Documente de arhiva. Alexandru Moraru: Basarabia în război

 

Foto: Maresalul Antonescu la Chisinau

 

Alexandru Moraru: Basarabia în război – documente de arhivă

 

Timp de peste 22 de ani, 1918-1940, URSS a promovat faţă de România o politică colonială şi expansionistă.În 1934 Maxim Litvinov, ministru sovietic de externe, i-a declarat lui Nicolae Titulescu următoarele: „…vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile”.

În conformitate cu pactul Ribbentrop-Molotov, Germania şi URSS au distrus Polonia într-o lună.Germania a atacat Anglia şi Franţa, au fost ocupate Olanda şi Belgia, iar URSS a atacat Finlanda, apoi Stalin s-a răfuit cu Ţările Baltice. De fapt, la 28 iunie 1940 Stalin a pornit războiul împotriva României.

Documentele de arhivă confirmă că la 28 iunie 1940, 36 de divizii (420.000 de ostaşi şi ofiţeri) ale URSS au atacat România, anexând Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. România n-a cedat, dar nu a putut să reziste invaziei sovietice.

 Din punct de vedere tactic, România a procedat corect. S-a salvat. În caz contrar, putea fi cucerită în întregime de către U.R.S.S. şi împărţită între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria.

Tragedia României constă în faptul, că Uniunea Sovietică nu s-a mărginit numai cu aceste anexări. În opinia istoricilor Victor Suvorov şi Alexandr Necrici, Stalin se pregătea să atace România şi să ocupe zonele petroliere din regiunea Ploieşti.

În Basarabia, a fost pregătită armata a 9-a, care avea misiunea să atace la 6 iulie 1941 statul român. La 27 septembrie 1940 Ion Antonescu a menţionat la şedinţa guvernului că „punctul nevralgic pentru România rămâne cel rusesc”.

 În partea de est, Rusia contesta graniţa României, care între 1877 şi 1918 a fost canalul Chilia. Comandamentul rusesc încerca Să strămute frontiera mai la sud, fapt care ar fi răpit aproape o şeptime din debitul de apă al canalului Chilia. Deplasând frontiera mai la sud cu 5 kilometri, conducerea U.R.S.S. încerca să închidă portul Sulina. La 26 septembrie 1940, unităţile militare sovietice au atacat o şalupă românească.

 Mareşalul Ion Antonescu menţiona că „Rusia încearcă două mari manevre: prima este pătrunderea în Comisia internaţională, adică în regimul internaţional al Dunării până la Bratislava, a doua, Rusia voia să lipsească statul român de posibilitatea navigării pe canalul Chilia. „Dacă ieşim din canalul Chilia – spunea Ion Antonescu – atunci ieşirea la Marea Neagră a ţării noastre este aproape compromisă”.

În perioada 3 iulie 1940-22 iunie 1941, URSS a încercat să ocupe mai multe teritorii Româneşti, a declanşat 39 de operaţii teroriste, care s-au soldat cu morţi, răniţi, răpiri de persoane, capturarea vaselor militare şi civile ale României de la Dunăre.

La 25-26 octombrie 1940, trupele sovietice au atacat 4 monitoare româneşti, au încercat să ocupe insulele Dalerul Mare şi Salangik. La 2 ianuarie 1941 nouă nave militare sovietice au atacat mişeleşte forţele armate române de pe canalele Starî-Stambul şi Bistriţa.

Între 3 iulie 1940-22 iunie 1941 aviaţia sovietică a violat spaţiul aerian românesc de 265 de ori, pătrunzând banditeşte până în Valea Siretului şi Vatra Dornei din Carpaţi.

U.R.S.S. avea pe teritoriul Basarabiei 420.000 de ostaşi şi ofiţeri, mai mult decât contingentul armatelor a 3-a şi a 4-a româneşti luate împreună. României i s-a impus o stare nedeclarată de război. După 28 iunie 1940 U.R.S.S. pregătea consistent noi operaţiuni militare.

Prevenind o eventuală agresiune, România s-a pregătit, şi la 22 iunie 1941 a început lupta sfântă pentru eliberarea teritoriilor, care se aflau temporar sub ocupaţia sovietică.

 Se ştie, că la 23 noiembrie 1940 Ion Antonescu a semnat la Berlin protocolul de aderare a României la pactul tripartit sau „pactul anticominternist”. N-a existat nici un document prin care România ar fi devenit aliat al Germaniei. Hitler şi Stalin erau deopotrivă primejdioşi pentru România.

Participarea României în lupta pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord n-a făcut precedată de încheierea unei convenţii militare, care ar reglementa multiplele aspecte ale relaţiilor dintre România şi Germania.

 În concepţia lui Hitler, mai presus de tot era Germania. El nu admitea o adevărată coaliţie, în care toţi partenerii se întâlneau să realizeze o strategie unică.

Armata română n-a avut misiuni de luptă independentă de armata germană, dar îndeplinea anumite misiuni speciale. România nu avea statutul de aliat, ci era considerată ca „stat participant”. În luptele de eliberare a Basarabiei au participat armatele a 3-a şi a 4-a române şi armata a 11-a germană.

Armata a 3-a română (comandant-general de corp de armată, Petre Dumitrescu) avea scopul de a înainta şi a elibera Bucovina şi Ţinutul Herţa, iar Armata a 4-a română (comandant General de corp de armată Nicolae Ciupercă) activa pe linia Iaşi-Ungheni şi până la Dunăre. Pe tot frontul româno-sovietic acţiona Armata a 11-a germană (comandant Eugen von Schobert). Ea lupta pe linia dintre Comarna şi Cârlibaba.

În Basarabia şi Bucovina se aflau în faţa armatelor române, armatele a 19-a şi a 9-a sovietice şi armata specială sovietică de pe litoralul Mării Negre. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se păstrează un număr considerabil de documente de arhivă, care oglindesc cu lux de amănunte evenimentele la tema propusă-Basarabia în cel de-al II război mondial 1939-1944 Este vorba de documentele administraţiei româneşti, documente germane şi sovietice.

 Cu regret, trebuie de constatat, că valorificarea acestor documente de arhivă se află la o etapă destul de modestă de cercetare. Există fonduri arhivistice la tema nominalizată, care au fost cercetate sau numai studiate parţial.

Sursa: art-emis.ro

Publicitate

INCORDARE IN CRESTERE IN RELATIILE DINTRE RUSIA SI ABHAZIA

Raporturile dintre Rusia şi Abhazia nu sunt nici pe departe idilice sau ideale. În pofida faptului că 80% din locuitorii Abhaziei deţin paşapoarte ruseşti, asistăm la o creştere continuă a tensiunilor dintre Suhumi şi Moscova, la doar doi ani de când autoproclamata independenţă a Abhaziei a fost recunoscută de Federaţia Rusă, singurul său aliat strategic împotriva Georgiei.

Cererea Kremlinului de a-i transmite 16 kilometri pătraţi din raionul Gagra, în regiunea localităţii Aigba din apropierea lacului Riţa ar putea arunca în aer relaţiile ruso-abhaze. Moscova îşi motivează pretenţiile teritoriale prin raţiuni de securitate în legătură cu olimpiada de iarnă, de anul acesta, de la Soci.

Acestui factor de tensiune i se adaugă şi cel legat de proprietăţile ruse din Abhazia. La sfârşitul anului 2010 premierul rus Vladimir Putin i-a dat indicaţii Ministerului de Externe de la Moscova să încheie cu administraţia de la Suhumi un acord de transmitere gratuită în proprietate a trei obiective balneare şi turistice importante, cu o suprafaţă de peste 600 de hectare: staţiunea balneară „Mussera” din cadrul rezervaţiei Mussera în raionul Gudauti, staţiune care cuprinde, între altele, fostele vile ale lui Iosif Stalin şi Mihail Gorbaciov, precum şi vile ale fostei direcţii curativ-sanatoriale ale Ministerului sovietic al Sănătăţii; staţiunea balneară „Piţunda” cu vila lui Nikita Hruşciov; fostul complex de vile ale lui Lavrenti Beria „Tatra” din zona Gagra. Opinia publică abhază a fost uluită să afle că aceste obiective balnear-turistice au fost deja transmise în proprietate rusă.

Tensiunile din raporturile ruso-abhaze sunt generate şi de faptul că întreaga conducere a armatei şi a organelor de securitate este constituită exclusiv din militari ruşi şi reprezentanţi ai serviciilor secrete ruse. Astfel, şeful cartierului general al armatei abhaze este generalul Vladimir Vasilcenko, transferat la Suhumi din districtul militar al Siberiei. În plus, Moscova menţine puternica sa bază militară de la Gudauti. Limba rusă este singura folosită în armata abhază.

Un al treilea factor care menţine relaţiile ruso-abhaze în încordare este chestiunea cercheză. Cerchezii sunt un popor înrudit etnic cu abhazii, ambele popoare făcând parte din grupul adâg. Aşa cum se cunoaşte, Moscova refuză să recunoască genocidul popoarelor adâgheie care au populat în mod tradiţional teritoriul din regiunea oraşului Soci, actualul ţinut Krasnodar.
Chestiunea datează din secolul XIX. La 21 mai 1864, dată considerată a marca sfârşitul războiului caucazian, a fost înfrântă rezistenţa cercezo-abhază în faţa armatelor ruse.
După acea dată, peste 400 de mii de cerchezi şi abhazi au fost constrânşi să se strămute în Imperiul Otoman, stabilindu-se la periferiile acestuia, în special în Iordania de astăzi. Teritoriile depopulate de cerchezi au fost colonizate în special cu ruşi, dar şi cu ucraineni, români, greci, armeni. Cerchezii şi abhazii care doresc să revină în spaţiul lor etnogenetic nu o pot face, întrucât nu deţin cetăţenie rusă.

Vicepreşedintele parlamentului abhaz, Irina Agrba, a declarat recent pentru agenţia de stat „Apsânpress” că Rusia trebuie să respecte frontierele administrative ale fostei Republici Autonome Abhaze din fosta RSS Georgiană. „Este vorba despre un examen al raporturilor noastre de prietenie şi de încredere cu Rusia, raporturi care trebuie să treacă cu bine acest examen într-o chestiune atât de importantă”.
Clasa politică şi populaţia din Abhazia resping orice pretenţie teritorială a Rusiei, formulând tot mai des proteste oficiale. Şi asta în pofida faptului că bugetul Abhaziei constă în proporţie de 70% din subvenţii din bugetul de stat al Federaţiei Ruse.

La rândul lor, autorităţile de la Tbilisi au luat atitudine oficială faţă de acest diferend teritorial. Ministerul georgian de Externe a declarat că nu poate exista nici un fel de frontieră ruso-abhază, întrucât este vorba de frontiera ruso-georgiană care este recunoscută internaţional şi nu necesită a fi nici delimitată, nici demarcată.

Abhazia şi aşa zisa „republică moldovenească nistreană” se recunosc reciproc şi au făcut schimb de „reprezentanţi comerciali şi diplomatici”.

Autor: Emil CONSTANTINIU

Sursa; Flux md.