CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Problema cu 23 august

Foto: Trupe americane defilează în Paris, august 1944.

Care este problema cu 23 august şi în special cu 23 august 1944, care până în 1990,era socotit de propaganda trădătoare comunistă aservită cotropitorilor sovietici  ”momentul eliberării întregului popor”?

Mai avem un 23 august, cel al pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, când URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa, hăcuind-o după bunul plac.

Printr-o nenorocită foaie de hârtie, Polonia, Țările Baltice și Basarabia au dispărut. (Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost luate de ruși în afara tratatului amintit un an mai târziu).

Trebuie precizat că dispariția respectivelor state/societăți/provincii a fost marcată de asasinate în masă de o brutalitate greu de imaginat, care au avut ca scop eradicarea structurii sociale existente, mase mari de oameni fiind mutate în câteva nopți în Siberia cu trenurile de vite, fără aer, mâncare, apă etc.

Masacrele de la Katyn și de la Fânta Albă sunt doar două dintre cele mai cunoscute momente, urmare directă a pactului Ribbentrop-Molotov.

23 august 1944 reprezintă începutul modernității în jos a României, al evoluției unui întreg popor la comanda ideologiei sovietice. 

Zicem ”evoluție” și nu ”involuție”, pentru că au fost câteva momente în care societatea românească a reușit să producă câteva serii de anticorpi prin care a izbutit să se replaseze pe o orbită relativ normală:

1952 – eliminarea de la guvernare a guvernării directe sovietice (gruparea Pauker); 1964 – reorientarea prooccidentală a politicii externe și încetarea arestărilor politice în masă/eliberarea supraviețuitorilor holocaustului pușcăriilor comuniste;

1968 – eliberarea parțială a gândirii sociale din închisoarea marxism-leninismului ideologiei de stat, ceea ce a impulsionat apariția celei de a doua generații de intelectuali cu gândire liberă – ”generația BCU” – a cărților și revistelor la zi în cultura universală.

Prima generație liberă în gândire – generația Labiș, fusese alcătuită din cei ce terminau liceul în momentul arestărilor în masă de după 1944.

Pe baza ei România a triumfat asupra comunismului prin linia Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Marin Preda – ca să menționăm doar pe cei din literatură, dar și științele economice, juridice, sociologia, științele exacte și cele naturale – au cunoscut succese majore ca gândire în universal în raport cu reperul național (astăzi căutăm, ca năucii, succese internaționale fără reazemul obligatoriu al răspunsurilor naționale).

***

O să încerc să propun trei imagini fundamentale, kinestetice* – cum ar zice R. Motru, cu care generația mea a intrat în contact în ”școala comunistă”, privind 23 august 1944, ca să înțelegem de ce această ”sărbătoare” nu a fost niciodată credibilă.

Prima imagine: URSS, „putere eliberatoare”. 

«Comisarul poporului pentru Afacerile Externe, V.M. Molotov, face cunoscut ambasadorului Poloniei în URSS că întrucât „Polonia s-a transformat într-un câmp propice pentru diferite întâmplări și surprize [se referea la luptele polonezilor cu nemții care îi invadeseră la 1 sept. 1939, în virtutea tratatului Ribbentrop-Molotov…] ce pot crea o amenințare pentru URSS … guvernul sovietic a dat dispozițiuni Comandamentului suprem al armatei roșii să ordone trupelor să treacă frontiera și să ia sub protecție viața și averea populației din Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest”.

În ziua următoare marile unități sovietice execută ordinul.» (Leonida Loghin, „Al doilea război mondial … Cronologie”, Ed. Politică, București, 1984, p.17).

Cum poate ca o țară pașnică, condusă de miniștrii ”ai poporului”, să invadeze o altă țară, tot în numele ”poporului”?

De unde până unde invadarea Poloniei înseamna ”averea populației din Ucraina și Bielorusia”? Unde sunt polonezii?

Au devenit ucraineni, bieloruși? Și cum invadarea unei țări înseamnă ”a lua sub protecție”?

A doua imagine: comunismul – democrația celor 1000 (?!).

Am avut prieteni care făceau meditații la franceză, la pian, etc.

Limba franceză era limbă obligatorie din clasa a II-a și, credeți-mă, se făcea cum trebuie.

Păcat că Franța nu a avut capacitatea să fructifice această uriașă disponibilitate lingvistică a românilor bine educați.

Dar să revenim. O bună parte dintre meditatorii de franceză erau ”vechii” aristocrați scăpați din lagăre.

Limba franceză fusese lingua franca a elitelor europene, nu doar a celor românești, în perioada interbelică.

Deci, orele de meditație acolo erau și prilejuri de trezire.

Și unul dintre cele mai importante mesaje pe care generația mea l-a reținut a fost acesta:

„partidul comunist avea în România doar 1000 de membri în 1944” și, „în plus, era din România, nu Român, tocmai pentru că nu era un partid românesc.”

Mai târziu, când am avut acces la documente, am putut vedea că cifra era cât se poate de exactă: în România partidul comunist avea cel mai mic număr de membri din Europa, adică 0,006% din total populație**.

Cum să pretinzi că faci Republică Populară, adică a celor mulți, „democrația întregului popor”, când tu ești doar 1000 de oameni?

Copii copii, dar înțelegeam și noi că „popular” înseamnă „cei mulți”, or, cei 1000, erau … infinit de puțini.

În plus, știam de la profesorul de istorie, cel care ne spunea mai în glumă mai în serios, atunci când eram „zmei”:

„Tu, din ultima bancă, ridică-te în ultimele două picioare!”, într-a opta, că, prin 1924, PCdR fu scos în afara legii pentru că pretindea că România nu e stat național ci, stat imperialist, format prin oprimarea altora.

Măi să fie! Care erau ăștia „altora”?

Desigur, știam povești cu „ungurii din Harghita” că nu-ți-ar da pâine dacă nu vorbești ungurește, dar cu siguranță nu era vorba despre oprimare; ca să nu mai vorbim că săracii oameni, chiar dacă înțelegeau mai greu românește, îți dădeau pâine – cum am aflat într-o vizită prin clasa a IX-a.

(Dar de ce nu prea știau românește? m-am întrebat atunci: poate pentru că nu îi obliga nimeni).

În liceu, alt profesor de istorie, ne-a spus că, în 1924 PCdR a dat acel comunicat la solicitările Kominternului – organizația mondială a comunismului controlată de Moscova.

Mă uit acum în „Istoria României în Date” și văd că șeful PCdR intrat în ilegalitate fu Köblös Elek … Și încă ceva, cu un an înainte, PCdR acționa în România în 1923 și prin intermediul „Ligii drepturilor omului”, pe care tocmai o înființase … curioase similitudini (vezi „Istoria României în Date”, coord. de Horia C. Matei, Ed. Enciclopedică, București, 1972, pp.327-328).

Iar de la Komintern la familiile tismănenilor, brucanilor și ai altor „învățători ai democrației”, ”ai drepturilor omului” și dilematici de azi, nu e nici măcar un pas de făcut.

Azi este, din păcate, dictatura urmașilor celor 1000. Ineptă – fără proiect național, deci incapabilă să sesizeze prioritățile publice, cu atât mai puțin răspunsurile, ahtiată de putere – motiv pentru care paralizează circuitul normal al valorilor fiind cvasidictatorială, cosmopolită – bine integrată într-o rețea internațională de „păzitori de porți” și cu cultură „pe de-asupra” esenței lucrurilor.

Acestea sunt trei dintre cele mai îndemână trăsături ale elitei care domină spațiul social românesc din 1944 încoace, indiferent de regim: comunist sau „democratic” de după 1989.

Ceea ce lipsește regimului de astăzi este crima, mai ales crima în masă, dar practica arestării ideilor este deja răspândită, cu concursul „birocratizării” controlat de frații lor de la Bruxelles, pe mâna cărora a încăput idealul integrării europene.

A treia imagine: Şirul de soldaţi români făcuţi prizonieri şi batjocoriţi pe nedrept.

