CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Expansionismul rus. Desfiinţarea Poloniei, Finlandei şi anexarea Basarabiei

Romanofobia-6

O istorie a expansionismului rus.  Desfiinţarea Poloniei a Finlandei şi anexarea Basarabiei

 

  Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune.

De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el. 

 În iulie 1774, după şase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi.

Rusia obţine fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda şi stepa dintre Bug şi Nistru, accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane şi jumătate de ruble şi dreptul de a veghea asupra libertăţii religioase a supuşilor creştini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, ţarina rusă anunţa, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum şi Marea Neagra.

În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat şi asta înseamnă război.

Anglia şi Prusia se declară de partea Porţii Otomane; Franţa îşi proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei.

La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia şi Suedia.

Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va recunoaşte noua formă de guvernământ din Suedia.

În ianuarie 1792, la Iaşi este semnată pacea dintre Rusia şi Turcia.

Pentru prima dată românii  ajungeau să aibă graniţă comună cu Rusia.

Tratatul lăsa Rusiei întregul teritoriu situat între Bug şi Nistru, recunoştea oficial că regiunile Crimeea şi Otsakov sunt ruseşti şi confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

  În 1796, în Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, ţarina Ecaterina a Rusiei se stingea din viaţă.

Procurorul general Samoilov anunţă “Împărăteasa Ecaterina a murit şi fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron.”

  Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite.

Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români.

„În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică.

Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

                        Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg:

„În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».”

   La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni.

Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor.

În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

  Principala continuatoare a acestei politici expansioniste a fost împărăteasa Ecaterina a II-a, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă.

Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg:

„Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” 

                       

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793.

Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac, partea de sud a Moldovei , devenită pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.

  Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti.

Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei.

Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.

La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.”  

 În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon.

Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I  îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808:

„Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”   Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că:

„Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.” 

    Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

                        Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

        Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.”

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

     Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.” 

      În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra.

Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.

De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

  Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810:

„M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.

   Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici.

Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

   Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus.

Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului.

În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

   Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov.

Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat se începură tratativele de pace.

Până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere geografic, etnic, economic sau istoric.

În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. 

Lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de savantul rus Nikolai  Durnovo :

„Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război.”  

Basarabia “ţaristă”

 

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în urma Tratatului încheiat cu Turcia la Bucureşti, în 1812. 

 

„Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană – scria K. Marx în 1855 – n-a fost niciodată stăpânitoare asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz (1699), presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo concesie teritorială, deoarece capitulaţiile (încheiate cu Ţările Române) nu-i confereau decât un drept de suzeranitate” ( Karl Marx: însemnări despre români. Madrid ).

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

 

Imagini pentru harta moldovei 1812

 

 

Simultan, s-a implementat la populaţia  băştinaşă ideia că, spre deosebire de  populaţiile române din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea,moldovenii nu sunt români, iar limba lor nu poate fi numită română.

Încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, Rusia, care devenise o supraputere europeană, nu a putut să nu fie implicată în războaiele cu Franţa napoleoniană.

Imagini pentru ţarul pavel I al rusiei photos

Foto: Ţarul  rus Pavel I  (1754 – 1801)  

Ţarul Pavel a devenit un oponent ferm al Franţei, Rusia alăturându-se Marii Britanii şi Austriei în războiul împotriva lui Napoleon.

Între 1798 şi 1799, trupele ruseşti sub comanda unuia dintre cei mai faimoşi generali ai imperiului, Alexandr Suvorov, s-au comportat strălucit în Italia şi Elveţia.

Imagine similară

Aleksandr Suvorov  (1730 – 1800)

Sprijinul ţarului pentru Cavalerii ospitalieri (Cavalerii Ordinului de Malta) şi recunoaşterea funcţiei Marelui Maestru, au îndepărtat numeroşi membri ai Curţii Imperiale.

Alături de politicile mai liberale faţă de clasele de jos şi de descoperirea corupţiei din trezoreria imperială, interesul pentru reforme i-au pecetluit soarta.

Pavel I al Rusiei a fost asasinat în martie 1801.

 Noul ţar, Alexandru I al Rusiei (care a domnit între 1801 şi 1825), s-a suit pe tron ca urmare a uciderii tatălui său, în moartea căruia zvonurile susţineau că ar fi fost implicat.

Imagini pentru Alexandru I al Rusiei photos

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825)

Pregătit ca să devină ţar de către bunica lui, Ecaterina a II-a, crescut în spiritul iluminismului, Alexandru avea o înclinaţie către romantism şi misticism religios, tendinţe manifestate în special spre sfârşitul domniei. El a modificat structura guvernamentală, înlocuind colegiile înfiinţate de Petru cel Mare cu ministere, dar fără a desemna şi un prim-ministru coordonator al întregii activităţi.

Strălucitul om de stat Mihail Speranski, care fusese principalul sfătuitor al ţarului în primii ani de domnie, i-a propus suveranului reforme constituţionale ample, dar Alexandru l-a destituit în 1812 şi şi-a pierdut interesul pentru reforme.

 Interesul lui Alexandru nu a fost centrat pe politica internă, ci pe cea externă, în mod particular în problemele conflictului cu Napoleon. Temându-se de ambiţiile expansioniste ale lui Napoleon şi de creşterea puterii Franţei, Alexandru s-a alăturat Marii Britanii şi Austriei în lupta împotriva noii ameninţări.

Napoleon a învins armatele austriece şi ruseşti în bătălia de la Austerlitz din 1805 şi a înfrânt în mod zdrobitor pe ruşi la Friedland în 1807.

Alexandru a fost constrâns să accepte pacea şi, după semnarea tratatului de la Tilsit din 1807, a devenit aliatul lui Napoleon.

Rusia a pierdut puţin teritoriu ca urmarea a prevederilor tratatului, dar Alexandru s-a folosit de alianţa cu Franţa pentru a face alte cuceriri.

După ce i-a învins pe suedezi în războiul finlandez din 1809, el a ocupat Marele Ducat al Finlandei, iar, după încheierea victorioasă a războiului ruso turc din 1806-1812, a ocupat Basarabia.

 Alaianţa ruso-franceză a devenit din ce în ce mai fragilă. Napoleon era îngrijorat de intenţiile Rusiei în ceea ce priveşte strâmtorile strategice Bosfor şi Dardanele.

În acelaşi timp, Alexandru privea cu deosebită neîncredere Marele Ducat al Varşoviei, statul polonez reconstituit şi controlat de francezi.

Cererea francezilor ca Rusia să se alăture blocadei împotriva Angliei aducea atingere intereselor comerciale ale imperiului.

În 1810, Alexandru a refuzat să respecte obligaţiile care i-ar fi revenit din participarea la blocadă.

În iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia cu 600.000 de militari, o forţă de două ori mai mare decât cea a armatei regulate ruseşti. Napoleon a sperat să provoace o înfrângere majoră a ruşilor şi să-l oblige pe Alexandru să ceară începerea tratativelor de pace.

Deşi Napoleon a reuşit să împingă forţele ruşilor spre est, liniile franceze au devenit extrem de întinse şi solicitate. Rezistenţa îndârjită a ruşilor, care proclamaseră deslănţuirea Războiului pentru Apărarea Patriei, combinată cu temperaturile extrem de scăzute ale iernii ruseşti şi cu tactica pământului pârjolit a dus până în cele din urmă la înfrângerea dezastruasă a francezilor. Mai puţin de 30.000 de francezi s-au mai întors în Franta.

Romanov-8

În vreme ce francezii se retrăgeau, ruşii i-au urmărit prin toată Europa Centrală şi Occidentală, până la porţile Parisului. După ce Napoleon a fost învins, Alexandru a devenit cunoscut drept salvatorul Europei şi a jucat un rol hotărâtor în redesenarea hărţii politice continetale în timpul Congresului de la Viena din 1815.

În acelaşi timp, sub influenţa misticismului religios, Alexandru a iniţiat crearea Sfintei Alianţe, o alianţă a celor mai multe naţiuni ale Europei, ai căror conducători ar fi trebuit să acţioneze conform principiilor creştine.

Din punct de vedere practic, funcţională a fost însă Cvadrupla Alianţa dintre Rusia, Anglia, Prusia şi Austria, formată în 1814.

Aliaţii au creat un sistem internaţional pentru menţinerea status quo-ului teritorial şi pentru prevenirea renaşterii expansionismului francez.

Alianţa Cvadruplă a asigurat influenţa Rusiei în Europa. În acelaşi timp, Rusia şi-a continuat propria expansiune.

Congresul de la Viena a dus la apariţia Regatului Polonez , căruia Alexandru i-a asigurat o constituţie.

În acest fel, Alexandru I a devenit rege constituţional al Poloniei, rămânând în acelaşi timp ţar autocrat al Imperiului Rus. Alexandru era de asemenea monarh al Finlandei, ţară pe care o anexase în 1809, dar căreia îi acordase un statut de autonomie.

În 1813, Rusia a cucerit teritorii în regiunea Baku din Caucaz, după ce a înfrânt Persia într-un război început în 1804.

În acelaşi timp, Rusia era ferm instalată în Alaska.

 

Prin fraude, războaie, terorism sângeros, ruşii au devenit stăpâni cruzi ai Basarabiei. Sute de mii de români basarabeni au fost transformaţi în „animale de muncă”.

Guvernul rus n-a fost în stare să apere populaţia Basarabiei. Ruşii le spuneau ţăranilor români:

„Nu ne interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate”.

Armata Rusiei ţariste, împăratul  Alexandru I şi generalul M. Kutuzov, au călcat în picioare demnitatea românilor basarabeni.

Această nedreptate istorică a fost apreciată de F. Engels, fără nici un echivoc, obiectiv şi ştiinţific:

„Niciodată Rusia nu avusese (în sec. XIX) o poziţie atât de puternică. Dar ea mai făcuse încă un nou pas dincolo de graniţele ei naţionale. Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nici vorbă nu putea fi de aşa ceva.

Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români, iar Polonia Congresului – de polonezi.

Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite care poartă toate numele de ruşi: aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă, a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf „.

Timp de peste 200 de ani, românii basarabeni au fost jefuiţi, maltrataţi, deportaţi, împuşcaţi şi nimiciţi. Impactul Tratatului de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812, dintre Turcia şi Rusia, a fost foarte dur şi dezastruos.

Ţarismul rus a dezmembrat mai multe popoare, printre care poporul român.

Aceasta este însă o altă chestiune, care trebuie să fie studiată mai pe larg.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/29/ziua-de-29-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/29/o-istorie-a-zilei-de-29-iunie-video-3/

 

Surse:

https://istoriabasarabiei.wordpress.com/

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-expansionismului-rus-5-marea-neagra-si-basarabia/25610/

https://www.zdg.md/editia-print/politic/anul-1812-in-discursul-public-sau-de-ce-anexarea-basarabiei-la-rusia-ramane-o-problema-de-actualitate

http://www.dacoromania-alba.ro/nr58/tratatul_ruso_turc.htm

Publicitate

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Asimilarea poporului secuiesc de către unguri și teoriile privitoare la originile secuilor. VIDEO

 

 

 

 

                                  Ţinutul Secuiesc în 1528, harta lui Lazarus.

 

 

 

 

 

Istoricii maghiari nu au ajuns la o concluzie clară privitoare la  originea secuilor.

Istoriografia maghiară, pendulează între diverse teorii: hună, avară, bulgară, turcică, pecenegă, cavară, avară sau maghiară. 

Cea mai veche teorie, atestată în cronicile medievale şi care a prins rădăcini în conştiinţa secuiască, este cea a originii hunice.

Atât primele cronici medievale, ale lui Anonimus şi Simon Kézai, dar şi lucrări cu pretenţii ştiinţifice până în secolul XX, au susţinut că secuii sunt urmaşii hunilor lui Attila.

Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască.

Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe secui urmaşii avarilor, care rămăsesera în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa , un neam turcic originar din Mongolia si înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tataro-mongolii, turcii etc., initial total diferiti de maghiarii finici.

Etimologia cuvântului „székely” este neclara, cercetatorii pendulând între trei ipoteze principale:

 

1) se trage din numele unui trib turcic ogur *s*k*l (pronuntat se pare eskel, iskil) sau eski (pe turceste „vechi”).

2) Sunt urmașii unui trib turcic oguz din sud-vestul Asiei Centrale numit si džikil, dzekil, cigil, sau cikil, uneori citati de istorici ca acompaniindu-i pe kabari.

3) vine din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de loc îngradit, sau, cu sensul de “scaun administrativ”, (desi secuii erau numiti „secui” si înaintea colonizarii sasilor, care au introdus termenul de „scaun administrativ”).

 

a) szék/elu, cu sensul „dincolo de scaun”, ca în cazul cuvântului Erdély (Ardeal): Erdo/elu (dincolo de padure).

b) szék/eli/li, în care -eli, -li este un sufix turcic insemnand „tara/teritoriu”).

c) szék/elo, cu sensul de „sedentar” (aceasta din urma teorie având darul de a se împaca cu cele cuprinse în cronicile maghiare potrivit carora secuii se aflau în Pannonia la venirea ungurilor, szék/elo fiind în acest caz un etnonim extern dat de unguri populației sedentare întâlnite).

O altă  ipoteză destul de bine fundamentata afirma ca secuii sunt descendentii grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), cu toate ca nu putem trece sub tăcere faptul că problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce se pare că nu va putea fi dezlegata cu adevărat.

Cert e doar ca secuii s-au maghiarizat într-o epoca foarte timpurie; si daca au fost totusi socotiti un neam aparte, acest fapt se explica prin organizarea sociala si sistemul de cutume specifice pe care si le-au pastrat, si nu în ultimul rând prin calitatea lor de „natiune politica” în structura feudala târzie a Transilvaniei.

Istoricii maghiari Györffy György si Pais Dezso sustin ca secuii reprezinta populatia kavara musulmana care popula Bihorul secolului al X-lea.

Alte doua popoare turcice înrudite au coabitat în decursul evului mediu în Transilvania cu secuii lasând numeroase urme toponimice pastrate pâna in ziua de azi au fost  uzii ( Uz e o varianta a denumirii ramurii tribale turce Oguz) si pecenegii. 

Astfel, exista Valea Uzului respectiv asezarea Uzon (Ozun) din judetul Covasna. (Ozun înseamna pe turce?te „lung”, comparabil cu cuvântul maghiar hosszú.)

În zona Mures exista sate cu numele de Besenyo care se traduce prin „peceneg” (pe turceste peçenek).

Conform unei alte teorii, secuii ar fi de origine turcică, dintr-o populaţie înrudită cu hunii, care au venit împreună cu ungurii în Panonia.

Originea turcică este susţinută de scrierea runică folosită de secui şi de rolul militar al secuilor – în avangardă la atac, respectiv în ariergardă cu ocazia retragerii.

Există teorii si despre originea  românească a secuilor (pentru cititorul român o trecere în revistă a teoriilor despre originea secuilor a făcut-o G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Bucureşti, p. 11-49.

Din multitudinea lucrărilor în limba maghiară, cea mai echilibrată  pare a fi cartea lui Gyula Kristó, A székelyek eredetéről [Despre originea secuilor], Szeged, 1996, p. 169).

In epoca modernă, prevalează în ultima vreme tentativele de a dovedi originea maghiară a secuilor.

Din perspectiva originii etnice, secuii au fost o combinaţie de diverse populaţii amestecate cu ungurii, de la care au preluat limba. 

Cuvântul secui a definit iniţial o stare social-militară, nu neapărat etnică.

În Evul Mediu, izvoarele istorice atestă  că secuii aveau o identitate proprie, diferită de cea maghiară. Primele cronici ungureşti susţin că secuii ar fi fost  urmaşii hunilor.

Chiar şi umaniştii care au scris despre secui, de la Bonfinius la finele secolului al XV-lea, până la Possevino la sfârşitul veacului următor, au remarcat că aceştia diferă de unguri în tradiţii şi obiceiuri.

De fapt, aceste obiceiuri diferite de cele ale ungurilor se referă la obligaţiile lor militare, la privilegiile lor, la modul de distribuire a pământului şi la împărţirea lor în categorii sociale.

Înainte ca secuii să fie atestaţi documentar în sud-estul Transilvaniei, ei apar în diverse alte locuri din regatul medieval al Ungariei: în Slovacia, undeva la nord de Bratislava, pe valea râului Morava, în Baranya, Nagyváty, în regiunea Bihorului şi în sudul Transilvaniei, unde s-au aflat înainte de colonizarea saşilor, în jurul Sebeşului, Gârbovei şi Saschizului.

Ca popor asociat maghiarilor, secuii au fost colonizaţi în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniţei nou extinse.

Iniţial au fost colonizaţi în Panonia apoi în apropiere de Oradea şi în final în Ţinutul numit secuiesc.

Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor,  din anul 1116, îi descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, alături de pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei .,sub comanda regelui Ștefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). O altă mențiune autentică a secuilor pare să fie un document al regelui Béla al II-lea (1108/1110-1141), databil în jurul anului 1131, care pomenește o slugă însărcintă cu transportul sării, cu numele de Scichul.

Câteva decenii mai târziu, în 1146, secuii, alături de aceiași pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicați în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului Heinrich al II-lea de Austria.

O altă diplomă din 1217 vorbeste despre satul Székelyszáz din Bihor. În Transilvania, secuii au fost menționați prima dată într-un document din 1210.

O oaste formată din sași, români, secui și pecenegi, condusă de comitele Ioachim de Türje al Sibiului, a fost trimisă în anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea în sprijinul aliatului său, țarul asenid Borilă al Bulgariei.

Oastea ardeleană s-a deplasat de la Sibiu, pe Valea Oltului, la Vidin, cu misiunea de înăbuși o răscoală.

Tot din Transilvania secolului al XIII-lea se cunoaște diploma episcopului Vilmos care referă și la secui. Secuii au trecut la catolicism abia în sec. XIII când au fost aşezaţi în sud-estul Transilvaniei, la umbra Carpaţilor Orientali pe un teritoriu relativ compact, unde trăiesc şi astăzi.

 Doar o parte a lor formau o insulă de secui în regiunea Arieşului, către Turda. Din punct de vedere administrativ, secuii au fost organizaţi în şapte scaune, unde aveau propria lor conducere administrativă şi judecătorească.

La fel ca în cazul altor grupuri etnice şi sociale din Ungaria medievală, secuii aveau autonomie administrativă, militară şi judecătorească.

Exista si teoria potrivit careia  secuii ar fi o categorie social-militară, un amestec de populaţii maghiare, turcice şi de altă origine.

Este un punct de vedere, care ia în consideraţie faptul că un grup de turci horezmieni, numiţi kaliz sau korozmin, au fost colonizaţi în fostul scaun Sepsi, pe când un alt grup, numit barsil, considerat de origine alană a fost aşezat în zona Sovatei, iar un grup de mordvini, vorbitori de limba mokşa(fino-ugrică), a fost şi el stabilt în aşa-zisa zonă secuiască.

  Secuii, conform istoricilor Ioan I. Russu şi Gheorghe Popa – Lisseanu, la venirea în arealul de azi, erau circa câteva mii de locuitori şi s-au amestecat cu populaţia autohtonă românească. Până în secolul XIX majoritatea satelor erau româneşti ca într-un secol şi jumătate majoritatea lor să fie secuizate sau maghiarizate.

 

 

 

 

 

Familie se secui

 

Foto: Familie de secui

 

 

Amestecul cu populaţia românească se poate identifica în limba secuiască şi în tradiţiile sau portul popular.

Secuii au porţile de lemn la curţi cu semne solare identice cu porţile românilor maramureşeni, iar stâlpii funerari din scaunele secuieşti sunt identici cu cei din judeţul Gorj, dovedind o influenţă originară ancestrală pe filiera populaţiilor autohtone, chiar dacice.

Mai mult în cadrul Fraterna Unio de la 1437, secuii au venit cu un însemn de blazon heraldic distinct: soarele şi lună, specific populaţiilor autohtone de origine dacică.

Conform cercetătorului George Liviu Teleoacă, originea secuiască lingvistică şi etnică provine de la veche apopulaţie autohtonă a tribului dacic al cauconilor:

“Ca păstrători ai tradiţiilor româneşti, chiar şi secuii maghiarizaţi mai folosesc şi azi aceleaşi cuvinte străvechi pe care le au toţi românii. Printre ele şi cuvântul românesc „răboj”, care a devenit „rovas iras” prin maghiarizare, unde litera B a fost schimbată cu litera V, alternanţă frecventă şi în limba română.

Ca altă mostră lingvistică, alături de multe altele, prin care dovedim că secuii sunt urmaşii direcţi ai unui prestigios trib autohton preroman, ei mai posedă şi azi străvechile cuvinte româneşti „cobela” şi „ler”, regăsite şi în limba latină sub forma „cabalus” şi „levir”, cu înţelesul lor de „mârţoagă”, respectiv, de „cumnat de la sora mai mare”.

Regele Ungariei numea în fruntea secuilor un comite al secuilor, un demnitar originar din rândul marii nobilimi maghiare. Voievodul Transilvaniei nu exercita asupra secuilor nicio autoritate.

Doar după 1462 s-a obişnuit ca ambele demnităţi, cea de voievod al Transilvaniei şi cea de comite al secuilor, să fie acordate aceleiaşi persoane, din raţiuni militare, în contextul creşterii pericolului otoman. Dar şi în acest caz de cumulare a celor două demnităţi, persoana care le deţinea nu îşi exercita autoritatea asupra secuilor în calitate de voievod al Transilvaniei, ci doar în cea de comite al secuilor.

Secuii şi-au pierdut identitatea specifică şi lingvistică originară, odată cu Reforma lutherană şi calvină, atunci când principele Ardealului a devenit şi comitele secuilor.

Autonomia secuilor a constat, de fapt, în organizarea administrativă în scaune, conduse de reprezentanţi aleşi de adunările secuieşti şi de funcţionari cu rol militar sau juridic numiţi de autorităţile centrale.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, atât a mai rămas din vechile privilegii ale secuilor. Orice proiect de reorganizare administrativă a scaunelor secuieşti distrugea, evident, ultima rămăşiţă a vechii autonomii.

Împăratul Iosif al II-lea a vrut să reorganizeze administrativ principatul Transilvaniei prin reîmpărţirea vechilor comitate şi scaune în 10, apoi 11 comitate noi, trasate geografic după alte criterii decât cele etnice sau ale privilegiaţilor.

A dispus recenzarea populaţiei cu scopul unei mai bune impuneri şi a introdus obligativitatea utilizării limbii germane în administraţie.

Ei  se simteau în întreaga lor istorie oameni liberi diferiţi de unguri, dar şi-au pierdut treptat limba specifică fiind maghiarizaţi lingvistic şi chiar cultural, în circa 150 de ani.

In 1876, când guvernul de la Budapesta a realizat reforma administrativă şi reorganizarea teritorială a Transilvaniei, unită cu Ungaria în 1867, a dispărut autonomia secuilor.

Vechile scaune secuieşti au dispărut la fel ca şi scaunele săseşti, despre care politicienii maghiari afirmau că sunt resturi ale epocii medievale care nu pot exista într-un stat modern.

Nu au existat împotriviri ale secuilor la reorganizarea scaunelor în comitate şi la dispariţia, astfel, a ceea ce a mai rămas din vechea autonomie secuiască medievală.

Şi folclorul secuiesc diferă de cel maghiar din Ardeal şi Panonia. Gestul de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor religioase ortodoxe.

Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare.

Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime.

Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţata ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul austriac de tristă amintire Bucow, la 1761, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania.

 

 

 

 

 

 

 

Ceangăi

 

Foto: Ceangăi

 

 

 

 

O parte dintre secuii aşezaţi pe frontiera răsăriteană a Transilvaniei au trecut Carpaţii şi s-au aşezat în Moldova, formând grupul etnic numit astăzi ceangăi.

Potrivit profesorului Benedek, cei mai mulţi ceangăi au ajuns în Moldova fugind de armata austriacă, cea care încerca să constituie – la mijlocul secolului al XVIII-lea – regimente grănicereşti secuieşti.

Pentru că o parte din secui s-au împotrivit, în 1764 a avut loc o execuţie în masă în care aproximativ 400 de secui, bărbaţi, femei şi copii, au fost ucişi de soldaţii austrieci la Siculeni, în judeţul Harghita.

A fost momentul de maximă migraţie a secuilor peste Carpaţi.

 Timp de multe secole începând din Evul Mediu,  pe teritoriul Munteniei a existat un judet numit Săcuieni, având reședința la Urlați (în maghiară Váralatt), ce păstra amintirea unei populații secuiesti sedentarizată în exteriorul arcului carpatic.

Judetul Săcuieni a fost desființat la 1 ianuarie 1845.

Este interesant să stim ca  în sec. al XIX lea in multe sate secuiesti erau multi secui cu nume românesti.

Pe final de secol XIX, erau mai multe biserici ortodoxe decat sunt astazi in mijlocul secuilor.

Ce ne arata asta? Secuii au fost amestecati initial cu romanii si a fost o asimilare a acestor români de către secui. Au mai ramas printre secui  destui care poarta nume românesti.

Este evident că secuii au fost popor cu o identitate proprie, maghiarizat forţat cultural şi lingvistic.

Deşi, prin tradiţie, adversari ai turcilor otomani, care au invadat adesea Transilvania, secuii au nutrit ulterior sentimente romantice de frăţietate faţă de turci în pofida religiilor diferite.

Secuii vedeau în turci un fel de „frate mai mare regăsit”.

Astfel, ziarul Timpul (de sub redacţia lui Mihai Eminescu) consemna în anii 1877-1878 agitaţia din anumite aşezări secuieşti intracarpatice prilejuită de războiul româno-turc.

Cete de secui organizate ad-hoc ameninţau să pătrundă prin trecătorile din Carpaţi în Romania, unde urmau să atace şi să pârjolească satele pentru a sabota interesele româneşti şi pentru a-şi arăta solidaritatea cu Imperiul Otoman.

Stindardul acestor secui era Turul madár („pasărea Turul”) identificat cu şoimul pelerin (Falco peregrinus), pe turceşte Tuğrul sau Toğrül, totodată numele unuia dintre fondatorii dinastiei turceşti selgiucide, din ramura oguză (vide supra), simbol comun al seminţiilor turanice sau altaice, repus în uz pentru o perioadă sub regimul horthyst.

Interesant este faptul că, de-a lungul istoriei,  secuii au luptat şi împotriva ungurilor.

S-a întâmplat, de exemplu, la Guruslău, în Sălaj, unde, la 3 august 1601, Mihai Viteazu obţinea ultima sa victorie în luptă, cu numai câteva zile înainte de a fi ucis mişeleşte lângă Turda.

Armata coordonată de Mihai Viteazu, în alianţă cu generalul Giorgio Basta, compusă în mare parte din secui, s-a întâlnit cu oastea lui Sigismund Báthory, cu scopul de a-l învinge pe acesta din urmă şi a-l înlătura, astfel, de pe tronul Transilvaniei, în ideea de a reintegra principatul în frontul antiotoman iniţiat de împăratul german Rudolf al II-lea.

 

Alfabetul secuiesc, denumit şi runele secuieşti, este un alfabet (riguros fonetic, adaptat la maghiara contemporană) utilizat de secuii transilvăneni şi în prezent ca alfabet secundar, alături de cel cu caractere latine.

Întrucât acest alfabet era folosit în trecut preponderent la inscripţiile gravate, sistemul se mai numeşte popular scriere pe răboj (sau încrustată), în maghiară róvásírás.

Unele ipoteze susţin , că alfabetul secuiesc este de origine turcă, iar analiza paleografică a vechilor rune turceşti a relevat că acestea au apărut în Siberia de sud şi în regiunea Jeti-Su din China.

În limbajul de specialitate, se foloseşte frecvent expresia scriere secuiască pe răboj (székely róvásírás), întrucât secuii au utilizat cel mai frecvent acest sistem de scriere,

Scrierea runică reprezintă un alfabet mai special utilizat în Transilvania şi Ungaria până în secolul al X-lea, când a fost introdus şi aici alfabetul latin.

În secolele ce au urmat, runele au fost utilizate ca alternativă la scrierea latină, profesorul Benedek precizând că erau folosite mai ales pentru a scrie mesaje codificate, care să nu poate fi descifrate de duşmanii secuilor.

Secuii poartă în ei de secole o traumă naţională, justificată prin pierderea identităţii lor ca neam, un fapt despre care se vorbeşte prea puţin!
Recensămăntul din 1850, a fost cel în care este menționată pentru prima dată “apartenența etnică”in Ungaria.La acest recensământ disputat, au fost înregistrate 180.850 persoane de „etnie secuiască”.

 Practic, în momentul unirii Transilvaniei cu România, în 1918, nu mai exista nicio urmă a autonomiei secuilor.

 

 

 

                                       

                                             Harta „Țării Secuilor „

 

 

 

 

 

La recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane au declarat că aparţin minorităţii secuilor din România.

Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnaţi să se declare secui şi nu maghiari, insa in rezultatele ultimului recensământ nu se consemneaza care este numărul declarat al secuilor, ci doar al maghiarilor.

Suntem martorii genezei, sau mai degraba a formularii unei identitati duble, care presupune si sensul dublu al termenului de natiune. Secuii, sub acceptiunea civica a termenului, se considera parte integrantă a națiunii maghiare, continuând însă a face uz de expresia națiune secuiască.

 Sensul dublu al termenului de natiune l-a explicat clar si concis orientalistul Korösi Csoma Sándor, în raportul sau înaintat capitanului C. P. Kennedy (ofiter al armatei britanice stationare în India), aratând ca este „fiu al seminției secuilor” care „face parte din natiunea maghiara”.

În viata publicî a zilelor noastre sensul acestor concepte începe sa capete din nou o tenta ambigua, accentuata uneori de anacronisme flagrante.

Starile feudale etichetate drept natiuni nu mai exista de mult, drept care nu putem sti la ce se gândeste politicianul care vorbeste (la timpul prezent) despre natiunea secuiasca.

Nemaivorbind despre faptul ca natiunea secuiasca însasi a renuntat la statutul ei de stare („natiune”) privilegiata la adunarea de la Lutita din octombrie 1848, decretând ca „toti cetatenii Tinutului Secuiesc sunt egali în drepturi si îndatoriri.”

Este mai întelept, deci, sa vorbim despre Secuime, Comunitate Secuiasca, ocolind pe cât se poate termenul de natiune.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/diversiunea-tara-secuilor/

 

 SURSE:

http://www.ziuaveche.ro/ adevarata-istorie-a-secuilor

https://ro.wikipedia.org

http://www.napocanews.ro/originea-secuilor

http://pallavicini-blog.blogspot.ro/ terra-siculorum-si-natiunea-secuiasca

 

 

 

 

 

14/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Russia Today indeamnă cu viclenie România sa „negocieze” oportunitatea indeplinirii idealului național: România Mare!

 

 

provincii romanesti

 Russia Today publica o harta provinciilor istorice romanesti …RussiaToday – “Mizele Romaniei în conflictul din Ucraina”

 Pana astazi nici nu stiam ca exista RussiaToday.ro, inca o publicatie online de propaganda ruseasca pe langa deja cunoscuta “Vocea Rusiei” si lucrurile ar fi ramas in continuare asa, daca nu ne-ar fi atras atentia un titlu legat de tara noastra : “ Mizele Romaniei în conflictul din Ucraina”“….

Preocupat exclusiv, aproape paranoic, de consolidarea apartenenței la NATO, apartenenței la UE și parteneriatului strategic cu Statele Unite, Bucureștiul ignoră esențialul: sfârșitul previzibil al conflictului din Ucraina și oportunitatea indeplinirii celui mai important ideal național: România Mare!Este inexplicabil din ce cauză România nu se așează la masa negocierilor pentru sfârșitul crizei din Ucraina.Polonia s-a așezat.

Ungaria s-a așezat. România nu! , au scris cei de la RussiaToday.roUngaria si-a manifestat interesul pentru o provincie din Ucraina si anume pentru Transcarpatia.Polonia pe de alta parte, conform unei parti a presei din Rusia s-ar fi asezat si ea in secret pentru a negocia pentru provinciile din vestul Ucrainei.Intr-adevar, destramarea si desfiintarea Ucrainei ar face posibila reintoarcerea fostelor teritorii romanesti la tara mama, Romania.

Dar cu ce costuri?Ungaria este privita acum cu dispret si considerata un soi de cal troian al Europei pentru revendicarile sale si pentru apropierea sa de Rusia. Cei de la Russia Today isi continua sarada si acuza autoritatile de la Bucuresti ca au abandonat romanii din Ucraina si ideea de a recupera teritoriile pierdute in timpul celui de-al doilea razboi mondial.Insa acesti filorusi uita sa pomeneasca cum a pierdut Romania aceste teritorii si ca Romania are de recuperat teritoriile ocupate de la URSS si nu de la Ucraina.

Dupa legislatia internationala si dupa tratatul rusinos si inexplicabil semnat de catre tradatorul de tara numit Emil Constantinescu in 1997, fara nici o presiune politica straina, fara nici o conditionare din partea UE sau NATO, Romania are acum o mare problema legata de revendicarea acelor teritorii.In anul 2003 Ion Iliescu a mers cu tradarea nationala si mai departe semnand la randul sau tratatul de frontiera cu Ucraina, reconfirmand practic granitele impuse de catre URSS.

Dar sa revenim la momentul 1989 ; unul dintre motivele pentru care Gorbaciov il voia neaparat indepartat pe Ceausescu de la putere din Romania era acela ca in timpul discutiilor dintre cei doi Ceausescu manifestase pretentii teritoriale!

Sa ne gandim putin: Ceausescu era batran si neputincios nemaivand prea mult de trait.Regimul comunist din Romania oricum ar fi cazut de la sine in scurt timp, ori prin moartea naturala a lui Ceausescu, ori prin caderea pasnica a comunismului asa cum s-a intamplat si in tarile vecine din jur, foste state ale blocului sovietic din Europa Centrala si de Est.Indepartarea lui Ceausescu si inlocuirea lui cu Iliescu practic a petcetluit soarta Republicii Moldova, a Bucovinei de Nord, Herta si a Bugeacului.

Ion Iliescu a fost dintotdeauna un filorus, un tradator al natiunii romane si un catel ascultator al intereselor Moscovei.Recuperarea teritoriilor romanesti din Ucraina nu se poate face decat prin denuntarea tratatului politic din 1997 semnat de catre tradatorul Emil Constantinescu si desavarsit prin semnarea tratatului de frontiera in 2003 de catre tradatorul Ion Iliescu!

Acest pas poate fi facut si astfel reparata eroarea istorica pentru simplul motiv ca Ucraina nu a respectat acel tratat, incalcand frontiera prin saparea Canalului Bastroe, prin faptul ca refuza sa plateasca o investitie facuta de statul roman la Krivoi Rog estimata la un miliard de dolari si prin faptul ca Ucraina nu respecta drepturile minoritatii romanesti de pe teritoriul sau.

Insa propaganda ieftina si falsa a celor de la Russia Today este cat se poate de ridicola.Poate ca Ucraina s-a trezit printr-un accident “fericit” pentru propriile interese posesoare a teritoriilor romanesti, reconfirmat inca o data prin tradarile lui Emil Constantinescu si Ion Iliescu, dar Rusia (URSS) este principalul vinovat pentru faptul ca Romania a ramas fara aceste teritorii.

Poate Romania castiga ceva din conflictul dintre Rusia si Ucraina? Poate ca da!Dar trebuie sa existe in Romania oameni cu un minim de curaj politic si de simt al patriotismului.

16/12/2014 Posted by | POLITICA | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: