Lupta diplomatică dusă de delegația României în timpul desfășurării Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920)

Organismele cele mai importante ale Con­ferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci”, în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate.

Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru”: Clémenceau, Wilson, Lloyd George, Vittorio Emanuele Orlando.

  Foto: membrii delegației României la Conferința de pace de la Paris (1919-1920)

 Prin Decretul Regal nr. 10408/1918 regele l-a numit pe Ion. I. C. Brătianu, președinte al Consiliului de Miniștri și Ministru Secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Străine, „plenipotențiar al nostru la Conferința pentru negocierile de pace”.

    Delegația României la Conferința de Pace de la Paris au fost formată din: Ion I. C. Brătianu, președinte, general  de corp de armată C. Coandă,  dr. Alexandru Vaida-Voevod, ministru de Stat reprezentant al Transilvaniei, Nicolae Mișu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Londra, Victor Antonescu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Paris, Constantin Diamandy, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Petrograd, George Danielopol, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Washington.

   Delegați și consilieri tehnici erau: P. Zaharide, inginer, inspector general, fost director adjunct al Căilor Ferate Române, S. Rosenthal, jurist, Ermil Pangrati, profesor universitar, fost ministru.

Experți tehnici pe probleme juridice au fost numiți: Eftimie Antonescu, consilier al Curții de Apel din București, Secretar general al Delegației tehnice române; C. Antoniade, consilier la Curtea de Apel din București,  M. Djuvara, doctor în drept; în probleme militare: colonelul de Stat Major Toma Dimitrescu.

   Experți pe probleme etnografice și geografice au fost numiți: Caius Brediceanu, consilier excepțional al Ministerului Afacerilor Străine, reprezentant al Banatului, profesor dr. Coltor, reprezentant al Transilvaniei, Alexandru Lapedatu, membru al Academiei române, reprezentant al Transilvaniei, Arhiepiscopul Boșca, Vasile Bitenco reprezentanți ai Bucovinei, Traian Vuia, reprezentant al Banatului.

România s-a prezentat la Con­ferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic, consemnează http//www.Wikipedia.ro și Gazeta de Maramures.
Semnarea Tratatului de pace de la Buftea- București (24 aprilie/7 mai 1918) de către guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale, a îngreunat activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al păcii” pe care Ro­mânia l-a trăit în capitala Franței.

La 19 ianuarie/1 februarie 1919, șeful delegației române, prim-mi­nistrul Ion I. C. Brătianu, a prezentat memoriul „România în fața Conferinței de la Paris. Reven­dicările sale teritoriale”, în care a făcut un larg expozeu asupra conduitei țării în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale.

Premierul a cerut recunoaș­terea internațională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți.

Delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine intransigentă în ceea ce privește: recunoașterea integrală a Tratatului din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma să revină în întregime României; au existat di­vergențe privind minoritățile, România neacceptând controlul internațional; sarcinile financiare impuse statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar etc.

De altfel, la 2 iulie 1919, Brătianu a părăsit lucrările Conferinței, în locul său conducerea delegației fiind preluată de ministrul Mișu, iar la 27 septembrie a demisionat, urmând un guvern condus de ge­neralul Arthur Văitoianu.

Ion I. C. Brătianu și-a motivat demisia prin faptul că Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia, Marea Britanie) și a impus Româ­niei condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice. La 30 noiembrie, guvernul Văi­toianu demisionează la rândul său și se constituie un guvern parlamentar sub președinția lui Vaida-Voevod.

Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între:
– delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor;
– delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică;
– delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, po­reclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului, și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.
Între aceste poziții ale marilor pu­teri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Exis­tau multe litigii, inclusiv între învingători: de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației.

„Cei patru mari” în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org.

Hotărârile au fost luate nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri: Georges Clémenceau – din partea Franței, Woodrow Wilson – din partea S.U.A., Lloyd George – din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando – din partea Italiei.

Celelalte delegații erau doar audiate. Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să li­miteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România, impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Bră­tianu și generalului Arthur Văitoianu.

În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și generalul Constantin Coandă – tratat care recunoștea expres unirea Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă.

Dele­gatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coan­dă, a semnat tratatul de pace cu Austria, Tratatul privind mino­ri­tățile și tratatul cu Bulgaria.
Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa.

În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își desăvârșea întregirea. Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate după cum urmează:
n cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919: extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;
– cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919: acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania;
– cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat exclu­dea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916;
– cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un Diktat; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74). Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;
– cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920: acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Ata­türk, care a condus la prăbu­șirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne;
– În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, România, Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven și Cehoslovacia), următoarele clauze se referă la România:
„… Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate.”
„… Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea popu­lației prin rasă, limbă sau religie…”.

Harta etnografică a României, AMAE

În Tratatul de la Trianon, textul articolului 45 stipulează: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare si­tuate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”

În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit sancționare / ratificare in­ter­na­țională legală, în timp ce  ac­tul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă odată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război: Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.
Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficia­lizat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.
Tratatul privind minoritățile:
„Art. 7. România se obligă a recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără o formalitate, pe evreii locuind în țară pe teritoriile României și care nu pot a se pre­vala de nici o altă naționalitate.”
„Art. 11. România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare.”

Publicitate

MIRACOLUL DE CRĂCIUN DIN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Unul dintre cele mai mari miracole de Crăciun din istoria lumii

În Belgia, pe Frontul de Vest venise Crăciunul anului 1914. Războiul începuse deja de câteva luni când, în plin măcel mondial, armatele beligerante au luat decizia de a înceta focul şi a sărbători Crăciunul.

Circa 100.000 de militari francezi, britanici şi nemţi au petrecut împreună.

În ajunul acestei mari sărbători creștine, cele două tabere inamice au lăsat armele deoparte, rămânând definitiv în istorie.

Așa cum aveau să relateze soldații părtași la acest armistițiu de neconceput, „cerul s-a făcut mai albastru ca niciodată, iar stelele și luna au strălucit toată noaptea ca printr-un mare miracol.”

În tranșee era un frig cumplit, iar unii soldați nu-și mai puteau ține nici armele în mâini.

Era ajunul Crăciunului și dintr-odată se aude din tabăra inamică, refrenul unui colind. „Stiiilleeee naaacht, heeil’ge nacht…”

Englezii credeau că visează… Li se părea că nu aud bine, dar refrenul a fost imediat reluat. „Silent night, holly night/all is calm, all is bright.”

Între cele două tranșee inamice era o zonă a nimănui și cele două tabere erau pe cale să fratenizeze și să intre pentru totdeauna în istoria lumii.

Vine o noapte în care nu se mai aud mitralierele, ci doar colindele. Aceeași colindă în două limbi diferite.

În ziua de Crăciun miracolele continuă. Cele două tabere au ținut un serviciu funerar comun, chiar între liniile tranșeelor. Rugăciunile pentru cei morți au fost ținute în limbile germană și engleză. Mai întâi în engleză, de către un preot aflat pe front, apoi de student teolog din tabăra germană.

La finalul slujbei comune în acel loc al nimănui, un comandant le urează tuturor Crăciun Fericit! Fiecare își îngroapă morții creștinește.

Foto: Soldați britanici și germani fraternizând în timpul Primului Război Mondial pe frontul din Belgia (Sursa: Imperial War Museum).

Sute de scrisori ale soldaților părtași la aceste evenimente au rămas mărturie peste timp.

Multe au fost publicate în ziare englezești în chiar la începutul anului următor. Altele mult mai târziu. Unele sunt ținute în muzeele de istorie.

Caporalul Leon Harris din batalionul 13, regimentul Londra (Kesington), era de 8 săptămâni în luptă și le scria părinților din Exeter :

„A fost cel mai frumos Crăciun pe care l-aș fi putut avea. Eram în tranșee în ajunul Crăciunului, iar pe seară s-a încetat focul. Apoi germanii au început să strige spre noi, urându-ne Crăciun Fericit, urcând din tranșeele lor sute de brăduleți cu candele aprinse.

Câțiva dintre ai noștri s-au întâlnit cu ai lor la jumătatea drumului, iar inițial câțiva ofițeri au aranjat să încetăm cu toții focul până la miezul nopții de Crăciun. Dar armistițiul a continuat până de anul nou și toți am ieșit din tranșee și ne-am întâlnit unii cu alții între cele două linii și-am schimbat diverse suveniruri- nasturi, tutun și țigări.

Câțiva germani vorbeau limba engleză. Toată noaptea am cântat împreună colinde. A fost ceva deosebit, iar vremea a fost cu adevărat glorioasă atât în ajun, cât și în ziua de Crăciun – un cer luminos ziua, strălucitor și cu o lună clară și stele noaptea. Cerul a fost mai albastru ca niciodată, iar stelele și luna au strălucit ca printr-un mare miracol.”

Tot atunci, 1914, lângă Armentières, o altă întâmplare avea să rămână în memorie. Soldații germani au luat în primire stocurile unei faimoase berării locale.

În dimineața de Crăciun, după ce au strigat <<nu trageți!>>, nemții au rostogolit un butoi cu bere și au împărțit-o cu englezii.

Nemții și englezii au jucat și câteva partide de fotbal. Multe dintre acele momente au fost suprinse și în fotografii ale reporterilor de pe front.

Un soldat a publicat o nouă scrisoare pe 8 ianuarie 1915, în Carlisle Journal.

„Cele mai uimitoare scene din acest război au avut loc între tranșee. Ai noștri și germanii au ieșit din tranșee și s-au împrietenit, au făcut schimb de țigări și de cadouri. Ba chiar câțiva dintre ai noștri au mers la ei în tranșee și au stat acolo și s-au distrat împreună.

Colonelul și adjutantul Regimentului 107 au venit la noi și au vorbit într-un mod atât de prietenos. Toți am cântat la comun colinde, iar în final s-a cântat God Save the King, iar nemții cântau cel mai tare. Asta este absolut adevărat. Unul dintre camarazi a primit o sticlă cu vin pentru a bea în cinstea regelui. Regimentul nostru chiar a jucat un meci de fotbal cu germanii, meci câștigat de ei cu 3-2. ”

Imaginile cu soldații germani și englezi stând împreună apareau la începutul anului 1915 în Mirror, pe prima pagină, strânind un val de reacții, cele mai multe pozitive, în toată lumea. Episodul din 1914 a fost reluat, sporadic, până la finalul Războiului.

Armistitiul de Craciun a durat in unele portiuni ale frontului pana in jurul Anului Nou. Nu doar soldatii simpli au participat, ci si ofiterii. Comandamentele trasmiteau ordine de incetare a oricarei pactizari cu inamicul, dar fara rezultate.

Generalii au fost nevoiti sa vina in prima linie si sa ordone redeschiderea focului sub amenintarea executarii oamenilor pentru tradare.

Pentru a evita orice alte fraternizari, rotatia trupelor a devenit obișnuită, iar unitatile cunoscute pentru astfel de acte au fost trimise in alte portiuni ale teatrului de razboi, unde se dădeau lupte acerbe.

Informatiile legate de Armistitiul de Craciun au fost suprimate de guvernele tarilor participante in razboi, dar scrisorile soldatilor au ajuns in mâna presei, aceste evenimente putand fi aduse astfel la cunostința publicului larg.

In unele portiuni ale frontului, ostilitatile au inceput la fel de emotionant ca in zilele in care se hotarase armistitiul. Capitanul James Dunn al Fusilierilor Galezi Roiali aminteste ca a tras trei focuri in aer si a ridicat un steag pe care scria „Craciun fericit!”.

Germanii au raspuns cu un „Multumesc” măzgalit pe o bucata de pânza, iar căpitanul acestora s-a ridicat si el pe parapet. Amandoi s-au salutat si apoi s-au adapostit in transee. Căpitanul german a tras la randu-i doua focuri de arma in aer. Razboiul reincepuse.

Mulţi soldaţi au fost atunci ameninţaţi că vor fi executaţi, deoarece refuzau să se întoarcă pe front. În cele din urmă între cele două părţi luptele au fost reluate iar până la sfârștul măcelului mondial în 1918, numărul morților ajunsese la milioane de oameni, militari si civili.

După război, povestea acestui armistițiu neoficial de Crăciun a fost dată uitării pentru o vreme , a urmat o criză economică mondială, un nou Război, însă miracolul petrecut atunci a fost revenit la suprafață în anii 60, după lansarea piesei și a filmului „Oh, what a lovely war”.

După două decenii, celebrul muzician britanic Paul McCartney şi-a ilustrat videoclipul piesei „The Pipes of Peace”, din 1984, cu o punere în scenă a Crăciunului din 1914.

S-au făcut multe filme și au fost construite monumente în cinstea eroilor care au ales să renunțe la arme în seara de ajun ca să celebreze miracolul nașterii lui Iisus.

Surse:

– Imperial War Museum/AP

-https://www.g4media.ro/unul-dintre-cele-mai-mari-miracole-de-craciun-din-istoria-lumii

-https://adevarul.ro/miracolul-craciun-petrecut-razboi-mondial-roia-oameni-ofiteri-ambelor-parti-dandu-si-mana

Generalul francez Henri Mathias Berthelot și misiunea sa în România

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze.

Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România în timpul Primului Război Mondial, a devenit o figură legendară în țara noastră, scrie Dumitru Popa în https://ziarulnatiunea.ro.

Și aceasta pentru că, prin faptele sale, el a știut să întruchipeze într-o singură persoană două idealuri – cel francez și cel român – și să contribuie, astfel, la izbânda lor.

Prezența Misiunii Berthelot timp de 18 luni în România, începând cu 15 octombrie 1916, a însemnat un important sprijin moral, politic și material pentru războiul de eliberare și întregire declanșat în vara aceluiași an de armata și națiunea română.

Decizia Franței de a trimite pe frontul român o misiune militară, ca urmare a cererii exprimate de Guvernul Brătianu, fusese luată din luna septembrie 1916.

Formată din oameni temeinic pregătiți profesional, curajoși, pătrunși de simțul datoriei, cu o bogată experiență de luptă, Misiunea l-a avut în frunte de la început pe generalul Berthelot.

Potrivit caracterizării transmise la București, acesta reunea „un ansamblu excepțional de cunoștințe de stat-major unite cu practica războiului modern” și se bucura de încrederea absolută a comandantului-șef francez, generalul Joseph J.C. Joffre, al cărui locțiitor eminent fusese în timpul hotărâtoarei Bătălii de pe Marna, din toamna anului 1914.

S-a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul Loire, în familia unui căpitan de jandarmi din Nervieux.

Nu i-a fost niciodată rușine de originea sa modestă și va avea în firea sa multe trăsături caracteristice ale țăranului din Burgundia.

După temeinice studii clasice gimnaziale și liceale, a urmat cursurile celebrei Școli militare de la Saint-Cyr (1881-1883). Tânăr sublocotenent de infanterie, la cererea sa, fusese repartizat în trupele coloniale din Algeria; apoi va pleca în Indochina, fiind numit comandant al unui post de graniță. Aici s-a distins prin decizie și stăruință în executarea misiunilor, fiind citat pe armată.

Reîntors în țară în 1887, Berthelot absolvea cu succes Școala Superioară de Război din Paris, doi ani mai târziu intrând în corpul de stat-major în cadrul Statului Major General francez. Aici calitățile native și puternica sa personalitate s-au întărit prin studii serioase, valorificate, mai târziu, în anii Primului Război Mondial.

Nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-se educației nepotului său de frate, Georges, rămas orfan de mic. Toți cei care l-au cunoscut i-au apreciat omenia, căldura sufletească și camaraderia.

Dotat cu o mare putere de gândire și cu o inteligență vie – după cum îl caracteriza însuși Joffre -, Berthelot avea un înalt simț al datoriei și al disciplinei, dublat de un optimism tonifiant, chiar în clipele cele mai dramatice, redând astfel încrederea colaboratorilor și subordonaților săi.

Toate aceste calități aveau să-l impună în Marele Război și mai ales în misiunea pe care a îndeplinit-o pe frontul român, probabil cea mai strălucită etapă a lungii și bogatei sale cariere ostășești.

Iată cum îl descrie unul dintre apropiații săi colaboratori și prieteni români, generalul Radu R. Rosetti:

„Ca fizic, o namilă de om, atât de înalt – încât nu se băga de seamă cât de gros era și atât de gros încât înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia saera și pofta sa de mâncare neegalată, după cunoștința mea, decât de aceea a generalului (Traian) Moșoiu. Un cap mare, rotund, cu ochi albaștri și un mic barbișon completau înfățișarea sa.

Atât mâinile, cât și labele picioarelor erau foarte mari. Era înzestrat cu o memorie fenomenală și cu o judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită și cerea preciziune în toate. Subșef de stat-major al lui Joffre în 1914, trecuse la comanda unei divizii și apoi a unui corp de armată dovedind destoinicie și tenacitate în bătăliile din Champagne (1915) și mai ales de la Verdun (1916). […] Berthelot, au recunoscut contemporanii, avea să ne fie un real și prețios colaborator, fără a înceta să pună la inimă cauza țării sale. Scopul misiunii sale (misiuni similare aumai fost trimise în Serbia și Rusia) era astfel definit prin ordinul din 28 septembrie 1916: generalul Berthelot reprezenta pe lângă M.C.G. român pe generalul Joffre, tratând în numele acestuia și potrivit instrucțiunile sale „toate problemele interesând războiul de coaliție dus în prezent împotriva Puterilor Centrale și a aliaților lor”; el urma să țină la curent M.C.G. francez asupra situației materiale și morale a armatei române, asupra operațiilor în curs, ca și a proiectelor sale de manevră; totodată, el trebuia să asigure legătura necesară între Înaltul Comandament român și generalul Maurice Sarrail, comandantul-șef al Armatei aliate de la Salonic, Misiunea Militară Franceză din Rusia și Stavka; generalul Berthelot era pus la dispoziția Înaltului Comandament român în funcția de «consilier tehnic»”, în timp ce rolul ofițerilor francezi urma să fie stabilit În acord cu Statul Major General român.

Inițial, „Misiunea Berthelot”, care părăsea teritoriul Franței la 1 octombrie 1916, avea să fie alcătuită din 21 ofițeri.

După ce au traversat Marea Britanie, Marea Nordului, Norvegia, Suedia și Finlanda, aceștia au ajuns la 9 octombrie la Petrograd, fiind primiți de țarul Nicolae al II-lea, de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor străine, Boris Vl. Stürmer, ca și de principalele autorități militare, în frunte cu generalul Mihail V. Alekseev, șeful Statului Major rus.

Generalul Berthelot sesiza cu această ocazie o anumită iritare a Comandamentului Suprem țarist față de prezența Misiunii Franceze în România. Convingerea sa că dificultățile cooperării ruso-române vor dăuna efortului militar aliat în Răsărit era accentuată chiar în momentul despărțirii de generalul Alekseev, acesta indicându-i că singura linie de apărare posibilă pentru români nu putea fi decât cursul Siretului.

Stupefiat, el și-a păstrat calmul, căutând în lunile următoare să aducă o îmbunătățire în relațiile dintre Rusia și România.

Foto: Misiunea Militară Franceză trimisă în sprijinul logistic și militar al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial. In primul rând, în centru, generalul Berthelot.

Pășind pe pământul țării noastre la 2/15 octombrie și primit a doua zi la gara Periș (unde era sediul Marelui Cartier General (M.C.G.) de înaltele oficialități române, Berthelot va acționa cu energie în scopul impulsionării rezistenței românești în fața amplei contraofensive a Puterilor Centrale. Vizitele pe front, contactul cu comandanții și cu ostașii români i-au arătat situația și nevoile reale ale frontului ce trebuia apărat.

Cu toate insuccesele ei, Berthelot și-a afirmat neîncetat încrederea în armata română, iar ofițerii și soldații francezi (peste 1.500 în februarie 1917), împărțind umăr lângă umăr primejdiile luptelor cu camarazii lor români, mai târziu înfruntând și flagelul epidemiilor din iarna anului 1917, s-au putut convinge de vrednicia, de curajul și de abnegația acestora. Asperitățile, inerente oricărui început, generate și de atitudinea mai distantă uneori, de superioritate a ofițerilor francezi, aveau să dispară, consolidându-se în schimb o exemplară frăție de arme între români și francezi, pecetluită prin jertfa de sânge comună.

Bătălia de la porțile Bucureștilor, de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, a fost o probă elocventă a colaborării Misiunii Militare Franceze cu Secția Operațiilor din Marele Cartier General român; această operație a clătinat un moment planurile armatelor inamice ce invadaseră dinspre vest și dinspre sud țara.

Dar apatia aliatului rus și o întâmplare nefericită – capturarea unor documente operative de către inamic – au făcut ca situația strategică să nu poată fi totuși restabilită. Pierderea Capitalei, retragerea spre Moldova continuă să rămână episodul cel mai tragic al războiului României.

În acele momente, în care însăși soarta statului român independent era pusă în joc, când două treimi din teritoriul național se aflau sub ocupația inamică, prezența Misiunii Berthelot a însemnat un factor de întărire a poziției guvernului român în raporturile cu Rusia.

Susținând ideea continuării rezistenței pe propriul teritoriu și a refacerii aici, în colțul liber al Moldovei, a forțelor armate române, generalul Berthelot va avea serioase conflicte cu Comandamentul rus, fiind acuzat chiar de a fi „mai român decât românii”.

În realitate, așa cum a afirmat fostul său șef de stat-major, francezii nu erau mai români decât românii, ci susțineau energic, prin acțiunea lor, interesele franceze pe Frontul de Est.

Iar aceste interese ale Franței nu erau numai de moment, ci vizau dezvoltarea relațiilor cu România pe toate planurile, implicit dobândirea unui rol și a unui loc preferențial în afacerile externe postbelice ale acestuia.

Subliniind că „este de cel mai mare interes pentru Coaliție ca armata română să se reconstituie cât mai rapid și să prezinte cea mai mare valoare militară posibilă”, Înaltul Comandament francez avea să intervină energic cu toate că a căutat să menajeze susceptibilitățile aliatului rus, pentru menținerea și întărirea Misiunii Berthelot, considerând că aceasta era singura soluție care putea să ducă la un rezultat pozitiv în procesul de refacere a armatei române.

Aprecierile și încrederea acordată de Franța aliatei sale, având la bază rapoartele și activitatea lui Berthelot și ale ministrului de Saint-Aulaire, se vor dovedi corecte, tocmai, România fiind elementul care a salvat interesele Antantei în Est, în 1917, în condițiile dezangajării armatei ruse sub impactul revoluției.