 

 

Imagini pentru soldaţi români prizonieri la sovietici

 

 

 

Înainte de a „da imaginea” „de liceu” următoare, nu pot să nu mărturisesc că automat îmi vine în minte, discutând despre demnitatea de a fi român prin demnitatea armatei române, contralucrarea pe care o executăm cu sârg prin școli și licee în acest sens, azi.

Azi învățăm copiii despre orice și oricum, având ca obiectiv cert tocmai slăbirea acestei demnități.

Unul dintre cei mai importanți actori ai demnității naționale este Armata.

Îi învățăm să fie neutri despre orice, ca și cum totul ar fi o chestie de gust și de plăcere individuală, uitând că neutralitatea merge mână în mână cu indiferența iar, aceasta din urmă, cu iresponsabilitatea.

Cu alte cuvine, pregătirea viitorilor manageri de bancă și de fabrici începe la orele de istorie, geografie și limba română: pentru că mai înainte de orice responsabilitatea înseamnă demnitate, asumarea a ceea ce ai, a ceea ce ai fost și ce poți fi în ființa ta colectivă. Zice Noica, despre omul acesta „dezorientat”:

”din cauza neutralității  s-a putut ajunge la un concept atât de sărac al rațiunii, cum este cel de astăzi” (Noica, „Devenirea întru ființă …”, Humanitas, București, 1998, p.149).

Va să zică, nu doar oameni nedemni, dar și slăbuți la minte – ăștia, școliții fără demnitate națională: a nu se confunda viclenia, descurcăreala,  cu inteligența, dar această discuție o vom face altă dată.

În fine, să revenim la imaginea kinestetică privind 23 august 1944:
«Armata a 4-a română. Mare unitate, aflată la 23 august 1944 pe frontul din Moldova, în compunerea grupării de armate general Wohler … avându-și diviziile dispuse la vest de Prut.

În total, Armata a 4-a avea 5 corpuri de armată, 16 divizii … și 4 comandamente, de valoarea a 4 brigăzi ….  

La 22 august, în jurul orei 12, Ion Antonescu a ordonat A4 replierea pe poziția fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați (FMG) … Această decizie … „a fost luată de acord cu generalul Wöhler eri, 22 august, la ora 11” [se specifica într-un document militar de epocă. Interesant, deci nemții nu erau chiar atât de iraționali].

În seara de 23 august, la orele 22,40, comandantul A.4 – generalul de corp de armată Ilie Șteflea (care preluase cu o zi înainte comanda pentru a dirija replierea ordonată) – a primit de la marele Stat Major ordinul de sistare a luptei cu trupele sovietice, de încetare a subordonării față de comandamentele germane și de retragere și concentrare pe linia fortificată FNG.

Acest ordin a fost confirmat din nou, de Marele Stat Major la orele 24.  …

La unitățile izolate în masa trupelor germane, recepționarea prin radio a documentelor politice ale noului guvern a constituit semnalul declanșării imediate a acțiunii împotriva germanilor. …
Încă de la miezul zilei de 23 august (orele 13,30) sovieticii pătrunseseră „la vest de Siret, pe Cosmești, Adjudeni și Sagna” și interceptaseră comuncația Pașcani-Roman.

Forțele blindate sovietice „înaintează în spațiul între Bârlad și Siret, amenințând comunicațiile”.  

La 24 august, spre seară, trupele sovietice au intrat în Bacău, iar la 26 august, la prânz, „au ajuns cu unitățile motomecanizate la Adjud și nord Tecuci …”

În aceste împrejurări, retragerea spre sud a marilor unități ale A4 avea să capete un aspect deosebit.

Avându-se în vedere rezultatele contactelor cu comandanții  militari sovietici la Tulcea, s-a ordonat, la 25 august seara, cea de-a doua fază a replierii strategice, spre zona București-Ploiești. … În acest moment situația forțelor A4 era în general necunoscută la București. …

Despre Corpul 7 armată și Divizia 8 infanterie nu se știa nimic. Coloanele diviziilor 1 gardă, 1 blindată, 4, 6, 1, 8, 13, 20 infanterie, comandamentelor  103 și 104 munte, precum și elementele neîndivizionate ale corpurilor 1, 5 și 7 armată fuseseră însă depășite de vârfurile trupelor blindate sovietice.

Deci, replierea spre spațiul București-Ploiești avea să fie executată doar de o parte din forțele A4, celelalte rămânând izolate în Moldova.

… Marile unități ale A.4 izolate în Moldova prin depășirea lor de către forțele sovietice, și-au manifestat, prin glasul comandanților, dorința de a lupta împotriva germanilor alături de armata sovietică.

Convocați, la 26 august la comandantul Armatei 7 de gardă sovietică, generalii români au cerut ca marile unități românești care erau considerate prizoniere, să continue lupta împotriva Wehrmachtului.

Li s-au stabilit zone de staționare și au continuat până la 1 septembrie pregătirea pentru luptă. La 1 septembrie, ora 10, marile unități erau gata de deplasare, cu întregul armament. În ziua următoare efectivele lor au fost declarate prizoniere (circa 50-55000 oameni). …»

(Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, „August 1944. Repere istorice”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp.51-52, s.n.). Armata a 3-a a fost și ea dezarmată și luată prizonieră după declararea armistițiului, după ce trecuse Dunărea, pe la Tulcea. 

Am subliniat echilibristica făcută de istoricii români pentru a spune lucrurilor pe nume într- țară comunistă: rușii au luat prizoniere ambele armate române prezente pe frontul de Est, mai exact în România, în august 1944, deși regele Mihai ordonase încetarea ostilităților contra URSS și îndreptarea armelor împotriva Germaniei.

Nu mai vorbim de faptul că diplomația sovietică, ca și cea americană și britanică fuseseră informate din timp despre acest fapt.

Pentru ruși, armistițiul a însemnat lipsirea României de unul dintre factorii săi constitutivi: armata.

Ce a rămas, urma să fie băgat în pușcăriile comuniste.

(Până atunci, Armata 1 și Armata a 4-a refăcută, au luptat alături de sovietici până la Viena și aproape de Praga).

***

Și acestea sunt doar ”trei imagini” ”din copilărie” privind grozăviile momentului 23 august.

Nu putem decât să ne minunăm de paralizia istoricilor de pe la noi cu privire la tratarea acestei chestiuni.

Lămurirea momentului 23 august ar fi trebuit să fie parte a miturilor fondatoare prin care să fie repornită pe baze demne și precise România după 1989.

Ne dăm seama, pe mai departe, de faptul că grozăvia continuă când dăm de un Boia, care aruncă le gunoi dreptul nostru la așa ceva, sau de un Tismăneanu care spune că comunismul (sic!) este o creație a societății românești.

A cui?!!

A sutelor de mii de soldați arestați ilegal? A milionului de țărani, preoți, militari, profesori deportați, trimiși în pușcării?

Pentru care regimul comunist al lui Dej a însemnat ”combinarea dintre concepțiile etniciste interbelice cu ideile staliniste”? (citat aproximativ din [Raportul Tismăneanu], Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, „Raport final”, Bucureşti, 2006, p.469)

***

Iată, deci,  trei dintre imaginile esențiale în raport cu care 23 august 1944 s-a impus în conștiința unor generații de tineri din perioada comunistă. Nu întâmplător, acești oameni sunt mai greu de păcălit.

Îi poți însă destructura punând presiune pe viața de familie, pe structura veniturilor, cum de altfel se și face.

Îi vânturi prin străinătățuri, îi domesticești corporatizându-i (le reduci limbajul și gândirea la spațiul îngust al trainingurilor) sau le dai funcții purtătoare de sinecuri prin administrația centrală. ”Greul” vine după ei, prin generațiile pentru care România nu este altceva decât non-prezență, care vorbesc limba română fără să aibă conștiința acestui gest de o cosmicitate unică.

***

De ce avem,o problemă cu 23 august?

Pentru că, așa cum arătam, este un început forțat, ratat, al contemporaneității românești.

Primul start, 1918, după întregirea României, a fost unul dintre cele mai fecunde perioade istorice, cu o densitate de personalități, probleme asumate, succese și soluții de mare valoare.

Societatea românească se regăsise și învățase să își fructifice în energie socială creatoare tangajul interior, inerent marilor prefaceri.

Am intrat în august 1944 sub ciocanul comunismului pentru care România era un stat multietnic și imperialist, și am ajuns astăzi, la 20 de ani după „revoluția democratică din 1989” sub același pericol al pierderii statului-funcțional și al unității naționale.

August 1944 a însemnat începutul sfârșitului pentru modernizarea naturală, prin lichidarea elitelor muncitoare (țăranii) și gânditoare (profesorii, avocații, militarii, medicii).

August 1944 înseamnă începutul instituționalizării prostiei și incompetenței, unde bunele soluții au însemnat excepția prin munca eroică a unora, scăpați de sub satârul bolșevizant.

August 1944 a însemnat începutul programat al holocaustului generațional și al profesiilor.

Pentru că o societate se ține cu conștiința și acțiunea în virtutea unei misiunii publice, asumată de câte un val de tineri, respectiv de ocupații profesionale.

Azi, mișcarea de generație în România este o curiozitate pentru cei mai mulți, iar corpurile profesionale nu au nici un fel de prezență cu demnitate publică.

Cu toții suntem căutători de existență printre resturile diviziunii muncii mondiale.

August 1944, a însemnat începutul barbarizării societății românești. Și nu, nu suntem într-un nou Ev Mediu.

Ar fi fost bine. Evul Mediu românesc a fost creștin și, până la fanarioți, a stat sub însemnul învățăturilor lui Neagoe Basarab.

A fost mare, a fost cult, demn și liber, chiar dacă mereu în tensiunea otomană, poloneză, ungurească etc. Țăranii fură liberi cei mai mulți dintre ei, cel puțin până la Mihai Viteazul (dar cam de pe atunci începe, paradoxal … epoca modernă europeană).

Democrația la noi fu inventată la sat, arată Stahl cu studiile sale despre satul devălmaș (obștile sătești) și Iorga cu teoria romaniilor populare, chiar mai înainte de Evul Mediu. Nu.

August 1944 este începutul celui mai mare fals prin care a trecut poporul român: ridicarea demagogiei la rang de politică de stat – ceea ce a condus la lichidarea funcției statului, și a infiltrării ideologiei în esența omului, în viața lui de familie.

Am ieșit din aceste două uriașe provocări? (De ce ar putea fi falsificate doar tablourile/banii/vinul iar viața popoarelor nu?)

***

Pe 25 August, aniversăm eliberarea Parisului din 1944.

Se impune totuşi o comparaţie între eliberarea Parisului  și a Bucureștiului, un eveniment care istoria a vrut să se petreacă în acelaşi timp.

 

 

 

 

Video: 25 august 1944 -Trupe americane  în Paris.

 Azi ești subțire dacă ești antiamerican…

Cum am fi fost azi dacă un fil asemănător  ar fi fost și din București,  nu numai la Paris, pe 25 august 1944?

 

Două destine, tragic diferite. În Paris au intrat americanii, în Bucureşti, rușii.

 

 

 

 

 

 

Păcat că francezii în loc să-l reinventeze pe Pascal, și-au irosit libertatea inventând neomarxismul. Ăsta da lux!

 

 

NOTE:

* Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), psiholog, pedagog, sociolog, om politic, președinte al Academiei Române în 1938-1941, unul dintre cei mai marcanți membrii ai culturii critice,  Junimea – elita formată de școala lui  Titu Maiorescu, cu pregătire în Germania.

 (Una dintre gravele probleme ale României de astăzi are la origine tocmai slăbiciunea sau absența acestei culturi critice. În acest fel, în România se manifestă doar cultura sincronizării, a dezvoltării prin imitație.)

„Mecanismul actului voluntar se compune din următoarele patru categorii de elemente:

1) reprezentarea intelectuală a actului ce avem intențiunea să executăm;

2) imaginea produsă de un act executat anterior, act care este identic sau asemănător cu acel ce este să fie executat (imaginea kinestetică);

3) neuronii care comandă direct mișcării mușchilor; 4) elemente de asociare între aceste trei. …
Mișcările corpului nostru sunt cauzele, nu numai a efectelor cari se împrăștie în lumea materială externă, ci și a unor efecte cari se răsfrâng asupra sufletului nostru: adică asupra sistemului nostru nervos central …

Acestea din urmă formează imaginile de mișcare sau kinestetice, cari devin veriga indispensabilă în lanțul mecanismului voluntar.

Orice mișcare nouă nu se execută decât prin mijlocirea imaginilor de mișcare [kinestetice] formată din impresiunile lăsate de vechile mișcări [experiențe] executate de corp …” (Rădulescu Motru, pp.290-291. s.n.)
Înțelegem, iată, rolul bunicilor, al părinților și al lecturilor potrivite pentru destinul nostru.

Imaginile kinestetice se manifestă, sub diferite forme, și în lumea animală, prin fenomene de tipul imprinting, prin care comportamente cheie transmise foarte rapid de către un model (părinți) generează structuri complexe comportamentale cu manifestare de durată, ulterioare.

** vezi Chiper, Ioan. (1998). Considerations regarding the Numerical Evolution and Ethnic Composition of RCP, 1921-1952 [Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a P.C.R., 1921-1952] in Archives of Totalitarianism, nr. 21(4), pp. 25-44

 

SURSA:

https://radubaltasiu.blogspot.com/ care-este-problema-cu-23-august 

Publicitate

11/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof.universitar dr.Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române : „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară”

 

Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naționale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru straini, măsura trăiniciei credinței, forța și prestigiul acelei națiuni.

Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși și ne așază în rând cu lumea, spune Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.

Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor, spune profesorul Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane.

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav.

Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol).

Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul.

După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante.

Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța cre­din­­ței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde­pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Națio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ței, forța sa, prestigiul acelui popor.

Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane.

Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. 

Aproape toate marile persona­lități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni

Catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie.

Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu.

Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.
Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.

Vindecarea odras­lelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici.

Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului.

Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor.

Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

 

 

„Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice”

 

 

Sursa: Un interviu acordat de dl. academician Ioan Aurel Pop ziarului Lumina – http://ziarullumina.ro/catedrala-nationala-este-simbolul-unitatii-noastre-istorice-138709.html

 

 

 

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/08/ziua-de-8-noiembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

08/11/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

VIDEO: SCANDAL SEXUAL LA VATICAN.PREOTI GAY FILMATI CU CAMERA ASCUNSA.

Un jurnalist italian, însoţiti de un complice “gay”, s-a infiltrat într-un grup de preoţi suspectaţi a fi homosexuali. Timp de 20 de zile, au investigat viaţa de noapte a clericilor din Roma şi au înregistrat cu o cameră video petrecerile şi actele de perversiune ale feţelor bisericeşti.

Publicaţia italiană “Panorama”, prin intermediul jurnalistului Carmelo Abbate, a dezvăluit viaţa dublă a preoţilor din Roma, împărţiţi între slujbele bisericeşti zilnice şi relaţiile sexuale întreţinute cu alţi bărbaţi.

În baza dovezilor obţinute, compuse din înregistrări video ce prezintă “distracţiile” preoţilor, o serie de investigaţii au fost demarate de Vicariatul Catolic, scandalizat de

imaginile publicate în presă

Sursa:Panorama.it

 

Reportajul identifică numeroase feţe bisericeşti cu viaţă dublă, publicaţia “Panorama” prezentând trei dintre cazurile investigate: cel al lui “Paul”, “Carlo” şi “Luca”, numele atribuite fiind fictive, însă, pentru a proteja identitatea preoţilor.

Scandalul din sânul Bisericii începe prin mărturia lui “Paul”, un preot franciscan de 35 de ani, pe care jurnalistul de la “Panorama” l-a întâlnit pe 2 iulie, la o petrecere de homosexuali dintr-un bar din cartierul Testaccio, din Roma.

 La eveniment era prezent şi “Carlo”, al doilea preot, de aproximativ 45-50 de ani.

 Cititi articolul integral la: http://www.adevarul.it/stiri/actualitate/fotovideo-scandal-sexual-sanul-bisericii-catolice-roma

Accesati filmul la:

http://www.youtube.com/verify_age?next_url=http%3A//www.youtube.com/watch%3Fv%3DjL_MnsQjyYM%26feature%3Dplayer_embedded

28/07/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: