CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Generalul francez Henri Mathias Berthelot și misiunea sa în România

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze.

GENERALUL BERTHELOT – UN FRANCEZ CU INIMĂ DE ROMÂN « FSCR

Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România în timpul Primului Război Mondial, a devenit o figură legendară în țara noastră, scrie Dumitru Popa în https://ziarulnatiunea.ro.

Și aceasta pentru că, prin faptele sale, el a știut să întruchipeze într-o singură persoană două idealuri – cel francez și cel român – și să contribuie, astfel, la izbânda lor.

Prezența Misiunii Berthelot timp de 18 luni în România, începând cu 15 octombrie 1916, a însemnat un important sprijin moral, politic și material pentru războiul de eliberare și întregire declanșat în vara aceluiași an de armata și națiunea română.

Decizia Franței de a trimite pe frontul român o misiune militară, ca urmare a cererii exprimate de Guvernul Brătianu, fusese luată din luna septembrie 1916.

Formată din oameni temeinic pregătiți profesional, curajoși, pătrunși de simțul datoriei, cu o bogată experiență de luptă, Misiunea l-a avut în frunte de la început pe generalul Berthelot.

Potrivit caracterizării transmise la București, acesta reunea „un ansamblu excepțional de cunoștințe de stat-major unite cu practica războiului modern” și se bucura de încrederea absolută a comandantului-șef francez, generalul Joseph J.C. Joffre, al cărui locțiitor eminent fusese în timpul hotărâtoarei Bătălii de pe Marna, din toamna anului 1914.

S-a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul Loire, în familia unui căpitan de jandarmi din Nervieux.

Nu i-a fost niciodată rușine de originea sa modestă și va avea în firea sa multe trăsături caracteristice ale țăranului din Burgundia.

După temeinice studii clasice gimnaziale și liceale, a urmat cursurile celebrei Școli militare de la Saint-Cyr (1881-1883). Tânăr sublocotenent de infanterie, la cererea sa, fusese repartizat în trupele coloniale din Algeria; apoi va pleca în Indochina, fiind numit comandant al unui post de graniță. Aici s-a distins prin decizie și stăruință în executarea misiunilor, fiind citat pe armată.

Reîntors în țară în 1887, Berthelot absolvea cu succes Școala Superioară de Război din Paris, doi ani mai târziu intrând în corpul de stat-major în cadrul Statului Major General francez. Aici calitățile native și puternica sa personalitate s-au întărit prin studii serioase, valorificate, mai târziu, în anii Primului Război Mondial.

Nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-se educației nepotului său de frate, Georges, rămas orfan de mic. Toți cei care l-au cunoscut i-au apreciat omenia, căldura sufletească și camaraderia.

Dotat cu o mare putere de gândire și cu o inteligență vie – după cum îl caracteriza însuși Joffre -, Berthelot avea un înalt simț al datoriei și al disciplinei, dublat de un optimism tonifiant, chiar în clipele cele mai dramatice, redând astfel încrederea colaboratorilor și subordonaților săi.

Toate aceste calități aveau să-l impună în Marele Război și mai ales în misiunea pe care a îndeplinit-o pe frontul român, probabil cea mai strălucită etapă a lungii și bogatei sale cariere ostășești.

Iată cum îl descrie unul dintre apropiații săi colaboratori și prieteni români, generalul Radu R. Rosetti:

„Ca fizic, o namilă de om, atât de înalt – încât nu se băga de seamă cât de gros era și atât de gros încât înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia saera și pofta sa de mâncare neegalată, după cunoștința mea, decât de aceea a generalului (Traian) Moșoiu. Un cap mare, rotund, cu ochi albaștri și un mic barbișon completau înfățișarea sa.

Atât mâinile, cât și labele picioarelor erau foarte mari. Era înzestrat cu o memorie fenomenală și cu o judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită și cerea preciziune în toate. Subșef de stat-major al lui Joffre în 1914, trecuse la comanda unei divizii și apoi a unui corp de armată dovedind destoinicie și tenacitate în bătăliile din Champagne (1915) și mai ales de la Verdun (1916). […] Berthelot, au recunoscut contemporanii, avea să ne fie un real și prețios colaborator, fără a înceta să pună la inimă cauza țării sale. Scopul misiunii sale (misiuni similare aumai fost trimise în Serbia și Rusia) era astfel definit prin ordinul din 28 septembrie 1916: generalul Berthelot reprezenta pe lângă M.C.G. român pe generalul Joffre, tratând în numele acestuia și potrivit instrucțiunile sale „toate problemele interesând războiul de coaliție dus în prezent împotriva Puterilor Centrale și a aliaților lor”; el urma să țină la curent M.C.G. francez asupra situației materiale și morale a armatei române, asupra operațiilor în curs, ca și a proiectelor sale de manevră; totodată, el trebuia să asigure legătura necesară între Înaltul Comandament român și generalul Maurice Sarrail, comandantul-șef al Armatei aliate de la Salonic, Misiunea Militară Franceză din Rusia și Stavka; generalul Berthelot era pus la dispoziția Înaltului Comandament român în funcția de «consilier tehnic»”, în timp ce rolul ofițerilor francezi urma să fie stabilit În acord cu Statul Major General român.

Inițial, „Misiunea Berthelot”, care părăsea teritoriul Franței la 1 octombrie 1916, avea să fie alcătuită din 21 ofițeri.

După ce au traversat Marea Britanie, Marea Nordului, Norvegia, Suedia și Finlanda, aceștia au ajuns la 9 octombrie la Petrograd, fiind primiți de țarul Nicolae al II-lea, de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor străine, Boris Vl. Stürmer, ca și de principalele autorități militare, în frunte cu generalul Mihail V. Alekseev, șeful Statului Major rus.

Generalul Berthelot sesiza cu această ocazie o anumită iritare a Comandamentului Suprem țarist față de prezența Misiunii Franceze în România. Convingerea sa că dificultățile cooperării ruso-române vor dăuna efortului militar aliat în Răsărit era accentuată chiar în momentul despărțirii de generalul Alekseev, acesta indicându-i că singura linie de apărare posibilă pentru români nu putea fi decât cursul Siretului.

Stupefiat, el și-a păstrat calmul, căutând în lunile următoare să aducă o îmbunătățire în relațiile dintre Rusia și România.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 13007090-misiunea-franceza18-februarie-1919.jpg

Foto: Misiunea Militară Franceză trimisă în sprijinul logistic și militar al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial. In primul rând, în centru, generalul Berthelot.

Pășind pe pământul țării noastre la 2/15 octombrie și primit a doua zi la gara Periș (unde era sediul Marelui Cartier General (M.C.G.) de înaltele oficialități române, Berthelot va acționa cu energie în scopul impulsionării rezistenței românești în fața amplei contraofensive a Puterilor Centrale. Vizitele pe front, contactul cu comandanții și cu ostașii români i-au arătat situația și nevoile reale ale frontului ce trebuia apărat.

Cu toate insuccesele ei, Berthelot și-a afirmat neîncetat încrederea în armata română, iar ofițerii și soldații francezi (peste 1.500 în februarie 1917), împărțind umăr lângă umăr primejdiile luptelor cu camarazii lor români, mai târziu înfruntând și flagelul epidemiilor din iarna anului 1917, s-au putut convinge de vrednicia, de curajul și de abnegația acestora. Asperitățile, inerente oricărui început, generate și de atitudinea mai distantă uneori, de superioritate a ofițerilor francezi, aveau să dispară, consolidându-se în schimb o exemplară frăție de arme între români și francezi, pecetluită prin jertfa de sânge comună.

Bătălia de la porțile Bucureștilor, de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, a fost o probă elocventă a colaborării Misiunii Militare Franceze cu Secția Operațiilor din Marele Cartier General român; această operație a clătinat un moment planurile armatelor inamice ce invadaseră dinspre vest și dinspre sud țara.

Dar apatia aliatului rus și o întâmplare nefericită – capturarea unor documente operative de către inamic – au făcut ca situația strategică să nu poată fi totuși restabilită. Pierderea Capitalei, retragerea spre Moldova continuă să rămână episodul cel mai tragic al războiului României.

În acele momente, în care însăși soarta statului român independent era pusă în joc, când două treimi din teritoriul național se aflau sub ocupația inamică, prezența Misiunii Berthelot a însemnat un factor de întărire a poziției guvernului român în raporturile cu Rusia.

Susținând ideea continuării rezistenței pe propriul teritoriu și a refacerii aici, în colțul liber al Moldovei, a forțelor armate române, generalul Berthelot va avea serioase conflicte cu Comandamentul rus, fiind acuzat chiar de a fi „mai român decât românii”.

În realitate, așa cum a afirmat fostul său șef de stat-major, francezii nu erau mai români decât românii, ci susțineau energic, prin acțiunea lor, interesele franceze pe Frontul de Est.

Iar aceste interese ale Franței nu erau numai de moment, ci vizau dezvoltarea relațiilor cu România pe toate planurile, implicit dobândirea unui rol și a unui loc preferențial în afacerile externe postbelice ale acestuia.

Subliniind că „este de cel mai mare interes pentru Coaliție ca armata română să se reconstituie cât mai rapid și să prezinte cea mai mare valoare militară posibilă”, Înaltul Comandament francez avea să intervină energic cu toate că a căutat să menajeze susceptibilitățile aliatului rus, pentru menținerea și întărirea Misiunii Berthelot, considerând că aceasta era singura soluție care putea să ducă la un rezultat pozitiv în procesul de refacere a armatei române.

Aprecierile și încrederea acordată de Franța aliatei sale, având la bază rapoartele și activitatea lui Berthelot și ale ministrului de Saint-Aulaire, se vor dovedi corecte, tocmai, România fiind elementul care a salvat interesele Antantei în Est, în 1917, în condițiile dezangajării armatei ruse sub impactul revoluției.

02/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ÎNTRE TRATATUL DE LA TRIANON (4 iunie 1920) ȘI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS (10 februarie 1947)

Trianon 100. România la Conferința de Pace de la Paris – expoziție și  proiect online la Muzeul Național de Istorie a României

Foto: La Palatul Marele Trianon de la Versailles a fost semnat în ziua de vineri, 4 iunie 1920 Tratatul de pace cu Ungaria, țară învinsă în Primul Război Mondial. Tratatul de la Trianon a statuat existența unui stat maghiar independent fiind totodată actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, odată cu înfrângerea de la Mohács din 1526 și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria).

ROMÂNIA INTRE TRATATUL DE LA TRIANON SI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS

Sintagma „Tratatul de la Trianon” s-a născut în urmă cu 100 de ani, în contextul terminării Primului Război Mondial și impunerii dreptului națiunilor la apărare în Europa dominată multe secole de imperii și feude.

Semnificația sa este dată de Palatul „Marele Trianon” de la Versailles, unde, la 4 iunie 1920, a fost semnat tratatul de pace între Puterile Aliate învingătoare (16 state aliate, inclusiv România) și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Acest tratat a făcut parte din seria celor încheiate de Puterile Aliate la sfârșitul primului război mondial, respectiv: cu Germania (Versailles, 28 iunie 1919 ), cu Austria (Saint Germain en-Laye,, 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly, 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (Sèvres, 4 iunie 1920, ulterior fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Tratatul de la Trianon a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat – Ungaria – cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

Consecința cea mai importantă a Tratatului de la Trianon a fost apariția noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei. În principiu, tratatul a consfințit includerea teritoriului Transilvaniei și a părții răsăritene a Banatului în cadrul României.

Chestiunea optanților unguri din teritoriile cedate de Ungaria dupa  Tratatul de la Trianon, României | CER SI PAMANT ROMANESC

Frontiera Ungariei cu România, astfel cum a fost descrisă în tratat, a fost delimitată în anii imediat următori, fiind în fapt actuala frontieră între cele două țări.

Persoanele care au optat să se transfere în cealaltă țară decât aceea de reședință în care s-a aflat după trasarea granițelor, numite „optanți”, puteau să se transfere, obținând despăgubiri juste pentru imobile (terenuri, construcții – altele decât cele de reședință, clădiri de reședință, afaceri etc.).

Nu au făcut obiectul acestor despăgubiri resursele naturale (zăcăminte aurifere, feroase, neferoase, de gaze naturale, petrolifere, sare, pădurile, latifundiile grofilor etc.), chiar dacă acestea s-au aflat în exploatarea unor companii ale etnicilor unguri.

România, ca stat succesor sau beneficiar, n-a avut acces la masa tratativelor de pace, ea primind doar cât au hotărât Marile Puteri, fără să țină seama că vatra neamului românesc era mult mai întinsă și că în afara granițelor au rămas teritorii cu populație compactă sau majoritar românească, scrie https://unitate-centenar.ro/romania-intre-tratatul-de-la-trianon-si-tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947.

De aceea, reaşezarea prin hotărârea Marilor Puteri a frontierelor între România și Ungaria a stârnit nemulţumiri din partea reprezentanților României, care au fost chemați la Paris doar să asculte și să se conformeze hotărârilor diriguitorilor Europei. Aceștia au reclamat, fără sorți de izbândă, în primul rând nealipirea părţii de nord a Maramureşului, rămasă în componența Ucrainei.

Din acel moment, în Maramureșul istoric, de la nord de Tisa, în Câmpia de vest (cu ținuturile Crișanei și Sătmarului), până în mlaștinile Tisei, precum și în Banatul de vest (până în Dunăre) românii băștinași, încorporați în statele vecine României, au început să trăiască drama străinătății, a dezrădăcinării și deznaționalizării.

Despre acest tratat au curs fluvii de cerneală și încă vor mai curge

. „Trianonul” a reprezentat actul juridic care a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul ungar.

În același timp, a constituit piatra de hotar a istoriei Ungariei, „punctul de vamă” în care Ungaria a fost nevoită de istorie să dea socoteală pentru răul făcut de-a lungul vremurilor neamurilor băștinașe din bazinul carpatic.

Din momentul semnării sale, Tratatul a semnificat și generat:

  • sfârșitul așa-numitului „regat al Sfântului Ștefan”, creat de ungurii turanici  prin forță și cuceriri de teritorii românești în jurul anului 1000; acesta dispăruse, de facto, în secolul al XVI-lea, după înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman, devenit ulterior Austria, iar în anul  1867 Austro-Ungaria;
  • desființarea de facto a așa-numitului Sfânt Imperiu Roman, care era încă invocat de cancelaria din Viena, împărații habsburgi purtând până la dispariția dublei monarhii și titlul de regi apostolici ai Ungariei;
  • crearea statului ungar independent, în cadrul frontierelor naționale, numit însă, de unii, „regatul Ungariei”; acest stat național (cu frontierele extinse în teritoriile neamurior vecine!) fusese dorit de revoluționarii unguri la 1848-1849 și cerut de politicienii unguri spre sfârșitul monarhiei bicefale, austro-ungare; astfel, Ungaria a devenit, pentru prima dată în istoria ei europeană, stat de sine stătător şi nu conglomerat de naţiuni ţinute sub stăpânire prin forța armelor.

Tratatul de la Trianon” a fost o recunoaștere, pe fond, a jertfelor făcute de neamul românesc pentru a-și întregi hotarele etnice.

Privind în urmă cu aproape 100 de ani, orice român de bună-credință, cunoscător al istoriei și implicat în destinul cetății, se întreabă: Cine și ce a pierdut în urma recunoașterii drepturilor neamului la viețuirea în propria vatră?

Precum se știe:

  • la trasarea graniței între România și Ungaria s-a luat în considerație un raport unitar (egal cu 1) între numărul etnicilor români care rămân pe teritoriul Ungariei – 600.000 persoane – și numărul etnicilor unguri care rămân pe teritoriul României – tot 600.000 de persoane; astăzi se constată că prin politica de deznaționalizare practicată de-a lungul ultimelor trei secole, comunitatea românilor din Ungaria a scăzut la 5.000-6.000 de persoane, în vreme ce comunitatea maghiară din România a urcat la circa 1.900.000 de persoane;
  • ajustările de frontieră, de mici dimensiuni, s-au făcut prin convenţii bilaterale; bunăoară, prin rectificări de graniţă, Cehoslovacia a cedat României opt comune cu o suprafaţă de 175 kmp şi o populaţie de 10.800 de locuitori, dintre care 7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei o suprafaţă de 60 kmp, cu o populaţie de 3.112 locuitori, dintre care doar 3 erau români; o înţelegere similară a avut România în Banat, cu regatul sârbo-croat;
  • România a plătit despăgubiri consistente așa-numiților „optanți unguri”, cumpărând, în fapt, pământul grofilor la prețul pieței; statul român a renunțat și la despăgubirile de război pe care trebuia să le încaseze de la Ungaria, care urma să plătească despăgubiri grofilor din aceste sume; în urma procesului „optanţilor unguri”, România a plătit în franci, aur şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate, şi a dispus ca despăgubirile de război datorate de Ungaria să fie vărsate la fondurile de despăgubiri pentru „optanţii unguri”;
  • statul român a plătit despăgubiri prin două Fonduri agrare de creanţe înfiinţate prin Protocoale internaţionale în Franţa (Bâle) şi Elveţia (Geneva); dovadă sunt documentele (păstrate în arhive) elaborate de Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Banca Națională, hotărâri ale Comisiunilor reformelor agrare din judeţe, hotărâri ale justiţiei române, precum și ale Tribunalului de mare instanţă de la Paris (privind arbitrajul cu „optanţii unguri”, care a avut loc la Paris);
  • contenciosul judiciar a fost închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932; latifundiarii unguri au fost despăgubiți pentru exproprieri, iar reforma agrară pentru Transilvania, Banat și Crișana (Legea din 28 iulie 1921), a condus la împroprietărirea, fără discriminare, a familiilor sărace, orfanilor de război, veteranilor, răniților și altor categorii de oropsiți ai soartei.

În ciuda acestor realități etno-politice, de la iscălirea sa și până astăzi, tratatul a fost perceput în mentalul colectiv ungar drept o catastrofă și un diktat. De aceea, „regatul Ungariei”, care a avut în frunte un regent (amiral fără flotă!) a urmărit revizuirea, fie și parțială, a acestui tratat.

Chiar din anul 1920, în Parlamentul de la Budapesta, deputaţii şi senatorii s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: „Nu, nu, niciodată!” Aceste lozinci au devenit apoi deviza iredentismului şi revizionismului horthyst. Oficialitățile ungare de atunci au proclamat ziua de 4 iunie „zi de doliu national”, iar guvernul ungar a declarat că Ungaria a semnat tratatul fiind silită de împrejurări, dar nu-l recunoaște. Pe acest fond tensionat până la răbufniri violente, au fost înfiinţate „brigăzile de luptă”, formate din tineri înrolaţi benevol al căror țel era „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă a primit numele „Sfântului Ştefan”, iar drapelul de luptă a fost înmânat de către arhiducele Iosif, care a adresat următoarele cuvinte: 

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica”.

 În ziua ratificării tratatului, respectiv în 13 noiembrie 1920, extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă « Ungaria Mare » sau « Ungaria Milenară », sub deviza: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare”.

După momentul „Trianon”, iredentiștii au antrenat și îndreptat Ungaria în cea mai puternică şi lipsită de scrupule acţiune revizionistă, împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Printr-o propagandă agresivă, fără precedent, aceștia au reușit să-i convingă pe mulți unguri din țară și din diaspora că țara lor a fost grav nedreptăţită de Dumnezeu însuși.

Pe fondul ideilor extremiste, în Ungaria au fost create instituţii ale statului, dar şi organizații ale societăţii civile (asociații, comitete, ligi etc.) care au incitat naţiunea ungară, în primul rând tineretul, împotriva României și a românilor, oriunde și sub orice stare se aflau aceștia. Tineretul ungar a fost îndoctrinat cu idei culese din culmile sălbăticiei. Sunt bine cunoscute vorbele acelui „levent”, care afirma că „În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han” și că va suprima „pe fiecare valah ce-mi iese în cale!”.

Acțiunile extremiste, antiromânești au fost încurajate și susținute de un sistem de spionaj total, care a utilizat toate metodele și sursele, inclusiv cultele religioase şi slujitorii acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” de România. Împotriva României s-a acționat și prin așa-numiții „optanți”, care au făcut lobby şi presiuni bine concertate, ani de-a rândul, la foruri politice internaţionale, inclusiv la Liga Naţiunilor. Aceștia au cerut forurilor internaționale ca Legea privind aplicarea reformei agrare din România să le acorde (căci li se cuvine, întrucât au pierdut Transilvania), un regim preferenţial, precum și „un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna”, să fie exceptate de la expropriere mari latifundii, peste care au stăpânit ei și familiile lor nobiliare, iar cuantumul despăgubirilor să se ridice la sume exorbitante.

În aşteptarea momentului prielnic de a ataca România, extremiștii-revizioniști unguri au profitat din plin și cu aroganță de politica externă inconsecventă și insuficient de fermă a guvernelor României, precum și de momentele prelungite de răfuieli politice, în care erau angrenate elitele politice românești.

În acest sens, au iniţiat pregătiri intense pe plan militar, constituind formațiuni paramilitare, dar și în mediile civile, pe plan diplomatic, propagandistic și persuasiv, pentru pregătirea viitoarei invazii „recuperatorii” în România.

Aceștia au considerat că respectiva conjunctură favorabilă a sosit în momentul în care în state puternice ale Europei au ajuns la putere regimuri de extremă dreapta. În acest scop, statul ungar s-a aliat cu Germania și Italia  pentru a obține sprijinul acestora în acțiunea de rupere a Transilvaniei din trupul României.

Astfel s-a ajuns la Diktatul de la Viena din 30 august 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă din trupul României şi dată Ungariei. În Transilvania răpită astfel a început teroarea împotriva românilor, în care au fost implicate autorități civile și militare ungare, dar mai ales extremiști care au dat dovadă de o cruzime fără egal, soldată cu omoruri, alungarea românilor din locuințele și așezările lor, expulzarea în România, distrugeri de case, școli, biserici etc.

Romania intre Tratatul de la Trianon si Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947)

Frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon a fost consfințită însă din nou, în plan juridic internațional, în anul  1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947). Acesta a fost încheiat între Aliații învingători în cel de-al doilea război mondial (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia,  Grecia, Italia, Iugoslavia  și Cehoslovacia) și Puterile Axei (aliații înfrânți, respectiv Germania, Japonia, Italia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, Slovacia și România – căreia nu i-au fost recunoscute acțiunile politice, diplomatice și militare de după 23 august 1944). România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, precum și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

Însă, datorită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944 (recunoscută ulterior, cu greu și în mod tacit!), România a primit înapoi Transilvania de Nord, transferată de Hitler Ungariei prin Diktatul de la Viena.

Art. 2 al acestui tratat a stipulat că „hotărârile Sentinţei de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule şi neavenite”, iar „Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938”.

S-a întâmplat în 10 februarie 1947 - Jurnal Spiritual

10 februarie 1947, în palatul Ministerului de Externe al Franţei, a fost semnat Tratatul de pace cu România.

Tratatul de la Paris din anul 1947 a permis României să-și asume responsabilitățile ca stat suveran în relațiile internationale, iar Ungaria, prinsă în corsetul „lagărului socialist”, n-a mai avut libertatea de acțiune vizând refacerea frontierelor sale imperiale și „recuperarea Transilvaniei”. Dar extremiștii-revizioniști unguri s-au declarat nemulţumiți și de hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris, reluând în scurt timp pregătirile, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare de „recuperare” a Transilvaniei. După evenimentele din decembrie 1989, extremiștii și neorevizioniștii unguri au considerat că a sosit un nou moment prielnic pentru a relua planurile vizând „recuperarea” Transilvaniei.

Ce fac extremiștii și neorevizioniștii unguri?

Despre „Trianon” se vorbeşte în cercurile extremist-iredentiste ungare ca despre „o mare nedreptate istorică”, deși în realitate lucrurile stau cu totul invers. „Trianonul” a făcut, oficial, dreptate nu numai românilor, sârbilor sau slovacilor, ci Europei înseşi. Acest act juridic internațional a schimbat percepţia despre evoluția Europei, cu imperii și feude, oferind națiunilor dreptul de a se dezvolta liber, în armonie socială și bună înțelegere.

Cu toate acestea, în cercuri politice sau în medii extremiste, neorevizioniste, a fost relansată iarăși, de sus în jos, ideea de „recuperare” a Transilvaniei pierdute prin „dictatul Marilor Puteri”. Prin forțarea unui destin istoric ieșit dintr-un partizanat etno-politic, unii propagandiști ai ideii de „Ungarie milenară” compară „Trianonul” cu ceea ce s-a întâmplat după dezastrul de la Mohács, când Ungaria a fost divizată în trei părţi. Noii propagandiști sunt conștienți că antidotul nu poate fi un anti-Mohács, dar susțin că nici „politica tăcerii” n-a fost bună, deoarece „rănile arzânde au rămas”.

Pe lângă vechile teorii și lozinci, astăzi:

  • se agită „Trianonul” în numele „unităţii tuturor maghiarilor”,  cerându-se ca ungurii minoritari în alte state să aibă dreptul la autodeterminare; după dezbaterea legii privind acordarea dublei cetăţenii pentru ungurii de peste graniţe, Parlamentul ungar a luat în discuţie propunerea „Fidesz” de a declara ziua de 4 iunie „Ziua Unităţii Naţionale”; proiectul de lege prevedea că „maghiarii şi comunităţile de maghiari subordonaţi autorităţilor din alte câteva state fac parte din naţiunea ungară unită. Unitatea lor dincolo de graniţele de stat este o realitate”;
  • se discută despre „expirarea Tratatului de la Trianon”, având în vedere apropierea datei la care se împlinesc 100 de ani de la semnarea acestui tratat. Cei care discută acest subiect inventat trebuie să știe însă că Tratatul de la Trianon și-a încetat practic existența la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 a anulat sistemul de graniţe şi garanţii oferite după primul război mondial; la rândul său, sistemul de tratate instituit după al doilea război mondial a suferit corecţii după dispariţia Pactului de la Varşovia şi extinderea Uniunii Europene şi a N.A.T.O.;
  • se împrăștie materiale cu rol propagandistic, în limba maghiară și în limbi de circulație internațională (nu și în limba română!), care pregătesc opinia publică pentru momentul în care Transilvania va fi „recuperată”. Din informațiile conținute reiese că „istoria românilor este istorie recentă”, „românii fac parte dintre popoarele fără istorie”, „termenul de valah nu este sinonim cu cel de român”, „Ardealul nu este România” (pentru că face parte din România de mai puțin de 100 de ani și are legături istorice mai vechi cu Ungaria decât cu România), „ungurii sunt civilizatorii bazinului carpatic”, „transilvănenii n-ar fi dorit Unirea, iar aceasta s-ar fi făcut peste capul lor” etc.
  • se reia vechea teză a nevoii de reconstituire a monarhiei dualiste, austro-ungare, în centrul Europei și în bazinul carpatic, singura garanție a asigurării păcii, prosperității și stabilității pe continent.

În acest context, în cadrul Academiei Ungare de Științe a fost înființat un departament de „cercetare”, intitulat „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, numit oficial „Elan-Trianon 100” și format (la vedere!) din aproximativ 25 de oameni, printre care și „cetățeni români”.

Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj-Napoca a anunțat, în cadrul Academiei Române, că Guvernul de la Budapesta a înfiinţat un departament special, numit Trianon – 100 care a început să lucreze, adică să contracareze acţiunile preconizate de România pentru aniversarea, în anul 2018, a unui veac de la Marea Unire.

Știrea a fost preluată de „Gazeta de Cluj” și apoi de mai mulți formatori de opinie, care au susținut și întărit ideea potrivit căreia acest departament funcționează în cadrul M.A.E. ungar sau în cadrul serviciilor speciale.

De aici s-a tras concluzia că prin acest departament de propagandă, Ungaria a declanșat un război propagandistic împotriva României. Ministerul ungar de Externe a anunţat, prin M.T.I., că respinge „toate prostiile apărute” că Ungaria conduce un „război propagandistic” împotriva României.

Probabil că în urma conflictului iscat și a reacțiilor violente venite din partea unor extremiști-iredentiști (la care sunt maeștri), acad. Ioan Aurel Pop a revenit, afirmând că: De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine.

Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100”. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Cu precauția-i cunoscută, domnul profesor Ion Coja vorbește despre acțiunea „Trianon 100” și nu despre departamentul „Trianon 100”, apărând ideea potrivit căreia România este un stat înconjurat de români, fiind îndreptățită să ceară drepturi pentru românii rămași în afara granițelor sale, dar nu practică o politică revizionistă.

Există percepția potrivit căreia acest „grup de lucru” este în fapt o structură specializată, care a preluat de pe poziții academice (deci, democratice) coordonarea acțiunii revizioniste, antiromânești, desfășurată de extremiști unguri, cu scop de a destabiliza România.

Dar, ca și în alte cazuri, s-au găsit deja veghetori și apărători ai acestuia, care au umplut spațiul electronic sau coloanele presei aservite ideilor revizioniste cu mesaje din care rezultă că prezentarea acelui „grup de lucru” ca departament guvernamental de propagandă antiromânească este ea însăși o diversiune a românilor (în primul rând, a serviciilor secrete românești!).

Materialele de propagandă antiromânească, anonime ori semnate și asumate de propagandiști recunoscuți provin probabil din surse specializate, cum este și „echipa de cercetare” numită oficial „Elan Trianon 100”.

În perspectiva zilei de 1 decembrie 2018, ziua Marii Uniri a românilor, aceasta și-a canalizat acțiunile, în conlucrare cu organizațiile iredentiste, pe trei direcții fundamentale:

  • enclavizarea minorității maghiare de pe teritoriul României
  • folosirea drepturilor minorităților pentru ca argument pentru impunerea autonomiei teritoriale;
  • îndoctrinarea maghiarilor din Ardeal, cărora li se induce ideea că ei sunt „adevărații stăpâni ai teritoriului”.

Unii comentatori au speculat că „echipa de cercetare Trianon 100” va alege momentul și pretextul pentru producerea unei rebeliuni în centrul României, urmate de un  referendum după pe modelul Crimeei și obligarea României să acorde autonomie teritorială, apoi independență așa-numitului Ținut secuiesc (deși la recensământul din anul 2002 se declaraseră ca atare un număr de 532!).

Ce fac autoritățile statului român ?

Guvernările care s-au succedat în România după evenimentele din decembrie 1989 n-au avut o politică coerentă, fermă, de combatere a manifestărilor iredentiste. Deși contenciosul „optanților unguri” a fost juridic închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932, statul român a restituit încă o dată (din greșeală, neștiință, neputință, complicități suspecte sau trădare) acele proprietăţi urmaşilor grofilor şi conţilor unguri, fără a se ține seama de faptul că în celelalte state foste socialiste, inclusiv în Ungaria, nu s-a restituit nimic foştilor proprietari români.

Datorită presiunii venite din partea societății civile și a investigațiilor făcute de ziariști riguroși, cu dragoste de adevăr, au fost găsiți și „acarii Păun” ai acestor restituiri. Ei au fost identificați în autorităţile administrative (și numiți periorativ „slujbași ai statului”!) care au pus în aplicare, empiric sau cu rea intenție, legislaţia de restituire stufoasă şi interpretabilă. Astfel, fără ca nimeni să răspundă măcar moral, dacă nu politic și, mai ales, penal, s-au dat titluri de proprietate şi hotărâri judecătoreşti prin care mii de hectare de pământ și pădure au fost scoase din averea națiunii române.

Academicianul Dinu C. Giurescu, la cei 90 de ani ai săi, împliniți în februarie 2017, observa cu întristare o decădere continuă a instituțiilor statului și nu înțelegea cum este posibil ca, la șase luni distanță în timp până la intrarea în anul 100 al Marii Uniri, opinia publică românească nu știe încă dacă există și care sunt proiectele pentru anul 2018.

Cu tristețe în suflet, domnia sa constata că „Ministerul Învățământului, în „mărinimia” lui, a tăiat Istoria din conștiința generațiilor tinere – de cel puțin 15 ani! – și astfel tineretul nu mai are cum să știe ce a fost cu noi în secolele trecute. În același timp, ceilalți bombardează…”.

În primii ani de după decembrie 1989, părți importante din presa românească, dar și oameni de litere de mare valoare au sesizat revenirea hungarismului în mentalul unor extremiști unguri. Cu dovezi incontestabile, aceștia au demascat reluarea acțiunilor extremiste şi neorevizioniste care vizează România ca stat național unitar, suveran și independent.

Istoria relațiilor dintre cele două națiuni, presărată cu multă durere, suferințe și conflicte inventate, inumane și inutile, confirmă cuvintele lui Nicolae Bălcescu, rostite după ce în zadar a încercat să-i convingă pe revoluționarii unguri să se unească cu românii și să lupte împotriva Austriei imperiale: „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic”.

24/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum a jonglat Germania plata reparațiilor datorate statelor atacate de ea în Primul Război Mondial

bogdan-mihai

Semnarea tratatului de la Versailles, care a marcat sfârşitul Primului Război Mondial. Foto: westernfront.gov.au

Cum a scăpat Germania de plata reparatiilor dupa Primul Razboi Mondial si a aruncat lumea in criza economica!

Primul Razboi Mondial a luat sfarsit pe 28 iunie 1919, atunci cand a avut loc semnarea Tratatului de la Versailles. Germania, marele perdant, trebuia sa plateasca o suma de bani ca reparatii de razboi statelor atacate. 

Suma era undeva in jurul a 270 de miliarde de marci germane, insa aceasta sumă a fost diminuata, ulterior, la 226 de miliarde de marci germane.

Sub acest spectru, Germania amenința cu insolvența in ideea ca, intr-o asemenea situatie, singurii care au ceva de pierdut sunt creditorii.

De data aceasta, Germania era supraindatorata dupa pierderea Primului Razboi Mondial si era presata de doua tipuri de creditori: cei care trebuiau sa primeasca banii sub forma reparatiilor si creditorii privati, care detineau datoria privata a guvernului german, a municipalitatilor, a bancilor sau a industriei.

Aceasta datorie a crescut pana la 4 miliarde de dolari și doua treimi din aceasta datorie era detinuta de americani – banci, investitori si alti creditori, scrie https://europolitics.ro/istorie/marile-crize-economice/marea-criza-economica-1929-1933-cum-a-scapat-germania-de-plata-datoriilor-dupa-primul-razboi-mondial-si-a-aruncat-lumea-in-haos.

Pentru nemti, situatia nu era deloc delicata si jonglau cu cele doua categorii de creditori.

Mai intai, le spuneau celor care pompau bani in Germania ca daca acestia ar fi exonerati de reparatiile razboiului, atunci ar putea sa isi plateasca datoriile.

Apoi, discutau cu membrii guvernelor statelor carora trebuiau sa le achite reparatiile, punand problema in acest fel: veniti alaturi de noi, renunțați la datorii si noi o sa plătim reparațiile de razboi.

Germania si-a sustinut aceasta politică pâna cand a reusit sa ii faca pe creditori sa se certe intre ei.

Pana la urma, frustrati, acestia au numit o comisie internationala de experti care sa examineze datoria Germaniei de ambele parti. Analiza lor urma sa arate care parte a datoriei poate fi achitata de nemti.

Numai că, in 1924, Germania era scufundata in datorie. Inflatia crescuse la un nivel colosal, asa ca datoria sa nu mai insemna nimic.

Practic, Germania si-a provocat insolventa atât pe plan intern  cât si pe plan extern, in conditiile in care bazinul Ruhr era ocupat de fortele belgiene si franceze.

Asa ca acest comitet international a elaborat Planul Dawes, prin care Aliatii erau obligati sa plece din Bazinul Ruhr, iar Germania sa inceapa sa isi plateasca reparatiile de razboi, cate 625 de milioane de dolari pe an.

Numai ca, acest plan nu a prevazut si o data limita pentru restituirea acestor datorii.  Pentru acest plan, economistul Charles Dawes a primit Premiul Nobel, dar ceea ce s-a hotarat in 1924 nu a avut niciun efect.

Dupa ce si-a provocat insolvența, Germania s-a imprumutat masiv de la creditorii externi.

200 de milioane de dolari au fost imprumutati de la Marea Britanie, Franta si SUA pentru a-si achita datoriile de razboi.

Așa, a inceput sa crească datoria privata. Asadar, s-a ales praful de Planul Dawes, la cinci ani de cand a fost adoptat.

Lumea se imbulzea la portile bancilor ca sa isi recupereze banii

Ulterior, un al doilea comitet international de experti s-a reunit pentru a analiza situatia Germaniei. Si, uite asa, s-a intocmit Planul Young, prin care Germania trebuia sa plateasca reparatii in valoare de 400 de milioane de dolari pe an. Pentru a pune in aplicare planul, guvernul german a imprumutat 300 de milioane de dolari de la Marea Britanie, SUA si Franta pentru a-si onora datoriile.

Germania ii pacalise pe toti. In paralel cu aceste discutii, propaganda nemtilor era in toi, spalandu-le creierii cetatenilor sai cu faptul ca plata reparatiilor de razboi distrug Germania si ca un al doilea faliment ar fi cel mai mic sacrificiu pe care l-ar face poporul german.

Americanii, plini de lacomie, nu se mai opreau din a achizitiona bonduri germane intrucat rata dobanzii era foarte mare. Bancile americane isi depuneau surplusul de fonduri in banci germane din acelasi motiv.

Nu ii interesau foarte mult propaganda sau discutiile politice, considerand ca acestea nu altereaza investitiile pe termen lung.

In 1931, Germania era in pragul falimentului si tipa dupa ajutor spre creditorii sai pentru a o salva de la prabusire.

Sistemul sau financiar era inecat de inflație. Reichsbankul avea toate motivele sa taca pentru ca, in cazul falimentului, nu ar mai fi putut sa plateasca cei 4 miliarde de dolari pe care ii datora investitorilor si bancilor straine. Putea lumea financiara sa lase acest lucru sa se intample?

Marea Britanie, in niciun caz, asa ca facea lobby pe langa SUA ca sa participe la aceasta operatiune de salvare. Desi avea o datorie mai mica de recuperat, in comparatie cu SUA, nereusind sa isi ia banii inapoi ar fi insemnat un adevarat dezastru!

Oricum era un dezastru, pentru ca nimeni nu stia ce avea sa se intample cu bancile americane care isi depozitasera banii in cele germane, sau cu bondurile germane cumparate de investitorii americani plini de lacomie.

La venirea sa la putere, Hitler a suspendat plata reparaţiilor, dar datoria germană fusese de fapt anulată de „moratoriul Hoover” din 1932, prin care președintele SUA, Herbert Hoover, a propus o vacanță bancară.

Germania era astfel scutita de plata reparatiilor de razboi timp de un an de zile. In urma acestei decizii, iar Germania s-a ales practic cu încă un imprumut de 400 de milioane de dolari, ceea ce insemna plata anuala pe care o avea de achitat pentru reparatiile de razboi.

Rezerva Federală americană, Banca Angliei si Banca Nationala a Franței i-au mai acordat Germaniei încă 100 de milioane de dolari de care sa dse folosească in caz de urgență.

Ce a urmat? In primul rand, toate bancile private ale Angliei, Frantei, Olandei, Elvetiei si Statelor Unite si care isi aveau banii depusi in bancile germane, profitand de dobânzile mari, au inceput sa isi retraga banii intrucat nimeni nu avea cum sa anticipeze ce avea sa se intample peste un an.

Insusi germanii au intrat in aceasta goana si cei care nu stiau cum sa se foloseasca de sistemul de schimb valutar traversau granita si se duceau in Elvetia sau Olanda pentru a scapa de marci.

Planul lui Hoover a fost dejucat de germani și de finanțele mondiale. Germanii se duceau acum cu sacul la elvetieni, englezi si francezi cerandu-le sa cotizeze. Falimentul era iminent. Practic, germanii ii implorau pe creditori sa plaseze bani in Germania care erau apoi scosi din tara chiar de cetatenii Germaniei!

Asa ca Banca Angliei si Banca Frantei erau nevoite sa sara din nou la cap pentru un nou imprumut acordat Germaniei. Francezii au preluat fraiele negocierilor si le-au impus germanilor o serie de masuri nepopulare pe care trebuiau sa le puna in aplicare.

Doctor Luther, presedintele Reichsbankului, a avut astfel posibilitatea sa puna din nou in miscare propaganda si sa dea vina pe francezi pentru situatia ingrozitoare in care se afla Germania.

Englezii tremurau in fata perspectivei falimentului german, asa ca au initiat o intalnire cu ministrii tarilor in cauza la Londra. Germanii au afisat o atitudine de nepasare. Lor le conveneau ambele variante: si falimentul si perpetuarea acestei situatii, in care creditorii internationali pompau cu bani in Germania. Ba din contra, la un moment dat au dat vina pe comunitatea financiara internationala pentru birurile pe care le-au impus nemtilor ca plata a reparatiilor de razboi.

Marea afacere a nemtilor a fost creditarea pe termen scurt. Au primit o groaza de bani pe care i-au cheltuit intr-un mod extravagant. Nici macar nu s-au oboist sa nege! Dar creditorii Germaniei erau nerabdatori sa isi recupereze banii cat mai repede. Asa ca Germania se afla in ipostaza pe care abia o astepta: sa isi declare falimentul! Saaaau… Creditorii mai primeau “o ultima sansa”: adica ei trebuiau sa ii mai acorde Germaniei un nou imprumut urias ca sa isi salveze investitiile. Dar, mai intai, trebuiau sa salveze Germania. Asta era retorica nemtilor. Iar creditorii se temeau ca Germania va devina o tara comunista sau ultra-nationalista dupa ce isi va declara falimentul, fapt ce ii ingrozea pe toti.

Oricum, toata lumea era plina de titlurile de stat germane iar bancile si creditorii privati le dadeau aproape gratis, numai sa scape de ele! Asa ca nimeni nu avea nicio idee cum sa rezolve aceasta situatie imposibila. Mai mult, Germania cerea pentru a nu intra in faliment inca un imprumut de 500 de miliarde de dolari. O facea pur si simplu, pentru ca nu avea nimic de oferit, in afara vorbelor goale.

Intrunirea nu a oferit niciun rezultat, pentru ca nimeni nu a vrut sa le mai dea germanilor un nou imprumut, dar a produs doua recomandari. Prima era aceea ca bancile creditoare sa nu isi mai scoata banii din Germania si a doua recomandare era ca un comitet international de experti sa analizeze situatia nemtilor.

Creditorii au fost pur si simplu umiliti iar Germania a obtinut fix ce a vrut. In primul rand, depozitele bancare in forma creditelor pe termen scurt valorau 750 de milioane de dolari, oricum, mult mai mult decat cerea Germania. Putea sa foloseasca banii astia exact asa cum voia.

Apoi, a castigat un nou comitet international care sa o protejeze de creditorii sai si, cel mai important, a pus pe pauza prevederile Planului Young. Gata si cu reparatiile dupa razboi!

Al treilea comitet international de experti a fost momentul cand toti si-au dat seama ca nu exista o abordare economica la problema Germaniei, atata timp cat guvernantii sai considerau ca plata reparatiilor dupa razboi insemna, de fapt, un tribut. Guvernantii credeau, cetatenii Germaniei credeau… Totul era fara scapare! Nimeni din Germania nu considera ca reparatiile, de fapt, erau datorii pe care Germania trebuia sa si le onoreze. Ei nu aveau in gand sa achite acesti bani vreodata! Si cui sa returneze acesti bani? Fostilor inamici de razboi? Haha!

Practic, Germania imprumuta bani de la creditorii naivi iar banii sai ii punea la loc sigur, in bancile straine din New York, Londra sau Paris.

Cum au procedat germanii? Practic, au inceput sa printeze in disperare titluri de stat germane si pe care le vindeau in toata lumea atata timp cat toti le cumparau. Pe masura ce cantitatea scadea, pe atat investitorii se aruncau si mai mult, pentru ca nimeni nu isi va fi imaginat ca Germania isi va declara falimentul! Practic, cumparatorii acestor titluri de stat  germane au achitat primele reparatii de razboi, nu Germania! Germania si-a luat banii in schimbul titlurilor de stat si i-a dat creditorilor. Atunci cand aceasta operatiune devenise costisitoare pentru nemti, acestia au oprit masinaria de printat, nu au mai achitat nicio reparatie de razboi si si-au declarat falimentul!

Degeaba au ocupat francezii cu forta bazinul Ruhr, intrucat populatia stia ca ceea ce munceste acolo se duce la francezi, asa ca au avut loc greve si revolte aproape zilnic!

Ceea ce este interesant este ca, de la Planul Dawes, platile nete ale Germaniei in forma reparatiilor de razboi ajungeau la peste 2 miliarde de dolari, numai ca imprumuturile contractate de la creditori valorau aproape 4 miliarde de dolari! Practic, nemtii au imprumutat cu 1 miliard si jumatate mai mult decat puteau plati. Trei sferturi din aceasta suma venea de la fostii inamici de razboi! Mai simplu, Germania, la fiecare dolar imprumutat, a returnat 67 de centi in forma reparatiilor de razboi. Restul au fost pastrati si investiti in propria-i economie! Asa si-a pacalit Germania, creditorii!

27/01/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: