CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prima reuniune internaţională care a examinat într-o concepţie uni­tară legătura organică existentă între prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov şi cele ale Protocolului său adiţional secret

 

 

Din cartea de memorii a regretatul Ambasador dr. Aurel Preda, autorul și redactorul principal al proiectului Declarației de Independență a R. Moldova, aflăm  detalii foarte interesante privitoare la Conferința internațională de la Chișinău din 26-28 iunie 1991, care a dezbătut și condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia :

 

 

„…În aceste condiții și vremuri tulburi a avut loc – nu întâmplător – Conferința internațională care a dezbătut și condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia.

Lucrările Conferinţei au fost fixate pentru perioada 26-28 iunie 1991, tocmai pentru a marca aproximativ 50 de ani de la raptul comis de guvernul comunist de la Moscova, prin notele verbale ultimative din 26-28 iunie 1940,veritabile acte calificabile drept agresiune, în urma cărora Basarabia, parte inseparabilă a pământului românesc, a fost „încorporată” la URSS.

La reuniunea de la Chişinău au participat delegaţii din principalele ţări europene, precum şi din SUA, Canada şi Israel.

Din România, din teama de a nu supăra Moscova, MAE a hotărât să participe o delegaţie condusă de directorul de atunci al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, viitorul ministru al integrării europene, Alexandru Farcaş.

Cu alte cuvinte, în caz de supărare a Moscovei, să i se răspundă că a fost vorba de o delegaţie de tehnicieni, de jurişti, care s-au reprezentat pe ei înşişi la Chişinău şi nu România! Teama viscerală de sovietici bântuia încă pe coridoarele MAE de la Bucureşti.

Moscova nu s-a lăsat înşelată de această stratagemă a laşităţii, mai ales că delegaţiei române, formată exclusiv din diplomaţi, i s-au alăturat ulterior şi parlamentari cunoscuţi, ca Ion Raţiu şi Pop Iftene.

Astfel de „amănunte” nu puteau scăpa K.G.B.-ului şi numai în închipuirea naivă a şefilor de la Bucureşti stăruia impresia că Moscova putea fi înşelată cu astfel de copilării.

La deschiderea reuniunii, preşedintele din acel timp al Republicii Moldova, Mircea Snegur, subliniind importanţa conferinţei, al cărei obiectiv a fost punerea în cauză a Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, la Kremlin, în biroul lui Stalin şi, în subsidiar, a consecinţelor sale politico-juridice pentru Basarabia şi „pentru alţii”, a „remarcat” că „Europa cu adevărat nouă şi democratică nu ar putea fi edificată dacă nu vor fi înlăturate toate consecinţele celui de-al doilea război mondial, mai ales pentru unele teritorii din sud-estul Europei şi pentru ţările baltice”.

Preşedintele Snegur a subliniat că problema Basarabiei şi a ţărilor baltice – victime ale înţelegerii Hitler-Stalin, semnată de Ribbentrop şi Molotov, la Moscova, la 23 august 1939 – „nu este o problemă locală, ci o problemă de ordin internaţional”, care nu poate fi rezolvată de mişcările de eliberare naţională din aceste republici fără „ concursul comunităţii internaţionale”.

Recomandându-le participanţilor să abordeze aspectele temei în discuţie fără părtinire, riguros ştiinţific, el afirma că „două adevăruri nu există. Adevărul e unul singur.”

La rândul său profesorul dr. Alexandru Moşanu, care s-a adresat conferinţei în dublă calitate, de preşedinte al Parla­mentului Republicii Moldova şi de istoric, a prezentat o amplă comunicare ştiinţifică.

După ce a trecut în revistă etapele încor­porării, prin rapt, a teritoriului dintre Nistru şi Prut la Imperiul Ţarist în anul 1812 şi, respectiv, la URSS în anul 1940, referin-du-se în context şi la statutul Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, a subliniat necesitatea abordării acestei teme în spiritul principiului sine ira et studio, astfel încât, odată elucidat adevărul istoric, forţa dreptului să triumfe asupra dreptului forţei”. El a insistat asupra sintagmei că „adevărul istoric trebuie elucidat”.

Din dezbateri s-au desprins o serie de aspecte cu o semni­ficaţie politico-juridică deosebită:

a) Conferinţa de la Chişinău a fost prima reuniune internaţională care a examinat într-o concepţie uni­tară legătura organică existentă între prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov şi cele ale Protocolului său adiţional secret, pe de o parte şi consecinţele politico-juridice ale acestora pe de altă parte, asupra Basarabiei (citeşte asupra României n. n.). Considerând prevederile înţelegerilor sus-menţionate nule ab initio, participanţii au cerut eliminarea, în practică, a efectelor lor de natură politică şi juridică pentru Basarabia;

b) în sprijinul acestei cereri, care constituie punctul central al reuniunii, Declaraţia de la Chişinău a Con­ferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia” adoptată în unanimitate, prin aplauze, participanţii au fost de acord că:

I – Moldova, adică teritoriul cuprins intre Carpaţii Orientali, Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Marea Neagră, a fost dintotdeauna locuită de români şi strămoşii lor, făcând parte, aşadar, organic, din vatra şi etnogeneza poporului român.

II – Incorporarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, în anul 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, cu Turcia, a apărut în conştiinţa europeană şi naţională „ca nelegitimă”(Vezi istoricii R. W. Watson, Eduard Taxier etc.) ca rezultat al cârdăşiei dintre Poarta Otomană şi Guvernul ţarist, în legătură cu dezmembrarea arbitrară a Moldovei şi anexarea părţii sale de răsărit la Turcia „care nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române” (K. Marx citat de E. Taxier)

Actul raptului a fost discutat imediat după săvârşire, de asemenea, în forul suprem de stat din Principatul Moldovei, în Divan, care a condamnat ruperea „din trupul Moldovei” a teritoriului de la est de Prut, considerat de Divan „trupul şi inima ţării, grânarul şi imaşul Principatului”.

III – În perioada 1812-1917, cât a durat ocupaţia ţaristă, în Basarabia s-a dus o politică dură de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare, iar legătura cu Ţara a românilor din această parte a teritoriului naţional cotropit s-a menţinut cu mari dificultăţi şi sacrificii.

IV – In exercitarea Dreptului său de autodeterminare, recu­noscut şi de noile autorităţi ale Rusiei sovietice la 27 martie 1928, Sfatul Ţării, Parlamentul Republicii Democratice Moldo­veneşti Independente, a decis liber unirea „pe vecie cu Patria-mamă – România”.

V – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie 1940, adresate României, stat independent şi suveran, membru al Ligii Naţiunilor, semnatar, alături de URSS, al Pactului Briand-Kellog şi al Convenţiilor de la Londra pentru definirea agresorului, au reprezentat, în mod clar, o expresie directă şi brutală a „dreptului forţei” în relaţiile internaţionale, o încălcare gravă a principiilor şi normelor unanim admise ale dreptului internaţional, care, împreună cu înţele­gerile sus-menţionate, constituiau legislaţia internaţională în vigoare la acea dată.

VI – Încorporarea statelor baltice, atacarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, agresiunea URSS împotriva Finlandei din acelaşi an şi cele două ultimatumuri adresate de Guvernul sovietic Guvernului român, un an mai târziu, sunt toate consecinţe ale prevederilor Protocolului Adiţional secret la Pactul Hitler-Stalin; aceste acţiuni de forţă au precipitat şi au catalizat în fapt şi în drept cel de-al doilea război mondial.

Luând cuvântul în cadrul reuniunii, am subliniat: Sub aspect juridic, ultimatumurile sus-menţionate repre­zintă, potrivit prevederilor Convenţiei de la Haga, din 18 octom­brie 1907, o Declaraţie de război condiţionată.

În acelaşi context, Pactul şi anexa sa secretă reprezintă, totodată, o încălcare şi a dreptului internaţional pozitiv în materie, întrucât:

a) orice înţelegere internaţională produce efecte juridice numai intre părţi, iar dacă conţine prevederi referi­toare la teritoriile naţionale aparţinând unor terţe state reglementările respective produc efecte numai cu consimţământul terţilor în cauză;

b) după cum se ştie, Polonia, ţările baltice, România şi Finlanda, într-un cuvânt terţii, ale căror teritorii au fost împărţite şi, respectiv, ciuntite, au fost puşi, prin forţă, în faţa faptului împlinit;

c) ultimatumurile adresate Guvernului României de către Guvernul URSS, în contradicţie cu legalitatea internaţională, întrunesc condiţiile unei circumstanţe agravante şi reprezintă o încălcare majoră a Pactului Ligii Naţiunilor, la care ambele ţări erau membre în momentul comiterii acestora. Am subliniat în continuare că deşi URSS ar fi putut aduce diferendul în faţa organelor de jurisdicţie internaţională (Curtea Permanentă de Justiţie şi de Arbitraj), iar România şi-a declarat disponibilitatea de a negocia diferendul pe cale bilaterală sau în orice alt mod paşnic, statul sovietic a ales dreptul forţei, săvârşind, prin ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi permanentizarea acestei ocupaţii, o încălcare continuă a acestei legislaţii internaţionale, care atrăgea după sine, în mod evident, răspunderea internaţională a URSS.

Pentru aceste considerente, am insistat că Declaraţia de la Chişinău, care urma să fie adoptată de Conferinţă, este de natură să declanşeze procesul de anulare a consecinţelor politico-juridice ale Pactului Ribbentrop-Molotov, proces în cadrul căruia Guvernul sovietic este pasibil de a fi tras la răspundere pentru încălcarea gravă a legislaţiei internaţionale în materie.

În discordanţă cu opinia exprimată şi de ceilalţi participanţi la reuniune, reprezentantul fostei URSS, dr. V. A. Alexandrov, a arătat, în esenţă, următoarele:

I) Referindu-se la Hotărârea adoptată la 24 decembrie 1989 de Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. privind aprecierea politică şi juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939, care, după cum se ştie, a condamnat semnarea Protocolului adiţional şi alte înţelegeri secrete cu Germania şi a recunoscut, totodată, că din punct de vedere juridic „acestea sunt lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor”, el a încercat să detaşeze anexele de Pactul Stalin-Hitler, procedeu pe care 1-a considerat „drept, corect şi necesar”. După cum se ştie, anexele fac parte integrantă din Pactul sus-menţionat.

II) Istoricul sovietic a recunoscut, totuşi, că problema Basa­rabiei a fost „pe nedrept neglijată” de comunitatea inter­naţională, care se ocupa insistent numai de ţările baltice, deşi, în realitate, şi într-un caz şi-n altul originea „răului” este aceeaşi: Protocolul adiţional secret la Pactul Ribbentrop-Molotov.

III) În acest context, el a încercat să arunce întreaga răspun­dere pe seama lui Stalin şi a anturajului său, care ar fi denaturat „scopurile şi idealurile socialismului”.

IV) Arătând că în urma distrugerii originalului Pactului planează încă dubii asupra conţinutului real al acestuia, că armata română a avut un rol „ocult” în anul 1918, cu ocazia unirii Basarabiei cu România, şi că din această cauză, la forţă s-a răspuns în anul 1940, cu forţa, Alexandrov a propus formarea unei Comisii internaţionale care să cerceteze, imparţial, aspec­tele sus-menţionate pentru descoperirea şi stabilirea adevărului „prin consens”.

V) Dacă rezultatul acestei investigaţii va conduce la conclu­zia că statul sovietic a „comis acte reprobabile şi ilegalităţi împotriva Basarabiei, desprinderea Republicii Moldova de URSS trebuie să aibă loc, totuşi, potrivit dispoziţiilor Consti­tuţiei sovietice, evitându-se astfel crearea de noi fapte, care în viitor pot fi calificate de urmaşi ca „arbitrare”.

Istoricul sovietic a primit imediat replica profesorului Gh. Buzatu, care a arătat că adevărul istoric nu se stabileşte prin consens şi, făcând o paralelă cu ştiinţa matematicii, istoricul român s-a întrebat retoric ce ar însemna dacă axioma „1+1” ar fi încredinţată unei Comisii internaţionale de specialitate!

În concordanţă cu Gh. Buzatu, dr. Lorry Wyman de la Universitatea Harvard – SUA, prof. dr. Paul Michelson de la Huntington College – SUA, dr. Michael Bruchis (Tel Aviv) şi parlamentarii Curvl Stone şi Pavel Zapetal (fosta Cehoslovacie), Arthur Hainici (Polonia) şi V. Saulinas (Lituania) au subliniat că sistemul comunist care a facilitat apariţia unui Stalin este de vină pentru comiterea ilegalităţilor, în rândul cărora se includ şi cele comise împotriva Basarabiei şi că orice încercare de exonerare a regimului comunist de răspundere este lipsită de orice temei. Istoricii străini au considerat că problematica graniţei Basarabiei trebuie să fie internaţionalizată.

Referindu-se la Hotărârea Congresului deputaţilor poporului din URSS, din 24 decembrie 1989, privind Pactul Ribbentrop-Molotov, istoricii şi parlamentarii sus-menţionaţi au calificat-o ca fiind formală, întrucât acest document nu prevede nimic despre consecinţele Pactului asupra Basarabiei, ţărilor bal­tice, Finlandei şi Poloniei şi, mai ales, în legătură cu nece­sitatea eliminării acestor consecinţe ca o expresie a triumfului adevărului şi dreptăţii.

A sosit timpul – au subliniat ei – ca cel de-al doilea război mondial să ia sfârşit şi sub aspectul lichidării consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, care a permis şi a facilitat declanşarea acestuia.

Respingând ideea lui Alexandrov privind instituirea unei Comisii internaţionale, vorbitorii au arătat că propunerea aces­tuia denotă că URSS nu mai poate ignora problema graniţei cu Basarabia, care oricum după conferinţă se va internaţionaliza.

Declaraţia de la Chişinău, adoptată în unanimitate de Confe­rinţa internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, este primul document postbelic cu carac­ter politico-juridic prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul Ribbentrop-Molotov şi se cere lichidarea consecinţelor sale asupra Basarabiei şi, pe cale de consecinţă, asupra României.

Totuşi, „Pactul cu diavolul” este în continuare în vigoare, prin supravieţuirea consecinţelor sale.

După cum se ştie, administraţiile de la Chişinău şi Bucureşti au preferat „să uite” imediat acest document, care probabil a fost clasat în categoria ad actamulterior, Cancelaria diplomatică de la Bucureşti a anului 1997 condusă de dl. Adrian Severin, dând dovadă de un cinism incredibil, l-a „sfătuit” pe şeful statului român să semneze, la 2 iunie 1997, la Neptun, tratatul politic de bază cu Ucraina, prin care România a renunțat de  jurela teritoriile cotropite în vara anului 1940, adică la „ţara fagilor”, Bucovina de Nord, şi la părţile de nord şi sud ale Basarabiei istorice, ignorând totodată Conferinţa de la Chișinău la care m-am referit mai sus.

Fără consultarea poporului român din dreapta și din stânga Prutului, în dorinţa de a menaja o Rusie veşnic interesată în problemele Basarabiei şi Bucovinei şi, de ce nu, şi în ale României, conducătorii de la Bucureşti au revigorat consecinţele „pactului cu diavolul”, semnat de miniştrii de Externe ai celui de-al treilea Reich şi ai Rusiei bolşevice, „domnii” von Ribbentrop şi Molotov.

Dacă în artă, absurdul poate crea valori, în politică şi diplo­maţie este, neîndoielnic, extrem de păgubos!”…

 

 

Sursa:

 

 Ambasador dr. Aurel PREDA. MEMORIILE unui diplomat oarecare. Editura VICTOR. București-2009, p. 268-276.

 

 

 

Despre autor:

 

 

 

A murit ambasadorul Aurel PREDA | Fundația Europeană Titulescu

 

 

Aurel Preda, cunoscut și ca Aurel Preda-Mătăsaru (n. 12 iunie 1940, București, România – d. 22 octombrie 2017,  București ) a fost un ambasador, general în rezervă, profesor universitar de drept internațional public și relații internaționale la Universitatea „Nicolae Titulescu” din București.

Provenea dintr-o familie de români care a dat 12 ofițeri eroi pe câmpurile de luptă,

Patronimul „Mătăsaru” provine de la localitatea cu acelasi nume, în care Aurel Preda și-a petrecut copilăria, acesta incluzând-o în numele său ca un semn de mândrie față de locurile în care s-a format.

A condus pentru o perioadă și a făcut parte din grupul care a participat la negocierile privind statutul Insulei Șerpilor.

A fost președintele Asociației Române de Politică Externă (A.R.P.E.), expert în drept internațional, membru al subcomitetului ONU pentru definirea agresiunii, și director adjunct și director al Direcției Juridice din Ministerul Afacerilor Externe.

In anul 1994 a fost consul general al României la Milano. In functiile oficiale pe care le-a detinut in diplomatie a participat la negocieri bilaterale internaționale dificile, precum cele privind Tratatul cu Ucraina, darși la alte misiuni delicate.

Este autorul mai multor lucrări de specialitate, printre care „Aspecte teoretice, practice și diplomatice românești în domeniul tratatelor politice”, „Tratat de drept internațional public” sau „Memoriile unui diplomat oarecare”

Excelența Sa, Ambasadorul AUREL PREDA-MĂTĂSARU este cel care a redactat Declarația de Independență a Republicii Moldova de la 27 iulie 1991, ca un prim pas spre reunificarea celor doua state românești.

Distinsul diplomat a purtat în aceeaşi perioadă şi negocieri secrete pentru unirea Republicii Moldova cu România, act refuzat însă de puterea de la Bucureşti, în frunte cu Ion Iliescu.

Profesorul Aurel Preda, diplomat de renume, expert în drept internațional, membru al Subcomitetului ONU pentru definirea agresiunii, participant activ la negocieri bilaterale internaționale dificile, precum Tratatul cu Ucraina, a fost  printre multe altele, autorul studiului “Aspecte teoretice, practice și diplomatice românești în domeniul tratatelor politice”, o mină de aur, pusă la dispoziția studenților de la programul de studii Relații Internaționale și Studii Europene, potențiali viitori diplomați de carieră.

Diplomatul Aurel Preda a dezvăluit cum ministrul de Externe de atunci, Adrian Severin a oferit pe tavă Ucrainei Insula Şerpilor (implicit cu tot cu platoul continental) și a cerut ulterior denunţarea acestui Tratat ticălos cu Ucraina.

Ambasadorul Aurel Preda afirma că  in 1991, Mircea Snegur i-a transmis de doua ori lui Ion Iliescu propunerea de unire a Basarabiei cu Romania și a trimis la Bucuresti doi emisari care sa-i propuna lui Iliescu înfăptuirea Unirii.

Aurel Preda s-a intâlnit în octombrie 1991 in Parcul Bordei din Bucuresti, cu Vasile Nedelciuc, presedintele Comisiei de politica externa din Parlamentul de la Chisinau, care era insotit de Anatol Plugaru, directorul SIS.

Nedelciuc i-a transmis lui Aurel Preda propunerea de a-i asigura lui Snegur o functie de vicepreședinte al României în schimbul reunificarii. Mai precis, parlamentarii trebuiau sa introducă in textul noii Constitutii o prevedere privind mentionarea functiei de vicepreședinte al României pentru presedintele R. Moldova, oricare ar fi fost acela. Aurel Preda a transmis oficial informatia printr-un raport supervizat de Ministerul Afacerilor Externe catre Ion Iliescu .

Puterea de la Bucuresti nu a dat nici un raspuns si nu a acceptat nici propunerea agreata de Chisinau, conform careia frontiera de pe Prut urma sa fie pazita numai de Romania. Ion Iliescu considera ca dezvaluirile lui Aurel Preda sunt simple fabulatii.

„Asemenea informatii nu au ajuns la mine. Nu-mi amintesc, dar ideea era total nerealista. Erau atunci niste realitati peste care nu se putea trece. Armata a 14-a se afla pe Nistru”,  a declarat fostul presedinte al Romåniei. (http://www.ziaristionline.ro/ a-murit-aurel-preda-curajosul-diplomat-roman-care-a-negociat-unirea-cu-basarabia-si-a-denuntat-tradarea-romaniei-prin-tratatul-cu-ucraina)

 

25/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SENATUL STATELOR UNITE ALE AMERICII RECUNOAȘTE ROMÂNITATEA BASARABIEI

 

 

 

Imagini pentru unirea basarabiei si bucovinei photos

 

 

 

 

ROMÂNISMUL BASARABIEI  ŞI SENATUL STATELOR UNITE ALE AMERICII

 

 

 

La 27 iunie 1991, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, doi membri ai Comitetului de Politică Externă al Senatului american, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Presler (Dakota de Sud) au prezentat Senatului un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România, iar Senatul la 28 iunie a aceluiaşi an a adoptat o rezoluţie, pe care, pornind de la importanţa ei din toate punctele de vedere, inclusiv pentru faptul că recunoaşte caracterul românesc al teritoriilor menţionate, o reproducem în întregime:

 

„Pentru a exprima ideea că Senatul Statelor Unite trebuie să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Nordul Bucovinei, întrucât:

– Principatul român al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea;

-Moldova a fost invadată de armata rusă în 1806 şi anexată de imperiul rus în 1812 ca urmare a tratatului ruso-turc de la Bucureşti;

– la 15 noiembrie 1917 guvernul sovietic a proclamat dreptul popoarelor din imperiul rus la autodeterminare şi  la fondarea de state separate;

– la 2 decembrie 1917 Adunarea Constituantă a Moldovei, aleasă în mod democratic, sub numele de Sfatul Ţării, a proclamat Moldova republică independentă;

– la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea cu Regatul României;

– Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie şi alte state aliate au aprobat şi recunoscut reunificarea Moldovei cu România prin Tratatul de pace de la Paris, din 28 octombrie 1920;

– forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României şi au ocupat Moldova de est, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, contravenind Cartei Ligii Naţiunilor, Tratatului de la Paris din 1920, Tratatului general de renunţare la război din 1928, Pactului de asistenţă reciprocă româno-sovietică din 1936, Convenţiei pentru definirea agresorului din 1933 şi principiilor general recunoscute aledreptului internaţional;

– anexarea Moldovei, a Nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa au fost stabilite dinainte într-un anumit protocol secret la un tratat de neagresiune încheiat între guvernele Uniunii Sovietice şi ale Reichului german la 23 august 1939;

– între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Nordul Bucovinei au fost deportaţi de U. R. S. S. în Asia Centrală şi Siberia;

– Guvernul Statelor Unite a afirmat în repetate rânduri că refuză să recunoască ocuparea cu forţa a teritoriului menţionat în clauzele aşa-numitului pact Stalin- Hitler, inclusiv anexarea în 1940 de către sovietici a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei;

– guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarii îşi declară „dorinţa de a nu fi de acord cu nici o schimbare teritorială care contravine voinţei liber exprimate a popoarelor implicate” şi îşi afirmă doleanţa „de a vedea drepturile suverane ale autoguvernării redate celor care au fost lipsiţi de ele cu forţa” în cursul celui de-al doilea război mondial;

– la 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM a declarat limba română drept limbă oficială a republicii şi reintroducerea alfabetului latin, interzis de guvernul sovietic în timpul ocupaţiei Moldovei ca alfabet al limbii române scrise;

– în martie 1990 populaţia din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a putut participa la alegeri libere şi corecte ale  deputaţilor în Sovietul Suprem al RSSM;

– la 27 aprilie 1990 Sovietul Suprem al RSSM a reintrodus steagul României ca drapel oficial al Republicii;

– la 23 iulie 1990 Sovietul Suprem al RSSM a declarat RSSM stat suveran;

– la 16 decembrie 1990 mai mult de 800 de mii de români s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Naţională desfăşurată la Chişinău, capitala RSS Moldovenești, pentru a declara independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

– poporul Moldovei a refuzat să participe la referendumul din 17 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernului sovietic de a ameninţa şi intimida poporul Moldovei de a accepta un nou tratat unional;

– statele semnatare ale Actului final de la Helsinki au acceptat principiul drepturilor egale ale popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare;

– conform articolului 8 al Actului final de la Helsinki, „toate popoarele au întotdeauna dreptul, în deplină libertate, de a defini, atunci când doresc, şi dacă doresc, statutul lor politic intern şi extern fără amestec din afară şi de a urma aşa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”;

s-a hotărât ca senatul Statelor Unite să recomande cu insistenţă Guvernului american:

 

1. Să sprijine dreptul la autodeterminare al „poporului” din RSSM şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici şi să elaboreze o hotărâre în acest sens;

2. Să sprijine eforturile viitoare ale Guvernului RSSM de a negocia paşnic, dacă doreşte, reunificarea RSSM şi Nordului Bucovinei cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiului I al Actului final de la Helsinki.”

Aşadar, Senatul Statelor Unite ale Americii, recunoscând caracterul românesc al RSSM şi Nordului Bucovinei, demonstrând că atât Rusia ţaristă, cât şi cea sovietică n-au nici un drept asupra teritoriilor Moldovei istorice;

că ruperea Basarabiei de imperiul ţarist (1917) şi unirea ei cu Regatul României (1918), precum şi ieşirea Republicii Moldova din componenţa URSS-ului şi proclamarea independenţei ei (1991) s-au făcut în mod democratic şi conform voinţei poporului, ei;

că unirea Basarabiei cu România, prin Tratatul de pace de la Paris din 28 octombrie 1920, a avut aprobare şi recunoaştere internaţională,
recomandă guvernului american să sprijine eforturile guvernului Republicii Moldova spre reunificarea Republicii şi a Nordului Bucovinei cu România, bază juridică fiind Tratatul de pace de la Paris din 1920, normele în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiul I al Actului final de la Helsinki.

 

 

 

 

NOTĂ:

 

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotăra  că Guvernul american trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova.

Documentul a rămas ascuns opiniei publice, de catre politicienii din România şi Moldova pâna de curând !

Chiar dacă au trecut trei decenii de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate.

Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională.

În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene.

Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România.

 

 

Premierii Mircea Druc și Petre Roman

Foto: Premierii român și moldovean, Petre Roman și Mircea Druc.

 În ediţia sa din 25 septembrie 1991, ziarul bucureştean ,,România Liberă” publica o ştire cu titlul ,,România este gata pentru unirea cu Republica Moldova”, citând un interviu acordat de prim-ministrul României Petre Roman ziarului austriac ,,Die Presse”. La întrebarea corespondentului vienez dacă este posibilă unirea, şeful guvernului de la Bucureşti a spus că nu vede nici o problemă din partea României şi că totul depinde de voinţa poporului moldovean. „Dacă ei vor insista, guvernul român nu se va opune unirii”

Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova. Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene.

Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993.

Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990.

Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii.

În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România.

Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă însă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial. Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România.

Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma:

„Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

 

 

 

Imagini pentru snegur si iliescu photos

 

Foto: Mircea Snegur (stânga) și Ion Iliescu

 

 

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale.

Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România.

Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României.

Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991. De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Cu siguranță  Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca pe  trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991.

Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.

 

 

 

 

Surse:

 

 

http://www.pl.md/public/files/Gheorghe_Ghimpu/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

http://www.europalibera.org/; adevărul.ro; http://basarabialiterara.com.md 

05/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Poziția SUA față de chestiunea Basarabiei de-a lungul istoriei

 Imagini pentru Acordul Churchill-Stalin de procentaj photos

 

 Foto: Churchill, Roosevelt, Stalin la Yalta

 Cum s-au poziționat SUA față de chestiunea Basarabiei de-a lungul istoriei

Evenimentele istorice demontrează că SUA nu au avut, până recent, un interes deosebit pentru chestiunea Basarabiei.

Abia după evenimentele din 7 aprilie 2009, SUA s-au angajat clar să sprijine Republica Moldova în efortul depus de mica republică de a ieși din zona de influență rusă.

SUA au recunoscut Unirea în 1933

Referințele istorice arată că SUA nu s-a grăbit, de exemplu, să recunoască unirea Basarabiei cu România din 1918.

La 8 mai 1919, la Conferința păcii de la Paris, în timpul ședinței Consiliului Miniștrilor de Externe, secretarul de stat al SUA Robert Lansing a blocat un Raport al Comitetului pentru Afacerile Teritoriale în care mai mulți experți, inclusiv americani, s-au pronunțat pentru unirea Basarabiei cu România.

Atitudinea americanilor se explică şi printr-o intensă propagandă antiromânească a emigraţiei ruse din Franţa.

Organizaţi într-o „Conferinţă politică rusă”, unii dintre foştii membrii marcanţi ai Vechiului Regim, profitînd şi de bunele relaţii pe care le aveau în mediile politice occidentale, au susţinut că toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate fără consimţămîntul poporului rus.

Aceştia împreună cu un aşa-numit „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, ce funcţiona la Odessa, au complicat nepermis de mult recunoaşterea diplomatică a actului de la 27 martie 1918.

Atît de mult încît unul dintre delegaţii români la Paris, I. Pelivan,  afirma într-o scrisoare din 2 iunie 1919 că „nimeni din delegaţia noastră, nici chiar însuşi Brătianu, nu ştie ce va fi cu Basarabia”.

 Peste o lună de zile, problema frontierelor orientale ale României au fost discutate în cadrul Consiliului Suprem, unde au fost invitaţi să-şi susţină cauza I.I.C. Brătianu şi reprezentantul „guvernului” Kolceak, Maklakov. Şeful delegaţiei româneşti a argumentat că „Basarabia este o ţară completamente românească.

Numai aristocraţii ruşi şi bolşevicii sînt nemulţumiţi de reforma agrară şi de dominaţia română” şi a respins ideea organizării unui plebiscit în Basarabia, idee susţinută de R. Lansing.

Cei care au acreditat unirea Basarabiei cu România au fost în speță delegații britanic și francez. Sub documentul Comitetului și-au pus semnăturile chiar și experții americani.

Secretarul de stat al SUA s-a opus însă să aprobe documentul, pretextând că de la Conferință lipsesc reprezentanții guvernului rus.

Unul dintre pretexte al șefului diplomației americane s-a referit la faptul că nu se pot face modificări în raport cu granițile unui stat cu care americanii nu au fost în război.

Un alt argument a fost că pentru o modificare a granițelor era nevoie de consimțământul guvernului rus.

 După o lungă şi complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte.

Cuprinzînd un preambul şi nouă articole, textul tratatului, după ce repeta motivaţiile din Hotărîrea din 3 martie 1920, stipula, în primul articol, că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Următoarele articole precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobîndire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte angajamente financiare ale statului rus.

 Din nefericire, problema ratificării acestui tratat a generat noi  complicaţii în atît de dificila „chestiune basarabeană”.

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România s-a statuat la 28 octombrie 1920, în condiţiile semnării fără rezerve (de către Take Ionescu) a tratatului colectiv asupra frontierelor comune dintre statele succesoare ale fostei Monarhii austro-ungare.

Consiliul Ambasadorilor i-a prezentat apoi primului-ministru protocolul care consemna recunoaşterea de jure a unirii Basarabiei cu România. Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, tratatul sublinia la articolul 1: „Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. În articolul 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat „îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contractante”

În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de către Franţa.

În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926) între România şi Italia, a intervenit şi ratificarea de către această ţară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu cinci ani.

Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova, şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

 Lipsa ratificării Japoniei a determinat ca un tratat care prevedea, în mod expres, că va intra în vigoare după depunerea ratificării de către toate statele semnatare, să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic.

S-a argumentat în istoriografia română că acest neajuns ar afecta doar art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei, ceea ce, în principiu, este corect.

Însă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o neplăcută umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat agresiva propagandă sovietică pe această temă.

In 1920 SUA erau foarte rezervate în ceea ce privește unirea Basarabiei cu România. Președintele Wilson a fost chiar sfătuit să ofere instrucțiuni speciale ambasadorului Wallace pentru a nu semna un act care ar recunoaște suveranitatea României asupra Basarabiei pe motiv că un asemenea tratat ar irita Moscova.

Problema recunoașterii unirii a rămas suspendată până în anul 1933, când secretarul de stat Cordell Hull i-a vorbit președintelui Roosvelt despre eforturile diplomației române privind obținerea de la SUA a confirmării apartenenței Basarabiei la România.

„De altfel, SUA recunoscuse de facto unirea cu provincia dintre Prut şi Nistru, de vreme ce consulatul american de la Bucureşti emitea vize cetăţenilor români proveniţi din Basarabia.

Tot Hull expunea şi modalitatea prin care Statele Unite puteau recunoaşte de jure o situaţie deja confirmată şi operabilă la nivel consular.

El propunea ca de la 1 iulie 1933 în cotele de imigraţie să se facă referire doar la România şi să se evite consemnarea denumirii de Basarabia pentru cetăţenii români proveniţi din această regiune.

Astfel, în baza aprobării de către preşedintele Roosvelt a aşa-numitului memorandum remis Casei Albe de către secretarul de stat Cordell Hull, se decidea ştergerea din cotele de imigraţie a noţiunii de Basarabia, hotărându-se ca de la 1 iulie procentul de imigraţie atribuit respectivei zone să revină României.

Este un aspect ce consemna, implicit, recunoaşterea revendicărilor noastre” scrie revista Historia.

 

 

 

 

 

 

Harta României în perioada interbelică

 

 

Tratatul era semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia, şi, bineînţeles, România. Japonia şi-a pus semnătura pe acest document cu două zile întârziere, fiindcă reprezentantul nipon era la Bruxelles.

A fost ratificat mai târziu, la 19 mai 1922, de către Anglia, la 11 mai 1924 de Franţa şi la 7 martie 1927 de Italia.

Japonia nu şi-a respectat însă angajamentul, pe fondul înţelegerii sovieto-nipone din 1925, cu privire la insula Sahalin, când japonezii se obligau, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul referitor la Basarabia.

În 1938, Al Creţianu a formulat totuşi un raport prin care s-a argumentat posibilitatea ratificării din partea Japoniei.

Era încurajat în acest sens şi de ambasadorul nipon de la Moscova, care declara unor diplomaţi români (Ciuntu şi Dianu) că Japonia era dispusă să ratifice Tratatul de la Paris.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru harta romaniei 1940

 

 

 

 

Denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov la Riga

 

 

Președintele american Gerge Bush a  denuntat Pactul Ribbentrop-Molotov în anul 2005, fiind cea mai puternică expunere a unui președinte american față de tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS. „Ziua Victoriei în Europa a marcat sfârșitul fascismului, dar nu a pus capăt asupririi. Acordul de la Yalta a continuat tradiția nedreaptă a celui de la Munchen și a pactului Ribbentrop-Molotov.

Înca o dată, când au negociat guverne puternice, libertatea națiunilor mici a fost cumva neglijată.

Totuși, aceasta încercare de a sacrifica libertatea de dragul stabilității a lăsat continentul divizat și instabil.

Captivitatea a milioane de oameni din Europa Centrală și de Est va rămâne în memorie ca una dintre cele mai mari nedreptăți ale istoriei”, a spus atunci președintele american la Riga.

Tot în acel an, administrația de la Casa Albă a sugerat Kremlinului să denunțe Pactul Ribbentrop-Molotov, cererea a stârnit reacții adverse în rândul elitei politice moscovite.

Senatul SUA sprijină dreptul la autodeterminare a basarabenilor

Nu putem să nu menționăm că denunțarea de președintele american a pactului de neagresiune sovieto-german a fost precedat de un eveniment mult mai important:

Senatul SUA a recomandat în iunie 1991 Guvernului american

1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, şi să elaboreze o hotărâre în acest sens;

2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic, dacă o doreşte, reunificarea Moldovei şi nordului Bucovinei cu România aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiul 1 al Actului de la Helsinki”.

Istoricul Constantin Corneanu  crede că, anume din această perspectivă, trebuie valorificat parteneriatul strategic cu SUA, obţinerea sprijinului politico-diplomatic al SUA şi, totodată, al liderilor UE şi al principalilor decidenţi, la nivel informal, din spaţiul euro-atlantic.

„Afirmarea dreptului nostru de-a impune ştergerea ultimelor consecinţe ale Pactului Molotov-Ribbentrop reprezintă o provocare totală pentru diplomaţia românească şi elită politică autohtonă şi, totodată, pentru comunitatea internaţională”, consideră Corneanu.

 

SUA au influențat R Moldova  să adere la CSI

 

Cu toate acestea, SUA au fost cele care au influențat Republica Moldova să adere la CSI, structură la care nu au aderat, de exemplu, statele baltice. La 10 februarie 1992, James Baker, secretarul de stat american, a ajuns la Chişinău unde a fost întâlnit de prim-ministrul Valeriu Muravschi şi de ministrul de Externe Nicolae Ţâu. 

A doua zi, Baker s-a întâlnit cu președintele Mircea Snegur. Iar în ccadrul conferinței de presă care a urmat după întrevedere, Baker a exprimat dorința guvernului american ca Republica Moldova să adere la CSI. Diplomatul american se referea la necesitatea ca parlamentul moldovean să ratifice acordul de aderare la CSI pe care Mircea Snegur l-a semnat în 1991 la Alma-Ata. Parlamentul a ratificat documentul în 1994. 

Istoricul Igor Cașu  crede că James Baker a fost un produs al Războiului Rece, unul care nu se aştepta la colapsul URSS, iar când aceasta s-a prăbuşit, percepea Rusia în continuare drept un centru al lumii post-sovietice.

Aceasta era şi poziţia administraţiei americane în ansamblu, aderarea la CSI fiind o condiţie obligatorie de recunoaştere a independenţei. 

Mircea Snegur a semnat aderarea la CSI la 21 decembrie 1991, iar SUA au recunoscut independenţa Moldovei câteva zile mai târziu, pe 25 decembrie.

Următoarea  vizita a unui oficial american important a urmat peste aproape 20 de ani. De data aceasta, vicepreşedintele american Joe Biden a adus un mesaj pe măsura aşteptărilor moldovenilor: susţinerea Republicii Moldova în eforturile sale de integrare în Uniunea Europeană şi promisiunea de implicare directă în rezolvarea conflictului de pe Nistru.

Surse:  historia.ro/; deschide.md/ro/- Vadim Vasiliu 

 

 

30/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: