CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un act samavolnic al URSS – anexarea Insulei Şerpilor

 Insula Serpilor

Între anii 1879 – 1947 insula a fost în graniţele româneşti. Conform noii organizări administrativ-teritoriale, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale: Babadag, Sulina (unde era inclusă Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea.

În august 1944, Insula Şerpilor a fost ocupată cu forţa de căre unităţi ale Marinei Militare Sovietice, în august 1944, deşi ea a aparţinea României. La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, valabil 20 de ani, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat.

Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.

Cine se apropia de insulă era interceptat de vedetele militare rapide aparţinând paze grănicereşti.

Sovieticii au amplasat aici radare de mare putere, cu o rază mare de acţiune, precum şi alte tipuri de instalaţii militare de dirijare şi control a armamentului clasic şi convenţioal.

Între anii 1950 – 1960, sovieticii au construit şi amplasat pe insulă un radar de mare putere, dar au adus şi staţii de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor (în sistem fonic, cât şi prin cablu), au montat un cablu telefonic subacvatic între insulă şi Odesa, au construit un cheu pentru acostarea navelor uşoare de patrulare, au curăţat o porţiune din zona de sub apă din apropierea coastelor insulei cu ajutorul scafandrilor militari, asigurând astfel o cale de acces din larg spre cheiul insulei.

Harta care însoţea Tratatul de pace din 10 februarie 1947 nu preciza în detaliu ci la modul general traseul frontierei de stat dintre România şi U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă, care impunea cu necesitate precizarea şi descrierea amănunţită a acesteia printr-un document oficial bilateral.

In practica internaţională stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe şi pretenţioase operaţiuni de evidenţiere a teritoriului de stat, acest lucru realizându-se prin tratative bilaterale complexe, finalizate printr-un document acceptat de comun acord.

Întrucât Tratatul de pace intrase deja în vigoare (la 15 septembrie 1947), prevalându-se de art. 1 al acestuia, sovieticii s-au grăbit să încheie cu partea română un Protocol privind precizarea parcursului frontierei de stat dintre cele două părţi. In urma invitaţiei Kremlinului o delegaţie română condusă de primul ministru Petru Groza, a purtat negocieri la Moscova între 2-4 februarie 1948.

La 3 februarie 1948, între Stalin („omul de oţel”) şi dr. Petru Groza („rumânski pervîi papugik”, cum îl numea Stalin cu ironie) a avut loc o convorbire ale cărei detalii nu sunt cunoscute nici astăzi, cert rămânând, după părerea noastră, că între subiectele abordate nu puteau lipsi tocmai cele pentru care delegaţia română se afla în capitala U.R.S.S.- ului.

În cadrul discuţiilor dintre cele două delegaţii – la baza cărora a stat conţinutul art.1 al Tratatului de pace -, partea sovietică a invocat cu insistenţă includerea in discuţii a Protocoalelor nr.6/14 septembrie 1940, 7/16 septembrie 1940 şi 8/19 septembrie 1940 – in fond doar proiecte de Protocoale, elaborate de către sovietici şi care, datorită faptului că prin conţinutul lor lezau interesele României, nu au fost acceptate, semnate sau ratificate de către partea română niciodată! -, demers care contravenea normelor dreptului international.

Dacă la data semnării Tratatului de pace  între România şi U.R.S.S. ar fi existat unul sau mai multe documente oficiale care să ateste parcursul exact al frontierei de stat sovieto-române, atunci cu siguranţă că acest lucru şi-ar fi regăsit reflectarea şi în art.1 al Tratatului de pace, fapt ce ar fi făcut inutile tratativele de la Moscova.

Invocarea repetată de către partea sovietică a Protocoalelor nr.6, 7 şi 8/1940, nu constituia o eroare, ci o abilă şi deliberată manevră juridică, sugestivă pentru „rezultatele” cu care sovieticii erau decişi să încheie aceste tratative.

Contextul intern şi international în care se desfăşurau aceste tratative de la Moscova, era favorabil U.R.S.S.-ului şi net defavorabil României: la cârma ţării se afla un guvern marionetă, impus de sovietici şi aservit în totalitate acestora; ministru de externe era Ana Pauker (Hannah Robinsohn) – agentă a N.K.V.D.-ului, agenta nr. 1 a Kremlinului în România -, „una dintre figurile politice cele mai detestate de poporul roman, cu o răspundere personală îi decisivă pentru comunizarea României fi transformarea ţării într-un satelit al U.R.S.S.”, caracterizată de Reuben H.Markham drept „O evreică slujind Moscova împotriva României”; România se afla sub ocupatie militară sovietică; „specialiştii” sovietici impânziseră ţara, subordonând-o, pe toate planurile, intereselor Moscovei.

 

 

FOTO: 4 februarie 1948. Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS în România (primul stânga), Andrei Vîşinski (cu ochelari), Petru Groza, I.V. Stalin şi Dej îl privesc pe Viaceslav Molotov semnând Tratatul de prietenie, colaborarare şi asistenţă mutuală între URSS şi România FOTO Adevărul/ imagine din „Scânteia”

Numai că acest act nu a fost înregistrat la Secretariatul General al ONU, fiind ţinut secret. La scurt timp, insula a fost transformată într-un complex militar.

La 4 februarie 1948, la Moscova, cele două delegaţii au semnat două documente oficiale.

Primul dintre ele a fost „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română„, valabil timp de 20 de ani. (Nu a fost singurul tratat de acest gen, în cursul aceluiaşi an U.R.S.S.- ul semnând tratate similare şi cu celelalte ţări comuniste frăţeşti”, respectiv cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, documente care au marcat un prim şi important pas în înregimentarea României şi a celorlalte ţări citate, din punct de vedere militar şi economic, în blocul sovietic).

Al doilea document – pregătit de V.M.Molotov impreuna cu Ana Pauker, ministrul de externe al Romaniei, document care a marcat apariţia pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist (U.R.S.S.), a fost un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste„, act pe care-l redăm în continuare în extenso, mot a mot:

În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat in vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul Republicii Populare Române, pe de o parte, şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, pe de altă parte, au convenit asupra celor ce urmează:

1. Frontiera de stat între România şi U.R.S.S. indicată pe hărţile anexate la prezentul Protocol, are următorul parcurs

a. Conform Anexei I:

– de la punctul de întâlnire a frontierelor U.R.S.S., României şi Ungariei până la muntele Stog urmează linia fostei frontiere românocehoslovace;

– de la muntele Stog până la borna de frontieră Nr.56, a fostei frontiere româno-polonă, ce se află la 4, 9 km, la sud de izvoarele râului Ceremuşul Negru, urmează linia fostei frontiere dintre România şi Polonia;

– de la borna de frontieră Nr.56 a fostei frontiere româno-polone până la râul Prut, la marginea de vest a localităţii Orofteana-De-Sus, trece astfel cum e convenit şi descris în Protocolul Nr.6 al Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române de la 14 septembrie 1940; de-a lungul râului Prut până la vărsarea în Dunăre şi mai departe pe Dunăre până la localitatea Pardina trece astfel cum este convenit şi descris în Protocolurile nr.7 din 16 septembrie 51 Nr.8 din 19 septembrie 1940 ale Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române.

b. Conform Anexei II:

– de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic şi Mare, Maican şi Limba de partea Uniunii R.S.S., iar insulele Tătaru Mare, Cernovca şi Babina-de partea României; Insula Serpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.

2. În caz de neconcordanţă între descrierea frontierei din text şi cea din hărţi, descrierea din text va fi considerată cea justă.

3. Pentru demarcarea frontierei în conformitate cu punctul 1 al Protocolului de faţă, va fi instituită o Comisie Mixtă Sovieto-Română de Frontieră, cel mai târziu în termen de o lună din ziva semnării Protocolului.

4. Prezentul Protocol intră în vigoare în ziua semnării sale. Întocmit în două exemplare, ambele în limbile română şi rusă, cele două texte având putere egală.

Moscova, 4 Februarie 1948

Deşi Protocolul făcea referire la Tratatul de pace din 10 februarie 1947, el modifica situaţia teritorială a României consemnată de acesta, stabilind fără nici o bază sau legitimitate istorico-juridică, că Insula Şerpilor „intră în cadrul Uniunii R.S.S.”!

O ilegalitate flagrantă a fost ridicată la rangul de legalitate!

Deşi aveau rang diplomatic diferit şi, potrivit uzanţelor internaţionale şi unei minime morale, ar fi trebuit să fi fost scutişi de o nouă umilinţă, Moscova a decis ca Protocolul să fie semnat de către dr. Petru Groza (1884-1958) – prim ministru al României şi V.M.Molotov – ministrul de externe al U.R.S.S.-ului (între 1939- 1949).

Petru Groza a fost mâna care l-a semnat, în virtutea calităţii oficiale în care fusese numit, dar el nu a putut decide nimic, supunându-se unei hotărâri a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. – format din 4 persoane: Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Luka Laslo (Luca Vasile), Burach Tescovici (Theohari Georgescu) şi Gheorghe Gheorghiu Dej -, hotărârile luându-se cu majoritate de voturi, primii trei membrii citaţi fiind totodată cei mai importanţi agenţi ai Cominternului în România!

Faptul că a semnat Protocolul, chiar în circumstanţele arătate, nu-l absolvă de vina în sine, la aceasta adăugându-se faptul ca în calitate de „om al Moscovei”, el a ştiut bine „cine” a hotărât totul, „ce” a hotărât, „de ce” a hotărât astfel, în favoarea/defavoarea „cui” I …

Ceea ce nu reuşiseră să obţină (ruşii) sovieticii în cele şapte decenii anterioare, în urma a două conflagraţii mondiale, în urma a două note ultimative, prin Conventla de armistiţiu, la Conferinta de pace de la Paris (unde însuşi Molotov condusese lucrările Comisiei teritoriale ce fixase graniţele României, în cadrul cărora Insula Şerpilor rămânea în continuare pământ românesc!), în urma Tratatului de pace de la Paris
(art.1), au reuşit să obţină foarte rapid şi uşor, prin şantaj, constrângere politico-militară şi trădarea unei conduceri de partid şi de stat iresponsabile (instalate la Bucureşti de Moscova, formate în mare parte din străini – şi de neam şi de interesele României).

Cu prilejul ceremoniei oficiale care a urmat după semnarea Protocolului (şi a amintitului tratat bilateral), V.M.Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S.-ului, l-a felicitat călduros pe „domnul Prim-Ministru” Groza, după care, cu nedisimulată satisfactie, a subliniat că „În ţara noastră toată lumea vede în aceasta un nou succes al politicii externe staliniste (…)”.

„Cadoul” făcut de Groza & co., reprezenta – chiar sub masca unui document bilateral – o nouă anexare de teritorii româneşti, un nou „succes” al politicii stalinisto-molotoviste, care se adăuga celorlalte „cadouri” pe care sovieticii şi le făcuseră singuri, prin forţă, din trupul
României, în iunie 1940, toamna lui 1940 şi august 1944.

La mai puţin de patru luni (109 zile), la 23 mai 1948, era semnat – ironia soartei! – chiar pe pământul Insulei Şerpilor, un proces verbal de predare-primire a insulei. Semnatarii acestui „act” au fost Eduard Mezincescu – ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine (un nume parcă predestinat pentru aceea perioadă: prin componenţă, dar mai ales prin „politica” dusă, acest minister a fost întradevâr al „afacerilor străine” de România!) şi Nicolai Pavlovici Şutov – prin secretar al Ambasadei U.R.S.S.- ului la Bucureşti, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S.

Acest document cu caracter tehnic avea (are) următorul continut:

Anul 1948, luna Mai, ziua 23.

Noi subsemnaţii Nicolai Pavlovici Şutov, Prim Secretar de Ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Eduard MEZINCESCU, Ministrul Plenipotentiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea şi în executarea Protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul proces verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală) Insula Serpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord şi 30 grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a insulei.

Făcut pe insula Zmeinâi în două exemplare, fiecare în limbile rusă şi românâ”.

Prin acest proces-verbal, formularea din 4 februarie 1948, „intră în cadrul Uniunii U.R.S.S.” a fost înlocuită cu o alta, „înapoiată Uniunii Sovietice”, o formulare incredibilă, fără acoperire juridică sau legitimitate istorică, menită să genereze credibilitate şi legitimitate ulterioară (noi n-am anexat, am primit înapoi … ).

Prin acest „referat de cedare” – cum îl caracteriza (16 februarie 2004) istoricul (senatorul) Gheorghe Buzatu – nu era vorba de o punere în posesie! Acest teritoriu a fost pur şi simplu luat printr-un act revizionist, de către primul stat revizionist postbelic.

Dincolo de pierderea de noi teritorii, Protocolul din 4 februarie 1948 era un act de trădare naţională, iar în ceea ce-i priveşte pe sovietici, el constituia un nou rapt teritorial din trupul României.

Curioasă dar şi deranjantă ne apare „reacţia” lui Eduard (Mezinger) Mezincescu, la un articol publicat în presa postdecembristă (1990), purtând semnătura bine informatului Neagu Cosma.

Mezinger, corelegionar, mâna dreaptă şi omul de casă a lui Hannah Robinsohn, cel care după evenimentele din decembrie 1989 reuşise să se strecoare chiar în C.P.U.N., astăzi se află în Israel.

Deşi n-a scăpat „ocazia” de a-l ataca dur pe mareşalul Ion Antonescu, despre faptele sale din anul 1948 – şi nu numai despre acestea! – nu a găsit de cuviinţă să scrie (fapt explicabil!) decât tangenţial şi atunci când s-a simţit „atins” de aspectele consemnate în amintitul articol la adresa sa.

„Rolul meu – scria Mezinger în articolul replică, căutând să se disculpe – a fost să asist în calitate de Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe (corect: Străine! – n.n.) pe Ministrul Lucrărilor Publice, profesorul Profiri, încredinţat de guvern cu misiunea de a preda insula reprezentanţilor guvernului sovietic şi să contrasemnez procesul verbal întocmit în primăvara amului 1948, când s-a efectuat predarea”.

(Insula Şerpilor, Dr. Dominuţ Pădurean, Ed. Muntenia, Constanţa, 2004)

06/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

O CARTE DE EXCEPTIE : „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni.Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” de Larry Watts (I). VIDEO

Recenta apariţie în Editura Rao a acestei lucrări atât de importante, se poate aprecia ca un miracol, o minune în istoria românească a contemporaneităţii. Meritul îi aparţine cunoscutului istoric, publicist, Larry I. Watts, un american care după apariţia acestei cărţi a devenit celebru şi căruia, cu siguranţă, istoriografia românească îi va găsi locul ce i se cuvine.

Autorul a analizat consecinţele suportate de România după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi „avantajele” ţării noastre după ce a intrat în Tratatul de la Varşovia şi în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

După încheierea Primului Război Mondial, o dată cu reîntregirea teritoriilor româneşti şi formarea României Mari, vecinii noştri, Rusia, Ungaria şi Bulgaria, la care au aderat şi alte state, au început imediat o luptă împotriva statului românesc, dusă pe mai multe fronturi.

Astfel, la începutul lunii martie 1919, când a luat fiinţă, şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid.

Dintre toate partidele şi statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România a fost cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter.

În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia.

Primii lideri ai PCR au fost numiţi de Comintern, fiind cetăţeni străini, care în repetate rânduri au susţinut secesiunea României.

De-abia la 6 mai 1966, cu ocazia celei de-a 45-a aniversări de la fondarea PCR, Nicolae Ceauşescu a criticat în termeni categorici politica interbelică a partidului, care a negat statutul României de stat unitar şi a susţinut secesiunea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Dobrogei. Şi în anul 1972, Nicolae Ceauşescu a declarat că PCR greşise grav când ceruse separarea unor părţi din teritoriu de Statul Român, sub conducerea Cominternului.

Printre liderii şi militanţii Cominternului s-au aflat: Lenin, Troţki, Stalin, Bela Kun, Cristian Racovski, Endre Rudiansky, Matyas Rakosi, Nikolai Ejov, Imre Nagy, Gheorghi Dimitrov, Elek Kobles, Vitali Holostenko, Jeno Landlern, Bela Brainer, Boris Stefanov, Jeno Iakobovicz, Miklos Goldberg ş.a., majoritatea ruşi şi unguri, toţi duşmani ai românilor.

După ruşi, ungurii au avut cea mai mare prezenţă şi influenţă în Comintern, a cărui obiectiv de bază a fost ameninţarea Statului Român. La acest obiectiv a aderat şi regentul Miklos Horthy, care în octombrie 1919 a conceput un memorandum care urmărea refacerea Ungariei Mari prin distrugerea României. Prin memorandumul lui Horthy se urmărea izolarea diplomatică a României, iar în Transilvania trebuia să existe în permanenţă o organizaţie iredentistă agresivă.

Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, direcţionat de Moscova. Prin spionaj direct, agenţii aveau nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite, urmăreau construirea de reţele şi contrafilajul, toate acestea în scopul realizării unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor.

Unul din principalii adversari, inamicul nr. 1, ţinta de bază, a fost în permanenţă România. Cominternul a fost puternic sprijinit de NKVD (Securitatea de Stat Sovietică), iar foarte mulţi din NKVD acţionau şi în cadrul Cominternului.
O diversiune la adresa României a fost în 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei, „baza României Sovietice”, creată cu scopul eliberării fraţilor care gemeau sub jugul oligarhiei. Centrele sovietice de informaţii din Odessa şi Tiraspol au simulat o revoltă în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înăbuşită de siguranţă şi de militarii români.

Ca parte a propagandei care justifica invazia sovietică, ziarele sovietice au început să publice aşa-zise scrisori din partea grupurilor de ţărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome.
Intenţia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul faţă de pretenţiile Ungariei vizavi de Transilvania şi încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite imediat după semnarea Pactului Hitler-Stalin, în august 1939. Imediat după acest pact, fostul şef al PCR şi secesionist militant al Dobrogei, Boris Stefanov, a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentă a provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii.

După semnarea pactului, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy (reprezentantul ungar la Moscova) că Uniunea Sovietică considera „pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adăugând că Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinţă internaţională la care se va ridica problema pretenţiilor Ungariei”.
În ziua de 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României, solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu toată populaţia acestora de 3,7 milioane de locuitori.

În urma acestui ultimatum a urmat invazia sovietică în Basarabia şi Bucovina de Nord, apoximativ 500.000 oameni au fost expropriaţi şi deportaţi, a fost implementat un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti, inslusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Română a Basarabiei, din care făcuse parte începând cu secolul al XIV-lea, la Patriarhia Rusă.

Prin aceste măsuri, Stalin a schimbat compoziţia şi structura etnică a Basarabiei. Această purificare etnică deghizată a fost regizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hruşciov, iar 4.000 de români au fost încarceraţi în final, în închisorile NKVD, o mare parte dintre aceştia au fost executaţi de NKVD, începând cu cei care au avut legături cu Sfatul Ţării din Basarabia şi cu Unirea din 1918. Şeful ucrainean al NKVD, Lavrenti Beria, a solicitat suplimentarea cu un număr de 2.000 a personalului necesar pentru operaţiuniunile de suprimare a românilor, sute de mii de români au murit în Siberia şi Asia Centrală, alţii au rămas definitiv în aceste regiuni. Calvarul, suferinţa românilor sunt inimaginabile, un adevărat genocid, etnocid, holocaust.

Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni este sugerată de alegerea în Sovietul Suprem al RSS Moldova, la începutul anului 1941, a lui Stalin, Hruşciov, Molotov, Voroşilov, Kalinin şi Timoşenko, toţi duşmani ai românilor.
În urma Dictatului de la Viena, pe 30 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populaţie de 2,6 milioane locuitori, majoritatea români.

Autorităţile maghiare de ocupaţie au expulzat forţat între 40.000 şi 60.000 de români şi au trimis alţi 70.000 pe frontul rusesc, „înrolaţi în companii de muncă forţată”. Metodele utilizate în nordul Transilvaniei au fost simetrice celor utilizate de autorităţile sovietice în Basarabia şi în Bucovina de Nord, au fost executaţi aproximativ 1.000 de români şi arestaţi 15.000 în primele trei luni.

Scopul strategic anunţat de Horthy era „colonizarea românilor” prin expulzare, asimilare forţată şi asasinat, iar în final purificarea etnică a Transilvaniei. Procesul lung de o săptămână, cât a durat operaţiunea de ocupare a Transilvaniei (5-12 septembrie 1940), a constituit un pogrom antiromânesc extrem de brutal, prin care s-a încercat alungarea populaţiei româneşti din teritoriu.

Cele mai multe crime în masă au fost comise în localităţile Trăsnea (9 septembrie) şi Ip (13-14 septembrie), unde sute de bărbaţi, femei şi copii au fost luaţi din satele lor de armata ungară şi executaţi, singura lor vină fiind că erau români.

În 1944, Moscova a format comisia Litvinov, compusă din trei comisari adjuncţi pentru afaceri externe, prim-adjunctul Litvinov, Lozovski şi Manuilski. Pe 5 iunie 1944, într-un document „Despre Transilvania”, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Voroşilov şi Vişinschi evaluările asupra alocării viitoare a teritoriului românesc. „Cea mai bună soluţie”, argumenta el, era, recunoaşterea statutului de independenţă a Transilvaniei, în afara oricăror alianţe şi federaţii. Cominterniştii din Transilvania de Nord aflaţi la Moscova, precum Vasile Luca şi Valter Roman, figuri proeminente în propaganda sovietică, erau mult mai orientaţi către partidul maghiar.

La mijlocul anului 1944, Stalin concepea ideea unei federaţii în legătură cu Transilvania, care constituia o cedare în favoarea Budapestei, aducându-i suveranitatea parţială în regiune.
Şi după 23 august 1944 Moscova îşi sprijinea propriile interese şi, în acelaşi timp, îşi demonstra înţelegerea faţă de Budapesta. Astfel, pe 11 noiembrie 1944, la Târgu-Mureş, autorităţile militare sovietice au înlocuit rapid administraţia românească proaspăt instalată, căreia i-a ordonat „să elibereze întregul teritoriu al Transilvaniei”, astfel că administraţia militară sovietică fusese instaurată.

În ianuarie 1945, a apărut propunerea referitoare la un protectorat sovietic pe termen lung. La începutul anului 1945, autorităţile maghiare de la Cluj au creat un parlament independent pentru „Nordul Transilvaniei Liber şi Independent”. În iune 1945, ministrul de Interne pregătit de NKVD şi şef al organelor de securitate, Teohari Georgescu, informa Guvernul român că Transilvania nu va putea fi recâştigată decât „ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice”, primind o dezaprobare puternică din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Hruşciov, împreună cu generalul Leonid Brejnev, şeful NKVD pentru Ucraina, Ivan Sevrov şi generalul A.A. Epişev, au condus o mişcare secesionistă în 1945, în Maramureş, parte a teritoriului inclus în nordul Transilvaniei ocupate, la graniţa cu Ucraina.

Sprijinul consistent acordat de Stalin în perioada interbelică pretenţiilor teritoriale ale Budapestei le-a dat cominterniştilor unguri convingerea că ţara lor „va păstra Transilvania” şi după război. Conducerea maghiară a pus la cale o campanie psihologică pe termen lung, asemănătoare cu cea dusă în perioada interbelică de Liga Revizionistă, permiţând Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, a lui Horthy, să-şi continue operaţiunile.

Când la sfârşitul lui mai 1946, Conferinţa de la Paris a miniştrilor de Externe a anunţat intenţia de a anula Pactul Hitler-Stalin şi de a returna Transilvania României, Jozsef Revai, şeful propagandei maghiare al PCM, a insistat cu îndârjire că hotărârea „nu era definitivă, că numai negocierile de pace vor decide”. Totodată, cominternistul Zoltan Vass, membru al CC al PCM, a pretins că „potrivit tuturor probabilităţilor, Transilvania va aparţine Ungariei”.

Nu a fost exclusă nici varianta ca Transilvania să devină republică autonomă.

Stalin a încurajat pretenţiile Ungariei cu scopul de a menţine România concentrată în întregime pe problema Transilvaniei, înainte de încheierea tratatului de pace. Ameninţarea României cu pierderea Transilvaniei a fost un argument puternic pentru a convinge Bucureştii să accepte solicitările sovietice, redefinind astfel retroactiv România drept stat agresor şi anulând pretenţiile sale legate faţă de Basarabia şi de nordul Bucovinei.

O altă problemă serioasă a fost creată de reintrarea României în război de partea Aliaţilor, după ce forţele germane au început să bombardeze Bucureştii, pe 24 august 1944. Acest fapt a fost considerat de Moscova un rău necesar, dar util, pentru că puterea Armatei Române era prea mare ca să fie lăsată acasă şi destul de importantă ca să poată da un ajutor serios mai departe în război.
România a trimis pe front 538.536 militari şi a suferit 167.525 de pierderi în campania de 8 luni, un efort militar care l-a depăşit pe cel al aliatului francez sau chiar şi pe cel al Italiei cobeligerante. Contribuţia militară la cauza aliată s-a situat pe locul patru pentru întreaga perioadă a războiului, depăşită numai de URSS, Marea Britanie şi SUA, şi ar fi trebuit să îi aducă statutul de stat cobeligerant.

Cobeligeranţa i-ar fi adus un loc la masa negocierilor, lucru pe care autorităţile sovietice, ca şi predecesorii ruşi la 1878 şi 1918, au luptat să-l evite cu orice preţ. De aceea, au pus veto la propunerile aliate de acordare a cobeligeranţei şi au impus un embargo asupra discuţiilor referitoare la contribuţia militară a României, care a rămas în vigoare un sfert de secol. Din nou, Transilvania a părut o monedă de schimb acceptabilă pentru cobeligeranţă, care, dată fiind prezenţa covârşitoare a forţelor militare sovietice în ţară, nu ar fi putut avea consecinţe prea mari. Şi distragerea atenţiei de la eforturile de a schimba compoziţia etnică din Basarabia şi Bucovina de Nord se poate să fi fost o cauză a sprijinului oferit de Moscova pretenţiilor Ungariei.

După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul Rakosi-Nagy a aprobat operaţiunile de infiltrare împotriva PCR. Agitaţia şi propaganda maghiară au continuat pe ideea că Transilvania se va întoarce curând la Ungaria. Această propagandă a fost în permanenţă sprijinită de Moscova, având ca scop distrugerea identităţii Statului Român independent.
Moscova urmărea cu viu interes lupta din interiorul PCR, unde doar câţiva lideri erau patrioţi şi care luptau pentru interesul naţional şi pentru românitate. Aceştia erau Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer şi Nicolae Ceauşescu, care pot fi numiţi „cei patru muşchetari” ai României din perioada Razboiului Rece, când Blocul Sovietic strivea ca o carapace România.

Cei patru nu au trădat niciodată interesul naţional, de aceea în repetate rânduri agenţii sovietici au încercat să-i înlocuiască, suprime şi chiar să-i asasineze. Ceilalţi din conducere, fie erau cetăţeni străini, fie erau români, dar erau recrutaţi de KGB şi erau loiali Moscovei şi Budapestei, (KGB, Comitetul Sovietic pentru Securitatea Statului). În această situaţie, România avea un statut de ţară ocupată, armata sovietică era pe tot cuprinsul ţării, comisarii sovietici erau adevăraţii stăpâni, iar conducerea ţării, peste 95 la sută era fidelă Moscovei şi Budapestei.

Din conducerea ţării făceau parte (pe lângă cei patru): Ana Pauker, Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Ghizela Vass, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Valter Roman, Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu, Leonte Răutu, Corneliu Mănescu, Iosif Chişinevschi, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan ş.a., mulţi dintre aceştia erau agenţi cominternişti, fie că reprezentau „Biroul Moscova” sau alte facţiuni, toţi raportau Moscovei, independent de conducerea lui Gheorghiu-Dej.

Când Gheorghiu-Dej a reuşit să elimine „Biroul Moscova” din conducerea României, Stalin imediat a răspuns cu agresivitate prin înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (RAM, 1952-1960), instituţionalizând statutul de facto de protectorat al Moscovei. Proiectul de Constituţie trimis la Moscova în 1952 a fost „reformulat de Stalin şi Molotov” în sensul înfiinţării RAM. Stalin nu recunoştea România ca un stat unitar şi a mai solicitat ca în Constituţie să fie introdus un „preambul” în care să se specifice că România îşi datora existenţa „istoricei victorii a Uniunii Sovietice” şi „eliberării de către glorioasa armată sovietică”. Şi astăzi mai sunt unii care luptă pentru ca România să nu mai fie stat unitar, pentru a putea fi realizată federalizarea ţării.

Încă o dată, oficialităţilor locale române li se cerea să-şi părăsească posturile, în timp ce le lua locul noua conducere maghiară, numită de adjunctul ministrului de Interne, ungurul Janos Vincze (Ion Vinţe). În această situaţie, românii au devenit „străinii insultaţi sau ameninţaţi public”, iar Bucureştii nu erau capabili să intervină în vreun fel.
Lajos Csupor, conducător al RAM de-a lungul întregii sale existenţe, a menţinut un contact strâns cu reprezentanţii militari şi cu consulul sovietic la Cluj, ofiţer KGB, precum şi cu diplomaţii maghiari. „Mica Ungarie” creată de Stalin nu a întărit nici loialitatea maghiară faţă de România şi nici nu a liniştit Budapesta, deoarece aceasta vroia toată Transilvania, care era considerată inima Ungariei, scutul naţiunii maghiare, fortăreaţa salvării Ungariei.

Între 1950 şi 1952, Leonid Brejnev, ca prim-secretar al Moldovei, a avut mandatul specific de a încorpora fostul teritoriu românesc în Uniunea Sovietică şi de sovietizare (rusificare) a populaţiei moldoveneşti. Pentru aceasta, Brejnev a trecut la o nouă serie de lichidări şi deportări care au redus populaţia românească cu 250.000, aducându-i lui Brejnev porecla „Măcelarul Moldovei”, fiind ajutat de Beria, Malenkov şi Suslov, iar Stalin a reconfigurat graniţele RSS Moldova, teritorii româneşti intrând în componenţa Ucrainei.

La 7 martie 1953, la numai două zile după moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej a dat dispoziţii pentru ca toţi consilierii sovietici care controlau economia să plece, iar la mijlocul anului 1954, România a devenit primul membru al Blocului Sovietic care şi-a „răscumpărat” Sovromurile, cu excepţia a două Sovromuri, răscumpărate în 1957.
În anul 1955, a fost înfiinţat Tratatul de la Varşovia, pentru a da riposta cuvenită Pactului NATO. Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în ţară în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului erau membri GRU (Serviciul de Informaţii Militare sovietic).

Pe lângă Bucureşti, Serviciul de Informaţii al armatei sovietice îşi conducea reţelele şi din Iaşi, în Moldova, şi din Constanţa, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vastă structură organizaţională, în primii ani de ocupaţie, când forţele sovietice izolaseră complet aceaste două regiuni de restul României, scopul final fiind încorporarea acestor regiuni la Uniunea Sovietică.

Primul serviciu de informaţii (Direcţia Generală de Siguranţă şi Protecţie: DGSP) a fost înfiinţat în anul 1948 şi condus de trei ofiţeri sovietici MGB (Securitatea de Stat Sovietică) şi KGB: directorul Pantelei „Pantiuş” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pintilie şi de doi adjuncţi Alexandru Nicolschi, un feroce basarabean rusofil şi Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina, toţi duşmani ai românilor.
Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în 1951, sub îndrumarea lui Saharovski, era din punct de vedere organizaţional, copia fidelă a serviciului sovietic de informaţii externe.

Conducerea era compusă aproape în întregime din ofiţeri ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani, care nu deţinuseră până atunci cetăţenia română şi care acumulaseră experienţă în serviciul Cominternului. Primul şef al DIE a fost Vasili Vulko (Vasile Vâlcu), comunist bulgar, iar ca adjuncţi ucraineanul Mihail Gavriliuk şi ungurul Wilhelm Einhorn. Au mai activat ungurul Adalbert Iszaek, ucraineanul Piotr Gonciaruk (Petre Popescu din cadrul NKVD) şi agentul GRU Serghei Niconov (Sergiu Nicolau), primul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei. Atât DGSP, cât şi DIE aveau scopul de a lupta direct împotriva interesului naţional, de a suprima organizaţiile emigranţilor români, cu scopul de a le distruge. ARLUS (Asociaţa Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), condusă de sovietici, avea rolul de a sovietiza cultura română. Aşa s-a reuşit lichidarea intelectualităţii româneşti.

În anul 1956, a izbucnit criza din Ungaria, urmată de invazia sovietică şi schimbarea lui Imre Nagy, ucis în 1957, cu Janos Kadar, numit la conducerea PCM. La cererea sovieto-ungară, România a trimis imediat la Budapesta 2.000 de activişti de etnie maghiară pentru a ajuta la reconstrucţia partidului. Rezultatul a fost benefic României, pentru prima dată după război, Moscova a permis contactul între românii din dreapta şi din stânga Prutului (2 milioane de români), ca aceştia să se vadă după 10 ani. De atunci şi până în 1959, Chişinăul a susţinut că RSS Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România.
În 1958, Kadar a vizitat România şi a declarat că Ungaria nu avea nicio pretenţie teritorială asupra României; aceasta a fost prima şi ultima declaraţie amicală a unui lider comunist ungar.

La 31 octombrie 1956, România a solicitat Moscovei retragerea trupelor şi a consultanţilor. Acest fapt s-a reuşit în 1958, a fost considerat o mare victorie a Bucureştilor, dar şi o mare greşeală a Moscovei, fiind acuzate serviciile de informaţii, ceea ce a dus la căderea lui Serov. KGB şi majoritatea liderilor de partid sovietici au privit decizia lui Hruşciov de retragere a trupelor sovietice din România ca pe cea mai mare greşeală a Moscovei.

Retragerea trupelor din România avea să blocheze planurile sovieticilor de integrare economică est-europeană şi va dejuca integrarea militară

(Va urma)

Ioan Galdea

condeiulardelean.ro

 

 

 

07/08/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: