinte, în baza dictonului “nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, să şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, sub masca ştergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare “alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi “un dat” şi “un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere, agitaţia revanşarzilor şi conservatorilor fiind un “brutum fulmen”! uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de “dreptul” forţei!

Astfel a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii, prin estomparea semnificaţiei juridice a actului de la Alba Iulia, subsumat consecinţei fireşti numită “Trianon” – “diktatut” de la Viena, criminalul act al Pactului Ribbentrop-Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic.

Astfel au fost posibile şi destrămarea pe moment a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit “principiului Kohr” – “Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

Considerând că Europa repetă astăzi nejustificat istoria anilor 1933-1939, ne­am gândit să repunem în discuţie, cu referire la România, ţară prin tradiţie obiect al agresiunii, câteva dintre problemele care au frământat popoarele şi au impus marilor personalităţi politice mondiale ale anilor 1918-1920, eforturi de definire şi soluţionare, în primul rând, discutarea sub aspect juridic a raporturilor dintre “Alba Iulia” şi “Trianon” care tind să constituie o falsă problemă actuală.

Bâlbâiala justiţiei noastre în ultimii ani, cu grave repercusiuni asupra eficacităţii şi securităţii instrumentelor Legii, pe de-o parte şi, pe de alta, spectacolul degradant al unui proces public-maraton, fără recurs, vizionat de lumea întreagă, în care, fără să instrumenteze cazul, judecătorul ce ar fi trebuit,din bun simţ dacă nu din datorie, să aibă măcar o coală de hârtie în faţă şi avocaţii apărării, în egală măsură agramaţi şi teatrali, au acţionat împreună ca… acuzatori, ne-au ridicat justificative semne de întrebare în privinţa capacităţii juriştilor noştri (ale căror proteste faţă de lamentabilul spectacol încă nu s-au făcut auzite) de a aborda cu răspundere o astfel de problematică.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în epoca de afirmare politică a „elitei” intelectuale (1996-2000) aceiaşi jurişti au transformat din servilism, nişte trădători ordinari de secrete economice şi militare în “defectori” – “eroi”, expunându-i în schimb oprobriului public pe cei ce au slujit interesele naţiunii române! De aceea, ne-am încumetat, de pe poziţia istoricului, să ne lărgim puţin sfera de investigaţie, în domeniul dreptului internaţional, cu speranţa că vom reuşi să deturnăm atenţia juriştilor, chiar şi a celor “de boutique”, spre probleme de interes general, care, nerezolvate, pot avea consecinţe ireparabile şi că vom pune, în acelaşi timp, la dispoziţia celor ce astăzi reprezintă cupola de decizie a lumii, câteva repere utile pentru soluţionarea, să zicem, a unor crize reale sau potenţiale, repere ce au ghidat cândva efortul de analiză, decizie şi acţiune al predecesorilor lor.

“Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia” dată la 14/27 noiembrie 1917 de Consiliul Comisarilor Poporului al recentei puteri sovietice, care prevedea dreptul la autodeterminare până la constituirea de state independente al popoarelor subjugate de ţarism, a fost un slogan bolşevic, fără substanţă, cei care i-au dat crezare fiind declaraţi imediat contrarevoluţionari de I. V. Stalin, comisarul sovietic pentru respectivele popoare.

Dar oare cuvintele adresate de preşedintele Woodrow Wilson (1913-1921) Congresului S.U.A., la 11 februarie 1918, când noţiunea de “apărător al libertăţii şi democraţiei” încă nu se confundase cu aceea de “jandarm”, să nu mai aibe astăzi aceeaşi semnificaţie pentru senatorii care ne tot ameninţă când încercăm să ne reevaluăm personalităţile istorice?

–”Aspiraţiile naţionale ale popoarelor trebuie să fie respectate; în viitor popoarele nu trebuie să mai fie dominate şi guvernate decât de propriul lor asentiment. Autodeterminarea nu este o simplă frază. Ea este un principiu imperativ pe care, în viitor, oamenii de stat nu-l vor ignora decât în detrimentul lor”!

Mesajul în 14 puncte dat la “facerea” noii lumi, contemporane, de preşedintele de atunci al S.U.A a însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătuşate de monarhia bicefală, actul de solidarizare al Lumii libere cu propria luptă pentru libertate. Şi, din acel moment, evenimentele politice şi militare s-au desfăşurat cu repeziciune spre gongul final menit să pecetluiască definitiva înmormântare în arhiva Istoriei a întunecatului Ev mediu european. Sperjurul a prins glas şi atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg “Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918) dar nu a putut impresiona pe nimeni deoarece omenirea întreagă era în cunoştinţă de cauză.

Şi pentru că astăzi, de dragul interesului, cunoaşterea pare a nu mai face casă bună cu politica, avem datoria să ne aducem şi să aducem aminte tuturor “Necredincioşilor”, fie că-i cheamă sau nu “Toma” ‘’Declaraţia” de răspuns, comună, a Comitetelor naţionale român, cehoslovac, iugoslav şi polonez, atât de actuală prin semnificaţia acordată intenţiei ascunse în spatele conceptului de “federalizare”.

“Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată preşedintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiţia sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanţii oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susţinuţi numai de către maghiari şi germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale altor naţiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral şi anacronic de guvernare, îndepărtând consecinţele logice de libertate şi justiţie accentuate de preşedintele Statelor Unite .

Comitatele reunite ale Naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existenţa lor naţională, denunţă opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.

Bazându-se pe principiul naţionalităţilor şi al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieţii de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică, prin cuvinte şi arme, programele lor politice: constituirea de state naţionale independente pe teritoriul actual al Austru-Ungariei. Aceste naţiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face şi nu poate dura pe continent decât prin liniştirea conştiinţei popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena şi Budapesta, legitimitatea politică şi morală de a vorbi în numele lor…”

Minciuna a prins glas şi atunci, magnaţi promotori ai “ungarizării” transformând Ungaria regalistă şi habsburgică în republicană şi “antantofilă” (1 noiembrie 1918) dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni cum că “Ungaria autocrată de ieri – Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, a devenit peste noapte… paradisul naţionalităţilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial” (Milton Lehner). În mare grabă atunci, trăda V. I. Lenin, “Guvernul burghezo-conciliatorist şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Altă soluţie pentru păstrarea teritoriilor popoarelor subjugate, evident!

Pentru că, adus în mare grabă de la Moscova, din anturajul lui Lenin, Bela Kun, originar din Transilvania, a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor, a încheiat un tratat cu Rusia Sovietică prevăzând graniţă comună pe Carpaţii Orientali şi a atacat Slovacia apoi România la 25 martie 1919. Zdrobirea bolşevismului în Europa Centrală de către trupele române a făcut însă ca nemeşimea, fostă prohabsburgă, fostă “antantofilă” şi “europeană”, fostă “sovietică” să devină peste noapte, de dragul teritoriilor râvnite, “fascistă” în frunte cu cel ce se proclama primul “fascist” al Europei, amiralul fără flotă, Miklos Horthy.

Proaspăt izbăvit de bolşevism prin sacrificiile românilor şi slovacilor, Horthy cerea la 26 iulie 1920, mandat din partea Antantei pentru apărarea continentului de ameninţarea sovietică, de către Ungaria, pe aliniamentul Carpaţilor, argumentând între altele că armata Cehoslovaciei era incapabilă să apere trecătorile Carpaţilor Păduroşi.

Iritat, şeful misiunii militare franceze de la Praga, generalul Maurice Cesar Joseph Pellé raporta: “Ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţărilor (din epoca dualismului – n. n.). Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania”.

Noua Europă nu se putea manifesta însă decât democratic. Soluţia a fost vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional, vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate.

Astfel încât, marile puteri, abţinându-se (atunci – n.n.) de la orice fel de intervenţie în casa altuia, popoarele au decis cu rapiditate: adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia;

la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thamas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte; la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie);

24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie); la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Rennevoi, la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-l în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi “Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

Alba Iulia. Exercitarea unui drept inalienabil. 

 

 Perfect integrat aşadar valului revoluţionar şi aspiraţiilor democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, în “primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Sătmar etc. şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare, de aceeaşi factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-si alege singuri soarta.

Au constituit şi ei “comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, apoi un “Consiliu Naţional al Unităţii române” în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi, în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, “comitete de acţiune” şi “consilii naţionale” locale, în Bucovina acestea au ales Consiliul Naţional Român care la 14/27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/28 noiembrie 1918. În mod identic, în Transilvania, Banat şi “Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale destinate apărării satelor de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi “legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau ai organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor oameni şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, “CONSTITUANTĂ ŞI DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica Declaraţie de Unire cu Tara”, în lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că “ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT Şl ŢARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n. n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE/1 DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA Şl DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti: “ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT Şl PĂRŢILE UNGARE (Partium – n.n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN’VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA El Şl ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ… ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”.

Adunarea Naţională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic.

Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi. Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin “LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost cu 1 an şi sase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat.

Un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancţionării “Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii etc. în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

“TRIANON” sau consacrarea juridică.       

 

 Privită în lumina dreptului internaţional Adunarea de la Alba Iulia având caracter naţional şi reprezentativ prezintă valoarea unui adevărat plebiscit menit să permită manifestarea voinţei colective – fundamentul cel mai puternic şi titlul de drept de necontestat al unei formaţiuni statale. Or astfel calificată pe plan juridic internaţional, Adunarea apare, într-adevăr, ca o formă de consultare populară neprescrisă de vreun act juridic internaţional, având o valoare sporită în ordinea morală şi juridică, faţă de simpla consultare la o zi determinată şi impusă printr-un angajament prealabil.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba Iulia nu este precizat prin Rezoluţia de unire a acestei adunări; se desprinde însă cu claritate din dispoziţiile cuprinse în art. II şi IX relative la autonomia provizorie şi la instituirea Marelui Sfat Naţional, a cărui competenţă era stabilită în Art. IX. Acest organ, înzestrat cu toate atributele suveranităţii naţionale, urma să-si exercite aceste atribuţii până la întrunirea Constituantei.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba Iulia a fost în întregime admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.

De aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a “crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între “Puterile Aliate şi Asociate” pe de-o parte şi Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor ce a stat la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naţionalităţilor. Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să~i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De, aici seria textelor prin care Ungaria “renunţă la toate drepturile şi titlurile” asupra teritoriilor “situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”; în favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a II-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că “Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei, … ca făcând parte din România”.

Totuşi, pentru valorificarea pe plan internaţional a dreptului naţiunii române la frontierele înfăptuite prin libera sa determinare, a trebuit să se ducă “bătălia frontierelor”, de această dată în domeniul diplomatic.

Frontierele României au fost fixate formal după criteriul etnic la zi, urmare a politicii de maghiarizare din ultimele decenii şi nu conform vechilor hotare istorice şi Declaraţiei de la Alba Iulia după care România ar fi trebuit să se întindă peste întreg teritoriul cuprins între Tisa şi Nistru”; (Emil Hasaş).”Chiar şi după acest criteriu, noile frontiere ar fi trebuit să fie dincolo de linia actuală de frontieră româno-ungară, dat fiind că acolo este graniţa limbilor, astfel cum o determină etnografii şi statisticienii maghiari, în epoca Imperiului Habsburgilor” (Gerge Sofronie).

În orice caz, nu poate fi vorba despre vreun fel de “generozitate” din partea Conferinţei de Pace faţă de români, aşa cum constant susţine iredenta maghiară, deoarece, aşa cum remarca Nicolae Titulescu, în expozeul său din 4 aprilie în faţa Adunării Deputaţilor, “Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor şi în special acelora din Transilvania, ca o consacrare a unei ordine de drept cu mult mai redusă decât aceea pe care secolele de viată în comun şi de suferinţe identice, au gravat-o în conştiinţa istorică a naţiunii române, De aceea în chip firesc, Tratatul de la Trianon evocă în opinia noastră publică, mai degrabă ideea unei completări, decât aceea a unei amputări”.

Linia frontierei de stat dintre România şi Ungaria a fost hotărâtă de “Comisia teritorială” a Conferinţei de Pace fără consultarea României şi fără participarea ei. “La Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care ea avea dreptul conform principiului etnicităţii, decretat de preşedintele Wilson” – recunoştea istoricul american Milton G. Lehrer.

Deşi se deosebea în multe locuri de precizările făcute în Declaraţia de la 1 decembrie de la Alba Iulia, această frontieră a fost impusă guvernului român, semn că propaganda ungară în capitalele europene făcuse unele progrese. După sursele ungare 200.000 de mii de români (după alte surse 500.000, chiar 800.000) au fost abandonaţi, pradă maghiarizării accelerate în noul stat ungar care la 93.000 km2, număra 7,6 milioane locuitori, doar 5,5 milioane fiind unguri.

Dar reprezentantul Marii Britanii, lord Balfur avusese grijă să transmită lui l. C. Brătianu, pentru a preîntâmpina protestele legate de încălcarea unui drept fundamental, exprimat prin Declaraţia de la Alba Iulia că “nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”.

Chiar şi în aceste condiţii, întrunit în luna august 1920 în scopul ratificării Tratatului, parlamentul ungar a scandat “Nem, nem soha!” (Nu, nu niciodată!”) decretând 4 iunie zi de doliu naţional, România “actualmente şi în viitorul apropiat drept principalul nostru duşman” şi constituind “brigăzile de luptă pentru învierea Ungariei milenare” cărora arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu îndemnul: 

“Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând în crestele Carpaţilor nordici şi să-l duceţi glorios până la Adriatica”.

În “săptămânile următoare, Comandamentul superior horthyst a pregătit planul á la longue de agresare a României vizând, după Nemeş Dezso:

 

1) încercuirea diplomatică a României (vezi lozinca “România, stat izolat”!);

2) pregătirea ideologică a populaţiei (ungureşti şi secuieşti din Transilvania);

3) consolidarea economică a Ungariei în defavoarea României;

4) creşterea prestigiului Ungariei pe plan internaţional, pe toate căile;

5) intensificarea activităţii organizaţiilor iredentiste ale minorităţilor de pe teritoriul României.

O Europă lucidă, Europa tratatelor democratice de pace, s-a exprimat atunci prin vocea preşedintelui Alexandre Millerand:

“Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi Sud. Ori aceasta ar însemna revenirea la stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreagă nu-si pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o țară nu va admite atingerea frontierelor sale”.

Într-adevăr, uitarea concluziilor de atunci, a reaprins flacăra războiului în Europa de Sud-Est.

Or, dacă Europa, prinsă cu alte probleme, gen libertatea individului, a uitat de drepturile şi de libertatea popoarelor, este cazul ca măcar noi, cei ce am beneficiat de întregul său sprijin, în numele drepturilor imprescriptibile proclamate la începutul veacului care s-a petrecut, să-i mai aducem, din când în când aminte!

 

 

prof. univ. dr. Mircea DOGARU

http://www.dacoromania-alba.ro 

Hitler: „Ungurii ne-au arătat totdeauna cea mai perfectă ingratitudine.”

 

Foto: Horthy şi Hitler

 

 

 

Hitler: „Ungurii ne-au arătat totdeauna cea mai perfectă ingratitudine.”

„Ni se atribuie intentia de a vrea sa refac grandoarea Ungariei. Pentru ce aş comite o asemenea imprudenţă? O Ungarie mare ar putea fi jenantă pentru Reich.

Ungurii ne-au aratat totdeauna cea mai perfecta ingratitudine: ei nu au nici o atenţie şi nici o simpatie pentru minoritatea germană. În ce ma priveşte, eu nu mă interesez decât de germanii mei.

I-am spus fără ocol contelui Csaki,…, regentului Horty şi lui Imredy: minorităţile germane din România şi Iugoslavia nu vor sa se întoarcă la Ungaria; ele sunt mai bine tratate în noua lor patrie.

Şi ceea ce minorităţile germane nu vor, nici Reichul nu vrea. Evident ar fi o raţiune ca noi sa-i protejăm pe unguri; ei au fost alături de noi în timpul marelui război.

Dar aceasta nu este cu totul exact. Noi am fost alături de ei, pentru a le veni in ajutor în războiul pe care Austro-Ungaria îl provocase atât de imprudent.

Daca aş fi fost la putere în 1914, eu nu m-aş fi supus pur si simplu ultimatimului Berchtold, Tisza & Co. Aş fi intervenit în negocierile dintre Austro-Ungaria şi Serbia.

Era absurd să fac razboi pentru a salva prestigiul Austro-Ungarei. Bătrânul imperiu al Habsburgilor era un anacronism, un stat imposibil de apărat.

El inteţea ura şi folosea pe unguri contra românilor, pe cehi contra germanilor, pe slovaci contra ungurilor şi aşa mai departe.

Iată de ce, cu toata originea mea austriacă eu n-am luptat pentru Austo-Ungaria. Eu am ţinut, ca german, să ma înrolez în armata germană….eu aş fi propus împărţirea Austro-Ungariei dupa criteriul etnic; germanii la Germania, polonezii la Polonia, serbii la Serbia si românii la România.

Principiul naţionalităţilor…trebuie să fie la baza oricarei ordini durabile. Este raţiunea pentru care eu nu ma voi atinge de România. Nu voi incuraja nici o revendicare contra ei, atata timp, bineînteles, cât îmi va fi permis să contez pe prietenia ei.”

Şi (tot Hitler): „Garanţiile anglo-franceze nu vă vor servi la nimic. Eu cunosc slabiciunea Dv. pentru Franţa. Cu totul alta va fi atitudinea mea daca Dv. veţi participa alături de Soviete la aceasta vastă incercuire a Germaniei pe care o prepară guvernul de la Londra.”