Fenomenul glorificării trecutului sovietic și manifestarea sindromului Stockholm în rândurile cetățenilor R.Moldova

Dacă urmărim comportamentul unei bune părţi a moldovenilor de peste Prut după 1991, anul declarării Independenţei R. Moldova, atitudinea lor faţă de fostul imperiu sovietic şi comunişti, faţă de atrocităţile şi crimele fostului regim, care i-au afectat în bună măsură şi pe ei, cred că suntem în drept să vorbim despre un aşa-zis „sindrom basarabean”. Ca să înţelegem ce înseamnă şi cum se manifestă acest „sindrom basarabean”, este nevoie să revenim la un alt sindrom, numit „sindromul Stockholm”. 

Fenomen numit „sindromul Stockholm”,al cărui nume provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei când jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile (între 23 şi 28 august 1973). În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze… Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia suedeză în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.

Psihologii explică „sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Tradiţional, se consideră că „sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte – îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni (membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare).

 Despre efectul „sindromului Stockholm” putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi scrie jurnalistul Constantin Tănase în publicația https://timpul.md. de la Chișinău.

Cazul basarabenilor este edificator în acest sens: teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele basarabenilor şi de aceea, în limbajul „sindromului Stockholm”, ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul.

Cel mai edificator exemplu în contextul dat este comportamentul unor foşti deportaţi şi al unor urmaşi ai acestora: fiind deportaţi de comunişti, ei votează cu comuniştii… La nivel de psihologie colectivă, funcţionează „mecanismul defensiv” – aceştia se conduc de principiul „să uităm ce a fost, mai rău să nu fie…”.

Asistăm astfel la fenomenul blocării memoriei istorice, care conduce şi la blocarea viziunilor de viitor – moldovenii nu vor să fie mai bine, ei vor să nu fie mai rău. Nostalgiile moldovenilor pentru „raiul din URSS” sunt o manifestare a „sindromului Stockholm”, devenită cu timpul parte a psihologiei naţionale.

Într-adevăr, cu un trecut în care sute de mii de oameni au murit în timpul deportărilor staliniste și a foametei organizate, în Republica Moldova încă se mai manifestă nostalgia trecutului, iar o parte a societății de aici regretă dispariția Uniunii Sovietice.

Disonanța cognitivă a devenit tot mai evidentă de la începutul războiului din Ucraina, în condițiile în care unele voci chiar au susținut agresiunea Rusiei în țara vecină.

La toate acestea se adaugă și miile de moldoveni care au participat pe 9 mai la o paradă în care simboluri propagandistice imperiale rusești interzise prin lege, au fost puse la loc de frunte.

Istoricul Ion Xenofontov explică într-un articol publicat de https://agora.md,cum poate fi interpretat acest fenomen.

Esența regimului sovietic a fost una de sorginte totalitară. Toate regimurile totalitare își legitimează puterea printr-un discurs militar propagandistic, despre cetatea asediată- statul sovietic care, așa cum spunea și Stalin, are adversari, adică se luptă întotdeauna cu cineva: „Tovarăși avem dușmani interni, tovarăși avem dușmani externi”.

Dacă în regimurile fasciste sau naziste se pune accentul pe a căuta dușmani în afara cetății, în regimul totalitar sovietic se punea accent și pe a căuta dușmani în exterior, „imperialiști” le spuneau ei, dar și dușmani în interior”, spune istoricul Ion Xenofontov. 

Frica și propaganda erau instrumentele cu care cetățenii erau manipulați să trăiască și să procedeze în modul în care le dicta regimul. 

„Acest sindrom Stockholm, când victima îndrăgește călăul, este descris de psihologi în contextul unei situații individuale, care poate fi extinsă și asupra unei întregi populații. Un popor întreg poate să sufere de acest sindrom de venerare a răufăcătorului care ți-a distrus valorile, viața”, a menționat istoricul. 

„Cine uită istoria, riscă să o repete”

Un alt fenomen răspândit la nivel de societate este memoria selectivă, atunci când anumite acțiuni ale regimului sovietic sunt elogiate, făcându-se abstracție de crimele care au avut loc în aceeași perioadă.

Moscova, 23 august 1939. Ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov și omologul său german Joachim von Ribbentrop, semnează Pactul Ribbentrop-Molotov (foto).

În mod oficial prezentat ca un pact de neagresiune, acordul includea de asemenea, un protocol secret care împărțea Europa de Nord și de Est în sfere de influență germană și sovietică.

Drept urmare, regiunile Basarabia și Bucovina de Nord din România au fost ocupate de sovietici. 

Circa 70 de mii de basarabeni au decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, însă și după încheierea acestuia, populația a fost supusă represaliilor, deportărilor și foametei organizate care au luat viețile a sute de mii de oameni. 

Numărul celor care au murit în RSS Moldovenească de foame și boli în perioada decembrie 1946 – august 1947 variază, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au decedat, altele menționează că ar fi decedat circa 300 de mii de oameni. 

„Stalin, dar implicit și statul totalitar sovietic, a știut că își poate menține puterea în contextul în care genera frică, umilință, nesiguranță. Chiar în perioada de apogeu și relativă stabilitate a statului sovietic se alimenta aceasta frică.

Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947, a fost organizată pentru a băga frica în oameni: „Uitați-vă nu avem siguranță și așteptăm ajutorul autorității supreme”, în cazul de față a lui Stalin, a spus istoricul. 

Totodată, populația din Basarabia a fost supusă deportărilor, care au avut loc în trei valuri. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane, deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

În primul val au fost deportați moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, în cel de-al doilea – oamenii înstăriți și activiștii partidelor românești, iar în cel de-al treilea val, din 1951 – elementele religioase considerate a fi un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

„Scopul era de a elimina elementul social înstărit, oameni care cât de cât aveau o demnitate, o verticalitate, care pot gândi, pot pune întrebări, nu le trebuiau autorităților sovietice cei din categoria socială care venea în contrasens cu ceea ce anunța mesajul oficial”.

Rusificarea forțată

 Imediat după război, Stalin a declanșat o acțiune masivă de colonizare și rusificare a Basarabiei. Conform statisticii oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni , în majoritate ruși, s-au stabilit în RSS Moldovenească.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat, creând antagonisme în cadrul populației. 

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească”, și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile “moldovenească” și rusă.

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 .

Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

„Propaganda sovietică a fost una dintre cele mai bune propagande din toate timpurile istorice și de aceea a fost și cu bătaie lungă. Suntem de peste trei decenii de la destrămarea URSS și mai sunt nostalgici care visează la epoca de aur a acestei perioade sumbre”, crede Ion Xenofontov. 

Efectele propagandei sunt vizibile și astăzi, întrucât experții au constatat de nenumărate ori caracterul divizat al societății. O demonstrează și datele studiilor. 

Potrivit recensământului din 2014 din R. Moldova, două milioane de persoane se considerau etnici moldoveni, 192 de mii – români, iar 111 mii – ruși. De notat că numărul etnicilor moldoveni și ruși a scăzut în comparație cu recensământul din 2004, iar cel al românilor – a crescut. 

Limba vorbită a fost și ea în mijlocul dezbaterilor de-a lungul timpului. În 2014, 1,5 milioane de persoane declarau că vorbesc „moldoveneasca”, iar 639 de mii – româna. 

Punctul final pe acest subiect l-a pus Curtea Constituțională în 2013, când a constatat că limba de stat în Republica Moldova este româna, întrucât textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei. 

Despărțirea de trecutul sovietic. Modelul Țărilor Baltice

La sfârșitul anilor 1980, a început o campanie masivă de rezistență civilă împotriva dominației sovietice. La 23 august 1989, cetățenii din Țările Baltice au format un lanț uman de două milioane de oameni, care s-a întins pe o distanță de 600 km, de la Tallinn la Vilnius. Drept urmare, Gorbaciov a concluzionat că plecarea republicilor baltice devenise inevitabilă. Acest proces a contribuit la dizolvarea Uniunii Sovietice, creând un precedent pentru ca și celelalte republici sovietice să se separe de URSS. 

Estonia, Letonia și Lituania fac parte dintr-o categorie de tranziție post-comunistă separată de fostele republici ”populare” din Europa Centrală și de Est.

În calitate de republici ale URSS, statele baltice au fost pe deplin integrate în sistemul politic și economic sovietic, fără a avea practic nicio posibilitate de a-și exercita autonomia în elaborarea politicilor.

Controlul centralizat al lui Moscovei a fost evident în toate fazele vieții, în special în politica socială de promovare a imigrației masive, care a dus la schimbări radicale în compoziția lor etnică pe parcursul deceniilor de guvernare sovietică. 

Potrivit unor analize istorice, la momentul independenței, exista o teamă generalizată că, după 50 de ani de apartenență sovietică, limba și cultura celor trei națiuni baltice se vor reduce, chiar vor dispărea, în decurs de o generație sau două.

Din acest motiv, toate cele trei țări baltice au introdus politici menite să asigure renașterea limbii și culturii naționale. Aceasta a inclus elaborarea unei noi narațiuni istorice: condamnarea ocupației sovietice din 1940 ca fiind ilegală și comemorarea suferințelor poporului, în special a represiunilor și deportărilor prin care atrecut din 1940-1941 și 1945-1953.

Fiecare dintre cele trei țări a declarat restaurarea națiunii suverane care a existat între 1918 și 1940, subliniind că „dominația sovietică asupra statelor baltice în perioada Războiului Rece a fost o ocupație și o anexare ilegală”.

La mai mult de 30 de ani de la redobândirea suveranității lor, Estonia, Letonia și Lituania au devenit membri stabili din punct de vedere politic și prosperi din punct de vedere economic ai comunității europene. Procesul de reconstruire a națiunii a fost înglobat într-o agendă mai largă de europenizare, care a implicat, de asemenea, respingerea moștenirii sovietice.

Freedom House clasfică toate cele trei state baltice în rândul societăților libere, cu scoruri combinate pentru drepturile civile și politice de 94 (Estonia), 89 (Letonia) și 90 (Lituania) – cu mult înaintea Rusiei (20), depășind totodată Republica Moldova (62) și Ucraina (61).

În mod similar, indicele de democrație liberală Varieties of Democracy le clasează printre cele mai democratice țări din lume.

Estonia ocupă locul 6, Letonia – 30, Lituania – 27, Țările Baltice fiind cu mult înaintea Rusiei, care se clasează pe locul 151, dar și a Ucrainei (locul 99) și Republicii Moldova (locul 47). 

Publicitate

Pagini terifiante ale istoriei – Valurile de deportări prin care au trecut locuitorii Basarabiei și Bucovinei de Nord cotropite de barbarii sovietici. VIDEO (III)

URMAREA ARTICOLULUI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/06/pagini-terifiante-ale-istoriei-valurile-de-deportari-prin-care-au-trecut-locuitorii-basarabiei-si-bucovinei-de-nord-cotropite-de-barbarii-sovietici-video-ii/

Al treilea val de deportări. Operațiunea „Sever” („Nord”), 1951

„Martorii lui Iehova” au devenit ținta mecanismului sovietic de represiune din mai multe motive. Membrii acestei organizații au negat puterea statului: au refuzat serviciul militar și participarea la alegeri.

Regimul a perceput viziunea lor asupra lumii ca fiind anti-sovietică și potențial periculoasă pentru securitatea națională.

Merită remarcat că, din motive similare, Martorii lui Iehova au fost supuși și represiunilor din partea autorităților române.

Un exemplu în acest caz este cel al lui Gheorghe Vacarciuc din satul Corjeuți: în 1942, autoritățile române i-au trimis ordin de recrutare dar Vacarciuc a refuzat, invocând convingeri religioase.

În rezultat a fost închis 16 zile într-o celulă întunecată, aproape fără hrană și i-au promis că îl eliberează dacă va fi de acord să treacă serviciul militar.

Vacarciuc a rămas neclintit, fapt pentru care a fost condamnat la 25 de ani de temniță.

Dar la 25 septembrie 1944 a fost eliberat – se instaurase puterea sovietică. Pe scurt timp. Sovieticii l-au chemat și ei pe Vacarciuc în armată iar după ce a refuzat, l-au condamnat la zece ani de lagăr de muncă.

După eliberare, Vacarciuc a rămas un membru activ al cultului până la moartea sa în 1980.
“Îmi amintesc bine ziua aceea. Dimineața, cam pe la cinci, au venit un grup de soldați. Ofițerul a spus că trebuie să ne strângem rapid lucrurile personale, pentru că vom fi trimiși în regiuni îndepărtate ale Rusiei. Nimeni nu ne-a spus exact unde suntem trimiși și ce ne așteaptă acolo. Ne-au permis să luăm cu noi o tonă jumătate de lucruri. Când au venit vagoanele, s-a dovedit că o tonă și jumătate era cantitatea totală permisă pentru patru familii. Am fost băgați în vagoane împreună cu lucrurile noastre. Îmi amintesc că eram 12-13 oameni și am luat cu noi doar strictul necesar.
— Din memoriile lui Serghei Shobe, activist al cultului religios „Martorii lui Iehova”, născut în 1934Serghei Shobe a devenit unul dintre cei 2.724 de membri ai organizației religioase Martorii lui Iehova, deportați din RSMM în noaptea spre 1 aprilie 1951, în cadrul sub operațiunea „Sever”.

Acest al treilea val de deportări rămâne cel mai puțin studiat de istoriografia moldovei. În majoritatea cărților de istorie studiate în cadrul pregătirii acestui proiect special, acestei perioade i se dedică doar câteva pagini. Și dacă e ușor de găsit amintirile celor care au supraviețuit deportărilor din 1941 și 1949, în bibliotecile din Chișinău, în cazul „Martorilor lui Iehova” nu au fost publicate deloc asemenea colecții.

Deportările lor nu sunt practic menționate la mitingurile comemorative organizate deja în zilele noastre.

Unul dintre cele mai ample studii ale deportărilor „Martorilor lui Iehova” – e cartea lui Nicolae Fuștei „Persecutarea organizației religioase „Martorii lui Iehova”. Operațiunea „Sever” (1951) în RSSM”.

Cartea este disponibilă într-un singur exemplar la biblioteca Academiei de Științe a Moldovei și a devenit principala sursă pentru acestui capitol. Merită de remarcat faptul că Fuștei este redactor-șef al publicației ortodoxe „Curierul Ortodox”.

Primele represiuni ale Martorilor lui Iehova au început încă în 1949. În timpul operației „Sud”, 354 membri activi ai comunității religioase au fost expulzați în Kazahstan. Dar acest lucru nu a speriat „martorii”.

Dimpotrivă, rândurile lor pe teritoriul RSSM au continuat să se completeze.

Tot în 1949, în RSSM au fost arestați patru lideri ai Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Autoritățile au argumentat arestul lor astfel: „membrii grupărilor lichidate în raionul Târnova, județul Soroca și raionul Lipcani, județul Bălți practicau sistematic propaganda anti-sovietică.”

În 1950, conducerea URSS a decis să ia măsuri suplimentare, mai stricte contra „martorilor”. La 19 februarie 1950, atotputernicul ministru al securității naționale al URSS, Viktor Abakumov, a emis un ordin „Cu privire la deportarea a 1.670 de persoane din RSSM”. Era vorba de aproximativ 670 de familii, enoriași ai cultului religios „Martorii lui Iehova”.

Coordonarea operațiunii i-a fost însărcinată primului secretar al Partidului Comunist din Moldova, Leonid Brejnev. Operațiunea avea numele de cod „Sever” („Nord”) și, la sugestia lui Stalin, a avut loc în perioada martie-aprilie 1951.

Deportările au vizat și membrii acestei comunități religioase din alte republici sovietice: RSS Ucraineană (2020 de familii), RSS estonă (130 de familii), RSS lituaniană (48 de familii), RSS Belarusă (153 de familii) și RSS letonă (27 de familii).

Există două versiuni privind originea numelui operațiunii. Cele mai multe surse spun că operațiunea a fost numită astfel din cauza punctelor finale de sosire ale deportaților – Irkutsk și Tomsk. Dar există o altă versiune: nordul în interpretarea Martorilor lui Iehova este iadul, așa că numele operației a fost unul de batjocură la adresa adepților cultului.

La două săptămâni după ordinul lui Abakumov, cei mai activi membri ai cultului au fost arestați. Acest lucru a devenit posibil datorită faptului că minim 25 de ofițeri de informații au fost incluși în rândurile organizației, inclusiv în conducerea sa.

Astfel, agentului „Isak”, i-au trebuit trei ani de lucru sub acoperire pentru a ajunge lider al organizației. Angajații serviciilor speciale au obținut astfel listele membrilor organizațiilor regionale pe care i-au deportat ulterior.

La 25 martie 1951, Ministrul Securității Naționale al RSSM, generalul-maior Misurov, a aprobat listele de „martori” pentru deportare.

Au fost incluși „martori” din 14 regiuni ale țării, mai ales din nord. Din cele 2.684 de persoane propuse pentru deportare, 790 erau copii.

Conform ordinelor emise, Martorii lui Iehova urmau să fie deportați în vagoane potrivite transportului de persoane. De asemenea, ei trebuiau să dea suficient timp pentru colectarea lucrurilor personale. În realitate, totul a fost exact invers. Soldații veneau pe neașteptate, noaptea, prezentau ordinele de deportare și dădeau câteva ore pentru pregătiri.

“În organizarea deportărilor, s-au implicat șapte grupuri operaționale. Printre acestea se remarcă în mod deosebit maiorul Matcovschi și împuternicitul Ministerului Securității Naționale pentru raionul Balatina, locotenentul Stirbul. Se prevedea deportarea a 15 familii din Balatina, incluzând 50 de persoane: 18 bărbați, 17 femei și 13 copii. Cu toate acestea, au fost găsite 48 de persoane în timpul arestărilor. La momentul deportării, doi membri ai organizației – Andrei Stanțieru și Elena Vatavu – nu erau acasă și astfel s-au salvat. În timpul transportului a trei familii, camionul s-a răsturnat pe pod. Nu s-au înregistrat victime.— Din rapoartele privind organizarea deportării Martorilor lui Iehova din raionul BalatinaDin istoria operațiunii „Sever” mai fac parte și istorii ale solidarității umane. Au existat cazuri în care oamenii, care nu erau membri ai Martorilor lui Iehova, au insistat să fie și ei deportați. Motivul – voiau să fie cu cei dragi.Istorii de solidaritate umanăNatalia Curtiș, care nu era „martoră”, a decis să meargă în Siberia pentru a fi cu sora ei, Olga Balan, care avea nevoie de îngrijiri, fiind bolnavă. Acest lucru a devenit cunoscut din scrisoarea ei adresată șefului secției locale a Ministerului Securității Naționale.

Claudia Chislinski a scris o scrisoare către șeful eșalonul de deportați cerând să o trimită în Siberia, împreună cu soțul ei, activist în „Martorii lui Iehova”.

Se căsătoriseră cu puțin înainte de deportare, în februarie 1951.
În ciuda acestor măsuri, „Martorii lui Iehova” au continuat să-și promoveze ideile.Operațiunea „Sever” a început pe teritoriul RSSM pe 1 aprilie 1951 la patru dimineața și a durat până la opt seara. Un total de 2724 de persoane au fost deportate, inclusiv 846 de copii.

În Siberia, Martorii lui Iehova au continuat să adere la principiile lor. Ei au refuzat să semneze documente pentru primirea salariilor și uniformelor de lucru.

Astfel, apare decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din octombrie 1951, stipulând că „martorii” deportați vor rămâne în teritoriile nordice „permanent”. Au fost obligați să se prezinte periodic la miliție și li s-a interzis să părăsească raioanele.

Autoritățile au încercat să-i convingă pe restul „martorilor” cu lecții ateiste și procese demonstrative.

De exemplu, la 15 octombrie 1959 în satul Răuțel, raioul Bălți a avut loc o ședință în deplasare a Curții Supreme a RSSM, în timpul căreia, liderul organizației locale I. Jitariuc a fost condamnat la șase ani de închisoare pentru distribuirea literaturii Iehoviste publicate în SUA și pentru opoziția sa față de serviciul în armata sovietică. Când a fost pronunțat verdictul în sală au fost prezente 700 de persoane.

În ciuda acestor măsuri, „Martorii lui Iehova” au continuat să-și promoveze ideile.
Din conversația unuia din liderii „Martorilor lui Iehova” în RSSM, V.I. Cucoș cu un agent al serviciilor speciale cu numele de cod Isak.

Discuția a avut loc după eliberarea lui Cucoș din închisoare în 1956:

La întrebarea dacă poate un adept al „Martorilor lui Iehova” să facă serviciul militar în armata sovietică, un pastor veritabil trebuie să spună că un credincios este obligat să asculte pe Domnul, iar Domnul spune: „Să nu ucizi.

„Documentele de arhivă demonstrează că „Martorii lui Iehova” au refuzat să participe la alegerile din RSS Moldovenească în anii 1970 și 1985.

Ministrul securității lui Stalin, Abakumov, care a jucat un rol important în organizarea persecuției „Martorilor lui Iehova”, a fost executat în decembrie 1954.

Mai multe detalii despre soarta sa pot fi găsite aici.

VA URMA

Sursa: Articolul ”Nu se va întoarce nimeni și niciodată — aici vă vor putrezi oasele». Cum au fost deportați locuitorii Moldovei sovietice”

Pagini terifiante ale istoriei – Valurile de deportări prin care au trecut locuitorii Basarabiei și Bucovinei de Nord cotropite de barbarii sovietici. VIDEO (II)

(URMAREA ARTICOLULUI https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/06/pagini-terifiante-ale-istoriei-valurile-de-deportari-prin-care-au-trecut-locuitorii-basarabiei-si-bucovinei-de-nord-cotropite-de-barbarii-sovietici-video/)

Al doilea val de deportări. Operațiunea „Iug”, 1949

După ce s-au răfuit cu principalele „elemente antisovietice” în 1941, autoritățile locale sovietice din Basarabia ocupată au avut o altă problemă după război: colectivizarea mergea prea lent.

Următorul val de deportări în masă a avut loc sub steagul luptei cu „chiaburii”, țăranii prosperi.

Maria Cultuclu, Originară din Orhei, născută în 1946.

”Tata nu a acceptat propunerea autorităților sovietice de a participa la crearea kolhozului (fermă colectivă) și a fost pedepsit – era zilnic dus la raion unde era amenințat cu tot felul de pedepse.

Așa a durat până în iulie 1949, când odată, la ora 3 noaptea … Tata nu era acasă, fusese chemat la raion. Nici bunicul nu era, fiind în câmp. <…> Acasă a rămas singură mama gravidă cu trei copiii și bunica bolnavă.

Soldații au venit și au rupt ușa. <…> Mama îmi povestea că de îndată ce au intrat în casă, au rupt pătura de pe ea și i-au ordonat: „Ridică-te! Ia copiii și ieșiți în stradă!” Neînțelegând ce se întâmpla, ea, săraca, m-a luat pe mine în brațe, pe sora mea de mână și a ieșit în curte.

Acolo doi soldați stăteau la uși, unul în fața mașinii, la poartă, iar al doilea în mașină. Părea că râd de noi. Pe mine, cea mai mică, m-au luat de mână și m-au aruncat în mașină ca pe o piatră, ca pe o cârpă.Apoi mi-au luat sora.

Doi soldați au târât-o pe bunica paralizată împreună cu așternutul, au deschis bordul mașinii și au aruncat-o, pur și simplu în remorcă.”

Operațiunea, numită ulterior „Iug” (Sud), a început de fapt cu un memorandum al ministrului Afacerilor Interne al RSSM Fedor Tutushkin,către șeful Ministerului Unional al Afacerilor Interne (MVD) Serghei Cruglov.

Într-o scrisoare din 12 octombrie 1948 Tutushkin indică faptul că „rămășițele elementelor naționalist-burgheze moldo-române, chiaburo-banditești și speculative” rezistă procesului de „modernizare” a agriculturii.

În acest sens, șeful Ministerului local al Afacerilor Interne a cerut permisiunea de a deporta de pe teritoriul RSS Moldovenești 15 mii de familii de chiaburi sau cel puțin „partea cea mai ostilă și mai puternică economic a chiaburimii în număr de până la 5 mii de oameni”.

În următoarele luni, autoritățile locale au raportat repetat privind creșterea activităților „ostile” și „subversive” ale chiaburilor, și chiar a acuzat țăranii bogați de organizare a actelor de terorism.

Pe 17 martie 1949 liderii RSSM V. Ivanov, N. Kovali și G. Rudi i-au trimis lui personal lui Stalin o notă asemănătoare.
“Elementele chiabur-naționaliste au fost întotdeauna un bastion al regimurilor reacționare românești din fosta Basarabie, aceștia provenind din diferite partide burgheze naționaliste care au existat în România, sunt dirijorul politicii antisovietice în mediul rural, au fost agenți credincioși ai agențiilor de informații în lupta contra maselor orientate revoluționar.

În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, elementele chiabur-naționaliste au trecut deschis de partea dușmanilor puterii sovietice și au fost pilonul principal al regimului de ocupație.

Cu mâinile lor au invadatorii germano-români jefuiau Moldova, efectuând expediții punitive contra partizanilor comițând acte de violență și hărțuire contra patrioților sovietici.

— Din adresarea autorităților RSSM către Iosif StalinMagistrul în Istorie Alexei Tulbure a povestit despre modul în care au fost pregătite și efectuate deportările, motivele exilului în Siberia și cum supraviețuiau exilații.https://www.youtube.com/embed/2wo3w5KBQZ8?rel=0&fmt=18&html5=1&showinfo=0

Sovietul de Miniștri al URSS a răspuns cererii de expulzare. Conform unui decizii semnate la 6 aprilie 1949, se prevedea deportarea a peste 11 de mii de familii de chiaburi sau 40 850 de persoane în afara RSSM în Kazahstan și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen si Tomsk.

Fiecărui raion i s-a atribuit o „cotă” de deportați. Listele nominale au fost făcute de șefii sovietelor locale și de organizațiile de partid.

Împreună cu chiaburii în ele nimereau negustorii, foștii alb-gardiști care, care cooperau cu administrația românească și preoții care au supraviețuit ca prin minune epurărilor anterioare.

Dar principalul motiv al deportărilor au fost hectarele de pământ, vacile și găinile: țăranii plăteau din 1944 un impozit majorat pentru gospodăriile lor, intrând prin urmare automat în listele „negre”.

Cei care au încercat să scape de această soartă erau uneori turnați de către concetățenii lor.

(Textul deciziei)

«Pe tata l-au șters din listă. Dar pe 6 iulie 1949, l-au deportat oricum. În dosar, am văzut că, într-adevăr, fusese scos de pe listă dar după două săptămâni a avut loc o nouă ședință, și pe tata l-au pus din nou în listă.

Cineva din cunpștințele noastre s-a străduit mult să iasă astfel. <…> În dosar mai figurează și un denunț scris de un oarecare Ganeev.

Acolo scria că familia noastră avea un restaurant, 20 de hectare de teren, 4 hectare de vie, patru cai și multe altele. Și nu trebuia mult de scris atunci, câteva rânduri și gata.

Această hârtie și-a jucat rolul când au decis să-l deporteze.»

Grigore Ciobanu,originar din Căușeni, născut în 1942

Operațiunea „Iug” a început la ora două noaptea pe 6 iulie și s-a încheiat la ora opt seara pe 7 iulie 1949. Conform ordinului oficial al autorităților, deportații aveau dreptul să ia cu ei până la 1,5 tone de lucruri pe familie.

De fapt, majoritatea abia de reușea să ia ce putea duce: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au plecat în Siberia fără haine calde și unelte de lucru. Soldații nu le-au acordat timp pentru pregătiri minuțioase.

Toate bunurile rămase, inclusiv casele și terenurile, au fost confiscate și predate statului și colhozurilor. Bunurile mărunte erau deseori luate de vecinii care au avut norocul să rămână acasă. În timpul acestui val de deportări multe familii s-au îndreptat nu doar fără lucruri dar și fără tați: bărbații se ascundeau în speranța că fără capii familiei, pe cei dragi nu îi vor ridica, așa cum a fost în 1941. Însă regulile se schimbaseră.

Din memoriile Elenei Pohila din satul Gaspar, raionul Edineț, născută în 1944:

La gări familiile erau transportate în principal cu camionul. Apoi deportații erau încărcați în vagoane de marfă. În Kazahstan și Siberia au fost expediate 30 de eșaloane (1.573 vagoane) într-o singură zi.

Drumul spre așezările speciale a durat de la două până la patru săptămâni. Asistentele și medicii promiși de ordinul oficial nu au fost prezenți pe lângă deportați.

Este aproape imposibil să se stabilească astăzi cifrele exacte, dar se știe că mulți au murit până a ajunge la locul de surghiun.

Ca urmare a operațiunii „Iug” de pe teritoriul Basarabiei au fost deportați 34.270 de persoane, dintre care 13.651 femei și 11.245 copii.

La sosire, deportații au fost repartizați pe la localnici sau prin barăci – unele construite special pentru operațiunea „Iug”, altele rămase de la valurile anterioare de represiune de pe teritoriul URSS. Trăiau „prin colțuri”, mai multe familii într-o baracă.

Cu timpul, familiile în care erau bărbați construiau bordee sau chiar case de lemn. Prima iarnă sa dovedit cea mai dificilă: unele din persoanele internate în colonii speciale nu au putut suporta clima neobișnuită și munca grea de tăiere a pădurii.

Istoricii încă nu au reușit să stabilească exact câte persoane au murit spre locurile de exil și câte nu au supraviețuit condițiilor dure de existență.
Am mers zi și noapte, noapte și zi. <…> În timpul opririlor lungi ne dădeau de mâncare.

Ne spuneau: „Două persoane, un sac și două găleți.” <…> Așa ne aduceau de mâncare. Unul aducea un sac de pâine, altul – găleți cu terci sau supă. Când trenul se oprea, ni se permitea să ieșim din vagon și ni se spunea: „Recuperați-vă”.

Aceasta însemna să ne facem nevoile. Așa și mergeam cu toții laolaltă, bătrâni, tineri, bărbați, femei. Apoi am ajuns la Krasnoyarsk. Acolo ne-au dat jos pe toți. <…> Ne-au împărțit în grupuri, ca să ne ducă la baie, pentru că ne umpluserăm de păduchi. Trei săptămâni să nu ne spălăm și să ne culcăm îmbrăcați ca porcii! Ne-am spălat, ei ne-au dezinfectat hainele.

Și iarăși ne-au băgat în vagoane. Așa am mers încă o zi de la Krasnoiarsk la stația Parcium, raionul Ciunski, regiunea Irkutsk. Când am sosit, ne-au descărcat sub paza soldaților, pe malul unui râu. Toți aveau copii, lucruri. Apoi, a venit un militar și ne-a spus: „De azi înainte, aici vă e locul. Nu se va întoarce nimeni și niciodată în Moldova—aici vă vor putrezi oasele”.

Anna Vlas (născută Istrati),originară din satul Bălăurești, raionul Nisporeni, născută în 1938

Printre victimele celui de-al doilea val de surghiun erau mulți din cei care nu au fost goniți de acasă pentru prima dată.

Valentina Sturza, întoarsă pe teritoriul Basarabiei după deportarea din 1941, a fost exilată din nou în Siberia în 1949.

Revenind din Kazahstan pentru a doua oară, Sturza a primit o educație bună, însă statutul de „fostă deportată” i-a complicat serios creșterea în carieră.

A relatat despre acestea într-un interviu cu NM.

https://www.youtube.com/embed/9LT57EDfLuk?rel=0&fmt=18&html5=1&showinfo=0

Valentina Sturza, șefa Asociației foștilor deportați și deținuți polițiști, co-fondator al Partidului Național-Român din Moldova.

Maria Tulbure, locuitoare a raionului Nisporeni a fost de asemenea, deportată de două ori. În 1941, a fost trimisă în Kazahstan pentru domiciliu forțat permanent, ca soție de primar.

A evadat și s-a întors acasă, dar nu pe mult timp: în 1949 a fost condamnată pentru evadare la trei ani într-un lagăr de reeducare, cu expulzare ulterioară în colonie specială.
Rezultatele deportărilor au depășit toate așteptările autorităților. Din iulie până în noiembrie 1949, procentul gospodăriilor țărănești incluse în kolhozuri a crescut de la 32% la 80%. Până în ianuarie 1950, ponderea kolhoznicilor era de 97%.

Temându-se de noi valuri de deportări, țăranii au cedat statului terenurile și alte proprietăți.
Dovezile represiunilor continuă să apară și în prezent.

La sfârșitul anului 2014, în timpul reparațiilor clădirii Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, a fost găsită o placă de parchet, semnată de un deținut politic.

Nichifor Popa din raionul Strășeni, condamnat la zece ani de lagăre în 1949.

Potrivit istoricilor, a fost dus în Ivdellag în regiunea Sverdlovsk. Placa de parchet cu semnătura sa a fost transferat, în august 2017, în colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei.

Mesajul deținutului a fost ascultat până acum doar de cercetători: nu a fost găsită încă vreo informație privind soarta sa ulterioară sau a rudelor sale.

Din colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei.

-VA URMA –

Sursa: Articolul ”Nu se va întoarce nimeni și niciodată — aici vă vor putrezi oasele». Cum au fost deportați locuitorii Moldovei sovietice”