Pretenţiile Patriarhiei Ruse de a avea jurisdicţie peste creştinii ortodocşi români moldoveni, sunt necanonice si nedrepte. VIDEO

 

 

Nu este drept ca Moldova să facă parte din “Sfânta Rusie”.

 

 În urma anexării în 1812 a teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, (fost exarh în Principatele Române în perioada 1808-1812), român de neam, a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze aici o eparhie, care să nu mai aibă nici o legătură cu Mitropolia Moldovei, ci, dimpotrivă, să se organizeze după modelul eparhiilor ruseşti, urmând să fie subordonată Sinodului Bisericii ruse din Petersburg.

Dupa moartea lui Gavriil, nici un arhiepiscop de Chişinău nu a mai fost român.

 

 

Foto: Icoana Sfintei cuvioase Parascheva de la Iaşi, protectoarea moldovenilor

 

 

Când în 113 Biserica Ortodoxă Rusă şi-a subordonat românii ortodocşi din spaţiul pruto-nistrean, ea a încălcat cu bună ştiinţă 2 canoane bisericeşti: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (din anul 431).

Acestea prevăd că eparhiile se întemeiază şi funcţionează pe baza principiului etnic şi garantează neamestecul unei eparhii în treburile altei eparhii.

Comunitatea ortodoxă românească din Basarbia a fost supusă astfel unui proces inexorabil de centralizare şi rusificare, intensificat îndată după moartea mitropolitului Bănulescu-Bodoni (1821), când eparhia Chişinăului şi a Hotinului a început să fie condusă numai de ierarhi ruşi.

 In urma Tratatului de pace de la Paris din anul 1856, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei, Moldovei i-a fost retrocedata o porţiune din Basarabia de miazăzi, respectiv judeţele Cahul, Bolgrad si Ismail, astfel că în anul 1864 s-a putut înfiinţa la Ismail, Episcopia Dunării de Jos, cu jurisdicţie românească asupra teritoriului eliberat de sub ocupaţia rusă.

Aceasta stare de lucruri a fost posibilă până în anul 1878, când în urma Congresului de la Berlin cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost încorporate din nou  Imperiului Rus, iar în plan bisericesc acest teritoriu a trecut din nou sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse.

 Toate aceste abuzuri au fost completate cu o amplă campanie de colonizare a Basarabiei cu elemente alogene, ceea ce a dus la schimbări dramatice în ceea ce priveşte echilibrul etnic al acestei provincii.

În spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost promovată de la centru o politică bine gândită de integrare totală în structura bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor sale naţionale.

Acest lucru a fost fost pus în practică, în primul rând prin ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia Chişinăului şi Hotinului, prin rusificarea învăţământului teologic şi a clerului, prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor rânduieli specifice Bisericii ruse în cult etc.

Introducerea obiceiurilor şi a limbii ruse în cult i-a îndepărtat însă pe ţăranii băştinaşi basarabeni de Biserică,  ferindu-i în acest mod, de asimilarea completă.

S-au creat  în schimb, premisele favorabile apariţiei diferitelor secte.

Preluarea puterii de catre bolşevici şi evenimentele politice internationale de la sfârşitul Primului Război Mondial, au schimbat dramatic şi cursul evenimentelor pe plan bisericesc în Imperiul Rus, inclusiv în Basarabia.

Pe 21 noiembrie în anul 1917 se forma la Chişinău „Sfatul Ţării”, prilej cu care s-a ţinut o slujbă în limba româna în catedrala din centrul oraşului, semn al schimbărilor care vor urma.

În data de 24 decembrie, în condiţii istorice dificile, se proclama pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, independenţa Republicii Democrate Moldoveneşti faşă de Rusia.

In anul 1918, la 7 aprilie, după proclamarea independenţei Basarabiei şi votarea de către Sfatul Ţării de la Chişinău, a unirii cu Ţara Mamă,  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române a înfiinţat Arhiepiscopia română a Chişinăului.

La 21 aprilie anul 1918, episcopatul rus din Basarabia s-a întâlnit la Iaşi cu delegaţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, însă argumentele invocate de partea română, în baza canonului 17 al Sinodului al IV-lea ecumenic si canonului 38 al Sinodului al VI-lea ecumenic, care veneau in sprijinul revenirii bisericii basarabene în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, au fost respinse de episcopatul rus al Basarbiei.

De asemenea, vlădica rus  Atanasie a refuzat să-l pomenească la rugăciuni pe primatul României, să promoveze limba română în biserică şi în şcolile teologice şi a respins  dezvoltarea vieţii bisericeşti basarabene în limitele impuse de legile statului român.

La rândul său, patriarhul rus de la Moscova, Tihon, a trimis o „scrisoare irenica” mitropolitului Pimen al Moldovei (datata 23 mai anul 1918), prin care  punea la îndoială realitatea unirii Basarabiei cu România, cerând ca problemele bisericeşti sa fie discutate abia după încheierea păcii şi retrasarea noilor graniţe.

La fel ca şi vlădica Atanasie, patriarhul rus Tihon afirma că modificarea graniţelor nu trebuie, de la sine, „sa rupă imediat legăturile canonice cu Biserica Rusa şi să se supună jurisdicţiei canonice a Bisericii Romane”.

Patriarhul rus venea din nou cu eternul argument al „Sfintei Rusii”, invocând faptul că situaţia din anul 1918 nu putea fi comparată cu cea din anul 1812, deoarece atunci Rusia „a eliberat” pe creştinii basarabeni de sub oprimarea otomanilor musulmani, a refăcut provincia şi a „civilizat-o”, sugerând în acelaşi timp că evenimentele din anul 1918 ar fi un gest neprietenesc la adresa unei Biserici surori!

În acea perioadă au avut loc numeroase adunari şi intâlniri prin care românii basarabeni şi-au exprimat în mod limpede voinţa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei să devina parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Române.

La 14 si 16 iunie anul 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române emitea doua documente istorice: o „Hotărâre” privind afacerile bisericeşti ale Basarabiei si o „Carte pastorală” către „clerul si norodul Basarabiei”, care consfinţeau, pe de-o parte, revenirea bisericii basarabene in sânul Bisericii-mamă si care, pe de alta parte, constatau părăsirea scaunelor episcopale de catre episcopii ruşi, care au refuzat să recunoască autoritatea Sinodului român, plecând in exil.

Pentru o perioada, treburile bisericii din Basarabia au fost girate de Episcopul de Huşi, PS Nicodim Munteanu, pentru ca în următorii ani să se organizeze alegeri episcopale, iar viaţa bisericească a Basarabiei să se desfăşoare firesc in cadrele Bisericii Ortodoxe Romane.

Din 19 februarie anul 1919 scaunul arhiepiscopal a fost ocupat de Gurie Grosu, iar la 30 decembrie Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române realizeaza unitatea bisericească „pe intreg pamântul României reîntregite, intr-o singura Biserica Autocefala Ortodoxa”.

In iunie anul 1940, ca urmare a Pactului Hitler-Stalin ( Molotov – Ribbentrop) incheiat la 23 august 1939, Basarabia, Bucovina de Nord si Ţinutul Herţa au fost invadate si anexate la Uniunea Sovietica, iar Mitropolia Basarabiei a fost defiinţată, întreg teritoriul ei ajungând forţat din nou sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.

In 1941 Basarabia revenea la sânul României, Mitropolia Basarabiei funcţionând normal până în anul 1944, când a fost forţată de catre regimul comunist sovietic să-şi intrerupă activitatea, bisericile ortodocşilor basarabeni intrând din nou sub ascultarea patriarhiei Moscovei, pe toată perioada ocupaţiei sovietice. 

La 14 septembrie anul 1992, un număr însemnat de preoţi şi credincioşi ortodocşi, constituiţi într-o Adunare eparhială, au decis reactivarea Mitropoliei Basarabiei, drept pentru care au trimis la Bucureşti o delegaţie pentru a adresa Patriarhiei Române rugămintea de a primi Mitropolia sub jurisdicţia sa canonică.

Existenţa Mitropoliei si apartenenţa ei la Biserica Ortodoxa Română au fost recunoscute prin „Actul Patriarhal si Sinodal” al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la 19 decembrie 1992.

De remarcat că Patriarhia Româna era singura entitate bisericească şi persoană juridică din lume care putea beneficia de dreptul de succesiune pe linie ascendenta în raport cu Mitropolia Basarabiei.

Patriarhia Moscovei a acuzat Patriarhia României că se amestecă în treburile canonice ale Bisericii Rusiei şi intr-o scrisoare către Patriarhia Română a facut şi puţina istorie, cu interpretări cel puţin forţate ale datelor istorice, vorbind de drepturile canonice ale Bisericii Ruse asupra Bisericii Basarabiei, care de fapt au fost, necanonice, urmări ale diferitelor ocupaţii armate ruseşti ale Basarabiei.

Ce ar trebui sa stie, dar refuză să ştie Patriarhia de la Moscova?

Că în canonul 34 apostolic se spune limpede: „fiecare episcop si credinciosii sai, vor asculta de cel mare din neamul lor”.

Ori moldovenii sunt români, nu ruşi, iar Patriarhul românilor este la Bucuresti.

Biserica rusă şi-a arogat de la sine putere jurisdicţia canonică asupra Basarabiei.

Mai mult, ocupaţia politică rusească a însemnat şi ocupaţia canonica, chiar şi fără un tratat, fie el legal sau mai puţin legal.

Pentru că Biserica Ortodoxa Română nici nu a fost întebată, nu i s-a cerut permisiunea şi orice i-a aparţinut de drept i-a fost confiscat cu arma în mână de ocupanţii ruşi.

In perioada anilor 1992-2002 Mitropolia Basarabiei a dus o luptă acerbă cu instituţiile din Republica Moldova pentru recunoaşterea dreptului său de succesiune.

La 8 octombrie anul 1992, Mitropolia Basarabiei solicita Guvernului Republicii Moldova sa fie recunoscută legal, dar nu a primit răspuns.

In urma reformei sistemului judiciar moldovenesc, dosarul Mitropoliei Basarabiei a fost expediat la Curtea de Apel a Republicii care a dat dreptate Mitropoliei, însă la 9 decembrie anul 1997 Colegiul civil al Curţii Supreme de Justiţie a pronunţat o hotărâre, prin care a refuzat sa admită cererea Arhiepiscopului Chişinăului şi Mitropolitul Basarabiei, Petru Paduraru, de a obliga Guvernul Republicii Moldova sa recunoască aceasta Biserica şi să aprobe statutul Mitropoliei Basarabiei.

La 3 iunie anul 1998 Mitropolia Basarabiei, reprezentata de Mitropolitul Petru Păduraru şi alti 12, a depus o cerere la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), iar la 13 decembrie anul 2001 această înaltă instanţă a condamnat Republica Moldova pentru violarea drepturilor prevazute de articolele 9 si 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertaţilor Fundamentale, în urma refuzului de a repune Mitropolia Basarabiei în legalitate.

Abia în anul 2006, Curtea Suprema de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut Mitropolia Autonomă a Basarabiei, ca „succesoare spirituala, canonică şi istorica a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv”, cu eparhiile ei componente: Arhiepiscopia Chisinaului (inregistrata juridic inca din decembrie anul 2004), Episcopia de Balti, Episcopia Basarabiei de Sud si Episcopia Ortodoxa a Dubasarilor si a toată Transnistria.

Aceasta hotărâre a confirmat juridic un drept istoric şi canonic al Mitropoliei Basarabiei şi drept urmare, in luna octombrie anul 2007, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a luat act, cu binecuvântare, de această recunoaştere oficială a reactivarii eparhiilor care au aparţinut Mitropoliei Autonome a Basarabiei.

Pretenţiile Patriarhiei Ruse de a avea jurisdicţie peste ortodocşii de alt neam, creştinii moldoveni, care au propria Mitropolie (cu centrul la Iaşi) şi Patriarhie (Patriarhia Română), sunt necanonice si nedrepte. În Basarabia, Biserica este în continuare un teren de confruntare între românism pe de o parte şi expansionismul rusesc şi aliaţii săi „moldovenişti”, care urmăresc cu obstinaţie să deţină supremaţia asupra cugetelor credincioşilor şi pervertirea identităţii româneşti, prin  înlocuirea acesteia cu cea „moldovenească”.

Mitropolia Basarabiei, reprezintă o negare a conceptului „moldovenist” şi este percepută ca o precursoare a Unirii cu România. 

De fapt, soluţia unică, veşnică şi de necombătut este în cazul de faţă respectarea  moralei creştine care a fost  şi rămâne calea de  salvare din marasmul comunist (sovietic), dar şi în faţa nebuniei şi po0ftelor imperialismului rusesc contemporan.

 

 

 

 

 

Surse:

– http://www.crestinortodox.ro/mitropolia-ortodoxa-romana-basarabiei

– http://blog.nistru-prut.info/  Dr. Veaceslav Stavila

– http://inliniedreapta.net/interesele-bisericesti-din-basarabia-pe-frontul-geopolitic/