CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CURSA CONTRCRONOMETRU PENTRU DECLANȘAREA RĂZBOIULUI DINTRE URSS ȘI GERMANIA LA 22 IUNIE 1941. DOCUMENTE din arhivele sovietice relevă că atacul lui Hitler a devansat doar cu puțin ofensiva sovieticilor contra Germaniei, cu care erau aliați

Harta: Cum erau amplasate forțele germane și sovietice pe 22 iunie 1941. De partea sovietică a frontierei se vede că MC-urile (Corpurile Mecanizate) sunt aglomerate în „intrândurile din frontieră. De partea germană se observă o așezare simetrică, grupările de tancuri sunt dispuse în părțile înaintate ale graniței

Adolf Hitler a semnat pe 18 decembrie 1940 Ordinul numărul 21, Planul Barbarossa, privind atacarea Uniunii Sovietice de către Germania.

Timp de decenii, istoriografia mondială a stabilit că acela a fost momentul în care nebunul criminal a decis invadarea unei țări pașnice, neînarmate și fericite, semnându-şi în final, prin această mare greşeală, propria condamnare.

Noile generații de istorici ruși scot însă la iveală, din prea-puținul scăpat de sub cheia autorităților sovietice și, ulterior, rusești, documente care redeschid dosarul celui mai dur conflict pe care l-a cunoscut omenirea, relevă https://colectionaruldeistorie.ro/22-iunie-1941-cursa-contracronometru-a-devansat-operatiunea-barbarossa-atacarea-europei-de-catre-armata-rosie.

Date concrete publicate începând cu a doua jumătate a anilor ’80 vin să pună sub semnul întrebării intențiile pașnice ale lui Stalin, precum și teoria că Uniunea Sovietică era neînarmată și nepregătită de război.

Documentele arată că, la data aprobării Operaţiunii Barbarossa de către Hitler, Marele Stat Major al Armatei Roşii lucra deja la detaliile unei uriașe ofensive împotriva Germaniei şi a Europei, acțiune în vederea căreia Stalin pornise un fabulos program de înarmare în urmă cu mai bine de 10 ani.

Noile elemente prezintă într-o altă lumină războiul început pe 22 iunie 1941. Argumentele se strâng în favoarea „rebelilor“ care contestă dogma, iar varianta de dată recentă, care susține că atacul lui Hitler a devansat doar cu puțin ofensiva lui Stalin, pare azi mult mai plauzibilă tocmai pentru că elimină contradicțiile și nonsensurile din vechea versiune, cea oficială.

MITUL ŢĂRII PAŞNICE ŞI NEÎNARMATE (URSS) ATACATE DE UN INVADATOR (GERMANIA) SUPERIOR NUMERIC ŞI TEHNIC

 Ceea ce este imposibil de negat, este faptul că Armata Roşie a declanşat Al Doilea Război Mondial alături de Germania, invadând pe 17 septembrie 1939 Polonia, a cărei jumătate estică a şi ocupat-o, după semnarea tratatului secret (Pactul Ribbentrop-Molotov) prin care URSS și Germania nazistă împărţeau ca la piaţă Estul şi Centrul Europei.

URSS a atacat apoi Finlanda, când această ţară a refuzat să accepte „schimburile“ de teritorii propuse.

În 1940, au urmat la rând Lituania, Letonia şi Estonia, ocupate total, şi România, căreia i-a fost ocupată provincia estică, Basarabia, dar şi o parte din Bucovina şi regiunea Herţa.
La ora atacului pornit de Germania, URSS era deja unul din marii agresori ai lumii, Stalin făcând în Estul Europei ceea ce făcuse Hitler în Vest.

MITUL ATACULUI NEAŞTEPTAT AL GERMANIEI

Germanii s-au mișcat mai repede decât sovieticii în preparativele pentru război, deși documentele arată că Stalin și Hitler au hotărât aproximativ în același timp să se atace unul pe celălalt

Se va stabili ca primă ţintă strategică a acţiunilor trupelor Armatei Roşii nimicirea principalelor forţe ale armatei germane desfăşurate la sud de linia Brest-Demblin, iar în a 30-a zi a operaţiunii – ieşirea la frontul Ostrolenka, râul Narev, Lowicz, Lodz, Oppeln, Olomouc (…).
Misiunea imediată – să nimicească armata germană de la est de râul Vistula şi în direcţia Cracovia, să ajungă la râul Vistula şi să cucerească zona Katowice. În acest scop, atacul principal va fi în direcţia Cracovia, Katowice, cu forţele Frontului Sud-Vest.

(…) un atac suplimentar cu aripa stângă a Frontului de Vest (…) cu scopul de a imobiliza gruparea din Varşovia şi de a sprijini Frontul de Sud-Vest în anihilarea grupării din Lublin a inamicului (…).

Structura şi misiunile fronturilor desfăşurate în Vest: Frontul de Sud-Vest, printr-un atac concentric al armatelor aripii drepte a frontului, va înconjura şi anihila gruparea de bază a inamicului de la est de Vistula în zona Lublin; concomitent, printr-un atac de pe frontul Senjava, Peremyshl, Lutowiska, vor fi zdrobite forţele inamicului pe direcţiile Cracovia şi Sandomierz-Kielce şi va fi cucerită zona Cracovia, Katowice, Kielce (…).“

Data acestui document: neînregistrată şi nedatată. Istoricii ruşi sunt de acord că este întocmit după 15 mai 1941.

Numele documentului: „Consideraţii privind planul desfăşurării strategice a Forţelor Armate ale Uniunii Sovietice în caz de război cu Germania şi cu aliaţii ei“.

Semnătura: general-maior (ulterior, mareşal al Uniunii Sovietice) A.M. Vasilievski, la acea dată locţiitor al şefului secţiei operative a Marelui Stat-Major al RKKA.

Textul este corectat de mâna lui Jukov (şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii) sau a lui Vatutin (n.r. – la acea oră şef al Direcţiei Operaţiuni a Marelui Stat Major).

Acest document, desecretizat la începutul anilor 1990, publicat de presa rusă a vremii şi de Mark Solonin în „Butoiul şi cercurile“, vine să clarifice problema „atacului prin surprindere“ al Germaniei asupra URSS.

Începând cu iunie 1941, conform directivelor primite de la Moscova, trupele Armatei Roşii au început să de deplaseze către frontiera cu germanii. Linia de graniţă avea o caracteristică: prezenta două adâncituri în teritoriul inamic, locuri unde au fost trimise cele mai puternice Corpuri Mecanizate ale Armatei Roşii.

În februarie 1941, Stalin decisese înfiinţarea a 29 de Corpuri Mecanizate, fiecare urmând să conţină două divizii de tancuri şi câte una motorizată, cu un total de 1.031 de tancuri.

Aşadar, în final Armata Roşie trebuia să numere aproape 30.000 de tancuri, dintre care 16.600 ar fi trebuit să fie tancuri grele KV şi tancuri medii T-34, invulnerabile la tehnica de luptă germană din acel moment.

Tancuri T-34 sovietice capturate de germani, îmbunătățite cu cupolă de observare și far și refolosite. T-34 erau, în 1941, mult peste orice vehicul de luptă din dotarea armatei germane și chiar din dotarea oricărui alt stat din lume

În ciuda dimensiunilor incredibile ale industriei militare a URSS, acest obiectiv n-a putut fi atins până pe 22 iunie 1941. „La declanşarea operaţiunilor militare, în structura celor 20 de Corpuri Mecanizate desfăşurate în cinci regiuni de graniţă existau 11.000 de tancuri. Încă peste 2.000 de tancuri numărau cele trei Corpuri Mecanizate şi divizia de tancuri separată numărul 57 care, încă din primele săptămâni ale războiului, au fost introduse în luptă lângă Şepetovka, Lepel şi Daugavpils. Astfel, Jukov a trebuit să înceapă războiul mulţumindu-se doar cu o superioritate numerică în tancuri de 4 la 1. Asta, dacă nu ţinem cont de tancurile aflate în dotarea diviziilor de cavalerie şi a trupelor din regiunile militare interioare.“ (Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile“).

Aflate în plin proces de constituire, aceste Corpuri Mecanizate ale Armatei Roșii nu erau echipate uniform. Însă oricare dintre ele depăşea atât ca număr, cât şi ca tehnică de luptă fiecare din cele patru Corpuri de Tancuri pe care le desfăşurase Germania la frontieră.

Comparând dotarea Corpurilor Mecanizate şi distribuirea în teritoriu, Solonin observă că unitățile cele mai puternice au fost trimise de comandamentul sovietic în cele două intrânduri, chiar lângă graniţă. „Unde stăteau aceşti uriaşi? CM 4 (979 de tancuri, din care 414 KV şi T-34) era desfăşurat chiar pe vârful proeminenţei, lângă Lvov. În apropierea lui, ceva mai la sud era dislocat CM 8 (859 de tancuri, inclusiv 171 de KV şi T-34, dar şi 359 de tractoare şi remorchere, 3.237 de autovehicule). Puţin mai la est de Lvov se afla CM 15 (716 tancuri, dintre care 136 KV şi T-34). Fără să fi tras vreun foc de armă, grupa de şoc din componenţa celor trei corpuri mecanizate ameninţa deja flancul şi spatele trupelor germane din Grupul de Armate Sud, prinse între Vistula şi Bug“, descrie situaţia Solonin.

La prima vedere pare dificil de înţeles logica acestei organizări, dar e suficient să marcăm punctele dislocării Corpurilor Mecanizate pe harta raioanelor de frontieră ale URSS ca planul grandioasei operaţiuni ofensive să ni se dezvăluie în toată splendoarea sa.
Aşa cum am subliniat anterior, graniţa de vest a URSS avea două mari proeminenţe (de 120-170 km) îndreptate cu vârful în direcţia Poloniei ocupate de nemţi: proeminenţa Belostok în vestul Bielorusiei şi proeminenţa Lvov, în vestul Ucrainei. Cele două proeminenţe se învecinează inevitabil cu patru adâncituri. De la nord la sud, aceste adâncituri de la baza proeminenţelor se aflau în apropierea oraşelor Grodno, Brest, Vladimir-Volynski, Cernăuţi. Dacă Armata Roşie s-ar fi pregătit să treacă în apărare, atunci pe vârfurile proeminenţelor ar fi lăsat doar un minimum de forţe de acoperire, iar unităţile defensive principale ar fi fost aliniate lângă baze, în adâncituri. O asemenea formaţie garantează evitarea încercuirii trupelor proprii pe teritoriul proeminenţelor, reduce lungimea frontului de apărare (lungimea bazei triunghiului este întotdeauna mai mică decât suma celorlalte două laturi), precum şi crearea unei mari densităţi operative în direcţiile cele mai probabile de atac al inamicului.

În realitate, toate acestea s-au făcut exact pe dos. Principalele unităţi de şoc s-au adunat grămadă pe vârfurile proeminenţelor Belostok şi Lvov. La bazele proeminenţelor, în apropiere de Grodno, Brest şi Cernăuţi, au fost dispuse forţe incomparabil mai slabe“, descrie Solonin desfăşurarea eminamente ofensivă a Armatei Roşii în zilele de dinaintea atacului lansat de Germania.

Acesta este, în esenţă, motivul pentru care Wehrmachtul a încercuit, încă din primele zile, un număr uriaş de trupe sovietice. Comandanţii Armatei Roşii au acţionat exact aşa cum li se ceruse.

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1940, cu foarte puţin timp înainte să răsune primul bubuit de tun, trupele sovietice au primit consemnul de a porni ofensiva. Într-un alt document desecretizat la sfârşitul anilor ’80, „Memoriul comandantului Diviziei a 7-a de Tancuri, generalul-maior S.V. Borzilov către Direcţia Principală de Tancuri şi Autoblindate a RKKA, din 4 august 1941“, se scrie: 

„Pe 22 iunie la ora 2.00, printr-un ofiţer al serviciului de informaţii, am primit parola alarmei de luptă cu deschiderea plicului roşu (în Armata Roşie această expresie se referea la plicul cu planul operativ al acţiunilor militare ale unităţii pe care comandantul acesteia avea dreptul să-l deschidă numai la ordinul comandamentului superior lui). După 10 minute, la unităţile diviziei s-a dat alarma de luptă iar la ora 4.30 acestea s-au adunat la punctul de concentrare în caz de alarmă.

Operaţiunile militare ale Diviziei a 7-a de Tancuri. Pe 22 iunie 1941, la ordinul comandantului corpului, divizia a efectuat activităţi de recunoaştere cu batalionul de recunoaştere la vest de şoseaua spre Varşovia“.

Aşadar, prima mişcare făcută de masivele unităţi de tancuri sovietice a fost cea de a trece graniţa, pornind ofensiva conform planurilor conţinute de „plicul roşu“.

Steag de luptă sovietic capturat de germani pe care scria „să fim gata să luptăm pentru cauza lui Lenin și a lui Stalin!”. În Armata Roșie, astfel de îndemnuri n-au găsit niciun ecou printre oamenii înfricoșați, înfometați și sătui de comunism

Concluzionând, Armata Roşie a fost devansată de Wehrmacht în planurile sale de a ataca. Deşi cele două tabere au început pregătirile aproximativ în acelaşi timp, nemţii le-au finalizat mai repede şi au pornit atacul în principal.

Acest lucru s-a întâmplat din două motive:

  • în primul rând, aveau o capacitate superioară de organizare,
  • iar în al doilea, habar n-au avut ce forţă colosală strânsese Stalin la graniţe.

Reacţia lui Halder, în august 1941, a fost elocventă: se aşteptaseră la circa 200 de divizii, dar distruseseră deja 360 şi tot aveau în faţă o armată numărând milioane de soldaţi şi mii de tancuri.

Cu câteva zile înainte de începerea ofensivei germane, sovieticii au început amplasarea propriilor trupe în poziţiile de atac. Asta arată fie că planul iniţial a fost devansat pe măsură ce ştirile neliniştitoare se înmulţeau, fie că, pur şi simplu, propriul lor plan prevedea o ofensivă în cel mai scurt timp.

Într-o altă lucrare care prezintă dovezile intenţiei lui Stalin de a invada Europa, „Ultima republică“, volumul I, Suvorov este şi mai explicit, avansând şi o dată: „Armata Roşie pregătea un atac prin surprindere la 6 iulie 1941“.

În 1942, căzut prizonier, generalul Andrei Andreevici Vlasov avea să fie interogat de germani. Procesul verbal al interogatoriului, publicat de revista „Krasnaia zvezda“ pe 27 octombrie 1992, menţiona: „La întrebarea despre intenţia lui Stalin de a ataca Germania, Vlasov a declarat că astfel de intenţii au existat, fără îndoială. Concentrarea trupelor din raionul Lvov indică faptul că atacarea României se pregătea în direcţia surselor petroliere… Armata Roşie nu era pregătită pentru o ofensivă germană. În pofida tuturor zvonurilor despre măsurile respective promovate de Germania, în Uniunea Sovietică nimeni nu credea în această posibilitate. Pregătirea ruşilor avea în vedere doar propria ofensivă“.

În articolul său „Cele trei planuri ale tovarăşului Stalin“, unde analizează versiunile planului sovietic de ofensivă împotriva Germaniei, Solonin observă: „Cronologia era de la 8 până la 20 august, dar nu orice fel de august, ci august 1941!“.

Pe spatele planului, o mână – cel mai probabil, a lui Vatutin – a scris: „Atacul începe pe 12.6“.

Folosindu-se de mărturiile unor generali participanţi la discuţii şi de ordinele care au urmat întrunirii lui Stalin cu conducerea Armatei din 24 mai 1941, Solonin trage concluzia: „Orizontul datei posibile a începerii ofensivei trebuia să fie cel mult în următoarele două luni: de la mijlocul lui iulie până la sfârşitul lui august“.

Raportul de forţe pe 22 iunie 1941

Trupe germane înaintând prin câmp

La ora invaziei germane, Wehrmachtul mobilizase la granița cu URSS 19 din cele 21 de divizii de tancuri de care dispunea în acel moment, adică peste 90% din forța sa blindată.

 „Aparenta dublare a puterii blindatelor față de 1940 era o iluzie, căci fusese realizată, în principal, prin diluare. În Campania din Vest, miezul fiecărei divizii consta dintr-o brigadă de tancuri formată din două regimente, fiecare cuprinzând 160 de tancuri de luptă. Înaintea invaziei din Rusia, din fiecare divizie a fost scos un regiment de tancuri, din care s-a format o nouă divizie“ (Liddell Hart, Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, vol. I, pag. 211).

În total, cele 4 Grupuri de Tancuri ale armatei germane distribuite de-a lungul celor peste 1.500 de kilometri ai frontului numărau 3.266 de tancuri, din care 1.081 erau tanchete prevăzute fie doar cu mitraliere (Panzer I, tancurile-comandant), fie cu tunuri de calibru foarte mic, 20 de milimetri (Panzer II).

Conform telegramei trimise de Stalin președintelui american Roosevelt pe 30 iunie 1941 (la 8 zile după atacul Germaniei), URSS dispunea de 24.000 de tancuri. Dintre acestea, doar 12.379 se aflau în regiunile de graniță dinspre Vest. „Munţii de armament acumulat permiseseră crearea celei mai mari armate din lume, care în vara lui 1941 număra 198 de divizii de infanterie (dintre acestea, 19 divizii de infanterie de munte), 61 de divizii de tancuri, 31 de divizii motorizate şi 13 divizii de cavalerie. Împreună, 303 divizii.

De asemenea, 94 de corpuri de artilerie şi alte 74 de regimente de artilerie în rezerva Comandamentului Suprem, 10 brigăzi antitanc şi 16 brigăzi de paraşutişti. Nu includem în această listă foarte numeroasele unităţi NKVD“, scrie istoricul Mark Solonin pe blogul său, http://www.solonin.org, în studiul „22 iunie 1941. Diagnosticul final“.

„Forţa invadatoare a fost alcătuită din 116 divizii de infanterie (dintre care 14 motorizate), o divizie de cavalerie şi 19 divizii blindate, la care se adăugau 9 divizii de linii de comunicaţii“, scrie istoricul britanic Liddell Hart („Istoria…“, Vol. I, pag 203).

Legendarul Hart este unul din cei doi promotori ai războiului modern cu tancuri, consilier al guvernelor britanice pe parcursul conflagraţiei şi autorul cărţii „Other side of the hill“, care prezintă războiul aşa cum a fost el văzut de comandanţii germani.

Interesant este că Hitler şi generalii săi au declanşat ofensiva în totală necunoştinţă de cauză privind dimensiunea reală a forţelor sovietice. Germanii aveau ceva informații despre intențiile ofensive ale sovieticilor, dar erau extrem de departe în evaluarea situației. „Keitel a estimat puterea inamicului în partea de apus a Rusiei la aproximativ 100 de divizii de infanterie, 25 de divizii de cavalerie şi echivalentul a 30 de divizii mecanizate“, notează acelaşi Sir Liddle Hart, consemând că nemţii şi-au dat seama de eroarea fatală de calcul când erau deja adânc în inima URSS.

În jurnalul lui Franz Halder, şeful Marelui Stat Major al Wehrmachtului, apare la mijlocul lunii august 1941 următoarea propoziţie: „Am subestimat Rusia: estimasem 200 de divizii, dar am identificat deja 360“.

Cazul lui Liddell Hart trebuie menţionat și dezvoltat puțin.

Aflat în interiorul structurilor de conducere ale Imperiului Britanic înaintea şi în timpul războiului, istoricul face în cartea sa o analiză geopolitică impecabilă a conflictului din Vest, oferind explicaţiile pentru izbucnirea războiului între Germania, pe de o parte, Polonia, Franţa şi Marea Britanie pe de alta.

În schimb, lipsa accesului la documentele sovietice (cartea sa a fost publicată în 1970) a făcut ca Hart să nu evalueze corect acţiunile lui Stalin şi ale URSS înaintea şi pe parcursul conflagraţiei.
La ora atacului,

  • Germania avea 27.901 guri de foc de toate calibrele, de la mortiere de 81 de milimetri până la tunuri de 210 milimetri.
  • URSS avea 51.226 de guri de foc, această superioritate numerică păstrându-se pentru fiecare categorie de tun, obuzier şi mortier şi pentru fiecare calibru (Mark Solonin, „Diagnosticul final“).

În ceea ce priveşte forţele aeriene, lucrurile sunt la fel de clare: „Pe 22 iunie 1941, nemţii au desfăşurat împotriva Uniunii Sovietice 22 de grupe de avioane de vânătoare (66 de escadrile) care posedau un total de 1.036 de avioane. Lor li s-au opus FMA sovietice, care numai în structura regiunilor militare de vest aveau 64 de regimente de avioane de vânătoare (320 de escadrile) dotate cu circa 4.200 de avioane. Existau încă 763 de avioane de vânătoare în aviaţia flotelor. (…) Numai avioane de vânătoare în FMA ale Armatei Roşii erau 11.500 (Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile“, pag. 131).

Rezumând, URSS nu numai că nu era, la ora atacului, o ţară neînarmată, dar avea, în acel moment, mai multe arme decât toate ţările lumii (inclusiv SUA) la un loc.

MITUL REZISTENŢEI CRÂNCENE OPUSE DE EROICA ARMATĂ ROŞIE ÎN FAŢA INVADATORULUI

În primele luni ale Operațiunii Barbarossa, sovieticii s-au predat sau au dezertat cu milioanele. Imaginea este după bătălia de la Briansk-Viasma

Aici, versiunea oficială a istoriei suferă la fel de tare. Generaţii de istorici au repetat, unele după altele, aceleaşi contradicţii.

Pe de o parte, se spune că soldaţii sovietici au luptat pe viaţă şi pe moarte, încetinind şi îngreunând ofensiva germanilor, cărora le-au cauzat pierderi grele.

Pe de alta, se menţionează că ploile şi drumurile proaste le-au fost nemţilor adversari mai dificili decât Armata Roşie.

În acelaşi timp, numărul prizonierilor luaţi de nemţi, în 1941, s-a ridicat la peste 3,5 milioane. Confruntând datele oficiale ale Armatei Roşii la finalul anului, se mai observă că numărul soldaţilor lipsă, după ce se scade din totalul celor mobilizaţi numărul morţilor, al răniţilor şi al celor care luptau în continuare pe front, era de 5 până la 9 milioane (în funcţie de sursa de documentare). Trecuţi la „dispăruţi fără urmă“, aceştia nu puteau fi decât prizonieri sau dezertori.

Dar, cum nemții număraseră “doar” 3,5 milioane de prizonieri, rezultă o diferență de 1,5-5,5 milioane de dispăruți fără urmă din Armata Roșie, care fuseseră mobilizați, dar nu se mai regăseau nicăieri: nici printre trupele existente pe front în decembrie, nici printre prizonieri, nici printre morți sau răniți. Putem accepta că o parte din acești oameni căzuseră la datorie în locuri neștiute și, în haosul retragerii și al luptelor, nu putuseră fi contabilizați. Dar sigur nu se poate vorbi de milioane de astfel de cazuri.

Până pe 9 iulie 9141, trei dintre Fronturile sovietice, cel de Nord-Vest, de Vest şi de Sud-Vest, pierduseră 11.700 de tancuri, 19.000 de tunuri şi aruncătoare de mine, 1.000.000 de unităţi de armament de infanterie.

Pe 15 iulie 1941, resturile Corpurilor Mecanizate sovietice au fost oficial desfiinţate. Cele trei fronturi sovietice de mai sus înregistraseră 749.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi fără urmă. Această din urmă categorie urca până la 77% din totalul pierderilor!

În tot acest timp, întreaga armată germană, de-a lungul celor 1.500 de kilometri de front, pierduse aproximativ 75.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi).

Dacă eliminăm soldații dispăruți fără urmă din armata sovietică, observăm că raportul pierderilor nu mai e chiar atât de teribil: 75.000 de soldați pentru Wehrmacht, 172.000 pentru Armata Roșie.

Până pe 15 iulie 1941, Wehrmachtul a cucerit peste 700.000 de kilometri pătraţi. Istoricul rus Mark Solonin observă că aceasta e o suprafaţă de 3 ori mai mare decât cea cucerită de nemţi în 1939 în Polonia şi de 6 ori mai mare decât cea ocupată în timpul campaniei din Vest în 1940.

Prizonieri sovietici trec pe lângă infanteria germană care înaintează. Realitatea contestă două mituri: în prima parte a războiului, soldații sovietici n-au luptat cu tragere de inimă, iar germanii nu erau nici pe departe atât de pregătiți cum se crede. 80% din trupe se deplasau pe jos sau cu căruțele

Istoriografia oficială recunoaşte că atât campania germană din Polonia, cât şi cea din Franţa au fost unele triumfale, adevărate marşuri pentru Wehrmacht. În schimb, viteza fulgerătoare cu care au fost ocupate spaţii imense din URSS, cu pierderi minime pentru invadatori şi unele înspăimântătoare pentru apărători, este privită și tratată altfel.

Rapoartele comandanţilor sovietici şi memoriile unor partizani anti-bolşevici din teritoriile ocupate în 1940 de URSS relevă şi altceva: în multe cazuri, în special în ţările baltice şi în Ucraina, vestea că Germania a atacat Uniunea Sovietică a dus la o răscoală generală a locuitorilor împotriva armatelor bolşevice.

În unele situaţii, nemţii au intrat în localităţi după ce acestea fuseseră deja eliberate de sovietici de către brigăzile locale.

Toate acestea arată că, în vara lui 1941, n-a fost vorba de nicio luptă eroică a trupelor sovietice cu invadatorii. Armata Roşie s-a dezintegrat. Soldaţii Uniunii Sovietice au abandonat mii de tancuri, tunuri şi puşti pe marginea drumurilor, fugind care-ncotro, adesea împreună cu generalii care-i conduceau.

Sunt citate cazurile unor divizii de tancuri care şi-au pierdut toate tancurile în timp ce se retrăgeau, fără să fi luat parte la vreo bătălie! Mari unităţi care pe 22 iunie numărau 12-15.000 de combatanţi se găseau, trei săptămâni mai târziu, la sute de kilometri depărtare înspre Est, numărând doar 2-3.000 de oameni fără armament, fără vehicule, adesea fără combatanţi. Practic, nişte adunături pestriţe lipsite de orice capacitate combativă.

Bărbaţii recrutaţi se sustrăgeau de la înrolare, iar cei care ajungeau sub arme erau cu greu ţinuţi să nu fugă. Stalin a ordonat cele mai crâncene represalii împotriva celor care dezertau tocmai pentru că numărul lor era uriaș.

În intervalul iunie-octombrie 1941 (4 luni) au fost împuşcaţi de NKVD 10.201 soldaţi.

În total, până în 1945, tribunalele militare ale URSS au condamnat 994.000 de militari, din care 157.593 au fost împuşcaţi. Solonin remarcă aici că vorbim de echivalentul a 10 divizii sovietice împușcate de propriii comandanți!

Prin comparaţie, în Wehrmacht au fost împuşcaţi, în cinci ani de război (1939-1944), 7.810 soldaţi. Adică de 20 de ori mai puţin.
Sunt numeroase situații în care divizii sovietice au pierdut doar câteva sute de oameni în timpul luptelor şi alte câteva mii pe parcursul retragerii, „dispăruţi fără urmă“ şi „rămaşi în urmă în timpul marşului“.

Infanterie germană la atac, în urma unui T-34

Cazul Diviziei Motorizate 212 e de pomină.

În actele Corpului Mecanizat 15, DiM 212 figura ca apărând oraşul Brody. Comandanţii altor unităţi prezenţi la faţa locului spun însă că n-au depistat nici urmă de respectiva divizie!

Nimeni n-a ştiut nimic de ditamai unitatea de luptă, cu sute de tancuri în dotare, până pe 12 iulie 1941, când la sute de kilometri depărtare, spre est, într-unul din punctele de concentrare, au mai ajuns 745 de persoane din Divizia a 212-a Motorizată, fără niciun tanc sau alt tip de armament greu.

Acestea sunt datele concrete despre starea de spirit şi dorinţa de a lupta a soldaţilor Armatei Roşii la mijlocul lui 1941. Dincolo de propaganda care a falsificat istoria zeci de ani se află cifrele seci care vorbesc despre altceva.

Mark Solonin scrie că această disoluţie a diviziilor sovietice a continuat încă un an, până când locuitorii URSS au început să se lămurească asupra intenţiilor pe care le aveau germanii.

Primiţi iniţial cu entuziasm, ca eliberatori care îi scoteau dintr-un jug îngrozitor, nemţii au pus imediat în aplicare propriile planuri, care prevedeau eliminarea unei mari părţi a populaţiei slave şi transformarea supravieţuitorilor în sclavi meniţi să slujească pe pământurile noilor stăpâni.

Acesta a fost şi motivul pentru care, treptat, soldaţii Armatei Roşii şi-au schimbat atitudinea, declanşând cu adevărat lupta pe viaţă şi pe moarte cu invadatorii abia spre sfârşitul lui 1942.

Publicitate

22/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: