CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O analiză a celor 150 de ani de istorie românească. Din minciună în minciună după 150 de ani de minciună 

 

 

 

 

Din minciună în minciună după 150 de ani de minciună 

 

 

Carol I de la întronare pâna la Războiul de Independență

Carol I-ul a a avut cea mai lunga si mai eficienta domnie din istoria romanilor, este un cliseu? Este, dar un cliseu care nu poate fi dezmintit prin fapte. In acest mod a fost vazut Carol de contemporanii lui? Nici vorba!

Generalul Theodor Vacarescu in memoriile sale publicate in 1914, ca omagiu postum adus suveranului disparut relateaza:

“Romania moderna a debutat cu o cearta intre ambițiosii locali, cu un monarh depresiv si resemnat si in final, cu o republica de toata frumusetea la Ploiesti.“

Titu Maiorescu descrie in cartea lui Istorie politica ai primiilor ani ai domniei ai viitorului rege Carol I:

„Adevarata greutate a situatiei interne era lipsa oricarui simtamant dinastic la poporul roman, deprins de atatea generatii cu domnii efemere, indiferent la desele schimbari ale indivizilor de la tron, mai indiferent acum in urma rasturnarii lui Cuza-Voda” de  “Monstruoasa coalitie” (n.r. unirea dintre conservatori si liberali pentru detronarea lui Cuza) [vezi Istoria politică a României sub domnia lui Carol I editie de Stelian Neagoe, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994]

Majoritatea timpului domnia lui Carol a fost o lupta continua intre vechi si nou intre moravurile fanariote intradacinate in elite si poporul roman si tendintele reformiste ale suveranului. Cauza adânca a faliei care a marcat primii ani ai domniei lui Carol I a fost si alta: liberalii (generatia 1848, “rosii”, care in zilele noastre ar fi trecut drept stangisti fara cusur) nu depasisera faza revolutionara, ei inca doreau multe lucruri pe care nici ei nu stiau cum sa le exprime sa nu discutam de implementare. Colac peste pupaza, reactionarii doreau o restaurare . Theodorian-Carada, completandu-l pe Maiorescu in “La centenarul primului rege”, scria:

“In 1866 traiau inca sase fosti domnitori si vreo 20 de beizadele, fiecare cu ambitiile si sperantele sale”.

Carol-1Cum naiba sa te impaci cu totii si ce poti sa le oferi? Si ce ambitii! Alexandru Ioan Cuza, de pilda, a fost ales deputat (de doua ori), in absenta si insusi Carol I l-a rugat sa revina din exil, asigurandu-l ca va fi posibila o colaborare intre ei. Cuza, insa, nu a revenit. Ca sa castige increderea scenei politice romanesti, Printul Carol ( inca nu era rege, fiind incoronat numai in 1881) a facut tot ce a putut ca sa se adapteze flusturatica protpendada mioritica, imbracand pana si haina mondenului, dand baluri si receptii, a fost prezent, s-a afisat. O stim asta din insemnarile sale zilnice (Carol I al Romaniei, Vol-1 1881 – 1887 Vasile Docea; 2007 Polirom ) si din corespondenta relatata in jurnalul intim il vedem pe tanarul Carol deprimat cerand sfatul tatalui sau, care l-a povatuit intotdeauna sa lupte pana la capat, asa cum a fost invatat: un Hohenzollern nu renunta niciodata!

Apogeul disensiunilor intre tanarul print si politicienii timpului, un fel de culme a disputelor de cafenea, este august 1870, cu proclamarea “Republicii de la Ploiesti”. Trebuie insa de mentionat lipsa de stabilitate a polichiei romanesti si lipsa vointei de a respecta constitutia promulgata chiar de ei. De consemnat succesiunea guvernelor: intai liberalii, sub conducerea lui Constantin Al. Cretulescu, cu Ion C. Bratianu la Interne, apoi un Guvern Stefan Golescu, urmat de un Guvern Nicolae Golescu, plus un Cabinet Dimitrie Ghica si un Guvern General Alexandru G. Golescu. Dupa cinci guverne in patru ani, RepPloiesti-1august 1870 i-a prins pe romani cu un Cabinet condus de conservatorul Manolache Costache-Epureanu. Instalat in aprilie 1870, conservatorul Manolache Costache-Epureanu se remarcase ca unul dintre cei mai acerbi critici ai Legii Agriculturii, data pe vremea lui Cuza. Interpelat de Kogalniceanu, care i-a batut obrazul, amintindu-i ca detinea functia de ministru in perioada de glorie a Domnului Unirii, liderul conservator a raspuns cu cel mai neobrazat tupeu romanesc, ca nu mai era acelasi. Tara, tara, domnule!, se schimbase si oamenii trebuiau sa fie altii, noi.

Apogeul nemultumirilor populare, atatate de presa si de politicienii versati impotriva lui Carol I includea si “Afacerea Strousberg” (un fel de Bechtel al vreumurile acelea legat de concesionarea constructiei de cale ferata Bucuresti-Roman unui consorțiu prusac) si stabilirea unei rente prea mare pentru sotia Principelui Carol, Elisabeta de Wied (Carmen Sylva).

Marii eroi ai istoriografiei romanesti – Ion C. Bratianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada si multe alte figuri istorice au vrut sa îl debarce pe Carol I. Cum sa spunem noi astăzi, era mult prea dornic sa reformeze și mult prea serios pentru elitele noastre. Adica un fel de divorț din cauza divergențelor de caracter.

Carol-1AContextul internationalal al hilarei “Republici de la Ploiesti”: razboiul franco-prusac inceput in 1870, despre care “liberalii rosii” credeau ca se va termina cu victoria Parisului, alimentati fiind de stirile mincinoase publicate de ziarele vremii care erau cel putin la fel de manipulatorii ca Antena 3 a zilelor noastre.

Conflictul franco-german s-a sfarsit in 1871 cu Kaiserul  Wilhelm I al germanilor incoronandu-se in „Sala Oglinzilor” la Versailles! Cine sa anticipeze asta la marginea Europei, unde ziarul lui C.A. Rosetti, “Romanul” (n.r. “Romanulu”, in limba de la 1870), falsifica starea de facto de pe front in cronicile trimise din Franta. Varanul ar putea invata de la el, credeti-ma!

Colonelul Alexandru Candiano-Popescu “geniul militar” scria in memoriil;e sale (o capodopera a minciunii – Ponta nu a fost primul si nici ultimul) ca a in tara majoritatea covarsitoare a populatiei si a elitei era pro-Franta si ca in contextul unei victorii a Parisului s-a considerat ca nu e bine sa ne prinda pacea cu print prusac pe tron: “La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Daca izbuteam, ne-am fi blestemat izbanda”, scrie cu usurare colonelul, ani mai tarziu, fericit ca propria revolutie esuase lamentabil.

Candiano-Popescu a devenit, ulterior, dintr-un radical anti-Carol un apropiat al Regelui, caruia militarul-poet i-a scris chiar si ode exaltate, reprezentative pentru spiritul personajului:

„Te-am vazut intaiu`n pilde si`n a legei aparare,
Mare`n sfat si`n batalii, si-a Romanului urare,
Este: «Tu, Carol Cel Mare,
Al romanilor sa fii»”. (He, He, Paunescu nu a fost nici el primul)

Publicist, dar si razboinic, Candiano s-a remarcat in Razboiul de Independenta fata de Imperiul Otoman, participand la cucerirea Grivitei. A luptat, a murit cu ei de gat – la figurat, desigur – pentru Rege. Ca sa vezi domle cat a fost romanul impartial in toate timpurile!

