Granițele RUSIEI, POFTELE ȚARULUI PUTIN ȘI STRATEGIA REFACERII IMPERIULUI

Ce granițe își dorește Rusia?

În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbușit – a fost, conform declarațiilor lui Putin, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”. Rusia și-a retras armatele din zona Mării Baltice, de la frontiera germană, din Alpi, din valea Dunării și din Carpați.

Doar după o generație, majoritatea statele succesoare retragerii, s-au aliat militar cu dușmanii Rusiei din timpul Războiului Rece (Statele Unite) și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Germania). În plus, Rusia a pierdut teritoriile din Caucaz și Asia Centrală. Din cele 19 republici post-sovietice, doar Armenia și Bielorusia au rămas în termeni amicali cu Rusia.

După 30 de ani, Rusia putinistă încearcă să-și refacă vechile granițe, relevă publicația online https://www.contributors.ro., iar firul roșu care se întrevede din aceste încercări este ancorarea Federației Ruse în cât mai multe bariere naturale, astfel încât regiunile de graniță vulnerabile să se reducă la lungimi rezonabile – de la circa 4.800 km la sub 1.000 km.

Dacă Rusia dorește să supraviețuiască amurgului său geopolitic, 11 țări vor trebui absorbite total sau parțial, de-a lungul a patru faze de invazie și ocupare: Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Polonia, Bielorusia, Moldova și România (Fig. 1).

Fig. 1. Cele patru faze ale modificării granițelor în sensul dorit de Rusia (din Zeihan, 2016, p. 142)

Faza I – Înglobarea Ucrainei; testarea Europei pentru ce va urma

În februarie 2014, a doua zi după închiderea Jocurilor Olimpice de la Soci, forțele ucrainene din peninsula Crimeea au fost îndepărtate, în decurs de câteva zile, de grupuri paramilitare rusești. În decurs de două luni, regiunile Luhansk și Donețk s-au separat de Ucraina. Suportul militar rus acordat insurgenților din cele două provincii a fost imediat condamnat de autoritățile de la Kiev. Sancțiunile aplicate Rusiei au avut efecte minuscule, motiv pentru care Putin s-a simțit împuternicit să-și continue planul său expansionist.

Pe 24 februarie 2022, Putin ordonă armatei ruse să invadeze Ucraina din est și apoi din sud. Când scriu aceste rânduri (6 martie), războiul este în plină desfășurare. Rezistența eroică a forțelor ucrainene este lăudată și glorificată în aproape întreaga lume. Sancțiunile economice și financiare au fost din nou aplicate într-o formă selectivă, dar Putin (aparent) nici nu se sinchisește de ele. A fost de ajuns să menționeze că alerta nucleară este o opțiune pe care ar folosi-o împotriva celor care i-ar ajuta militar pe ucraineni pentru ca NATO să declare că nu va trimite trupe în Ucraina, iar ajutoarele militare de mare importanță strategică (de ex., avioane de vânătoare) să fie abandonate.

Impunerea de sancțiuni este o scuză politică atunci când nu ai puterea, curajul ori determinarea de a lua măsuri decisive. Ideologii, având obiective diferite, folosesc sancțiunile selective ca o modalitate de a pretinde că le pasă și sunt îngrijorați. Astfel de oameni vor tolera morțile a mii de oameni înainte de a-și pune măcar la îndoială strategiile lor. Când ucrainenii cer disperați o zonă no-fly și arme adecvate, noi le spunem câte iahturi oligarhice au fost confiscate. Cu ce-i ajută aceste confiscări pe luptătorii din Ucraina?

Faza a II-a: Țările Baltice?

Împreună, Letonia, Estonia și Lituania dispun de aprox. 45.000 militari și o populație de circa 6 milioane. Foste republice sovietice, cele trei țări au largi minorități rusofone în care nu se poate avea mare încredere în cazul unei invazii rusești. Țările baltice au granițe terestre lungi cu Rusia și Bielorusia (interesată recent de a avea ieșire la mare), dar nu și cu țările scandinave, care le-ar putea oferi ajutor pe uscat.

Letonia și Estonia ar putea capitula în câteva zile, pe când Lituania ar rezista probabil trei săptămâni. Marele atu al țărilor baltice este apartenența lor la NATO. Orice agresiune împotriva lor ar activa automat art. 5 al Pactului Nord-Atlantic, deci un război continental.

Singura necunoscută în această fază, ca și în cele următoare, este dacă Putin va alege în mod sinucigaș să apese butonul nuclear. Omenirea încă se cutremură după 77 de ani de când Hiroshima și Nagasaki au fost bombardate atomic. Un duel nuclear NATO-Rusia va produce cel mai probabil a șasea extincție a vieții pe pământ.

Faza a III-a: Polonia până la râul Vistula?

Un element geografic important este Marea Câmpie Europeană, alcătuită din Câmpia Nord Europeană și Câmpia Est Europeană – o imensă suprafață de teren agricol care se extinde de la Bordeaux până în Bielorusia și dincolo de aceasta până la Urali. În Europa de Vest, câmpia este relativ îngustă (în cea mai mare parte cu o lățime de 320 km) în partea de nord a Europei, dar se lărgește semnificativ spre partea sa estică în Rusia de Vest, unde lățimea atinge 3.600 km. În estul Poloniei, lățimea minimă a câmpiei este constrânsă de Munții Carpați la sud și Districtul Lacului Masurian la nord. Kremlinul crede că dacă această porțiune minimă a câmpiei din Polonia ar fi securizată cu trupe rusești, atunci apărarea teritoriilor centrale ale Rusiei ar necesita doar o cantitate foarte limitată de forțe statice. Ancora ideală ar fi de-a lungul fluviului Vistula, care împarte aproximativ în jumătate țara și capitala Varșovia.

Relațiile istorice dintre Polonia și Rusia (imperiu țarist, federație comunistă) au fost dintre cele mai încordate de pe continent. Imperiul țarist a participat la cele trei împărțiri ale Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care au rezultat în eliminarea țării de pe hartă vreme de peste un secol. În 1939, Uniunea Sovietică și Germania au invadat și împărțit din nou Polonia.

Ca urmare, teritoriile poloneze ale Galiției de est și Volhyniei au devenit teritorii ucrainene, iar Lwów a devenit Lviv. Similar, în aceeași perioadă, teritoriile românești ale Bucovinei de Nord și Herței au devenit teritorii ucrainene, iar Cernăuți a devenit Chernivtsi. După război, Polonia a fost compensată cu 112,000 km ² de teritorii est-germane. După același război, România a fost „compensată” cu pierderea Insulei Șerpilor în favoarea aceleiași Ucraine.

Finalizarea extinderii granițelor Rusiei de-a lungul Vistulei nu va fi la fel de simplă și ușoară ca în cazul invadării țărilor baltice. Pe lângă scutul NATO, Polonia are și o armată mai numeroasă (circa 99.000 trupe active) decât toate cele trei armate baltice împreună.

Faza a IV-a: Granița sud-vestică a Rusiei pe Prut sau pe crestele Carpaților Orientali?

O scurtă inspecție a Figurii 1 sugerează că flancul sud-estic al Rusiei este cel mai ușor de securizat.

În zona caucaziană, Armenia este deja dependentă de ajutorul militar rusesc în lupta sa cu Azerbaidjanul. Baza militară de la Gyumri, cu circa 3.000 soldați, a fost construită în 1941 și este activă până în prezent.

Georgia este un pigmeu militar pe care Rusia l-a învins în doar cinci zile în timpul Jocurilor Olimpice din 2008. Două provincii georgiene, Abhazia și Osetia de sud, au fost recunoscute de Rusia pe modelul care s-a repetat recent în cazul provinciilor separatiste Luhansk și Donețk.  

Înaintea dizolvării sale din 1991, Uniunea Sovietică avea frontiera sud-vestică pe Prut și brațul Chilia al Dunării. În prezent, de-a lungul vechii granițe, Ucraina împreună cu Republica Moldova controlează așa numita trecătoare basarabeană – zonă joasă situată între Marea Neagră și Carpați, folosită în istorie de invadatorii turci.  Controlând această trecătoare, Rusia va limita abilitatea Turciei de a amenința teritoriile centrale rusești.

Ar putea Rusia să refacă vechea graniță sovietică din sud-vest? Este foarte posibil. Moldova nu se compară militar nici măcar cu Georgia. Cu o populație de circa 4 milioane locuitori, din care aproape jumătate votează cu partidele pro-Rusia, este greu de imaginat că Moldova va putea să reziste mai mult de o săptămână-două unei eventuale invazii rusești. Un element agravant al situației de la estul României este existența provinciei separatiste Transnistria și a bazei militare ruse de la Tiraspol. Aplicarea modelului de succes din Georgia și Ucraina sugerează că Rusia ar putea recunoaște independența Transnistriei și dorința locuitorilor de acolo de a fi protejați de armata rusă, motiv suficient pentru a-și trimite armatele acolo.

Când războiul din sudul Ucrainei va ajunge la Odesa, este de așteptat ca trupele rusești staționate în Transnistria să se alăture celor invadatoare și, împreună,  să împingă granița Rusiei până la Prut. Există niște poduri peste Nistru care ar trebuie cucerite cu parașutiști înainte de a fi distruse de localnici, deși este greu de crezut că ucrainenii își vor sabota propria infrastructură.

Mai rămâne România propriu-zisă, zona dintre Prut și Carpați. A gândi că întreaga Moldovă, de la Nistru la Carpați și, cum spune poetul, din Hotin şi pân’ la mare / Vin muscalii de-a călare (Fig. 1), ar intra sub ocupație rusească, este grotesc: noi suntem sub scutul NATO. Dar, forțând nota, poate nu este la fel de bizar și pentru Rusia și nu știm cu precizie ce ne rezervă viitorul.

O graniță rusească pe crestele Carpaților Orientali, cu puține și ușor de controlat trecători, ar fi mult mai ușor de apărat decât una larg desfășurată pe un teren plat și extins. Iar trecătoarea basarabeană ar putea fi închisă  printr-o linie fortificată între Galați și Focșani. Acum tot acest scenariu sună ca pură fantezie. Să sperăm că va rămâne așa.

Concluzii

Poate că geopolitica nu este întotdeauna determinantă în viața unui popor. Dar, cu o  geografie extinsă pe mari suprafețe plate, Rusia nu a putut opune mare rezistență unor invadatori precum mongolii, turcii și francezii, iar ororile celor două războaie mondiale încă sunt răni nevindecate în mințile rușilor și a liderilor lor. În situații ultra-critice (Napoleon ocupând Moscova sau Hitler la porțile capitalei), Rusia s-a bazat nu pe geografie, ci pe generalul Crivăț.

Teritoriile centrale ale Rusiei prezintă mari deschideri. Securizarea lor militară ar necesita mai multe trupe decât ar putea furniza oricare țară. Situația aceasta strategică a fost conștientizată încă de pe timpul țarinei Ecaterina a II-a cea Mare: Nu am o altă cale de a-mi apăra granițele decât aceea de a le extinde.

Încearcă Putin să traducă în realitate strategia țarinei? Vrea el să re-aducă Rusiei actuale extinderea și gloria de altădată a Uniunii Sovietice? Nu știu, și cred că nimeni nu știe cu adevărat ce este în mintea acestui om. Deocamdată, știu că exclava Kaliningrad și regiunea separatistă Transnistria nu sunt rusești din întâmplare. Ele sunt puncte strategice vitale ale podului terestru dintre ele – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Bielorusia, Moldova și Ucraina. Un pod care, în opinia Moscovei, poate fi folosit în ambele sensuri: pentru asigurarea ori pentru amenințarea intereselor Rusiei.

De aceea, nu mă aștept ca prăbușirea Ucrainei să fie sfârșitul coșmarului. Sancțiunile -reale sau wishful thinking – nu vor avea efectul scontat, ca și în cazul anexării Crimeii. Ucraina nu este membru NATO.

Țările occidentale și Statele Unite nu vor trimite trupe regulate să lupte pe fronturile ucrainene – au făcut-o când adversarii erau sârbi, irakieni, afgani, libieni, sirieni. Fără arme nucleare, fără o aviație performantă, Ucraina se va confrunta cu provocări extrem de dificile și dureroase.

Dacă Rusia va ocupa Ucraina – o țară cu peste 41 milioane locuitori – și va încerca să o guverneze satisfăcător după aceea, majoritatea capacităților sale militare convenționale vor fi absorbite.

Pentru următorul conflict, Rusia va dispune doar de capacități net neconvenționale și nu va mai lupta cu soldați.

Un amurg (geopolitic) echivalent cu o sinucidere.

Publicitate

ANALIZE STRATEGICE: Războiul din Ucraina va remodela Estul Europei, deci și destinul Moldovei se va schimba

Rusia e convinsă că poate câștiga în acest război, face tot ce se poate imagina pentru a-l câștiga și este foarte probabil ca acest conflict să se tranșeze pe câmpul de luptă, nu la masa negocierilor.

Armata rusă face “clești”, mai mici și mai mari, în care să prindă armata ucraineană. Asta se învață în academiile militare de la Moscova, după tacticile militare sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial. Asta a făcut Rusia în august 2014 la Ilovaisk. Și a urmat Minsk 1. Asta a făcut la Debalțevo, în februarie 2015 și a urmat Minsk 2.

După ce a eșuat planul mare de îngenunchere a întregii Ucrainei printr-un Blitzkrieg, dar și planul de încercuire a Kievului și Harkovului, cele mai importante două orașe, armata rusă se concentrează în Donbas, unde încearcă să facă acei “clești”, adică să înconjoare mari unități ucrainene și să-l oblige pe Zelenski să accepte concesii politice printr-un armistițiu.

Tot ce ar putea obține Putin este un armistițiu, nu un Minsk 3, ci un simplu armistițiu care să-i permită să conserve teritoriile ocupate și care să-i ofere răgazul să-și refacă capacitatea militară pentru a relua ofensiva împotriva Ucrainei.

Problema lui Putin este că, după 8 ani de lupte în Donbas, ucrainenii și-au construit o armată modernă, bine pregătită, o infrastructură de apărare în Donețk și Lugansk greu de cucerit. După săptămâni întregi de ofensivă disperată, rușii abia dacă au avansat câțiva kilometri.

Ca să completeze efectivele militare, în Rusia a început o campanie de mobilizare secretă sau să-i spun discretă, care să nu sperie populația.

Dacă soldați au de unde să facă rost, în curând o să constate că nu au arme și muniție suficiente. Iar fabricile din industria de armament nu au de unde să facă rost de componente electronice, din cauza sancțiunilor.

Aproape cu disperare, Putin forțează o victorie, un “clește” cât de mic, în care să prindă câteva sute, poate mii de soldați ucraineni, în speranța că va putea forța negocierea unui armistițiu.

La rândul lor, ucrainenii sunt într-o cursă contra cronometru cu rușii, sperând să primească mai repede armamentul american și din Ruropa occidentală, pentru a-l folosi în operațiunile din Donbas, unde războiul se poartă cu o intensitate fără precedent. Și unde pierderile de vieți și tehnică de luptă sunt uriașe.

Acuzațiile împotriva Occidentului nu fac decât să întărească narațiunea fundamentală a Kremlinului, potrivit căreia Vestul e vinovat de izbucnirea războiului, că Putin n-a avut altă soluție, că Rusia este victima unui mare complot al americanilor. De fapt, al anglo-saxonilor… acesta este noul termen la modă la Moscova.

Eu cred că Rusia e demult în război cu vestul, doar că din 24 februarie acest război a luat forma unuia convențional. În ce privește capacitatea elitei rusești de a împiedica escaladarea, nu ne facem iluzii.

Dar nici nu poate fi exclus un scenariu în care Putin este îndepărtat de la putere printr-o lovitură de stat, iar un nou lider va încerca să încheie războiul pentru a evita o înfrângere umilitoare și condiții de pace care presupun dezarmarea Rusiei și de-fascizarea acesteia.

Și, în fond, stabilirea unei noi ordini mondiale, stabilită după alte criterii, în care Rusia n-are cum și de ce să mai fie acceptată ca membru permanent în Consiliul de Securitate.

În caz contrar, generațiile care vin după noi vor avea și ele războaiele lor cu Rusia și nu se știe dacă le vor mai putea câștiga. Un nou Putin poate să apară oricând la Kremlin și să amenințe Europa Centrală și de Est, apune analistul analistul Armand Goșu ]ntr-un interviu acordat https://www.dw.com/ro.

Ce să facă Vestul? Să ajute Ucraina să se poată apăra singură. Adică împrumuturi, armament ofensiv, susținere morală din partea opiniei publice, susținere politică. Vestul n-are conștiința pericolului rusesc, anul 1814 când soldații ruși au ocupat Parisul e departe, Europa de Vest are memorie scurtă, e cinică și mercantilă. Europa Centrală și de Est are un noroc istoric cu lumea anglo-saxonă, cu SUA, Canada și Marea Britanie. Un rol fundamental joacă însă Polonia, depozitara memoriei istorice a Europei Centrale și de Est, vreme de secole cea mai importantă putere politico-militară în regiune.

Polonia va fi liderul națiunilor slave care se vor integra în lumea euro-atlantică în câteva decenii. Va fi un bloc slav format din Ucraina, Belarus (Putin o să-l tragă după el și pe Lukașenko), Cehia, Slovacia la care o să se alăture și balticii.

Odată cu aderarea Finlandei și Suediei la NATO, flancul estic se va consolida decisiv spre nord, în zona Balticii, continuând procesul început la summit-ul NATO de la Varșovia, din iunie 2016.

Acest bloc slav cu 100 de milioane de locuitori va remodela raportul de forțe în tabăra occidentală, influența Franței și Germaniei scăzând, ele devenind tot mai irelevante în materie de securitate. Polonia și Ucraina sunt deja și vor fi pentru mulți ani de acum încolo principalii aliați și parteneri ai americanilor în Europa.

Asta chiar în cazul în care Ucraina nu va deveni membru NATO. De fapt, cu membri precum Ungaria lui Victor Orban, încrederea în capacitatea de răspuns a NATO în fața amenințărilor rusești o să tot scadă.

Tot estul Europei va fi remodelat de acest război. Deci și destinul Moldovei se va schimba. Va merge spre UE în siajul Ucrainei, dar nu va avea șanse reale decât după ce va reglementa problema transnistreană. Cu ceva noroc, se va crea un context propice pentru rezolvarea acestui dosar, important e ca Maia Sandu să nu rateze momentul.

Conform concepției lui Putin despre istorie, exprimată în mod constant de la Discursul său din 2007 la Conferința de Securitate de la München și până la eseul său din iulie 2021 „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”: RUSIA ESTE O CIVILIZAȚIE UNICĂ ȘI ADEVĂRATUL SCUT AL VALORILOR CIVILIZATE IN LUME.

Rusia a fost cea care i-a învins pe mongoli în 1380, spulberând controlul Hoardei de Aur asupra Europei de Est.
Rusia a fost cea care a umilit Polonia la începutul secolului al XVII-lea, alungând-o din teritoriile ruse.
Rusia a fost cea care a spart puterea suedeză în Marele Război al Nordului.
Rusia a fost cea care a condamnat imperiul european al lui Napoleon.
Și Rusia a fost cea care a șters nazismul din sufletul Europei.

În fiecare caz – așa cum vede Putin – sângele rus a curățat o Europă decadentă, epuizată și slabă.
Cu toate acestea, europenii refuză cu insistență să recunoască Rusia ca o putere demnă de statutul de mare putere în Europa. Această Rusia, în opinia lui Putin, are dreptul de a se afirma și este singura putere cu interese și teritorii dincolo de Europa cu dreptul de a modela securitatea europeană.

Unirea popoarelor ruse este crucială pentru îndeplinirea acestei viziuni. Prăbușirea Uniunii Sovietice – și greșelile Uniunii Sovietice – au împărțit Rus’ în bieloruși, ucraineni și ruși. Această greșeală istorică trebuie corectată în termeni pur cultural-ideologici. Ucraina, Belarus și Rusia trebuiesc reunite.

Putin a pornit actiunea speciala de stopare a oprimarii vorbitorilor de limba rusă și a etnicilor ruși din Ucraina ca o actiune impotriva unui nationalisn exacerbat de tip nazist al ucrainienilor banderisti care se opun unității poporului rus.
Zelensky a fost ales pe o platformă de pace și promițând o rezoluție pentru războiul din Donbas, dar s-a transformat rapid într-un dușman implacabil al pacii.
Între timp, forțele armate ucrainene își extindeau capacitățile de luptă atacand republicile separatiste in pofida dispozitiilor tratatului de la Minsk.

Având în vedere presupusa cooptare banderistă a politicii ucrainene, un război nazist de agresiune împotriva Donbasului incepuse inca din februarie și era de imaginat în viitorul apropiat si unul impotriva Crimeii.

Planul inițial de campanie al Rusiei, pregătit în cea mai mare securitate operațională a fost menit să șocheze Occidentul, infatisand-ul cu un fapt împlinit care a demonstrat superioritatea militară rusă. Într-adevăr, după cum s-a menționat, fiecare acțiune majoră a Rusiei – de la atacul inițial la coloana sa de la Kiev până la bombardamentul său pedepsitor în Donbas – este menită să convingă Occidentul că înarmarea Ucrainei este inutilă si contraproductiva.

Pe termen lung, Putin a prevazut aproape sigur o confruntare cu Occidentul, una care să distrugă NATO și să asigure poziția strategică pe termen lung a Rusiei în Eurasia europeană. Ucraina urma să se pregătească pentru această confruntare.
Prin încorporarea Belarusului și Ucrainei într-un imperiu rus revitalizat, Putin ar extinde populația Rusiei cu peste o treime și produsul intern brut (PIB) cu o șeptime.

O confruntare pe termen lung cu NATO asupra Ucrainei ar schimba însă calculele occidentale, care nu vor sa priceapă reziliența Rusiei care poate câștiga un război de mai mulți ani asa cum a mai facut-o si in trecut.
Conform comunicatului Băncii Centrale a Rusiei, costurile economice ale războiului nu vor fi resimțite în Rusia decât în toamnă sau la începutul iernii, când rezervele valutare ale Rusiei ar trebui sa sece, dar cum Rusia nu poate folosi valuta fiind sanctionată si având enorme rezerve naturale energetice si mineraliere nu va fi afectata decât superficial.

Sprijinind ferm si fățiș Ucraina, NATO și-a împletit efectiv coeziunea alianței cu soarta Ucrainei si Occidentul ar trebui să livreze acum mai mult material – mult mai mult și mult mai repede – dacă Ucraina dorește să alunge Rusia înapoi în următorul an.
În absența informațiilor si ajutoarelor masive primite de la NATO și a sprijinului militar și financiar, Ucraina s-ar fi prăbușit inca din februarie.

Nationalismul de dreapta european, sceptic față de NATO și UE, este deja o forță puternică, favorabilă Rusiei.

Fidesz din Ungaria este pur și simplu varianta sa cea mai puternică și în mod explicit pro-Kremlin. Polonia, România și Bulgaria experimenteaza cu toții strategii în activitatea de extremă dreaptă anti-NATO. Serbia ar valorifica situatia, făcând să absoarbă partea sârbă a Bosniei.

NATO vest-european care cere concesii de la Ucraina pentru pace ar distruge Alianța Atlantică. Cel puțin dac nu l-ar distruge, NATO ar reveni la granițele sale din 1991, incluzând potențial Republica Cehă și Germania „de est”.

A lăsa NATO să se dizolve în acest mod ar distruge o politică anti-chineză. Ar crește puterea chineză, ar exclude prezența americană sau aliată în Orientul Mijlociu. Și s-ar evita orice presiune economică pe termen lung împotriva Chinei.

Europenii de Vest n-ar fi deloc dispuși să-și ipotecheze viabilitatea economică pe speranța unei victorii americane în Indo-Pacific.
După Conferința Partidului Comunist Chinez (PCC), sprijinul lui Xi Jinping va deveni mai public.

Statele Unite au două căi în față de urmat. Fie asigură moralul NATO și angajamentul său continu[ – ajutând Ucraina in această fază dificilă de luptă cat și oferind Ucrainei sprijinul de care are nevoie pentru a alunga Rusia de pe teritoriul său – sau, isi plănuiește în mod activ un rol global mult mai mic, limitat la zna Indo-Pacifica și acceptă o pace separată cu Rusia.

Această din urmă opțiune, față de cei care doresc ca SUA să abandoneze Europa en gros și să se concentreze în întregime pe Indo-Pacific, este mult prea riscantă. Caci Statele Unite nu pot face presiuni economice pe China fără sprijin european. Nici nu poate opri multilateralismul chinez în Africa, Orientul Mijlociu și Mediterana.

Prăbușirea sistemului de alianță euroatlantic ar declanșa o realiniere echivalentă în Orientul Mijlociu, cedând practic dominația eurasiatică unei coaliții multilateraliste chino-ruso-iraniene.
Astfel, prima opțiune este singura opțiune viabilă pentru Statele Unite, care ar trebui, cu orice preț, să mențină Ucraina în luptă pana la ultimul ucrainian.

Aceasta nu este doar o problemă a livrărilor de arme, deși SUA ar trebui să-și extindă și să-și modernizeze complexul militar-industrial suficient pentru a-i servi drept arsenal.
NATO vest-european nu isi permite să spargă rândurile. Mai degrabă, alianta euroatlantica trebuie să ajute să-și asume povara imensa a apărării europene – nu cu fiii și fiicele lor, ci cu industriile lor de apărare, in conditiile grele ale intrarii rapide si adanci intr-o puternca criza economica.

Reuniunea NATO de la Madrid a fost o ocazie excelentă de a da această hotărâre, dar
se pare ca disperarea de a-și pierde rolul hegemonic global va impinge SUA sa riște mai mult decât poate produce, iar daca statele europene membre ale NATO nu au nici ele forța de a decide lucid și realist, atunci hotărârea va putea fi dezastruoasa la nivel global.

SURSE:

–

• https://www.dw.com/ro/r%C4%83zboiul-rusiei-cu-vestul-pentru-ca-generaiile-viitoare-s-nu-fie-silite-sl-poarte.

• https://ioncoja.ro/ce-risca-nato

1810-1812: OCUPAȚIA RUSEASCĂ A BUCUREȘTIULUI

Foto: https://ro.wikipedia.org – Principatele Moldova și Țara Românească în 1786, hartă italiană de G. Pittori, după geograful Giovanni Antonio Rizzi Zanoni.

Ocupația rusească a Bucureștiului de acum două secole

După victoria de la Stănilești din 1711 asupra Rusiei, Turcia a intrat în declin, iar valoarea politică și strategică a Principatelor, a făcut ca Moscova să fie tot mai interesată de aceste teritorii.

Prima interferare a Rusiei în raporturile Principatelor cu Poarta Otomană s-a produs în secolul al XVIII-lea, odată cu semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi la 10 iulie 1774 în urma căruia Rusia devenea garant al autonomiei românești.

Țările române devin, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cheia întregii politici a Rusiei în sud-estul Europei, iar consulatele deschise în Principate, după 1774 jucau un rol important în aplicarea acestei politici.

Alexandru I, țar al Imperiului Rus 1801-1825

În 1806, armata lui Alexandru I ocupa Principatele Române pentru a pregăti războiul împotriva Porții Otomane.

A urmat armistițiul de la Slobozia, din 24 august 1807, în fapt un răgaz pentru Rusia de a pregăti o nouă ofensivă împotriva turcilor.

În 1808, la Erfurt, Napoleon accepta ca „Finlanda, Țara Românească și Moldova să facă parte din Imperiul rus.

Din anul 1809, țara se găsea sub conducerea generalului rus Engeihardt (foto).

Anexarea forțată a Principatelor în 1810 de către Rusia, n-a fost recunoscută de Franța, Austria, Imperiul Otoman și Anglia, chiar dacă Rusia, în timpul negocierilor cu Austria, din 1810, a cerut, nici mai mult, nici mai puțin, „Valahia, Moldova și Basarabia”.

Tot în cursul aceluiași an, Rusia a cerut Porții un tratat de pace în care „Principatele Moldova, Valahia Mare și Mică și Basarabia se alipesc pe veci Imperiului rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora și cu averea lor”.

Cronicarul Zilotu Românul, a făcut în lucrarea intitulată „Ultima cronică din epoca fanariotă” următoarea relatare:

„Într-o vinere, la 9 ceasuri dimineața, și-a făcut intrarea triumfală prin Podul Belicului (azi Șerban-Vodă).

Iată traseul urmat de armata imperială rusă ‘De la barieră și până la Mitropole, de aici și până la casele lui Faca de lângă biserica Sf. Apostoli, de pe malul Dâmboviței, unde se pregătea cartierul comandantului general, erau ridicate niște arcuri de triumf făcute din verdeață de brad, lauri și stejar.

Sute de stegulețe și alte podoabe erau atârnate de arcurile de triumf. Din revărsatul zorilor, oastea rusească era înșiruită de o parte și de alta a podului.

În curtea Mitropoliei de la poartă și până la ușa bisericii stăteau înșiruiți toți preoții din București, îmbrăcați în sfintele odăjdii. În biserică erau generalii și demnitarii ruși înaltul cler cu exarhul Gavriil și cu mitropolitul Ignatie și divanul țării. Spre ușa bisericii și-n tindă stăteau boierii mai mici.

Hronograf, Dionisie Eclesiarhul

Generalul Dionisie Eclesiarhul și N. Kamenski era însoțit de 30 de generali, 200 de ofițeri, 800 de dragoni, în strălucitoarele lor haine.

De asemenea erau și 500 de prizonieri, un mare număr de tunuri și alte materiale de război capturate de la turci.

După ce contele N. Kamenski (foto) cu generalii lui intrară în biserică, restul alaiului s-a înșiruit de-a lungul uliței ce duce la Filaret.

Exarhul Gavriil a săvârșit o scurtă slujbă religioasă, iar mitropolitul Ignatie, om foarte învățat grec de obârșie, rosti în limba franceză o cuvântare prin care aduse mulțumiri oastei rusești.

Pe urmă alaiul a mers în casele lui Faca, unde s-a dat de către Divan un mare prânz în cinstea căpeteniilor oastei rusești. Seara s-a dansat și s-a iluminat orașul.’

Deși Kamenski ”mânca puțin, dormea puțin, șirul sărbătorilor a durat o lună’, ceea ce echivalează cu o adevărată jefuire organizată a capitalei Țării Românești.

De altfel generalul N. Kamenski într-un raport înaintat țarului Alexandru consemnează ”puțina iubire de care se bucură din partea poporului”, care-i privea ca pe niște ocupanți; în același raport se menționează ‘starea de slăbiciune a principatelor, a sărăciei până la sleire a acestora”

După scurgerea acestei luni de petreceri lucrurile s-au mai liniștit: comandantul armatei rusești a transmis ministrului rus de externe dorința sa de a ”se începe tratativele de pace”.

El argumenta aceasta prin faptul că ‘războiul a ținut prea mult, am câștigat cinci cetăți mari, 30 mici, am câștigat trei biruințe, dar am pierdut 23 de generali, 500 de ofițeri, 20 000 de morți, 60 000 de răniți. S-au cheltuit sute de milioane de ruble’.”

Cu toate acestea țarul rus Alexandru nu a fost de acord cu încheierea păcii. Războiul a mai durat un an și cinci luni. Comandantul armatei ruseși „s-a îmbolnăvit de lingoare” și a murit.

A fost înlocuit de generalul Kutuzov (foto). Abia pe 28 mai 1812, s-a încheiat pacea, chiar în orașul București, la hanul lui Manuc.

Cu acest prilej, pentru Principate, cea mai importantă decizie a fost încorporarea Basarabiei, adică a ținutului dintre Prut și Nistru, la Rusia.

 „Moldova a pierdut cea mai roditoare parte a sa si peste un milion de locuitori.” 

Considerat vinovat că a acceptat aceasta, un dragoman turc (care primise o sumă de bani) a fost decapitat din ordinul sultanului.

Turcia încălcase o străveche înțelegere făcută cu Alexandru cel Bun (1430-1432), prin care se obliga să nu cedeze pământul moldovenesc.

În schimb generalul Kutuzov, a fost înnobilat, devenind „prinț rus”, deoarece l-a învins ulterior, în cursul aceleiași an pe împăratul Napoleon, în încercarea sa de a cuceri Moscova. Pe 27 august 1812, Ioan Caragea (1812-1818), a fost înscăunat domnitor al Munteniei, fiind numit de Turcia, pentru șapte ani.

Surse:

„Ocupația rusească asupra Bucureștiului de acum două sute de ani”, de Gabriel Ciotoran, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 195, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

https://historia.ro/principatele-romane-scapa-de-turci