TRĂDAREA CREŞTINILOR CA POLITICĂ DE STAT A RUSIEI

Cu nici o naţiune ortodoxă Rusia nu are relaţii într-atît de încordate precum acelea cu românii.

Deteriorarea relaţiilor cu gruzinii şi ucrainenii, care a avut loc în ultimii ani nu poartă decît un caracter de conjunctură politică de moment, pe cînd cele cu românii îşi au rădăcinile încă în secolul XVIII.

Este vorba de o românofobie aparent greu de explicat.

 Această stare de spirit se face observată nu numai în atitudinea negativă faţă de tot ce e românesc din partea organelor de informare în masă sau ale puterii de stat, ci şi în conştiinţa de masă a poporului rus. Etnonimul „român” a ajuns să însemne pentru ruşi o injurie şi este sinonimul cuvintelor: laş, trădător, bişniţar mărunt, găinar, făţarnic.

În masa lor ruşii consideră ţiganii şi românii a fi acelaşi popor, doar că românii sînt ţigani sedentarizaţi. atitudine s-a răsfrînt şi asupra imaginii celor două state româneşti (România şi Republica Moldova) în calitate de subiecţi ai relaţiilor internaţionale.

Ele sînt etichetate (îndeosebi România) ca „ţară-şacal”, „ţară ingrată” etc. etc. Stările de spirit antiromâneşti nu au fost răspîndite în societatea rusă de pînă la reformele lui Petru I. Or, Rusia veche (numită şi Rusia Moscovită) a fost o ţară cu adevărat ortodoxă în care erau foarte puternice sentimentele de simpatie şi solidaritate cu confraţii de credinţă.

Petru I, încercînd să transforme ţara sa într-un stat vest-european, a copiat orbeşte practica occidentală şi a pus Biserica sub controlul statului.

Hotarele ţării au fost larg deschise pentru străini în rîndurile cărora erau numeroşi masoni care urau sau, în virtutea inculturii proverbiale deja a occidentalilor, cel puţin, dispreţuiau, Ortodoxia. Sub influenţa nefastă a acestora a nimerit, din păcate, şi ţarul rus. Reformele lui Petru I au îndreptat istoria ţării sale pe un alt făgaş, nefiresc pentru un popor ortodox.

Din acest moment s-a început schimbarea atitudinii faţă de români care au păstrat neîntinată tradiţia ortodoxă moştenită de la Bizanţ (detestat de către masoneria mondială). Problema s-a agravat odată cu războaiele ruso-turce de pe timpul Ecaterinei II cînd elita politică rusească („dvorenii”[i]) a devenit complet infectată de morbul masoneriei .

 „Iluminaţii” ofiţerii ruşi (dvoreni în marea lor majoritate) aveau o atitudine plină de trufie şi dispreţ faţă de populaţia băştinaşă. Românii erau consideraţi drept nişte mojici înapoiaţi şi lipsiţi de cultură.

Aceste prejudecăţi erau încurajate de către comandamentul suprem printre care se aflau numeroşi străini (printre care şi renumitul feldmareşal Minich care nici măcar de formă nu s-a convertit la ortodoxie).

 

RELAŢIILE INTERSTATALE ROMÂNO-RUSE

 

O analiză obiectivă şi imparţială a istoriei relaţiilor ruso-române dovedeşte că cei trădaţi, înşelaţi şi jefuiţi au fost românii. Pînă în secolul XVIII ei vedeau în Rusia scăparea de jugul otoman şi o adevărată Mecă a Ortodoxiei. În perioada anterioară „Secolului Luminilor”[ii] au fost întreprinse o serie de încercări de apropiere între Ţările Româneşti şi statul rus, însă ele s-au materializat în acţiuni concrete abia pe timpul lui Petru I care şi-a pus drept scop dezenclavizarea Rusiei spre Baltica şi Marea Neagră.

Ţarul rus (care era departe de a fi credincios) a hotărît să folosească în interesele sale expansioniste comunitatea confesională cu popoarele balcanice şi în special cu Ţările Româneşti – Muntenia şi Moldova, numite în tradiţia noastră politică „Ţara Românească” şi „Ţara Moldovei”.

Spre deosebire de celelalte ţări şi popoare creştine de la sud de Dunăre transformate în simple paşalîcuri turceşti, ele se bucurau de un statut special în relaţiile cu Poarta Otomană, păstrîndu-şi autonomia internă şi, în mare parte, cea externă. În această calitate Ţările Româneşti puteau fi tratate şi erau tratate în calitate de subiecţi ai dreptului internaţional.

În anul 1711, în orăşelul Luţk din sudul Rusiei (azi în componenţa Ucrainei), este semnat un tratat secret între Petru I şi emisarii ultimilor domnitori pămînteni ai Ţărilor Româneşti C. Brîncoveanu (Muntenia) şi D: Cantemir (Moldova). El prevedea instituirea unui protectorat rusesc nominal asupra Moldovei şi Munteniei.

 Conform condiţiilor stipulate în tratatul de la Luţk, Ţărilor Româneşti urmau să li se retrocedeze pămînturile răşluite de la ele şi transformate în raiale turceşti[iii] de către Poarta Otomană. Brîncovenii şi Cantemireştii urmau să devină dinastii de domnitori în ţările lor de origine.

Garnizoanelor ruseşti li se permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei şi Munteniei numai pe timp de război. Sankt-Petersburgul se obliga, de asemenea, să nu se amestece în treburile interne (nu numai pe plan politic sau legislativ, dar şi cultural-lingvistic).

 Moşierilor ruşi li se interzicea să achiziţioneze pămînturi şi să-şi strămute aici ţăranii iobagi din regiunile interne ale Imperiului Rus.

Ţările Româneşti rămîneau pe deplin suverane şi în politica lor externă. Dacă ar fi să facem o paralelă, atunci relaţiile dintre ele şi statul-protector (Rusia) ar fi compatibile cu cele dintre dominioanele engleze (Canada, Australia etc.) şi metropolă.

Adevăratele intenţii ale Rusiei au fost însă cu totul altele. Ele au fost exprimate în renumitul „Testament al lui Petru I” publicat pentru prima dată la finele secolului XVIII la Londra. Se susţine că acest testament ar fi fost un fals bine ticluit, dar urmaşii lui Petru I la tronul Rusiei au respectat cu fidelitate toate punctele expuse în acest pseudo-testament (situaţia absolut similară ca binecunoscutele „Protocoale ale înţelepţilor Sionului”).

Reamintim că unul din ele cerea acestora să se folosească lozinca „eliberării fraţilor de sînge şi credinţă de pe peninsula Balcanică de sub jugul turcilor păgîni” pentru a atinge scopul final al Rusiei  – ca moştenitoare juridică şi spirituală a Imperiului Bizantint – în această regiune: Constantinopolul şi Strîmtorile[iv].

După cum se ştie, însă, campania de la Prut din anul 1711 a armatei ruse s-a încheiat cu catastrofa de la Stănileşti. Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor, cedînd unica „fereastră” maritimă spre Marea Neagră – cetatea Azovului şi întăriturile Taganrogului. Pentru mai bine de două decenii Rusia a fost nevoită să se abţină de la expansiunea la sud de pragurile Niprului.

 

RAPTUL BUCOVINEI: PRIMA LOVITURĂ ÎN SPATE DIN PARTEA „FRATELUI MAI MARE”

 

Între anii 1768-1774, Rusia a purtat un război victorios cu Imperiul Otoman. El s-a încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi. Conform condiţiilor acestei păci, Rusia a anexat la teritoriul său stepele din bazinul de nord al Mării Negre.

Hanatul Crimeei a devenit „independent” de Poarta Otomană (în realitate – protectorat rusesc). În anul 1783 ultimul han din dinastia Ghireilor abdică de la tron şi Crimeea este anexată la Imperiul Rus, devenind o gubernie ordinară.

Majoritatea tătarilor au emigrat în Imperiul Otoman[i]. Anticipînd evenimentele, vom menţiona că aceeaşi soartă au avut-o şi tătarii din Hoarda Edisan (Bugo-Nistria), tatarlîcul Bugeacului (Basarabia de Sud) şi Dobrogea după războaiele ruso-turce din anii 1791-1792, 1806-1812 şi 1877-1878.

Imperiul Rus şi-a însuşit misiunea de „protector” al creştinilor aflaţi în supuşenie otomană (inclusiv al românilor din Ţările Româneşti). În timpul războiului, pentru a-i atrage pe băştinaşi de partea sa, Sankt-Petersburgul le-a promis reîntoarcerea teritoriilor răpite de către turci şi transformate în raiale, micşorarea tributului anual (peşkeş) plătit Porţii, interzicerea mazilirii (destituirii) domnitorilor înainte de expirarea termenului regulamentar de trei ani, garantarea integrităţii teritoriale a Ţărilor Româneşti ş. a. m. d.

Din toate aceste promisiuni, Moldova s-a ales numai cu reîntoarcerea ţinutului Hotărniceni aflat la graniţă cu tatarlîcul Bugeacului.

În schimb, ea a pierdut leagănul statalităţii sale: vechea Ţară a Şepeniţului (numele fiindu-i schimbat ulterior în Bucovina de către noii ei stăpîni austrieci). Istoria acestui rapt dovedeşte cu prisosinţă făţărnicia şi lipsa de scrupule de care au dat şi dau dovadă marile puteri în politica lor faţă de ţările mici.

Nu fac excepţie nici acelea care şi-au încredinţat cu naivitate soarta în mîinile acestora.

În Europa a existat un imperiu creat nu atît în urma războaielor de cucerire, cît a mariajelor dinastice[ii], intrigilor diplomatice şi a afacerilor murdare de după culise. Este vorba de imperiul Habsburgic.

În istorie el este cunoscut şi sub denumirile de Imperiul Austriac, iar în ultima perioadă a existenţei sale (anii 1867-1918) – Austro-Ungar.

Acest stat a influenţat foarte mult istoria neamului românesc, deoarece mai mult de jumătate din teritoriul populat de români a făcut parte într-o perioadă sau alta din posesiunile Habsburgilor[iii].

Austria urmărea cu o gelozie uşor explicabilă succesele Rusiei pe peninsula Balcanică, căci şi ea nutrea planuri expansioniste în această regiune.

În anul 1772, în urma primei împărţiri a Rzeci Pospolita (o altă denumire, oficială, a Poloniei folosită uzual în limbajul diplomatic pînă la sfîrşitul secolului XVIII), fosta Rusie Roşie (teritoriul vechiului cnezat Halici-Volînia) a fost anexată de către Imperiul Habsburgic sub denumirea de „Regatul Galiţiei şi Ludomeriei”.

Partea de nord a Moldovei forma însă un intrînd în acest teritoriu. Acesta supăra „gusturile estetice” ale bătrînei Viene care a cerut de la părţile implicate în conflict rectificarea graniţelor (desigur că în favoarea sa).

Motivaţia pretenţiilor austriece a fost cusută cu aţă albă: cică Bucovina ar fi fost în trecut o provincie poloneză – Pocuţia (???) şi conform condiţiilor partajării din anul 1772 ar fi trebuit să treacă în posesia Habsburgilor.

Poftele Vienei se extindeau pînă la aliniamentul Roman-Bacău-Piatra-Neamţ, cuprinzînd aproape întreaga Ţară de Sus. Regiunea disputată cuprindea primele capitale ale Moldovei voievodale: Siret, Baia şi Suceava cu tot cu mănăstirea Putna.

Trupele austriece au fost introduse în Moldova sub pretextul creării unui „cordon sanitar” menit să împiedice pătrunderea epidemiei de ciumă de pe teritoriul Ţărilor Româneşti (cauzată de numărul mare de cadavre rămase neînhumate) în Imperiul Habsburgic.

Simptomatic este faptul că hotarul sudic al acestui „cordon” corespundea „absolut accidental” cu cel al revendicărilor teritoriale austriece.

Pentru a-şi satisface pretenţiile teritoriale fără a se implica într-un război pe două fronturi cu „protectorii” oficiali ai Moldovei (conform tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi acest statut îl aveau Rusia şi Imperiul Otoman), Viena a recurs la mituirea părţilor beligerante.

 Cancelarul austriac von Kaunitz l-a „mulţumit” pe generalul rus Rumeanţev (căruia Ecaterina II i-a acordat pentru victoriile sale asupra turcilor titlurile de „conte de Rîmnic” şi „Zadunaiski” – „de Transdanubia”) cu o tabacheră de aur bătută cu nestemate şi suma de 5.000 de galbeni.

Dragomanul curţii otomane, fanariotul şi masonul Moruzi s-a „căpătuit” cu 10.000 de piaştri, comisarul hotarnic – cu 3.100 de ducaţi, iar funcţionarii mărunţi de la cancelaria marelui vizir Reis-Efendi – cu cîteva bacşişuri mărunte[iv].

Suma totală pe care au cheltuit-o austriecii pentru a „unge” factorii de decizie din Rusia şi Turcia s-a ridicat la cifra de 15.012 piaştri şi 20 parale (în valuta austriacă a timpurilor – 16.889 florini şi trei cruceri şi jumătate).

Ministrul Thugut, cu meticulozitatea atît de proprie nemţilor (or, austriecii sînt şi ei germani) a numărat fiecare bănuţ de aramă cheltuit din vistieria măriei sale kesaro-crăieşti (titlul împăratului austriac) pentru acapararea a ceea ce Poetul a numit „Dulcea Bucovină”.

Fiecare kilometru pătrat de pămînt moldovenesc mănos i-a costat pe austrieci circa 1,6 florini, adică mai ieftin decît un kilometru pătrat de tundră îngheţată alaskiană pe americani!

Substratul acestei afaceri murdare a fost dezvăluit de către Kaunitz însuşi în corespondenţa sa cu Thugut care ocupa funcţia de ministru (ambasador) al Vienei pe lîngă Poarta Otomană. Singura opunere din partea Turciei s-a referit la neincluderea în teritoriul cedat austriecilor a judeţelor Botoşani, Roman şi Neamţ.

Spre deosebire de turcii păgîni, „protectorii” „creştini” de la Sankt-Petersburg nu au procedat nici măcar la un protest formal pentru a-i apăra pe confraţii de credinţă de lăcomia Habsburgilor.

Domnitorul Moldovei Alexandru Grigore Ghica s-a împotrivit cu vehemenţă acestui jaf la drumul mare, dar a plătit cu capul nesăbuita cutezanţă de a-şi sfida stăpînii.

Un străin venit de pe malurile Bosforului (A. Gr. Ghica era grec fanariot) şi numit de sultan domnitor al Moldovei[v] pe un termen de numai trei ani de zile şi-a dat viaţa ca să apere ţărişoara care i-a fost încredinţată.

La urma urmei el putea să stea cuminte la o parte, dar a preferat să-şi facă pînă la urmă datoria faţă de ţară şi credinţă.

Istoriografia rusă nu pomeneşte nicăieri de fapta eroică şi plină de jertfire de sine a lui Grigore Ghica.

În acelaşi timp, contelui-general Rumeanţev care şi-a vîndut onoarea de ofiţer şi sufletul de creştin ortodox pentru o tabacheră şi cîteva pungi de aur, îi sînt închinate romane şi ridicate monumente. Au trecut de atunci peste 230 de ani, însă în Rusia totul a rămas pe vechi.

 „Eroul” Transnistriei, generalul Lebed[vi], a uitat şi el de datorie, cinste şi onoare atunci cînd a semnat ruşinoasa capitulare de la Hasav-Iurt în faţa teroriştilor wahhabiţi ceceni[vii]. Acest trădător, însă, la fel ca şi mitarnicul Rumeanţev este însă idolatrizat de către patrotarzii ruşi.

Halal de ţara, poporul şi armata care se mîndresc cu asemenea „eroi”. Dar, să-i lăsăm la o parte pe cei vînduţi şi corupţi, căci în istoria Rusiei numele lor este legiune şi să ne întoarcem la trădarea săvîrşită de Rusia faţă de Moldova cu două secole în urmă şi tragicele urmări pe care a avut-o aceasta pentru românii din Bucovina.

În anul de graţie 1774 românii alcătuiau mai mult de 80% din populaţia ţinutului (circa 64 din cei 75 de mii de locuitori ai Bucovinei).

Peste numai un secol, ponderea lor în populaţia ţinutului a scăzut pînă la 35% (circa 270 din cei 800 de mii de locuitori ai Marelui Ducat al Bucovinei). Beneficiari ai anexării Bucovinei la Austria au devenit …ucrainenii şi evreii care au năboit cu zecile de mii din Imperiul Rus.

Ţăranii ucraineni se salvau în aşa mod de iobăgizarea forţată la care au fost supuşi de către admiratoarea lui Voltaire (ţarina Ecaterina II), iar evreii – de pogromuri. Numărul ucrainenilor a crescut în acelaşi interval de timp de 36, iar al evreilor – de 200 de ori! Drept rezultat, românii au ajuns minoritari în propria lor ţară.

 

TRAGEDIA BUGO-NISTRIEI

 

Iluziile filo-ruse ale românilor s-au spulberat definitiv în timpul războiului ruso-turc din anii 1791-1792 cînd armatele ruseşti aflate sub conducerea feld-mareşalului Minich au invadat Ţările Româneşti. „Eliberatorii” s-au comportat faţă de populaţia băştinaşă mai dihai decît turcii.

Luteranul Minich se lăuda în rapoartele sale că a strămutat la răsărit de Nistru mai mult de jumătate din populaţia Moldovei.

Chiar dacă cifra a fost cam exagerată, totuşi, numărul moldovenilor amăgiţi sau duşi cu forţa în „satele lui Potiomkin[1]” de dincolo de Bug a fost foarte mare.

 Ei au fost aduşi la condiţia de ţărani iobagi[2] sau transformaţi în colonişti militari (regimentele de husari moldoveni) a căror situaţie era chiar şi mai grea decît cea a şerbilor.

În urma acestui război a avut loc anexarea de către Rusia a teritoriului Bugo-Nistriei (regiune locuită din cele mai vechi timpuri de către o populaţie românească şi numit de unii domnitori moldoveni „Moldova noastră de peste Nistru”).

La momentul cuceririi acestui teritoriu de către Rusia românii alcătuiau majoritatea covîrşitoare a populaţiei – circa 90%. Bunăoară, oraşul Vozia – azi Oceakov – era „oraş românesc”, potrivit descrierilor făcute de călători italieni şi ruşi. Despre toate acestea ne mărturisesc izvoarele statistice şi toponimice

Moşierii ruşi care au primit pămînturi în această regiune au adus cu ei ţărani iobagi din Rusia Mică şi din Rusia Mare (din stînga Niprului şi din guberniile interne ale Imperiului Rus). Combinat cu rusificarea forţată a românilor băştinaşi, acest proces a dus la schimbarea radicală (şi pare-se ireversibilă) a balanţei demografice în defavoarea românilor care azi aclătuiesc circa 5-7 % din populaţia acestei regiuni istorice.

Ţarina Ecaterina II dorea păstrarea aparenţelor şi a preconizat crearea pe teritoriul Ţărilor Româneşti a unui „Regat al Daciei” în frunte, desigur, cu un principe rus. Deoarece acest plan s-a dovedit a fi irealizabil (ca şi reînvierea Imperiului Bizantin sub egida rusească) din cauza împotrivirii din partea marilor puteri europene, ea a proiectat crearea pe pămînturile deja cucerite a tot felul de himere de genul: „Noua Serbie”, „Noua Grecie” ş. a. m. d. Printre ele se preconiza de înfiinţat şi o „Nouă Moldovă”.

Interesant este de menţionat faptul că românii moldoveni din Bugo-Nistria s-au mai condus o perioadă oarecare de timp încă de legile statului moldovenesc (în paralel cu cele ale Imperiului Rus).

După moartea romanticei nemţoaice[3] ţarii ruşi au lăsat la o parte proiectele ei utopice, dar au continuat politica de înaintare spre Constantinopol. Anexiunile teritoriale se făceau deja fără respectarea vreunor aparenţe.

Despre visurile Ecaterinei a II- a ne mai amintesc doar denumirile cam năstruşnice pentru aceste locuri: Odesa, Herson, Sevastopol, Simferopol, Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Anapol, Krîjopol ş. a. m. d.

 

 

ÎN LOC DE EPILOG

 

 

Din cele expuse rezultă clar că anume Rusia a fost aceea care şi-a încălcat obligaţiile pe care şi le asumase prin semnarea diferitelor tratate bilaterale (Luţk) şi internaţionale (Kuciuk-Kainargi) care vizau Ţările Româneşti. Orbiţi de strălucirea metalului diavolului şi de satisfacerea intereselor lor egoiste, potentaţii de pe malurile Nevii au încălcat flagrant regula principală a relaţiilor internaţionale: „Pacta sunt servanda!” („Tratatele trebuiesc respectate!”).

Providenţa, însă, este nemiloasă: trădînd şi jefuind pe cei mai apropiaţi prieteni, Rusia s-a pomenit astăzi în izolare, înconjurată fiind de teamă, suspiciune şi ură din partea vecinilor săi – de aceeaşi tradiţie spirituală – ortodoxia – şi de aceeaşi tradiţie culturală – bizantinismul.

[1] După anexarea stepelor din bazinul de Nord al Mării Negre, contele Potiomkin (unul dintre numeroşii favoriţi ai Ecaterinei II) şi-a primblat augusta sa amantă prin noile teritorii. Pentru a o impresiona, el a ridicat de-a lungul traseului sate cu case butaforice din carton şi papier-machee.

[2] În Ţările Româneşti, iobăgia – foarte efemeră şi marginală în structura ţărănească a populaţiei Ţărilor Româneşti – a fost desfiinţată de către domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat încă în anii `40 ai secolului XVIII.

[3] Ecaterina II a fost prima principesă nemţoaică pur-sînge care a devenit împărăteasă autocrată a Rusiei. Fiul ei, Pavel I, a fost într-atît de scîrbit de politica ei, încît a interzis printr-un ucaz imperial moştenirea tronului pe linie feminină.

[i]Refugiaţii din Crimeea au fost aşezaţi cu traiul de către autorităţile otomane pe Peninsula Balcanică (inclusiv în Dobrogea). Anume ei au fost acei care s-au dedat la acte de o cruzime şi sălbăticie indescriptibilă împotriva creştinilor în timpul războaielor ruso-turce care au urmat.

[ii] Deviza Habsburgilor suna: “Voi, naţiunilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie, căsătoreşte-te!”

[iii] Între anii 1699-1918 – Transilvania, 1774-1918 – Bucovina, 1718-1918 – Banat, iar între anii 1718-1739 – chiar şi Oltenia. În perioada Războiului Crimeei (1853-1856) Principatele s-au aflat sub ocupaţie militară austriacă.

[iv] Kiriţescu Constantin, „Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, anul 1989, p.72

[v] După Stănileşti, Poarta Otomană a început să numească pe tronul Ţărilor Româneşti străini (cu precădere greci din cartierul Fanar al Stambulului). Către acest timp, funcţia de domnitor a devenit o simplă sinecură (funcţie bine plătită însă care nu necesită prea mari eforturi din partea celui care o îndeplineşte).

[vi] Lebed a fost comandatul armatei XIV dislocate în Transnistria pe timpul conflictului armat din raioanele răsăritene ale Republicii Moldova. El s-a „proslăvit” prin intervenţia sa de partea bandei criminale separatiste di Tiraspol.

[vii] Plata pentru ruşinoasa-i faptă a fost funcţia de Secretar al Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse. Nu mult timp după Hasav-Iurt el a fost destituit din această funcţie.

[i] Dvoreni (literalmente – curteni) aristocraţia rusă care a înlocuit vechea boierime de udel (de ocină sau ereditară) încă pe timpul lui Ioan IV cel Groaznic. Ei primeau moşii în schimbul serviciului militar în slujba ţarului. Petru I a instituit un tabel de ranguri care îi obliga pe toţi dvorenii să facă serviciu în slujba statului nu numai în armată, dar şi în aparatul administrative. Nepotul lui, Petru II, i-a absolvit definitiv de prestarea serviciului military şi i-a transformat în nobilime ereditară.

[ii] „Secolul Luminilor”: o altă denumire a secolului XVIII dată de masoni prin care îşi caracterizau triumful ideilor lor masonice şi liberale în rîndul elitelor politice europene.

[iii] Raiale: puncte de sprijin otomane în ţările vasale. Ele includeau porturile şi cetăţile cu o aşezare strategică-cheie la hotarele lor (împreună cu teritoriile adiacente). În cazul Moldovei a fost vorba de raialele Izmail, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Tatarlîcul Bugeacului şi, după nenorocita campanie de la Prut din anul 1711, raiaua Hotinului.

[iv] Se au în vedere strîmtorile Bosfor şi Dardanele a căror stăpînire i-ar fi deschis Rusiei calea spre Mediterană.

 Autor: A. Savin

 Revista Moldova noastra, Chisinau