Ion Luca Caragiale a scris  in 1896 despre hilara “Republica de la Ploiesti” in “Boborul” si “Conu Leonida fata cu Reactiunea” :

“In secolul nostru s-a nascut si s-a sfarsit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric constiincios sa-l piarza din vedere. Voi sa vorbesc despre Republica de la Ploesti, un stat care, desi a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagina celebra in istoria contemporana”.

Ce credeau Politicienii in “Republica de la Ploiesti”: Manolache Costache-Epureanu fostul premier vazut de Candiano:

„Acest copilaros barbat de stat, care trecea cu o usurinta nemaipomenita de la starile cele mai retrograde la ideile cele mai inaintate, destept, dar fara judecata, gata sa darame o situatie pentru a spune o vorba de duh, un incurca treaba cu tendinte reactionare, acest barbat era emblema cea mai potrivita a acelei epoci flusturatice si fara scrupul in care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constitutia, vorbind foarte des de dansa, cautand insa a lega Tara la ochi, ca sa nu-i prinza in apucaturile lor flagrante, calcatoare a pactului nostru fundamental“.

Carada, “șeful ocultei” vazut de Candiano:

“Ziarist meșter, capabil mai cu seama pe taramul financiar, fara lipici, nici la vorba, nici la fire, revolutionar de cabinet, fara insa sa aiba curajul de a infrunta primejdia in zile de grea cumpana, cu autoritate asupra celor ce-l inconjoara de aproape, fiind cinstit si cu o mare putere de munca, cumpatat, temperament de rector, integru, neam de turc , scoala bizantina, el e solul trimes de comitetul din Bucuresti ca sa ridicam steagul revoltei. Mai tarziu ridica Banca Nationala si fuse seful ocultei (n.r. – Masoneria)“.

Guvernul i-a arestat pe complotiști, inclusiv pe generalul Golescu si pe bătranul Ion Brătianu. Planul a fost asa: miscarea ar fi trebuit sa izbucneasca simultan in sapte localitati (in afara de Ploiesti – la Craiova, Bucuresti, Tecuci, Braila si Buzau). Complotistii mizau pe trupele de la Furceni, masate undeva intre Tecuci si Focsani. Si de acolo, de la Furceni, spre Capitala!

Miza era clara: detronarea Principelui Carol si numirea unei Regențe. Problema a fost ca ofiterii de la Furceni erau tare “obositi” dupa o agapa reusita cu vin si dame!

“Românul” (Romanulu) lui Rosetti si Antena 3 a timpurilor trecute –

“7 ore jumatate sera. Unu calatoru, trecandu prin Ploiesci, si sosindu in acestu momentu la Bucuresci, ne face urmatoarea narare asupra celor petrecute la Ploiesci: Astazi, la ore 3 dimineata, toti cetatianii ierau in piciore, facea se vibreze aerulu tacutu alu noptii, prin resunetele sele infioratore. Mare adunare de poporu pe strade si pe pietele principali. Poporulu proclama … nu cutezamu a spune ceea ce ni se raporta, de atata mare gravitate ni se pare. Acestu poporu, coprinsu, ni se dice, d`unu ientusiasmu freneticu, n`are arme pentru a se apara d`unu atacu eventuale. Pentru a si le procura, ele navalescu in casarma dorobantiloru care ni se apara si se armeza cu armele loru. Prefectulu este arestatu. D. Candianu, in capulu miscarii cu alti cetatiani insemnati, este proclamatu prefectu. In acestu momentu, oscirea tramisa din Bucuresci trebuie sa fi sositu in orasulu care a proclamatu ua noua stare de lucruri in Romania. Ce se petrece ore?”

„Romanul” lui Rosetti (care lipseste din tara 15 zile dupa „Republica”) se repliaza din nou si anunta , pe 13 octombrie, ca in intreaga Europa tronurile se clatina: “Tremurati monarhi! Ora vi se apropie!”.

Continuand sa se replieze ziarul a publicat si concluziile Ministerului de Interne cu privire la “Miscarea de la Ploiesci”:

“De la unu timpu incoa din mai multe judete de dincoa de Milcovu precum si din capitala, guvernulu avea informatiuni asupra agitatiuniloru ce se pregateau in acele localitati si mai cu sema in Romania mica, pe unde, de catre agentii ce se purtau din locu in locu, se respandeau sgomote cumu ca in curendu starea de lucru urmeaza a fi curmata”. Guvernulu, cu aceasta ocasiune, a avutu satisfactiunea de a constata zelulu si activitatea de care a datu probe sefii ostirii cari au luatu parte la restabilirea ordinei si mai cu deosebire dd. maiori Polizu si Gorjenu precum si devotamentulu trupei. Asemenea se adreseaza multumiri corpului telegraficu si in specialu dlui Iuliu Filipescu si amploatiloru de la Ploiesci dnii Iorgulescu si Constantinescu; “

Un fel de epilog al “Miscarii de la Ploiesci” – La 23 mai 1871, Carol tinea un discurs la deschiderea sesiunii extraordinare a Parlamentului:

„Adevarata libetate n-are nimica de-a face cu neregula si anarhia: făra datorii nu exista drepturi, fara ordine nu-i libertate”

In 1877, Principele Carol si-a condus tara spre independenta, luptand eroic in razboi, a rostit celebra “Asta-i muzica ce-mi place!” pe cand bubuiau tunurile, mirosea a praf de pusca si mureau pentru tara dorobantii si a fost incoronat rege, la 10 mai 1881, purtand pe cap o coroana faurita din oțelul unei piese de artilerie capturate la Plevna. A domnit până în 1914.

Cam asa a început domnia marelui rege al românilor!

 

 

 

 

Fripturism si interese

 

 

 

Cine acuză elitele si clasa politica actuala trebuie sa priveasca putin la istoria României a ultimului secol pentru a intelege ca multe nu s-au schimbat si că de fapt s-a pastrat un status-quo pe care nici perioada comunista nu a reusit sa-l demoleze. Multi au fugit, altii au tradat, o minoritate a murit tradata ticalos si o majoritate a fost “colorata in roșu” – domnii devenind tovarași.

La inceputul secolului XX, primul rege al românilor domneste deja 34 de ani, renuntand sa-si inteleaga supusii si guvernand peste capul lor ca singura Politicieniiposibilitate de a supravietui in mijlocul unui popor pe care nu l-a inteles niciodata.

Citind memoriile perioadei am capatat impresia ca acest prim rege al romanilor i-a iubit mai mult pe analfabetii, cei fara de sperante in mai bine, decat pe domnii cu joben cumparat in pravaliile Marelui sau Micului Paris.

Ultimii ani din viata lui Carol sunt creionați cu un talent desavarsit de doi contemporani. Primul, un om care nu l-a cunoscut personal niciodata, si al doilea, care i-a fost confident si unul din putinii oameni care i-au cunoscut framantarile la sfarsit de viata.

Primul a fost I.L. Caragiale, care nu poate fi acuzat de de un “carlism” accentuat si al doilea a fost Alexandru Marghiloman, politician conservator, mare mosier (unul dintre cei mai bogati romani ai timpurilor trecute), prim ministru si apropiat al regelui Carol.

Caragiale finaliza un eseu extraordinar (Din primăvară până’n toamnă) pe care l-am publicat acum cativa ani (si il republic astazi):

Cele două facţiuni se pot perinda la putere an de an, spre a decreta pe ‘ntrecute fel-de-fel de paliative; răul va rămînea; va coace, cu cît mai năbuşit cu atît mai profund, şi va isbucni periodic şi din ce în ce mai grozav,pînă la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvîrşit desastru – fiindcă despotismul bizantin al oligarchiei de strînsură nu mai poate fi de suferit.

Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mîine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeiaşi nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face… El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări – Regele.

Da, El ar putea… dar ar trebui să şi vrea…

Deci, de fapt, Caragiale nu a vazut nici o alta solutie decat trecerea la o monarhie absoluta pentru un timp pentru a curata puroiul social si a inlatura madularele bolnave ale elitelor si a clasei politice mioritice. Caragiale a inteles atunci ceea ce intelegem si o majoritate astazi” “El ar putea… dar ar trebui să şi vrea…” Din nefericire, astazi NU mai exista nici macar un EL!

Alexandru Marghiloman ne povesteste in vestitele lui “Note Politice” (republicate in trei volume de Editura Scripta, Bucuresti,1994-96) cum Regele Carol nu a reusit sa inteleaga niciodata cum s-a putut ca tocmai Ion Bratianu, care negociase urcarea sa pe tron, conspirase in vederea rasturnarii sale. Pentru el a fost o enigma pana la sfarsitul vietii lui. Tot Marghiloman descrie o conversatie intre el si rege la inceput de secol XX:

“Aseara balul Curtii. Dupa supeu, lunga intretinere cu Regele, care se retrasese spre colt pentru a putea vorbi in libertate. Afirmatiune ca guvernul este asa de slab ca nu ai decat sa sufli pe dansul pentru a-l vedea picand. Nemultumire adanca de faptul ca influenta franceza redevine la moda, ca ofiterii se trimit iar in Franta. ‘Situatiunea mea e grea, Franta ne-a dat totdeauna cu piciorul’”.

Paranteza: Marghiloman a ramas in istorie si pentru doua fapte ciudate chiar daca sunt de ordin monden. Sotia lui, Elisa Stirbei, nepoata domnitorului Barbu MarghilomanStirbei si sora Printului Barbu Stirbey, a divortat de Marghiloman si a facut “traseism politic” căsătorindu-se cu Ion I. C. Brătianu. A doua fapta a fost “inventarea” celebrei cafele care ii poarta numele – „un marghiloman“, „două marghilomanuri“ sau „o marghilomană“.

După Primul Război Mondial, la Capşa, rafinaţii aristocraţi cereau „un marghiloman“, „două marghilomanuri“ sau „o marghilomană“. Tot în acele vremuri, la Hanul lui Manuc, în „Sala Domnească“, unde aveau loc baluri mascate şi serate mondene, la care se serveau platouri cu peşte sau cu felii de friptură rece de mistreţ, însoţite de vin alb sec şi vin negru, cafeaua Marghiloman era la mare cinste.

„Marghilomana“ este o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în ceşti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de „filigeană“. Cafeaua se fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni. În filigeană, boierul Marghiloman adăuga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin. Astăzi, există mai multe feluri de a prepara această cafea, nelipsit din toate fiind romul sau coniacul. La foc mic, se pun la fiert într-un ibric 100 ml de coniac şi două linguriţe de zahăr. Când amestecul dă în clocot se adaugă şi trei linguriţe de cafea. Se trage ibricul, se acoperă şi, după circa 2-3 minute, când cafeaua cade la fund, licoarea rezultată se pune într-o ceaşcă. [Historia – Martie 2011]

Reteta pe care am mostenit-o eu de la bunicul meu carciumarul, nu se baza niciodata pe coniac (prea volatil, zicea mosul meu), ci numai pe rom (daca este de gasit, atunci cubanez). Moșul meu o pregatea intotdeauna într-o ceaşcă cu apă, care se pune la fiert, tot în ibric, cu o linguriţă de zahăr. Când apa dă în clocot, se adaugă romul şi cafeaua. Inteleg ca ambele retete erau servite cu un trabuc bun. Inchid paranteza.

Regele Carol I a fost si a ramas intotdeauna rege al Romaniei, dar ramas toata viata un german. Ultimul consilu de coroana din vara lui 1914, care a hotarat mentinerea tarii in stare de neutralitate, a fost o victorie amara a lui Carol care a reusit pentru un timp sa tina tara in afara razboilul declansat in Europa. Dorinta sa de a alatura Romania Germaniei, contra Frantei si Rusiei, nu fusese acceptata. Dar regele a murit intr-un fel sau altul impacat ca poate testamentul lui politic o sa fie respectat. Marghiloman il viziteaza pe rege mentionand im memoriile sale ultimele cuvinte profetice ale batranului rege:

“Fiecare om politic isi creeaza dreptul de a face politica lui personala cu strainatatea. Romanii au fiecare politica lor externa”.

FerdinandZiua urmatoare, la 10 octombrie, Carol se stingea din viata, dupa 48 de ani de domnie. Testamentul sau politic avea sa fie ignorat de succesorul sau Ferdinand prin intrarea in razboi alaturi de Franta si Rusia, produsa in vara lui 1916. Dupa acest eveniment, fiecare dintre romanii cu pozitie si relatii din tara patronata odata de Carol avea sa-si creeze propria politica externa.

Cu cat razboiul inainta in Europa presiunile asupra Romaniei se inteteau si deveneau mai puternice. Clasa politica si intelectualitatea erau profund divizate, Romania rurala – covarsitor majoritara – era profund dezinteresata de cauza Unirii. Taranii romani erau ingroziti de perspectivele razboiului – pentru ei razboiul insemna concentrare, rechizitii si pierderea recoltelor.

Constantin Argetoianu noteaza in memoriile sale cateva impresii din ultima campanie electorala sustinuta inainte de intrarea in razboi:

“N-am putut deștepta interesul taranimii pentru cauza nationala. Satele sunt indiferente si ostile razboiului, care se rezuma in doua notiuni: concentrare si rechizitii”.

Argetoianu intuia corect oroarea provocata de ideea de a merge pe campul de lupta, chiar si pentru cauza reintregirii Romaniei.

Disputele dintre germanofili si germanofobi aveau la baza disputa dintre doua optiuni teritoriale, pe care elitele romanesti nu le vedeau ca posibile in acelasi timp. Germanofilii propuneau o alianta cu Germania, visand la posibilitatea recuperarii Basarabiei. Germanofobii, sustinatorii intrarii in conflict de partea Frantei si a Rusiei, isi doreau unirea cu Transilvania. Nimeni nu concepea ca ambele optiuni sunt deschise romanilor.

Petru Carp sustinea sus si tare ca “Nu se face politica mondiala cu partide”, sperand intr-o iesire de ultima clipa a regelui de sub influenta liberalului Ion I.C. Bratianu. Titu Maiorescu, germanofil la randul sau, iesea de la Palatul Regal dupa o audienta la Regele Ferdinant, zicand: “Totul este pierdut. Regele i-a inselat pe toti. Isi face un titlu de glorie din sacrificiul de a-si calca cuvantul si de a uita ca e german”.

Relateaza Alexandru Marghiloman in memorii:

“Ferdinand anunta ca a decis impreuna cu Guvernul Bratianu intrarea in razboi de partea Antantei. Carp e extrem de virulent: ‘A merge cu Rusia este a izbi in interesele tarii si in continuitatea dinastiei. Doresc sa fiti invinsi, pentru ca victoria voastra ar fi ruina tarii’. Ne sculam. Regele se apropie de Carp si ii reproseaza cu dulceata cuvintele spuse. Carp comite greseala sa le menție. Bratianu ii spune: ‘Atunci ia-ti fiii inapoi si da-i in armata germana’. Regele lacrimeaza cam des. […]”.

GermanofiliiLucian Boia, in cartea lui fundamentala “Germanofilii”, menționa cu sarcasm “pâna sa inceapa razboiul, toti oamenii politici romani erau germanofili”.

Boia subliniaza un lucru interesant: toate planurile de campanie ale Marelui Stat Major din 1914 erau concepute exclusiv in ipoteza unor razboaie cu Rusia sau Bulgaria.

Nimeni nu-si pusese vreodata problema la Bucuresti ca România s-ar putea bate cu armatele Berlinului, deși sentimentele generale in cadrul Armatei erau aproape totalmente francofile.

Elitele culturale aratau cam asa:

Germanofilii – sunt Grigore Antipa, Tudor Arghezi, Jean Bart, Martha Bibescu, Fratii Caragiale (Mateiu si Luca), Gala Galaction, Dimitrie Gerota, Constantin Giurescu G. Ibrãileanu, Vasile Pârvan, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici , Constantin Stere, Dem. Theodorescu, Nicolae Tonitza, George Topîrceanu a fost acuzat si George Cosbuc.

AtlantistiiAntantistii – sunt Octavian Goga, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Alexandru Vlahuta, Ion Agarbiceanu sau Victor Eftimiu.

Opțiunile sunt atat de antagoniste si ura atat de mare incat gazetele romanesti, publicate la Bucuresti si Iasi, trec la o violenta verbala plina de invective aproape de injurii si blesteme rar intalnite pana atunci. Eugen Lovinescu publica in septembrie 1916 “Revista idealista” un text in care deplange lipsa lagarelor de concentrare, utile pentru a interna populatia germana din Bucuresti.

Opuzantul germanofil Tudor Arghezi Arghezi îl ataca pe Take Ionescu in aprilie1915, scriind: “e un maimutoi, minte ca o prostituata cu lacrimi autentice, pe obraji”si antantisti sunt “ fiinte tampite si mocirloase”. Probabil cel mai dur se va dovedi, insa, in noiembrie 1917, cand scrie in “Gazeta Bucurestilor”:

”Transilvania, pe care cafenelele din Bucuresti o anexasera cu mult inainte de declansarea razboiului, nu mai ispiteste nici iluziile bucatarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de imparateasa, fagaduita de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formeaza idealul de gateala solemna decat al vreunei printese de ospiciu”.

Textul acesta, printre altele, avea sa-i aduca lui Arghezi o condamnare la inchisoare dupa terminarea razboiului, in procesele derulate impotriva celor catalogati ca “tradatori de patrie”.

Despre epilogul acestei campanii si altele intr-un articol viitor.  

 

 

 

 

 Surse:

 

https://politeia.org.ro/magazin-istoric/din-minciuna-in-minciuna-dupa-150-de-ani-de-minciuna-1

https://politeia.org.ro/magazin-istoric/romanii-din-minciuna-in-minciuna-dupa-150-de-ani-de-minciuna-2/

 

 

08/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

14 martie 1881 – Parlamentul român a votat transformarea României în regat. VIDEO

 

 

 Acum 137 de ani, la 14 martie 1881, Parlamentul a votat Legea prin care România devenea regat. Prinţul Carol I a primit pentru sine şi pentru urmaşii săi titlul de rege al Românei, fiind încoronat la 10/22 mai 1881.

În urma proclamării regatului, România şi-a consolidat poziţia în sistemul relaţiilor internaţionale, în special în Europa, dând în acelaşi timp un impuls mişcării de emancipare naţională a românilor de dincolo de Carpaţi

 

 

 

Un principe german pentru România

 

În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu, ajuns la putere după abdicarea silită a principelui Alexndru Ioan Cuza  din noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot urma să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe („domn”, sau „gospodar”) al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România).

Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea.

Termenul „plebiscit” trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori din aproximativ 4.400.000 locuitori). În defavoarea lui Carol fuseseră exprimate împotrivă doar 2248 din voturi.

Pe 10/22 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern a depus jurământul pe legile țării în Dealul Mitropoliei din București în faţa mitropolitului Ungrovlahiei, Nifon  şi a unei mulțimi entuziaste de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul domnitor. 

Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.

Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al României.

 După depunerea jurământului, domnitorul a numit imediat un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.

 

„Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea”.

Carol I

 

La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.

  Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, Carol I  va rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când a fost proclamat primul rege al României.

„Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o cestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat” .

Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” .

Întrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881) , festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.
Puterile europene vor recunoaşte necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă sugerând Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României.

Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena.

Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877.

Deşi modest , ceremonialul încoronării a reuşit să impresioneze opinia publică.

În dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – se va îndrepta de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă.

În fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.

La ora 12,00, întregul cortegiu sosea la Mitropolie, unde era întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat.

Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere.

Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde va fi rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I.

„Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică.

(…) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui” .

După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”.

Festivitatea va fi urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei.

Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.

 Domnia lui Carol a reprezentat o etapă importantă în istoria ţării noastre. Reprezentant al unei dinastii nobile europene, acest prinţ prusac a preluat tronul unei ţări aflate în criză: ameninţată din exterior cu desfacerea unirii, afectată în interior de neînţelegerile şi diferenţele de opinii dintre oamenii politici.

În timpul celor 48 de ani de domnie, cea mai lungă din istoria statelor româneşti, a reuşit să schimbe faţa României. A scos ţara din “apăsătoarea şi înjositoarea suzeranitate turcească” şi a transformat-o într-un stat de prim rang în estul Europei. 

Perioada 1866-1914 a însemnat o etapă de mari progrese pentru România, atât în plan politic, economic şi social, cât şi în plan demografic şi cultural.

România a intrat într-un amplu proces de modernizare: industria naţională s-a dezvoltat, au fost construite căi ferate, gări, porturi, a fost realizat un sistem naţional de apărare, armata a fost modernizată, economia a cunoscut o importantă dezvoltare, au fost construite clădiri noi, impozante – Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880, Ateneul Român.

Foarte mulți istorici consideră că Regele Carol I  poate fi considerat unul dintre părinţii fondatori ai României. Și asta pentru că statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I.

Moștenirea lăsată de Regele Carol I este mult mai bogată decât cea prezentată în manualele de istorie, care insistă pe dobândirea independenței.

  Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări, însă tot Regele Carol I este cel care a unit Dobrogea cu ţara, iar mai târziu, în 1913, Cadrilaterul. 

Ca o consecință a prieteniei cu Franz Jozef, Regele Carol I al României a obținut și grațierea liderilor românilor ardeleni, condamnați la închisoare ca urmare a Procesului Memorandiștilor, ținut la Cluj. Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal.

Regina Victoria a Marii Britanii, bunica viitoarei Regine Maria, l-a tratat de asemenea cu un respect deosebit.

Tot în timpul domniei sale, în 1866 România a dobândit una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri, care a avut ca model constituţia Belgiei.

Un alt obiectiv, urmărit cu multă consecvenţă de către Regele Carol I, a fost dezvoltarea economiei româneşti. Din acest punct de vedere, de la venirea sa în Principate, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse.

Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri.

Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an, ceea ce era, să recunoaştem, o performanţă cu totul remarcabilă.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare.

Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar, treptat, şi substanţa modelului european-occidental.

 În plan instituțional, câteva dintre reperele României au fost create cu ajutorul implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României. De asemenea, Regele Carol I a creat LEUL- moneda naţională.

Deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, Carol I s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

Domnia lui Carol I nu a fost scutită de tensiuni. El s-a confruntat cu răscoale țărănești, cu venalitatea clasei politice din București, cu două războaie, cel de Independență și cel Balcanic, sau cu episoade precum cel al proclamării ridicolei republici de la Ploiești.

Un moment dureros a fost moartea Principesei Maria, singurul copil al Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta. Însă Regele Carol I a învins toate aceste piedici. 

Deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, Carol I s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

 

 

 

Carol I – Principele de otel al Romaniei

A decedat la 10 octombrie 1914, în castelul Peleş din Sinaia, și este înmormântat în necropola regală de la Curtea de Argeș.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i

http://www.descopera.ro/cultura/4289075-carol-i-principele-de-otel-al-romaniei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen

14/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: