CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

17 noiembrie 1769 – O incursiune militară rusească în capitala Valahiei

 

 

 

 

Rusia se foloseşte de aproape trei secole de acelaşi scenariu uşor modificat, ori de câte ori vine vorba de ţările române.

 

În anul 1768, a izbucnit un nou război ruso-turc.

Nemulțumită de amestecul Rusiei, care abuza de  calitatea sa de putere protectoare pentru a se amesteca în treburile interne ale Poloniei, o parte a nobilimii poloneze s-a ridicat împotriva regelui Stanisław Poniatowski, care era susținut de țarina Ecaterina a II-a a Rusiei, formând Confederația de la Bar.

Confederația poloneză a fost înfrântă de generalul rus Alexandr Suvorov, care s-a întors apoi în ajutorul feldmareșalului Piotr Rumianțev-Sadunaiski, care suferea pierderi mari în războiul purtat de Rusia împotriva trupelor otomane.

Situația pe frontul ruso-otoman s-a schimbat în favoarea rușilor, după intrarea în luptă a trupelor aliate ruso-prusace, aflate sub comnda prințului Alexei Orlov.

În iunie 1768, armata rusă a atacat și a ocupat Bar-ul, însă cei mai mulți dintre confederații polonezi au reușit să scape, refugiindu-se în  teritoriile turcești.

Urmărindu-i pe fugari, zaporojenii din armata rusă au trecut granița în Imperiul Otoman, măcelărind populația pașnică din mica așezare de graniță, Balta.

Când vestea a ajuns la Constantinopol, ea a produs o mare tulburare; sultanul însuşi abia şi-a putut stăpâni mânia, iar ienicerii au cerut să fie trimişi numaidecât împotriva „ghiaurilor”.

În vara anului 1768, armatele marelui vizir Ali Pașa au început se concentreze în tabăra de la Babadag, din Dobrogea.

 Spre toamnă, oștile otomane, alături de alte trupe creștine (sârbi, bulgari, albanezi) au trecut Dunărea pe la Isaccea, îndreptându-se spre Hotin, unde trupele rusești ale generalului Rumianțev le-au provocat o grea înfrângere.

Cuprinsă de panică, armata otomană s-a retras în dezordine înapoi spre Dobrogea.

Noul vizir, Khalil Pasa, în disperare de cauză, a chemat în tabăra sa de la Babadag pe unul dintre faimoșii derviși rătăcitori, pentru ca atmosfera religioasă creată de mormântul sfântului Sari Saltîc Baba, să insufle soldaților devotamentul pentru cauza profetului.

În zadar însă, în a doua parte a anului 1770, turcii au fost respinși cu totul în dreapta Dunării, în timp ce armatele rusești ocupau aşezările Cahul, Ismail şi Chilia din Bugeac, apoi Benderul, Brăila şi Cetatea Albă.

Aurmat invazia armatelor ruseşti în  Tările Române.  

Baronul de Elmpt intra în Iași, în vreme ce locotenent-colonelul Karasin, trimis de generalul Rumianțev cu misiune de cercetare  în Valahia, va ocupa fără luptă Bucureştiul.

În cartea istoricului austriac Johann Christian von Engel intitulată „Geschichte der Moldau und Walachei” (1804), sunt descrise evenimentele petrecute în anul 1770 la Bucureşti  astfel:

„Rusia a crezut de datoria sa, să scape înainte de izbucnirea războiului aceste două ţări ortodoxe (Moldova şi Valahia) atât de greu apăsate şi  pe de altă parte a întreţinut în aceste ţări speranţa, pentru a putea găsi aici sprijin pentru planurile ruseşti.

Printre alte măsuri, au fost trimise în aceste ţări diverse persoane  pentru a observa starea de spirit a  populaţiei şi a aranja lucrurile, în avantajul viitoarelor campanii.

În Valahia a fost trimis un locotenent-colonel, deghizat în călugăr, care, sub pretextul vizitării mănăstirilor, a început să răspândească idei politice.

Până la urmă şi-a găsit omul în egumenul mănăstirii Argeş care era nemulţumit de secătuirea la care era supusă Valahia şi părea dispus să rişte totul pentru a o scăpa. 

Locotenent-colonelul l-a câştigat pe deplin arătându-i marile şi bunele intenţii ale ţarinei şi prin acestea i-a deschis privirea către un viitormai bun.

L-a invitat în biserică, unde au îngenunchiat împreună în faţa icoanei Maicii Domnului şi i-a cerut să jure că va păstra tăcerea.

După aceasta i-a dezvăluit adevărata sa persoană şi însărcinarea sa, i-a dat un medalion de aur pe care era gravat chipul ţarinei şi l-a încurajat să acţioneze împreună.

Arhimandritul era cât se poate de entuziast cu privire la intenţiile ţarinei şi amândoi au călătorit la Bucureşti unde şi-au căutat alţi tovarăşi. (…)

Cu atât mai uşor i-a fost arhimandritului de Argeş să câştige o partidă puternică de partea ţarinei ruse.

În fruntea acestora se găsea spătarul Pârvu Cantacuzino ca şi căpitanul arnăuţilor, iar poporul valah cerea arme ruseşti, atât de mari fuseseră progresele lor.

La începutul anului 1769 s-a strâns o armată rusă la Nistru sub comanda prinţului Galiţin, iar o alta în Ucraina sub Rumianţev.

Planul prinţului Galiţin era să îi blocheze pe turci lângă Nistru, să-i înfrângă acolo şi apoi să ocupe Moldova. (…)

În vreme ce era cucerit Galaţiul, Rumianţev se gândea şi la cucerirea Valahiei.

Până la urmă a poruncit locotent-colonelului Karasine să facă o incursiune în Valahia cu câteva sute de oameni.

Pe drum i s-au alăturat mai mulţi valahi şi astfel cu un corp de doar 400 de oameni a intrat în noaptea de 17 noiembrie 1769 în Bucureşti şi a mers direct la palatul principelui, condus de arhimandritul de Argeş şi de Cantacuzino care şi-a luat acum titlul de general rus.

Garda domnească era alcătuită din arnăuţi (mercenari de origine albaneză), nu s-a opus.

Principele Grigore al III-lea Ghica ( domn în perioada  28 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769) a sărit gardul grădinii palatului şi a reuşit să se ascundă în magazia unui negustor care l-a adăpostit două zile.

După aceasta au fost jefuite palatul principelui şi întreg oraşul; toţi turcii care au fost găsiţi au fost tăiaţi în bucăţi, însuşi arhimandritul, cu medalionul la gât şi două pistoale la brâu a fost ocupat cu astfel de treburi.

Cuvântul „stupai, stupai” (în rusă „înainte!”) răsuna prin toate străzile şi pieţele Bucureştiului. În a treia zi a fost descoperit principele, care a fost dus prizonier la Iaşi şi apoi în Rusia. Acum a devenit Valahia teatrul principal al războiului ruso-turc.”

Până la 10 iulie 1774 s-a instaurat o administraţie militară rusească.

Împărăteasa Ecaterina a II- a cerea anexarea celor două prrincipate române  la Rusia, sau cel puţin independenţa lor, cu gândul de a le anexa într-un viitor apropiat.

Aceste cereri nelinişteau însă Austria şi Prusia, care se opuneau dorinţelor ruşilor de expansiune spre sudul Europei.

Înfrângerea trupelor otomane a urmat peste tot, în Ucraina, Siria, Egipt și  în bătălia navală de la Çeșme.

La data de 21 iulie 1774 Turcia s-a văzut obligată să semneze cu Rusia tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (astăzi, satul Kainardja din Dobrogea de Sud, în Bulgaria).

 

 

 

 

Gravură contemporană a păcii de la Kuciuk Kainargi

 

Foto: Gravură contemporană reprezentând tratativele de pace de la Kuciuk Kainargi din 1774.

 

Prin Tratatul de Pace de la Kuciuk – Kainargi, Moldova şi Muntenia rămâneau sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoştea dreptul de control şi de apărare a populaţiei acestora contra abuzurilor turceşti.

A  fost începutul protectoratului Rusiei în Principatele Române, care, prin consulii săi de la Iaşi şi Bucureşti, exercita un control permanent şi se amesteca necontent în toate problemele care le priveau.

În evenimentele de mai sus pot fi recunoscute toate principiile aplicate de zeci de ori de imperiul rus – şi nu doar românilor.

Nu este nimic nou, mai trebuie doar ca aceia care au ajuns să îi conducă pe români să cunoască istoria şi să tragă concluziile corecte.

Plus detaliul esenţial: conducătorii să dorească să facă ceva pentru poporul pe care îl conduc.

 

 

 

 

Surse: 

 

https://cazacidobrogeni.wordpress.com/cap-iv/

 

https://www.timpul.md/ George Damian/cum-actioneaza-imperiul-rus-in-tarile-romane 

22/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: