CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, momentul legitimării dictaturii comuniste in România


Foto : Regele Mihai si Petru Groza

În 19 noiembrie 1946, comuniştii au falsificat alegerile, declarându-se învingători, moment în care a fost legitimată dictatura comunistă în România.

În 6 martie 1945 are loc instaurarea Guvernului Petru Groza. Regele Mihai I refuză să îl accepte pe Petru Groza, insistând ca acesta să colaboreze, în formarea guvernului, cu PNŢ şi PNL.

Cu toate insistenţele, sub presiunea militară sovietică, regele este nevoit să accepte numirea lui Petru Groza ca prim-ministru. Acesta formează un guvern format din comunişti.
La 9 mai 1945 a luat sfârşit războiul în Europa.

Între 17 iulie şi 2 august 1945, în cadrul Conferinţei de la Potsdam, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie şi-au exprimat neîncrederea în guvernele Bulgariei, României şi Ungariei, considerându-le nereprezentative.

În replică, la 6 august 1945, URSS a restabilit relaţiile diplomatice cu România. 
La 21 august 1945, la îndemnul partidelor istorice şi cu asentimentul SUA, Regele Mihai I a cerut demisia guvernului Petru Groza care, contrar prevederilor constituţionale, nu s-a conformat.

Regele a declanşat „greva regală”, refuzând să mai semneze decrete, legi şi alte documente oficiale.

Guvernul, ignorând prerogativele regelui şi convenienţele politice, în mod abuziv a continuat să rămână la putere.

Cele două puteri aliate nu au oferit sprijinul pe care Regele îl aştepta, astfel că Guvernul Groza nu a putut fi dat jos.

În perioada 16-26 decembrie 1945 are loc la Moscova Conferinţa celor trei mari puteri.

În final, se hotărăşte trimiterea unei comisii la Bucureşti, formată din reprezentanţi ai SUA şi ai Marii Britanii, care să convingă Guvernul Groza să accepte includerea a doi reprezentanţi ţărănişti şi liberali.

Aflând de această decizie, Regele Mihai I îşi întrerupe greva şi exilul (căci, între timp, se refugiase) la Sinaia şi se întoarce în Bucureşti. 
La 7 ianuarie 1946, au fost cooptaţi în guvern, ca miniştri de stat fără portofoliu, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), fapt care, fără a aduce nici o modificare modului de guvernare, a fost de natură să liniştească puterile occidentale, de altfel conştiente că nu au asigurat cu nimic dreptul românilor la autoguvernare.
La 6 februarie 1946, ca urmare a acestui „surogat de înţelegere” cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României.
Greva regală încetează. Din păcate, acţiunile MS Regelui Mihai I, susţinut de partidele istorice, nu şi-au atins ţinta, acesta, alături de partidele democratice fiind, în final, înfrânt de comunişti şi URSS.
Comuniştii încep o campanie electorală plină de abuzuri şi acte de violenţă.

Rezultatul alegerilor, favorabil guvernului, a fost obţinut în culise, prin fraudă şi prin desconsiderarea celor mai evidente probe. În 19 octombrie 1946 au loc alegerile.

Rezultatele comunicate oficial au fost: Blocul Partidelor Democratice, reprezentându-i pe comunişti şi sateliţii lor, 78,45% şi 347 de mandate; Partidul Naţional Ţărănesc – 12.62% şi 33 de mandate; Uniunea Populară Maghiară – 9,84% şi 29 de mandate; Partidul Naţional Liberal – 4,72% şi trei mandate.

În realitate, PNŢ, ducându-şi campania electorală în numele unui anticomunism intransigent şi „contra partidelor româneşti care servesc tendinţele comuniste”, a polarizat marea masă a alegătorilor şi a totalizat peste 70% din voturi.
Rezultatele alegerilor au confirmat intrarea României pe orbita Uniunii Sovietice și apartenența ei efective la blocul răsăritean odată cu izbucnirea Războiului Rece.

Pe 19 noiembrie, cele trei partide de opoziței: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc și facțiunea lui Constantin Titel Petrescu desprinsă din Partidul Social Democrat, au protestat în mod oficial, acuzând guvernul Groza de falsificarea votului. Miniștrii fără portofoliu, Mihail Romniceanu (PNL) și Emil Hațieganu (PNȚ), au demisionat la scurtă vreme după anunțarea rezultatelor oficiale.
Din păcate, rezultatul oficial al alegerilor s-a bucurat de recunoaşterea membrilor Comisiei Aliate de Control şi, în acest context, la 1 decembrie 1946, Regele Mihai I a deschis noul Parlament.

În acea zi, Petru Groza a inaugurat şedinţele noului Parlament unicameral al României. 
În lunile care au urmat, comuniștii și-au concentrat acțiunile pe reducerea la tăcere a opoziției și pe câștigarea monopolului puterii.

 

 

Tamadau – arestarea unui grup de fruntasi national-taranisti, care ar fi incercat sa paraseasca clandestin tara (14 iulie 1947).

 

Între anii 1944 – 1947, Partidul Comunist Român a folosit toate metodele posibile pentru acapararea puterii, inclusiv represaliile. Împotriva opoziţiei reprezentate de PNŢ, PNL şi PSDI s-au pus la cale diversiuni, provocări, dar şi măsuri ofensive cu caracter militar care să ducă la suprimarea acestora.

În vara anului 1947, Afacerea Tămădău a asigurat pretextul pentru arestarea si eliminarea din viața politică a conducatorilor țărăniștilor și liberalilor, si interzicerea PNT si PNL în mod oficial, după punerea sub acuzare a lui Iuliu Maniu și a altor lideri PNŢ şi judecarea acestora într-o mascaradă de proces.

 

 

 

  CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/04/cum-s-au-instaurat-regimurile-comuniste-in-europa-centrala-si-de-est/

 

 

 

 

13/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Acţiunea de instaurare a regimului comunist în România

 
 

 

 

 

 

Instaurarea regimului comunist în România

 

 

 

Scenariul de răsturnare a guvernului elaborat de PCR era axat pe manifestaţii de stradă şi ocuparea de prefecturi şi primării, care, creând o stare de instabilitate şi confuzie, să deschidă drumul comuniştilor spre preluarea puterii, încredinţată însă de factorul constituţional, adică de rege.

În pofida unor astfel de acţiuni, care au culminat cu mitingul FND ţinut în Piaţa Palatului regal (24 februarie 1945) PCR nu a izbutit să răstoarne guvernul Rădescu.

Se adeverea caracterizarea dată de Pătrăşcanu că, spre deosebire de predecesorul său, primul-ministru nu era „în buzunarul” FND.

Generalul Rădescu şi-a întemeiat însă rezistenţa la asaltul comunist pe o percepţie greşită: el a crezut că fermitatea arătată de Marea Britanie în Grecia faţă de încercarea comuniştilor de a lua puterea se va manifesta şi în România.

Nu avea de unde să ştie că baza acordului Churchill-Stalin era România pentru URSS în schimbul Greciei pentru Marea Britanie.

Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi (în realitate a fost vorba de o provocare bine organizată de sovietici şi comunişti), A.I. Vîşinski, venit la Bucureşti (27 februarie), a cerut imediata înlocuire a generalului.

Sosirea emisarului lui Stalin este dovada cea mai elocventă a slăbiciunii comuniştilor, incapabili să ia puterea fără ajutorul lui „Big Brother”.

Asupra regelui, Vîşinski a exercitat presiuni şi ameninţări, când a constatat că suveranul voia să păstreze formula unui guvern de reală coaliţie prezidat de prinţul Barbu Ştirbey.

În faţa refuzului categoric al lui Vîşinski de a accepta propunerile regelui, în spiritul procedurilor constituţionale, Mihai a vrut să abdice, dar, în urma consultărilor, a renunţat (Dinu Brătianu, cel mai bătrân om politic al ţării, i-a cerut să nu părăsească ţara) şi l-a numit pe Petru Groza prim-ministru.

Două au fost raţiunile care l-au determinat pe rege să cedeze: promisiunea restituirii Transilvaniei de Nord şi cea de atenuare a rigorilor materiale ale aplicării armistiţiului.

Brutalitatea cu care Stalin a acţionat în impunerea guvernului Groza rămâne până astăzi neexplicată.

La Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945), el se arătase conciliant, lăsând lui Roosevelt şi Churchill imaginea unui debonar Uncle Joe. Ei se despărţiseră într-o atmosferă de încredere, care i-a făcut pe cei doi interlocutori occidentali să creadă că bazele cooperării postbelice sunt asigurate.

Ce l-a determinat pe Stalin să adopte în România o atitudine atât de dură, care, prin spulberarea imaginii surâzătoare de la Ialta, s-a dovedit contraproductivă în relaţiile interaliate?

Americanul William McCagg crede că „lovitura din România de la 27 februarie 1945 (data sosirii lui Vîşinski la Bucureşti — n.n.) a fost începutul unei testări sovietice deliberate a răspunsurilor politice ale Aliaţilor”.

Pentru canadianul Perry Bidiscombe, instalarea guvernului Groza a fost răspunsul Moscovei la descoperirea unei reţele subterane organizate de „guvernul naţional” de la Viena, condus de Horia Sima, Grupul etnic german, al cărui şef era Andreas Schmidt, şi un grup de militari, între care comandantul Armatei 4 române, generalul Gheorghe Avramescu, reţea ce urmărea organizarea unui „23 august pe de-andoaselea” (Horia Sima), destinat să scoată România de sub ocupaţia sovietică printr-o acţiune internă conjugată cu o ofensivă germană în Ungaria.

Dispunând de un agent dublu — radiotelegrafistul reţelei —, sovieticii au fost la curent cu pregătirile reţelei, astfel că, în ajunul declanşării ofensivei germane din zona lacurilor Balaton-Velencse (Operaţiunea „Fruhlingserwachen”, începută la 6 martie 1945), ei l-au arestat pe generalul Avramescu, după ce, cu puţin timp mai înainte, îi arestaseră pe Andreas Schmidt şi pe Constantin Stoicănescu, emisarul lui Horia Sima.

În întâlnirea cu regele Mihai, din după-amiaza zilei de 6 martie, mareşalul R.I. Malinovski a stăruit asupra primejdiei reprezentate de această acţiune subversivă pentru spatele frontului sovietic.

Este sigur că intervenţia brutală a Kremlinului prin trimisul său A.I. Vîşinski a temperat — dacă nu chiar spulberat — euforia de la Ialta şi a sporit suspiciunile Londrei şi Washingtonului asupra adevăratelor intenţii ale lui Stalin, astfel că nu este cu totul lipsită de temei opinia potrivit căreia 6 martie 1945 reprezintă întâia manifestare a Războiului rece.

Angajate în negocieri cu URSS în problema Poloniei, SUA şi Marea Britanie au considerat că miza era mult mai importantă la Varşovia decât la Bucureşti.

Dacă în 1944, între România şi Grecia, Londra, sprijinită de Washington, a dat întâietate Greciei, în 1945, între România şi Polonia, cele două mari democraţii apusene au dat preferinţă Poloniei, deşi nici la Varşovia sprijinul occidental nu va fi atât de consistent încât să poată împiedica instituirea controlului sovietic prin partidul comunist.

Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula cu o formulă înşelătoare „de largă concentrare democratică”.

În realitate, el era întruchiparea unei tipice coaliţii fictive, întrucât, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea decât partide şi organizaţii aliate ale PCR sau criptocomuniste, precum şi „tovarăşi de drum” ai PCR, între care cel mai important era Gheorghe Tătărescu.

Alianţa cu fostul prim-ministru liberal — omul responsabil (în calitate de subsecretar de stat la Interne) de reprimarea rebeliunii numită de comunişti „răscoala” de la Tatar-Bunar — nu se încheiase fără ezitări şi rezerve atât din partea unor comunişti cât şi a unor social-democraţi. Moscova îl dorea însă prezent în guvern şi ei îi aparţinea cuvântul hotărâtor.

Două erau raţiunile sale de a-l alătura pe omul politic „burghez” comuniştilor.

În cosmetica politică, destinată să convingă Occidentul că URSS nu aducea la putere partidele comuniste în ţările ocupate de Armata Roşie, ci sprijinea coaliţii ale forţelor „antifasciste”, prezenţa lui Gheorghe Tătărescu (ca vicepremier şi ministru de Externe) era arhioportună: un fost prim-ministru al unui guvern regal, binecunoscut în Occident şi în relaţii strânse cu preşedintele Cehoslovaciei, Edvard Benes, el însuşi convins că, în condiţiile geopolitice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, „lumina vine de la Răsărit”.

Oricât de criticat ar fi fost oportunismul lui Tătărescu, el purta, în percepţia occidentală, o anumită respectabilitate „burgheză”, pe care sovieticii, cu marea lor abilitate, erau hotărâţi să o exploateze la maximum.

În al doilea rând, Gheorghe Tătărescu era, tocmai prin trecutul său, uşor şantajabil.

Adversar neîmpăcat al fostului prim-ministru liberal, I. Maniu cerea arestarea şi judecarea lui Tătărescu, alături de criminalii de război, ca fiind vinovat de dezastrul ţării.

Aşa cum s-a spus cu o formulă potrivită, Tătărescu avea de ales între banca acuzării şi banca guvernului; alegerea nu era greu de făcut.

Şi totuşi, intrarea în guvernul Groza a lui Tătărescu nu era un simplu act de oportunism sau de supravieţuire politică. Aşa cum s-a arătat mai sus, el fusese unul dintre puţinii oameni politici din România care înţelesese că soarta ţării nu va depinde de Londra şi Washington, ci de Moscova.

În consecinţă, strategia sa politică s-a întemeiat pe noua realitate geopolitică şi a făcut din strânsa — foarte strânsa — colaborare cu URSS piatra unghiulară a politicii sale, spunându-le repetat acest fapt reprezentanţilor sovietici cu care venea în contact.

Ceea ce Tătărescu nu le-a mărturisit era că, în acelaşi timp, el dorea să priveze PCR de monopolul bunelor raporturi cu Moscova, altfel spus, să nu-i lase pe comunişti să deţină statutul de „copii preferaţi” ai Kremlinului.

Evident, era o iluzie, dar cel care o nutrea voia să servească astfel interesul naţional.

Dacă este să dăm crezare informaţiei comunicate OSS (Oficiul/Biroul Serviciilor Strategice — serviciul de spionaj american) de unul din agenţii săi din România, A-201 (Theodor Negroponte), la 7 martie 1945, aşadar, a doua zi după instalarea guvernului Groza, o echipă de emisari sovietici, venită în România, s-a întâlnit cu Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea, cărora le-a transmis un plan de măsuri ce trebuiau înfăptuite în următorii trei ani: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor „istorice”, crearea structurilor represive şi militare după model sovietic, reforma agrară, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, lichidarea băncilor, închiderea ţării faţă de Occident, atât pe plan economic, cât şi cultural şi uman.

Deşi cercetătorul american Eduard Mark a pus sub semnul întrebării autenticitatea acestui plan, este de netăgăduit că, în perioada 1945-1948, el a fost executat punct cu punct.

Încă din primele zile, cabinetul Groza s-a lansat într-o activitate febrilă menită să atenueze şocul provocat în opinia publică de schimbarea de guvern care era, în fapt, o schimbare de regim. Evident, atunci foarte puţini erau aceia care îşi dădeau seama că la 6 martie 1945 a început o nouă perioadă în istoria României, perioadă care avea să dureze 45 de ani.

Cea mai mare parte a opiniei publice considera că noua formulă politică va fi efemeră pentru că… „Occidentul nu ne lasă!”

Dincolo de speranţele în ajutorul Apusului se află însă realitatea descrisă corect de generalul C.V.R. Schuyler, reprezentantul SUA în Comisia Aliată de Control: „Actualul guvern român este un guvern minoritar, impus naţiunii prin presiuni sovietice directe.

Acest guvern este dominat de Partidul Comunist Român, care reprezintă, probabil, mai puţin de 10% din populaţia românească. Marea majoritate a poporului român este profund naţionalistă şi se opune energic sistemului comunist sub orice formă”.

Pentru a dezarma această ostilitate de care guvernanţii erau conştienţi, primul pas a fost restaurarea administraţiei române în nord-estul Transilvaniei, prezentată ca un gest generos din parte URSS, făcut numai pentru că la Bucureşti se afla un guvern ce se bucura de încrederea lui Stalin.

Pentru a consolida poziţia guvernului Groza, revenirea autorităţilor române în nord-estul Transilvaniei a fost prezentată ca fiind satisfacerea de către Stalin, la 9 martie, a cererii formulate în acest sens, cu o zi înainte, de către Petru Groza şi Gh. Tătărescu.

La festivităţile de la Cluj, organizate cu acest prilej, alături de rege şi de membrii guvernului, a fost de faţă şi A.I. Vîşinski, invitat de asemenea să participe la o şedinţă solemnă a Consiliului de Miniştri, ţinută la Cluj, unde se relevă gestul sovietic şi se exprimă recunoştinţa faţă de Stalin.

Oricât de mare era satisfacţia opiniei publice de a vedea Transilvania de Nord reintegrată administrativ statului român, ea nu putea trece cu vederea că actul acesta, mult aşteptat, apărea ca un dar al Moscovei făcut instrumentelor sale de la Bucureşti şi că absenţa de la Cluj a reprezentanţilor Marii Britanii şi SUA dovedea că situaţia noii formaţii guvernamentale nu era — sau se spera să nu fie — aşa de sigură cum o prezentase Vîşinski la Cluj: „un guvern de lungă durată, de mare putere de muncă, de îndrăzneţe încercări, de mari fapte eroice, de mare glorie!”

Păcatul originar al guvernului Groza — zămislirea lui prin intervenţia în forţă a Moscovei — s-a răsfrânt şi asupra reformei agrare, decretată la 23 martie, în urma căreia circa 1,4 milioane ha au fost expropriate, aproximativ 1,1 milioane ha fiind trecute în proprietatea a 900 000 familii, aşadar, o reformă cu mult mai modestă decât cea din 1920, dar prezentată de propaganda oficială ca o rezolvare a problemei agrare.

Chiar dacă printre beneficiarii reformei s-au aflat 400 000 de familii de ţărani fără pământ, era în realitate vorba de un „dar otrăvit”,întrucât împroprietărirea era destinată să câştige simpatiile ţărănimii pentru noul regim, ale cărui adevărate intenţii aveau să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată colectivizarea agriculturii.

Regimul comunist, fie şi incipient, şi camuflat, a creat în ţară o stare de indispoziţie tensionată. Defularea opiniei publice s-a făcut în spiritul firii româneşti: „luarea în băşcălie”, adică „bancurile”: Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, preotul Constantin Burducea (ministrul Cultelor) şi, mai presus de toţi, Romulus Zăroni (ministrul Agriculturii) au devenit obiectul epigramelor şi anecdotelor, lansate sau atribuite lui Păstorel Teodoreanu.

În această atmosferă de opoziţie cvasigenerală, sfârşitul războiului în Europa a trecut neobservat.

Şi totuşi contribuţia României la înfrângerea Germaniei naziste a fost importantă: prin efectivele angajate (538 536 militari), ea s-a plasat pe al patrulea loc, potrivit unor estimări, după URSŞ, SUA şi Marea Britanie (loc contestat de Polonia, care îl revendică pentru ea, avansând cifra de 595 000 militari).

Operaţiile armatei române pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei s-au desfăşurat sub comandament sovietic şi ostilitatea faţă de ruşi a făcut ca faptele de arme ale ostaşilor români — recunoscute chiar în ordine de zi ale lui Stalin sau ale comandanţilor sovietici — să nu aibă nici un răsunet în ţară.

Războiul din Vest a fost perceput ca un „război străin”, pentru care opinia publică nu a manifestat (evident, cu excepţia rudelor celor plecaţi pe front) decât un interes insignifiant.

O „frăţie de arme” româno-sovietică nu era de conceput.

Pe front se petreceau deopotrivă scene de umilinţă pentru comandanţii români, dar şi de reacţii demne din partea lor faţă de aroganţa militarilor roşii.

În amintirile sale, lt.-col. Gheorghe Magherescu descrie scena admonestării şi insultării generalului Vladimir Constantinescu de către generalul sovietic Sersciuk.

Acesta „era atât de cumplit, atât de ameninţător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot.

Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofiţer căruia nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-1 ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în faţa lui Sersciuk, primind injuriile !

A salutat şi apoi, printr-o întoarcere soldăţească împrejur, a luat-o pas alergător în direcţia frontului (Sersciuk îi ordonase să plece imediat în linia întâi — n.n.), sărind peste şanţuri, trecând peste garduri şi pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul […].

Dacă ni s-ar fi smuls epoleţii, dacă am fi fost loviţi, nu am fi simţit mai mult decât simţisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de ruşinea ce ne copleşea”.

Au fost însă şi atitudini demne, ca aceea a generalului Edgar Rădulescu, care, întrerupt în timp ce discuta cu un alt general român de un locotenent sovietic, ataşat Diviziei 8 cavalerie, şi aflat în dezacord cu misiunea încredinţată de comandantul român acestei mari unităţi a exclamat:

„Cum? Un locotenent îndrăzneşte să se amestece în discuţia a doi comandanţi de mari unităţi fără a fi întrebat şi are tupeul să-şi dea şi părerea, dezaprobându-mă pe mine? Aceasta este cea mai mare necuviinţă şi indisciplină”.

Apoi 1-a „invitat să părăsească imediat biroul şi să aştepte dispoziţiuni”.

Intimidat, locotenentul sovietic s-a supus — spre surprinderea generală — ordinului.

Generalul Edgar Rădulescu a mers mai departe: a cerut comandamentului sovietic ca impertinentul locotenent să fie mutat la trupă, întrucât nu corespundea misiunii de ofiţer de legătură pe lângă un comandament român. Cererea i-a fost imediat satisfăcută.

 

 

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 453-560, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

26/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum s-au instaurat regimurile comuniste in Europa Centrala si de Est

 

 

 

 

 

 

 

Caracterizarea generala a procesului   Dupa al II-lea razboi mondial lumea a fost impartita dupa expresia lui Jdanov in doua lagare: lagarul comunist si cel capitalist.

In fiecare lagar exista o super putere: SUA si URSS.In mai putin de cinci ani (1945-1949), sistemul comunist inregistreaza un avans extraordinar in lume.

In 1939, numai URSS-ul si protectoratul sau, Mongolia exterioara, se puteau revendica de la ideologia marxista. Imediat dupa Revolutia bolsevica din 1917, comunistii au incercat sa puna mana pe putere in Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia si Bulgaria, dar incercarile lor au esuat.

Iar in tarile unde partidele comuniste erau bine implantate- ca in Franta-, speranta declansarii revolutiei se diminuase treptat, ca urmare a insasi politicii Kominternului.

Insa dupa zece ani de la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, comunistii se aflau nu numai in fruntea Uniunii Sovietice si Mongoliei, dar si la conducerea a opt state din Europa de Est si meridionala ( Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia) si, in Asia, in fruntea Chinei populare si a Republicii Democrate Coreene.[1]

  In zece ani, numarul populatiei care traia sub steagul comunist se marise de cinci ori, de la 170 de milioane in 1939, la mai bine de 845 de milioane in 1949. Aceste cifre, oricat de impresioanante ar fi, nu exprima decat o parte din ceea ce a reprezentat expansiunea comunismului in lume.

In jurul acestui nucleu dur  (inca nu era vorba de un bloc), in tari cu regim liberal sau aflate sub dominatie coloniala, partidele comuniste cunoscusera, imediat dupa razboi, progrese uimitoare atat in Asia ( unde Ho Si Min, fodatorul Partidului comunist indochinez, proclamase, inca din august 1945, Republica Democrata Vietnam), cat si in Europa ( unde efectivele partidelor italian si francez se marisera in mod considerabil).[2]

In perioada 1949-1953, statelele Europei Rasaritene au fost cuprinse de cel de-al doilea „val totalitarist”, caracterizat prin:   Consolidarea de regimuri politice noi – in principiu – pentru aceasta regiune, caracterizate prin faptul ca ele reprezentau variante locale ale socialismului de tip sovietic.

Ele se deosebeau doar prin gradul de apropiere fata de „stalinismul de tip clasic” din URSS, care avea la baza dictatura birocratiei de partid. Consolidarea rapida a acestor regimuri politice a fost posibila gratie unor factori: – Intensificarea dezvoltarii economice si tranzitia la modernizarea sferei economice (aceste programe au fost propuse de catre guvernele de coalitie);

– Compromiterea – in timpul razboiului – in constiinta publica, a ideilor europene de orientare liberala (si principiilor de organizare a societatii pe baze liberale), care, potrivit propagandei sovietice, nu erau capabile sa se opuna pericolului fascist;

– Dupa razboi, in statele din zona, tendinta de negare a „vechilor stari” se intensifica, un factor care a contribuit la aceasta fiind asa-numitul sindromul de forta, gratie caruia la nivelul constiintei opiniei publice a luat nastere o reactie fata de ororile fascismului;

 – Atractia exercitata – pentru o parte a populatiei – de socialism, in general, si modelul sovietic de socialism, in special.

Evident ca, atractia fata de modelul sovietic s-a datorat statutului de supraputere, dobandit de catre URSS la sfarsitul razboiului, precum si faptului ca modelul economico-social propus de catre URSS rezistase loviturilor Germaniei si, in final, obtinuse victoria.

Toti acesti factori au contribuit la intensificarea si consolidarea simpatiei fata de fortele de stanga in Europa, in general, si Europa Rasariteana, in special.

Pe cale de consecinta, ponderea categoriilor sociale marginale in viata publica sporeste, reprezentantii acestei categorii fiind dispusi sa schimbe „vechea stare” in folosul lor.

 Instaurarea totalitarismului comunist in Europa Orientala a fost un proces ce s-a desfasurat pe doua planuri, aproape inseparabile: venirea la putere a unor regimuri de orientare marxist-stalinista si apoi formarea unui sistem de state subordonate URSS. [3]

 

 

photo of Iosif Stalin

 

 

 Prezenta militara sovietica si includerea tarilor Europei Orientale in sfera de influenta a URSS au fost determinante pentru venirea la putere a partidelor comuniste.

 

 

 

 

 

 

1.Polonia

 

 

 

 

 

 

In ceea ce priveste Polonia, interesul sovieticilor s-a concentrat asupra chestiunilor considerate de ei strategice si cu valabilitate pe tot cuprinsul Europei Orientale, si anume asigurarea victoriei comunistilor si punerea in practica a unui tip de politica interna de natura sa corespunda intereselor URSS.

Guvernul comunist instaurat aici intr-o forma incipienta la 22 iunie 1944 uzurpa guvernul aflat in exil la Londra, printr un manifest dat publicitatii si adresat poporului polonez,  in care guvernul din exil era declarat ilegal.

In anul 1947 au avut loc alegeri in care a invins Blocul Partidelor Democratice dominat de comunisti.

Presedinte al noului parlament a fost ales liderul comunist Boleslaw Bierut, iar guvernul democrat- popular era condus de Josef Cyrankiewicz.

Se propunea si un program de renastere nationala de inspiratie socialista, in care se prevedea reforma agrara, iar baza politicii externe poloneze era  prietenia si colaborarea cu tarile coalitiei antihitleriste, in special cu URSS.[4]

 

 

 

2.Cehoslovacia

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In CEHOSLOVACIA guvernul cu care s-a intors presedintele Edward Benes  in luna mai 1945, fusese modelat la Moscova cu toate ca avea in componenta sa ministrii necomunisti.

 

 

 

 

 

 Rezultatele alegerilor desfasurate pe data de 26 mai 1946 au dat castig de cauza comunistilor dar insuficient pentru a guverna singuri.

Postul de premier va fi ocupat de comunistul Klement Gottwald. Constienti de modesta lor influenta in societatea cehoslovaca in toamna anului 1947, pe fondul unor lipsuri alimentare in tara si a unor tensiuni internationale Est-Vest,comunistii au declansat un atac asupra tuturor celor suspectati de a nu fi de acord cu calea comunista de evolutie.

Alegerile urmau sa se desfasoare in luna mai 1948.

Toata lumea se astepta la un recul a extremei stangi.Comunistii ajutati de Moscova au trecut la ofensiva.Pe fondul unor tulburari sociale dirijate de Kremlin premierul Gottwald l-a somat pe presedintele Bernes sa accepte demisia ministrilor necomunisti si sa se formeze un guvern fara reactionari.

La 30 mai au avut loc alegerile dupa sistemul listei unice.La 8 iunie 1947 Bernes a carui sanatate fragila fusese definitiv marcata de drama va demisiona.

Va numi in luna septembrie a aceluiasi an.Astfel ei comunistii cehoslovaci care parusera sa fie cei mai blanzi din Europa Centrala si de Est, aveau sa se releve in anii 50 ca partidul cel mai stalinist probabil din zona.[5]

 

 

3.Romania

 

 

 

 

 

 

 

In ROMANIA,coalitia fortelor politice care au rasturnat regimul maresalului Ion Antonescu n-a putut sa supravietuiasca mai mult de cateva luni de zile. S-a creat Frontul National Democrat,o trambulina de pe care comunistii vor prelua puterea cu ajutorul Moscovei.

Dupa scenariile care au functionat si in alte tari de sub tutela Moscovei la sfarsitul lunii februarie,comunistii au trecut la asaltul asupra puterii organizand violente manifestari in strada.

Lovitura impotriva guvernului N.Radescu a fost dirijata de Vîşinski care a sosit, pe 27 februarie, pe neasteptate la Bucuresti.

La inceputul lunii martie A.J.Vîsinski a obligat pe regele Mihai I sa accepte formarea unui guvern condus de Petru Groza dominat de F.N.D Constituirea guvernului Groza a adus dupa sine totala subordonare a fortelor de ordine fata de comunisti fapt ce-a usurat actiunea de eliminare a opozantilor din viata politica mai ales dupa ce acesta a fost recunoscut si de occidentali.

Alegerile desfasurate la 19 noiembrie 1946 prin frauda au fost castigate de comunisti.La 30 decembrie 1947 prin abolirea monarhiei a fost inlaturat si ultimul obstacol in calea desfasurarii dominatiei sovietice in Romania.

 

 

 4.Bulgaria

 

 

 

In BULGARIA a doua zi dupa patrunderea Armatei Rosii,a avut loc o insurectie cu un caracter comunist.In urma acestor evenimente s-a format un cabinet in care alaturi de comunisti au intrat si membrii ai altor formatiuni politice.

Pentru asi consolida pozitiile in vederea instaurarii unui regim totalitarist stalinist,comunistii s-au grabit sa organizeze alegeri(18 noiembrie 1945) pe care le-au castigat.

Dupa aceea a urmat un lung sir de activitati initiate de P.C.B.menite a da substanta regimului instituit.La 8 septembrie in urma unui referendum,a fost abolita monarhia si Bulgaria proclamata Republica Populara.

La 22 noiembrie 1946,dupa alte alegeri se formeaza un cabinet condus de un vechi cominternist Gheorghi Dimitrov iar la 4 decembrie 1947 a fost adoptata o constitutie care a legiferat instituirea regimului dictaturii proletariatului.[6]

 

5.GERMANIA DE EST

 

 

Decizia Comisiei Consultative Europene din 1944 in definirea zonelor de ocupatie, a plasat Berlinul adanc in zona de est sovietica.

Desi in primavara anului 1945 anglo-americanii au avut posibilitatea de a ajunge la Berlin inainte de sosirea rusilor,nu au facut-o.

Trupele aliate occidentale au tranversat Rinul si au patruns in Germania,Churchill dorind sa asedieze si sa captureze Berlinul inaintea rusilor.Eisenhower a refuzat insa datorita prioritatii intelegerilor dintre aliati (privind viitoarele zone de ocupatie)pentru Berlin,incalcarea lor putand avea ca rezultat accidente politice.

Cu toate ca primul ministru britanic a incercat sa-l determine pe Truman sa modifice decizia luata de Roosvelt,presedintele a refuzat sa reconsidere problema.

Ca urmare,Berlin,Praga si Viena au cazut in mainile sovieticilor. Imediat dupa infrangerea Germaniei,URSS a inceput sa izoleze zona estica si s-o transforme intr-o regiune satelit din punct de vedere economic.

Uniunea Sovietica dorea sa obtina avantaje rapide si maxime din propria zona de ocupatie.

 U.R.S.S. a inceput controlul asupra Germaniei de est inaintea conferintei de la Potsdam, concentrandu-si atentia in continuarea Partidului Comunist si stabilirea unui sindicat centralizat, sub control comunist.

Creata la 9 iunie, administratia militara sovietica a autorizat, sub directa conducere a maresalului G.K.Jukov, crearea a patru  partide democratice  antifasciste: Partidul Comunist German(K.P.D), Partidul Social-Democrat(S.P.D.), Partidul Crestin-Democrat(C.D.U.) si Partidul Liberal(L.D.P.D.).

Un partid Comunist-German a fost infiintat aproape imediat in Berlin, dar organizarea lui nu a fost deloc usoara. Sovieticii i-au plasat rapid pe comunistii germani in pozitii cheie in Berlin si in intreaga zona de est. Partidul Comunist German a avut insa greutati in transformarea sa intr-un partid national majoritar intrucat germanii ii detestau pe rusi privindu-i ca ocupanti.

A fost aranjata o fuziune intre germani si social-democrati, fiind creat la inceputul anului 1946. Partidul Social Unit, asociat al administratiei militar sovietice.

La sfarsitul anului 1946, sovieticii au pregatit intens preluarea controlului efectiv de catre Partidul Socialist Unit a tuturor guvernelor din zona de est.[7]

 

 

 

 6.Iugoslavia

 

 

 

Regimul comunist din Iugoslavia beneficia de cea mai buna pozitie dintre toate guvernele socialiste din Europa de Est.Fortele partizanilor , care numarau 800000 de oameni , detineau controlul militar total.Nu existase nici o ocupatie sovietica sau aliata , astfel ca nu se punea problema vreunui amestec strain.

Pe langa faptul ca guvernul central se afla in mainile AVNOJ, fusese instituita inca din timpul razboiului o structura administrativa eficienta care acoperea tot teritoriul tarii.

Unica limitare a puterii acestuia consta in acordul semnat intre Tito si Subarnic in privinta includerii guvernului lui si a catorva membri ai guvernului in exil de la Londra.

La 1 noiembrie 1944 imediat dupa ocuparea Belgradului, o a doua intelegere a fost incheiata intre acesti 2 oameni care defineau mai amanuntit viitoarele aranjamente.S-a cazut de acord ca regale Petru sa nu revina in tara.

 

7.UNGARIA

 

In Ungaria s-a constituit,in decembrie 1944 Frontul National de independenta(alcatuit din reprezentantii micilor proprietari,din national-taranisti,socialisti si comunisti)care la 21 decembrie desemneaza un guvern provizoriu aflat sub controlul unei comisii militare conduse de maresalul sovietic Voroşilov.

La 1 februarie 1946,Ungaria a fost proclamata republica avand pe Tildi Zoltan presedinte si pe agrarianul Nagy Ferenc sef al guvernului.La alegerile generale din 31 august 1947, prin falsuri si inselaciuni, comunistii grupati in Frontul Independentei au obtinut majoritatea parlamentara.

S-a constituit un guvern de coalitie in care comunistii erau predominanti.

 

8.ALBANIA

 

In Albania partizanii s-au folosit de multa abilitate, de infrangerile catastrofale suferite de fortele naziste in Balcani, si la 23-24 octombrie 1944 Barat hotaraste instaurarea unui guvern condus de liderul lor Enver Hodja.

La 1 decembrie 1944au loc alegeri pentru Adunarea Constituanta, fara adversari, comunistii au obtinut 93,88% din totalul sufragiilor.

Noul lor guvern a proclamat la 11 februarie 1946 Albania republica populara cu o constitutie imprumutata de la Iugoslavia. In concluzie, principalul actor al instaurarii comunismului a fost U.R.S.S.

Regimul aplicat de acesta a fost unul totalitarist in care toate domeniile erau conduse de un grup de oameni deseori membrii ai unui partid comunist.

In concluzie, masurile aplicate de rusi in Europa de Est difera de la o tara la alta rezultatul fiind in fiecare dintre ele instalarea unui regim comunist totalitarist dominat de Uniunea Sovietica.

CITITI SI :

 

 

 

 

 

[1] J. F. Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pana in zilele noastre, Iasi 1998, p.11 [2] Ibidem [3] Cosmin Popa, Nasterea imperiului sovietic, Bucuresti 2002, p.53 [4] Cosmin Popa, op. cit., p.56 [5] Idem, p.58 [6] Idem, p.111 [7] J. F. Soulet, op. cit., p.98,149,191.; stiai-despre-istorie.blogspot.ro

04/08/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: