Limba română în Moldova medievală și Pravila domnitorului Vasile Lupu de la 1646

FOTO: ”Carte romăneascâ de învățătură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe, cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și domnul Țărâi Moldovei, din multe scripturi tâlmăcitâ din limba ileneascâ, pre limba româneascâ.”

Una din cele mai triste constatări pe care le poate face un istoric este că, atunci când încearcă să vorbească despre trecut, nu o poate face decât împrumutând optica prezentului,scrie istoricul Anatolie Povestca în publicația unghiul.info.

Nu cred că este cazul să turnăm apă la moara politicianismului pruto-nistrean şi să ne dăm părerea cu privire la originea şi esenţa limbii moldovenilor. Limba este un mijloc de comunicare, de afirmare a unei valori ce aparţine individului luat în parte şi societăţii în ansamblu.

Pornim de la axioma că graiul moldovenilor basarabeni este unul din graiurile limbii române (face parte din ramura graiului nordic alături de cel ardelenesc, bănăţean şi maramureşean completat de ramura graiului sudic oltenesc, muntenesc şi dician).

Este un subiect controversat şi delicat. Controversat, pentru că din cauza lui, a acestui grai, moldovenilor li se pot aduce atât reproşuri, cât şi laude.

În acelaşi context, subiectul este şi delicat, pentru că reproşurile nu întotdeauna sunt pe deplin justificate, dar care ar putea să reducă din valoarea laudelor.

Acesta nu este nici mai rău, nici mai bun decât celelalte graiuri, nu este mai corect şi nici mai incorect.

Ţinut departe de procesele de omogenizare culturală la care a fost supusă România în ultimii 200 de ani, Basarabia a păstrat în graiul locuitorilor săi multe forme învechite şi chiar arhaice. Aflarea într-un mediu lingvistic străin în toată această perioadă de timp, a făcut ca graiul moldovenilor să absoarbă o mulţime de împrumuturi mai ales de origine slavonă.

Cu toate acestea, nu credem că fenomenul este unic sau nou pentru acest ţinut. Multe dintre particularităţile acestui grai au rămas neschimbate încă de pe timpul lui Dimitrie Cantemir (1693,1710-1711).

Acum 300 de ani, domnitorul moldovean făcea în „Descrierea Moldovei” o remarcă ce ar putea explica multe din realităţile lingvistice din Moldova zilelor noastre:

“Cei ce locuiesc la Nistru amestecă în graiul lor multe vorbe leşeşti … încât ei mai că nu pot fi înţeleşi de către alţi moldoveni”.

Imaginaţi-vă că astăzi cuvintele ruseşti sunt înlocuite cu cele leşeşti (poloneze).

Moldoveniştii susţin că statul România a apărut târziu, în secolul al XIX-lea, astfel că nici vorbă de “limbă românească” în evul mediu.

Raţionamentul moldoveniştilor este simplu: Ţara Moldova – Popor moldovenesc – Limbă moldovenească.

Argumentul lor este inexistent. De ce nu merg să îl repete austriecilor, spunîndu-le că vorbesc limba ausriacă pe când aceştia vorbesc limba germană, sau italienilor, care până la 1861 erau doar o colecţie de stătuleţe, niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia. Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, ca şi românii în ţările române.

La fel şi cu Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria, iar locuitorii erau prusacii, bavarezii etc. Aceştia nu au pus în discuţie niciodată denumirea limbii lor după aspectul regional-geografic.

Însă toţi moldoveniştii ocolesc cu multă grijă mărturiile despre limba română vorbită în Moldova medievală, şi nu sunt puţine aceste mărturii venite din partea străinilor, care, în treacăt fiind sau aflaţi în slujba vreunui negustor sau a altei persoane de rang înalt, încântaţi de acest popor, au lăsat în descrierile lor anumite pasaje despre tradiţie, cultură, port, obicei, limbă.

În jurnalele şi rapoartele de călătorie redactate de umaniştii renascentişti din secolul al XVI-lea, care fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, Pierre Lesccalopier menţiona în 1574 „că cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte adică româna”.

Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea al Constantinopolului nota în 1588 despre Petru Şchiopul: “Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, ştia limba turcească, cea grecească şi cea românească … şi nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meşteşug şi la litere şi-i plăcea de oamenii învăţaţi, şi-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii şi alte lucruri subţiri”.

Importantă pentru însăşi Biserica românească, dar şi pentru limba română este traducerea din greacă efectuată de Antim Ivireanu a două cărţi de cult, apărute într-un singur volum consistent „Liturghierul” şi „Molitvenicul” având 216 şi 467 pagini cu o singură filă de titlu, bazat pe originalul tipărit la Venezia în 1691 „că această folositoare de suflet carte se numeşte Molitvenic, la lumină în limba noastră rumânească să o scoţi pentru folosul de obşte”.

După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relata prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă “româneşti” (“romanesci”).

 Croatul Ante Verančić precizează în 1570 că “Vlahii” din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească se desemnează ca “romani”.

Grigore Ureche (1590-1647), un mare boier şi învăţat moldovean, este primul cronicar care este conştient de originea comună a românilor, că cele trei ţărişoare şi popoare care locuiesc în ele sunt toţi de un neam, vorbesc aceiaşi limbă şi “toţi de la Râm se trag”.

Miron Costin (1633-1691) om politic şi diplomat subtil, istoric erudit şi scriitor de talent, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor” reiterează ideia expusă de Grigore Ureche precum că toţi românii discind din romani, astfel încât să rezulte geneza poporului român din contopirea dacilor cu romanii.

Constantin Mavrocordat (1730 – 1769) a fost domnitor în Ţara Românească de şase ori şi în Moldova de a patru ori. A sprijinit câteva şcoli şi a cerut preoţilor să ştie româna. A obligat să fie tipărite cărţi bisericeşti în limba română.

În 1646 domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) tipărea la Iaşi „Cartea românească de învăţătură”, un corpus legislativ foarte bine închegat.

De ce domnitorul moldovean nu i-a zis “Carte moldovenească de învăţătură”?

Greu de explicat pentru moldovenişti, tocmai de aceea este şi ocolit cu mare grijă acest subiect. Dar să vedeţi că moldovenii lui Vasile Lupu ştiau că vorbesc limba română, iată ce scriau ei în introducere: “După tocmala şi nevoinţa mării sale domnului datu-s-au învăţătură şi mie unui mai mic şi nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă românească ca să poată înţeleage toţi.”

Deci, domnitorul Moldovei medievale, care ştia în ce limbă vorbeşte, a comandat o traducere din limba greacă în limba română, nu în limba moldovenească.

Publicitate

Mișcarea națională în Basarabia şi împotrivirea românilor basarabeni faţă de politica rusească de deznaţionalizare

 

 

 

 

 

„Secolul națiunilor” i-a luat oarecum prin surprindere pe români și i-a găsit mai divizați decât în Evul Mediu.

De la două state medievale relativ omogene și o singură provincie românească sub dominație străină (Transilvania), la începutul sec. XIX s-a ajuns la trei regiuni înstrăinate, pe lângă cele două Principate dunărene.

Paradoxal, dar anume anexarea Bucovinei și a Basarabiei i-a determinat pe moldovenii din dreapta Prutului să renunțe la „statalitate” de dragul supraviețuirii ca neam.

Scindarea Moldovei la 1812 a demonstrat încă o dată că Țările Române nu erau decât niște pioni pe tabla de șah a marilor puteri.

Raptul teritorial s-a produs cu încălcarea grosolană a dreptului internațional (vestitele capitulații și Tratatul de la Kuciuk-Kainargi), fără consultarea populației și în pofida protestelor mitropolitului (și caimacamului) Veniamin Costache.

Chiar dacă unii boieri moldoveni inițial au salutat „alipirea” la Imperiul Țarist, deoarece conștiința religioasă încă prevala asupra celei naționale, pierderea moșiilor lor de partea cealaltă a Prutului și anularea treptată a autonomiei Basarabiei (prin introducerea legislației țariste și a limbii ruse în administrație și biserică), i-a determinat în 1814, să se adreseze mitropolitului uzurpator Gavriil Bănulescu-Bodoni cu următoarele revendicări:

„(…)Se împlinesc patru secole de cînd Moldova se conduce după legile sale şi se poate oare crede că ea n-a avut şi nici acum nu dispune de acestea? Oare nu avem noi obiceiurile noastre vechi moldoveneşti şi pravile obligatorii? Oare nu sînt pravilele tipărite ale lui Vasile-Voievod? Oare nu sînt legiuirile domnitorilor, hrisoavele şi diatele scoase în diferite timpuri? Nu se caută oare judecăţile în baza legilor lui lustinian şi ale altor împăraţi greci? (…)

Pentru păstrarea obiceiurilor noastre legitime şi înlăturarea multor născociri străine legiuirilor noastre, noi cu lacrimi înduioşătoare cerem de la Monarh, în primul rînd, ca Arhipăstorul – mitropolitul nostru – să fie şi astăzi, precum era din moşi-strămoşi, prima persoană la judeţe; în al doilea rînd, binevoiască Maiestatea sa imperială de a numi în slujba de cîrmuitor civil al Basarabiei pe un moldovean, din rîndul celor supuşi tronului rusesc, care ne ştie firea, credinţa noastră şi legile; care cunoaşte neamurile boiereşti, rangurile, obiceiurile pămîntului; care ar fi în stare să atragă spre sine şi inimile fraţilor noştri, să sporească populaţia regiunii şi să fie pentru noi un adăpost de totdeauna.”

Această scrisoare a boierilor moldoveni rămași în Basarabia anexată a fost transmisă împăratului Alexandru I, care i-a și răspuns mitropolitului, la 1 aprilie 1816, asigurându-l că va păstra legile (dar mai ales privilegiile) locale:

„(…)Intenţia mea constă în a dărui Basarabiei o administraţie civilă corespunzătoare moravurilor, obiceiurilor şi legilor ei(…) Eu doresc ca această ţară roditoare să se însufleţească de o viaţă nouă şi aceasta o aştept de la împuternicitul meu prin rîvna de care va da dovadă, precum şi de la toţi locuitorii Basarabiei prin ajutorul unanim pe care îl vor acorda.

Dorind să fie înştiinţaţi despre aceasta toţi locuitorii, întru binele lor, mă adresez Domniei voastre, poruncindu-vă ca tot ce este expus aici să fie tălmăcit în limba poporului şi prin citire bisericească să fie dat spre ascultare turmei încredinţate Domniei voastre, să ştie preoţimea, boierii şi tot poporul, prin slujitorii sfintei biserici, că ochiul meu, iubitor de fii, priveşte asupra lor şi eu mă îngrijesc ca ei să fie fericiţi.”

Din această corespondență trebuie reținute următoarele lucruri: pe de o parte, prin evocarea obiceiurilor vechi, a legislației românești de sorginte bizantină (cum ar fi „Pravila” lui Vasile Lupu) și solicitarea de a numi un moldovean în funcția de guvernator civil, elita politică locală spera că regiunii i se va păstra autonomia până la reîntregirea Moldovei, iar pe de altă parte, ţarul Rusiei considera Basarabia ca fiind o „țară” și conştientiza faptul că locuitorii acesteia nu înţelegeau limba rusă.

Dacă inițial rușii nu cunoșteau nici măcar religia populației majoritare a regiunii (guvernul de la Petersburg îl trimite, în 1816, pe P.P. Svinin cu misiunea de a lămuri de ce confesiune este populația Basarabiei) și încercau să o transforme într-un model de cârmuire pentru toate popoarele creștine din Balcani, atunci odată cu urcarea la tron a lui Nicolae I (1825) politica țaristă în Basarabia a devenit una de rusificare și de deznaționalizare.

 

Anularea autonomiei la 1828 și a hotarului administrativ pe Nistru la 1830 a pus bazele integrării regiunii în cadrul Imperiului Rusiei.

Spre deosebire de sovietici, autoritățile țariste recunoșteau că moldovenii din stânga Prutului sunt de aceeași etnie cu locuitorii Principatelor Române.

Pentru oficialii imperiali, religia creștin-ortodoxă și limba rusă devin pilonii principali ai construcției statale în Basarabia.

Dacă sub aspect confesional, jumătatea de est a Țării Moldovei, ruptă arbitrar la 1812, era uniformizată și racordată la politica oficială a guvernului de la Petersburg, atunci din punct de vedere lingvistic țariștii întâmpinau dificultăți în impunerea limbii ruse basarabenilor.

Istoricul și etnograful rus P.N. Batiușkov, în lucrarea Bessarabja, istoriceskoe opisanie (publicată la 1892), considera că: „rusească prin sufletul său, prin devotamentul faţă de ţarul rus, prin credinţa faţă de statul rus, Basarabia n-a fost nici pe departe rusească prin limba şi viaţa sa”.

 

 

 

 

Foto: Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei

 

 

Paradoxal, dar anume reformele implementate de țarul Alexandru al II-lea au contribuit la deznaționalizarea românilor din Basarabia.

Instituirea serviciului militar obligatoriu (1874) a dus la crearea focarelor de rusificare a tinerei generaţii, întrucât basarabenii trimiși în alte regiuni ale imperiului erau instruiți doar în limba rusă.

O altă reformă, cea administrativă (1870), deşi a ridicat gradul de reprezentativitate al populației băștinașe în cadrul zemstvelor (organe de conducere locală), nu a fost decât o modalitate de compensare a nobilimii pentru desființarea șerbiei (fapt ce nu i-a afectat pe boierii moldoveni, întrucât la noi șerbia fusese abolită de Nicolae Mavrocordat, în 1746), precum şi de uniformizare a sistemului administrativ a tuturor regiunilor imperiului.

În continuarea acestei politici, Basarabiei i se atribuie statutul de gubernie, dovadă a faptului că „nu mai făcea parte din Imperiul Rus, ci și din Rusia propriu-zisă” (Charles King).

Indubitabil, în perioada țaristă românii basarabeni au fost supuși unei acerbe rusificări prin intermediul Bisericii.

Istoricul ecleziastic Nicolae Popovschi afirmase că încă de „pe vremea lui Alexandru I, biserica devine un aliat credincios al statului (…) În fruntea bisericii era sinodul, compus din episcopi, care, toţi, erau numiţi de ţar, devenind astfel înalţi demnitari ai guvernului. Sinodul n-a fost lăsat liber nici în activitatea lui interioară, deoarece această activitate trecea sub supravegherea oberprocurorului sinodal”.

Odată cu numirea lui Pavel Lebedev ca arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (1871), zeci de preoți au fost prigoniți pentru că nu oficiau slujbele în limba rusă, iar cca 340 de biserici au fost închise.

Una dintre măsurile cele mai eficiente a politicii de deznaţionalizare promovate de acest prelat consta în efectuarea tuturor înscrierilor în registrele bisericeşti, inclusiv ale stării civile, în limba rusă.

Iar cei care se împotriveau erau excluși din eparhii și parohii.

Ion Nistor îi enumeră pe câțiva dintre acești preoți patrioți: Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ioan Popovici, ş.a.

În a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX, românii basarabeni nu luptau atât pentru refacerea „statalității moldovenești”, cât pentru supraviețuirea lor ca neam și (re)introducerea limbii române în administrație, școală și biserică.

În Basarabia, mișcarea națională (atâta cât o fi fost) se baza pe rezistența culturală a băștinașilor și amintirea Moldovei medievale.

Dar chiar și în condițiile unei izolări cvasi-totale de România și a unei integrări artificiale în cadrul Imperiului țarist, moldovenii din stânga Prutului nu și-au dorit un stat aparte și nu au pretins la continuitatea Țării Moldovei.

Proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) la 2 decembrie 1917 a fost dictată atât de factorii externi, cât și de cei interni. Imensele pierderi umane și materiale în timpul primului război mondial, dezertările și dezordinile în masă, lovitura de stat bolșevică și, implicit, colapsul Imperiului Rusiei, au determinat elitele politice locale să-și revendice dreptul la autodeterminare națională și la propria organizare statală.

Conștienți de pericolul „ciumei roșii”, dar și de eșecul „statalității moldovenești” în Basarabia țaristă, majoritatea covârșitoare a membrilor Sfatului Țării a votat, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Unirea cu succesoarea de drept a Țării Moldovei – România.

 

Sursa:

 

ION MISCHEVCA:

http://basarabialiterara.com.md/?p=34381

 

Atenţie la pravilele cele vechi! Glava 23 din Pravila lui Vasile Lupu: „Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip”

 

 

Ce prevedeau pravilele cele vechi ?

Bărbatul avea voie să-şi pedepsească legal nevasta, însă „cu măsură şi fără vrăjmăşie“ : „după deală ce va fi făcut, şi atunce cu măsură, cu blândeaţe, iară nu cu vrăjmăşie”.

„Poate să îndirepteadze şi să cearte bărbatul pre muiare-ş, pre lucru adevărat şi pre direptate, iară nu cu înşelăciune şi fără de cale şi încă să o bată şi când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, şi atunce cu măsură”

În situaţii extreme, când era înşelat sau victimă a unei tentative de asasinat, bărbatul avea dreptul să-şi lege cu fiare nevasta.

Pravila lui Vasile Lupu este considerată a fi una dintre primele scrieri care stabileau pedepse pentru diverse fapte ilicite comise în zona Moldovei. Lucrarea conţinea şi un capitol destinat acelor situaţii în care soţii aveau dreptul să-şi pedepsească soţiile.

În Pravila domnitorului moldovean erau tolerate sancţiunile fizice aplicate de bărbat asupra soţiei sale, cu condiţia să nu fie vorba de „vrăjmaşie”.

Documentul stabileşte un set de reguli pe care bărbatul trebuia să le respecte atunci când îşi pedepsea nevasta.

De pildă, soţul avea dreptul să-i aplice o corecţie partenerei de viaţă atunci când aceasta era vinovată de ceva, în opinia soţului ei. Însă şi atunci cu măsură, deoarece pravila prevedea că femeia trebuie bătută „fără vrăjmaşie şi cu multă măsură”, în caz contrar femeia avea dreptul de a cere desfacerea căsătoriei.

Ultima reglementare o apăra pe femeie de abuzuri: „Muiarea poate să să desparţă de bărbatul său sângură, cu putearea ei, când o va bate des şi fără vină; şi daca să vor despărţi, să cade să o hrănească bărbatul şi să o îmbrace, cum să cade”, după cum se arată în pravilă.

În cazul în care îl înşela sau era prinsă planuind moartea bărbatului, femeia putea fi pusă de bărbatul ei în temniţă sau legată cu fiare.

 

 

 

 

 Foto: Pravila lui Vasile Lupu, „Carte romănească de învățâtură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe…” (Iași, 1646)

 

 

Iată şi capitolul referitor la „cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip”, aşa cum era scris în Pravila lui Vasile Lupu în  Glava 23:

„Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip”

„1. Poate să îndirepteadze şi să cearte bărbatul pre muiare-ş, pre lucru adevărat şi pre direptate, iară nu cu înşelăciune şi fără de cale şi încă să o bată când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, şi atunce cu măsură, să nu o prea treacă, cu blândeaţe, iară nu cu vrăjmăşie, fără vină şi fără ispravă.

2. Doaă lucruri oarecari sprijinesc pre bărbat să nu să cearte, cându-ş va bate muiarea: când o va fi bătut pre vina ei; a dooa, când o va bate puţinel.

Pentru că de o va bate fără vină sau când o va bate cu vrăjmăşie, să va certa şi mai vârtos când va fi vina micşoară; iară de va fi vina mare, ce să dzice, de o va afla în vreun lucru de-a preacurviei, sau de o va găsi făcând vreun vicleşug spre moartea lui, atunce macar cu ce vrăjmăşie o va bate, nu să va certa întru nemică de la giudeţ.

3. Muiarea ce o bate bărbatul cu vrăjmăşie şi mult fără de măsură, poate să-ş ceară la giudeţ să să desparţă; iară să cade să fie despărţeala cu leage, să fie bătaia aşea de mare şi într-acesta chip, cât să stea lucrul în cumpănă, de va fi vie, de nu să va despărţi de dânsî; pentru că de va fi bătaia micşoară, nu să vor despărţi.

4. Cela ce va fi vrăjmaş şi cumplit spre muiarea lui, bătându-o fără de vină, sau o va bate cu vrăjmăşie pentru puţintea vină, să va certa într-aceasta chip: să piardză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muiarea; iară de nu-i va fi dat daruri, să va certa să dea muerii sale a patra parte de câtu-i va fi dzeastrea. Aceasta iaste, când nu vor mai treace dzeastrele de trei sute de galbeni; iară de vor fi dzeastrele mai mult, atunce-i va da numai o sută de galbeni, şi dzeastrele fie cât ştie.

5. Muiarea poate să să desparţă de bărbatul săusângură, cu putearea ei, când o va bate des şi fără vină; şi daca să vor despărţi, să cade să o hrănească bărbatul şi să o îmbrace, cum să cade.

6. Fără de măsură şi cum nu să cade şi cu vrăjmăşie să cheamă bătaia, când să face cu toiagul şi mai vârtos când să va svărâma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sânge, sau când o va lovi cu lemnul în obraz, sau în cap: atunce de pururea să va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui.

7. Bărbatul poate să-ş bată muiarea cu măsură pentru vina ei, macar de are avea şi zapis să nu o bată.

8. Nu să cheamă bărbatul vrăjmaş muerii sale, de o va bate numai o dată. Iară de o va bate de pururea şi de mai multe ori, fără de vină, atunce să dzice că iaste cu vrăjmăşie asupra ei.

9. De-ş va bate neştine muiarea cu pumnul, sau cu palma, nu să cheamă că iaste cu vrăjmăşie asupra ei, de o are bate cât de mult şi de des.

10. Bărbatul poate să-ş pue muiarea în hiară, sau să o închidză, cum are fi în temniţă, numai pentru doaă vine: dece, una iaste cându o va afla făcând preacurvie, iară a dooa când o va găsi că-i face hicleşug să-l omoară; iară dirept alte vine nu va putea, nici să o închidză, nice să o bage în here.”

 

Sursă :

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/tag/pravila-lui-vasile-lupu/

imagini: www.dacoromanica.ro