PRIN CE AU TRECUT RUȘII imediat după prăbușirea URSS

Russia Beyond (Vladimir Rodionov / TASS; Domeniu Public)

În urmă cu treizeci de ani, un imperiu care era considerat etern s-a prăbușit în doar câteva luni, iar cetățenii unei țări s-au trezit brusc în altă țară, în timp ce asistau la transformări radicale care se petreceau chiar în fața ochilor lor, scrie https://www.rbth.com/history

Să runcăm o privire mai atentă la evenimentele de atunci…

Drapelul de stat

Steagul roșu sovietic arborat pe clădirile oficiale ale Kremlinului din Moscova a fost înlocuit cu tricolorul rusesc la doar 38 de minute după discursul televizat în direct al președintelui Mihail Gorbaciov, în care acesta și-a anunțat demisia.

Cu toate acestea,în primele momente schimbarea a trecut aproape neobservată de oamenii obișnuiți.

Vladimir Rodionov/Sputnik

Coborârea drapelului sovietic s-a făcut fără ca echipele TV să fi fost invitate să asiste la acest eveniment istoric, iar Piața Roșie nu era aglomerată în acea zi în care ningea și ploua.

„Am reușit să fac doar câteva instantanee, pentru că totul s-a întâmplat atât de repede. Unu-doi și steagul roșu era deja jos; apoi muncitorii au ridicat tricolorul rusesc. Schimbarea istorică a drapelului a durat 10 minute”, și -a amintit fotoreporterul Aleksei Boitsov, unul dintre puținii martori. 

Prețurile din magazine

Foto: TASS

Prăbușirea URSS a însemnat și sfârșitul reglementării prețurilor de către stat, care practic nu se mai implica.

Guvernul a numit această liberalizare a prețurilor ”o reformă necesară”, crezând că reforma nu va face decât să regleze dinamica cererii și ofertei pe piață. Imediat a început să capete proporții amenințătoare penuria de bunuri de larg consum care în scurt timp a dus la o scădere de trei oria cantității de bunuri pe rafturi.

Până la sfârșitul anului, prețul multor mărfuri a crescut de 8-11 ori, iar oamenii au început să se refere la asta ca la o „terapie de șoc”.

Prețurile se puteau schimba de mai multe ori într-o zi, ceea ce reducea practic la zero economiile multor familii. 

Alcoolul

Foto: Stanislav Shaklein/Sputnik

În 1992, toate restricțiile privind vânzările de alcool au fost ridicate, în vreme ce monopolul de stat asupra producției au dispărut permițându-se în același timp mărcilor străine să intre pe piața rusă, care a fost pentru o vreme a fost dominată de alcoolul numit „Royal” produs în Germania .

Un litru de alcool pur costa cu 25 la sută mai mult decât un litru de vodcă, dar oamenii îl diluau cu apă, așa că scoteau o cantitate mult mai mare. 

„Royal” a câștigat imediat popularitate datorită prețului său accesibil și reclamelor de la TV, devenind astfel un simbol al anilor 1990. ”Polițiștii rutieri se obișnuiseră cu mirosul teribil emanat de mașinile pe care le opreau, deoarece alcoolul „Royal” diluat era folosit și pentru lichidul de ștergător de parbriz”, își amintește actorul Iury Stoianov .

Odată cu creșterea popularității alcoolului importat, a venit și o creștere a incidenței intoxicațiilor cu alcool, care, până în 1994, s-au dublat de patru ori față de 1992. Potrivit analiștilor, alcoolul contrafăcut a reprezenta 67 la sută din întreaga cantitate comercializată.

Cetățenie nouă, dar pașapoarte inexistente

Odată cu dispariția URSS, cetățenia a milioane de oameni s-a schimbat peste noapte, iar toți cetățenii care locuiau în țările nou formate deveneau oficial cetățenii lor. Cu toate acestea, pașaportul sovietic a rămas valabil până în anii 2000 și a fost folosit atât în problemele interne, cât și pentru călătoriile în străinătate.

Diferența a fost aceea că cetățenii ruși au primit o ștampilă în pașaportul sovietic, în timp ce ne-rușii aveau și ei același pașaport sovietic, dar fără ștampilă.

Condițiile au fost aceleași pentru ei încă vreo zece ani ți auservit posesorii lor pentru înregistrarea căsătoriilor, nașterilor, deceselor și așa mai departe.

Kikvadze Givi, Felix Crimeea/TASS

Sigiliul de aprobare sovietic

Calitatea articolelor achiziționate în Uniunea Sovietică era garantată de un sigiliu special – o litera „K” inversată (din cuvântul rusesc pentru „calitate” – kacestvo) care se aplica doar acelor mărfuri aprobate de o comisie specială, care supraveghea întregul proces de producție și controla respectarea standardelor de calitate. 

După 1991, după ce sigiliul nu a mai fost aplicat, piața a fost inundată de mărci străine cu origine necunoscută și cu o mulțime de produse de o calitate îndoielnică. Cei care regretă dispariția fostei URSS își amintesc încă că un preț ieftin nu trebuie să fie sinonimul unei calități scăzute.

Banii 

Foto:TASS

Bancnotele care îl înfățișau pe Lenin au fost înlocuite cu rubla rusă. Cetățenii au avut la dispoziție doar două săptămâni pentru tranziție și li s-a permis să schimbe 30.000 de ruble (termenul limită a fost ulterior prelungit până la sfârșitul anului, cu limita extinsă la 100.000 de ruble).

Procesul a fost complicat și mai mult de faptul că noile bancnote puteau fi schimbate doar cu ajutorul unui pașaport (care era ștampilat în momentul schimbuluis care putea fi făcut o singură dată). 

O panică reală a cuprins populația. Oamenii s-au agitat zile întregi, căutând cunoștințe fără nimic de schimbat, cerându-le ajutor. Nu toată lumea a avut succes, ceea ce ia făcut ca multe persoane să-și piardă pur și simplu majoritatea economiilor. 

„S-a înțeles că reforma le punea cetățenilor anumite dificultăți”, a explicat mai târziu șeful Băncii Centrale, Viktor Geraschenko . „Dar ce altceva se putea face? După ce a devenit clar că zona rublei nu poate fi susținută, principala preocupare a devenit eliminarea depozielor masive de ruble sovietice din economia țărilor care aparțineau încă țărilor CSI. Până atunci, acestea intrau cu ușurință pe piața internă, ducând la deficite și la creșterea prețurilor.”

Dispariția statuilor lui Lenin

Foto: Dmitri Korobeinikov/Sputnik

Numele și imaginea lui Lenin în viața cetățenilor sovietici a fost o permanență timp de șase decenii și jumătate de la moartea sa și până la prăbușirea sistemului comunist.

Piața principală a aproape fiecărui oraș din URSS îi purta numele ca de asemenea, numeroase cinematografe, școli, stadioane, universități, gări, orașe și gospodării agricole colective.

Viitorii „Pionieri” se refereau cu respect la Lenin dpe care îl numeau „bunicul” și pentru mulți el a fost considerat un membru al familiei, care îi privea de sus din portrete și statui aflate pretutindeni. 

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, totul s-a schimbat brusc. Numele Lenin a început să dispară din titlurile de cărți, articole, disertații etc. Sistemul școlar și universitar a început, de asemenea, să fie reformat, iar pogeul de-leninizării a avut loc în 1993. După cum notează istoricul Iuri Pivovarov, mass-media a început să-l descrie pe Lenin ca întruchiparea răului absolut chiar și în noua Rusie.

Dărâmarea monumentelor a fost efectuată selectiv, ceea ce nu se putea spune despre fostele republici sovietice, unde îndepărtarea de simbolismul sovietic devenise o problemă de o importanță deosebită, începând chiar înainte de dizolvarea URSS.

Primul monument a fost demontat în 1990 în actualul Cervonograd, Ucraina. 

Închirierile de casete VHS

Până la prăbușirea URSS, rușii au avut acces la puține filme străine, dar odată cu căderea Cortinei de Fier, totul s-a schimbat.

În primul rând, oamenii au început să achiziționeze aparate video, dar odată ce lumea cinematografiei occidentale le-a fost deschisă, au apărut și primele magazine de casete video, care comercializau sau închiriau copii piratate de filme cu traduceri de multe ori hilare.

La acea vreme, aceste locuri de închiriere sau vânzare a casetelor video se aflau într-un mic colț, undeva într-un mare magazin universal sau chiar într-o frizerie.

Toate aveau cataloage unde puteai cerceta ce filme erau disponibile. Sângeroasele filme de acțiune de la Hollywood și producțiile de desene animate Disney s-au dovedit cele mai populare și erau cerute masiv în rândurile publicului. 

Publicitate

ÎN CONDIȚIILE în care se prăbușește demografic, RUSIA va avea până în 2035 o treime din populație musulmană, iar tendința este prea avansată pentru a fi oprită

Rusia va fi o treime musulmană într-un deceniu și jumătate, iar tendința demografică este prea avansată pentru a fi oprită, comentează https://inliniedreapta.net.

Regiunile majoritar musulmane din Rusia, inclusiv republicile din Caucazul de Nord și republica Tatarstan, sunt cunoscute ca având cea mai mare rată a natalității în țară, reflectând tendințe similare în întreaga lume.

Diverse estimări plasează actuala populație musulmană în Rusia între 14 și 20 de milioane de persoane, sau între 10% și 14% din populația totală a Rusiei de 146,8 milioane în 2018, a raportat publicația The Moscow Times.

„Potrivit experților, populația rusă [musulmană] va crește la 30% într-un deceniu și jumătate”, a declarat Ravil Gainutdin, președintele Consiliului Muftiilor, un grup religios reprezentând comunitatea musulmană a Rusiei.

Potrivit Marelui Muftiu, această tendință demografică va necesita construirea a zeci de noi moschei în cele mai mari orașe ale Rusiei, pentru a ține pasul cu noua populație musulmană.

Rusia este îngrijorată de mult timp de rata scăzută a natalității în rândul populației europene albe, oferind chiar stimulente financiare rușilor pentru a avea mai mulți copii. Acesta este un proiect important al președintelui rus Vladimir Putin.

Rusia este, de asemenea, îngrijorată de teroarea islamică care provine din Caucaz, datorită soldaților care se întorc din lupta pentru statul islamic. Serviciile ruse de securitate desfășoară în mod obișnuit operațiuni în Daghestan și în zonele învecinate, împotriva militanților islamici.

Arhiepiscopul Dmitri Smirnov, un oficial al Bisericii Ortodoxe a Rusiei, este de acord cu previziunile lui Gainutdin și a prezis că „nu vor mai rămâne ruși în 2050”.

„E prea târziu”, a declarat el la postul de radio Govorit Moskva când a fost întrebat dacă tendința demografică ar putea fi inversată, scrie The Moscow Times.

Numeroși analiști au speculat asupra motivelor pentru care Rusia a invadat Ucraina , iar unul dintre motivele invocate este că trebuia să acționeze acum, înainte ca prăbușirea demografică să facă imposibilă o astfel de acțiune.

Cercetătorul britanic Paul Morland, o autoritate cunoscută în domeniul demografiei, scrie pe unherd.com:

„146 de milioane [de oameni] pentru un teritoriu atât de vast este insuficient”, a spus Vladimir Putin la sfârșitul anului trecut. Rușii nu mai fac suficienți copii pentru a înlocui generațiile de la începutul anilor ’60. Rata natalității stagnează și în Occident, dar în Rusia problema se agravează din cauza excesului de decese: rușii mor cu aproape un deceniu mai repede decât britanicii. Este clar că președintele lor e îngrijorat de faptul că rămâne fără subiecți.

E o situație umilitoare, deoarece puterea rusă a avut întotdeauna la bază demografia. În anii 1830, Alexis de Tocqueville a prevăzut că Rusia va deveni o putere mondială, deoarece „Rusia este, dintre toate națiunile din Lumea Veche, cea a cărei populație crește cel mai rapid”. Singura țară comparabilă cu potențialul său demografic erau Statele Unite. De Tocqueville a profețit că „ambele par chemate de un plan secret al Providenței să țină într-o zi în mâinile lor destinele a jumătate din lume”. Un secol mai târziu, acestea erau cele două superputeri incontestabile ale lumii.

La începutul secolului al XX-lea, Rusia avea o populație de 136 de milioane de locuitori și creștea în continuare rapid, în condițiile în care creșterea populației altor puteri europene începea să încetinească. Populația Germaniei era de 56 de milioane de locuitori, excluzând coloniile, iar amenințarea unor cohorte tot mai numeroase de recruți ruși în trupele țarului bântuia conducerea Germaniei; istoricul Friedrich Meinecke s-a arătat îngrijorat de „fertilitatea aproape inepuizabilă” a slavilor, în timp ce cancelarul Theobald von Bethmann Hollweg s-a plâns că „Rusia crește și crește și se întinde peste noi ca un coșmar tot mai mare”. Această presiune a fost probabil factorul decisiv al saltului în întuneric al Germaniei din 1914.

Secretarul de stat german Gottlieb von Jagow i-a scris ambasadorului german la Londra, în timp ce norii furtunii se adunau, că „în câțiva ani, Rusia va fi pregătită … Apoi ne va zdrobi la pământ copleșind numeric”.

În Primul Război Mondial, s-a dovedit că numărul nu a fost suficient pentru a compensa inferioritatea industrială și organizațională a Rusiei. Dar până în cel de-al Doilea Război Mondial, superioritatea numerică a Rusiei a explodat. În ciuda ororilor războiului civil și ale bolșevismului, populația țării a crescut de aproximativ trei ori mai repede decât cea a Germaniei în primele decenii ale secolului. Armata avea o rezervă inepuizabilă de soldați, iar infrastructura militară – o rezervă inepuizabilă de muncitori, ceea ce a oferit țării un avantaj decisiv în anii ’40. Spațiile vaste și vremea îngrozitoare au ajutat, dar, în cele din urmă, efectivele inepuizabile ale Rusiei au fost factorul care a pus la pământ Wehrmachtul în ceea ce a fost probabil cea mai amplă luptă militară din toate timpurile. Feldmareșalul Erich von Manstein s-a plâns în timp ce se confrunta cu armatele Rusiei: „Ne-am luptat cu o hidră: la fiecare cap tăiat, apăreau altele două”.

Dar dacă atunci puterea Rusiei era susținută de performanțele demografice, în anii care au urmat, declinul demografic a subminat-o. Cele mai multe națiuni au depășit prin dezvoltare economică ratele ridicate de natalitate și mortalitate înregistrate în cea mai mare parte a istoriei umane: pe măsură ce mortalitatea și apoi fertilitatea scad, mai întâi populația se extinde, apoi se stabilizează; în cele din urmă, se poate contracta. Dar în Rusia acest proces a avut loc cu o intensitate deosebită.

La momentul dizolvării sale, Uniunea Sovietică era casa a 290 de milioane de oameni, cu 50 de milioane mai mult decât în SUA. Astăzi, Federația Rusă are mai puțin de jumătate din acest număr – și mai puțin de jumătate din populația SUA.

În mare măsură, acest lucru este rezultatul pierderii republicilor non-ruse, inclusiv a Ucrainei (care, la izbucnirea conflictului actual, avea o populație de 43 de milioane de locuitori). Dar, spre sfârșitul perioadei sovietice și la începutul perioadei post-sovietice, țara s-a prăbușit, de asemenea, într-o orgie de sinucideri și alcoolism, care i-a afectat în special pe bărbați.

Un jurnalist aflat în Rusia la acea vreme a scris despre cum „decesele continuau să se acumuleze. Oamenii … cădeau sau poate săreau din trenuri și de la ferestre; se asfixiau în casele de la sate cu sobe defecte sau în apartamente cu lacăte de ușă blocate … se înecau intrând cu mașina, beți, într-un lac … se intoxicau cu prea mult alcool … mureau la vârste absurd de fragede din cauza atacurilor de cord și accidentelor vasculare cerebrale”. 

În primii ani ai acestui secol, speranța de viață a bărbaților ruși era la același nivel cu cea din țări precum Madagascar și Sudan.”

CUM A RATAT ÎN 1991 ROMÂNIA O ŞANSĂ URIAŞĂ PENTRU REUNIFICAREA ŢĂRII

AȘA AM PIERDUT (DIN NOU) BASARABIA!

Soarele nu mai răsare de mult la Bucureşti pentru Basarabia!
Ca și atunci, o adunare gloduroasă decide asupra destinelor României și românii încă nu înțeleg de ce norocul i-a ocolit mereu!

Și atunci, și acum, s-a votat și se votează câinește împotriva României! Și românii ce fac? Ce fac, Doamne?
În august-septembrie ale anului 1991, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa (27 august) şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă!

Dar Puterea de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român.), scrie https://basarabialiterara.com.md/?

Momentul nu se va mai repeta în deceniul care s-a scurs de atunci. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii că nu poate fi acceptată recunoaşterea independenţei unui al doilea stat românesc decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare.
(„Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” – Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
”România trebuia prima să pună problema reîntoarcerii teritoriului său. Un singur semnal de la Bucureşti ar fi fost suficient. Dar în România, abia ieşită de sub regimul comunist, veniseră la putere aceiaşi comunişti.

De-ar fi existat dorinţă, la 5 aprilie 1991, când Lituania era liberă şi URSS se prăbuşea, Iliescu n-ar fi semnat tratatul româno-sovietic cu Gorbaciov. Lucinschi, fiind a patra persoană din conducerea de la Moscova, m-a invitat şi pe mine să asist la acel eveniment, prin omul său de aici, Ion Ţurcanu.

Dar eu i-am spus să nu mai vină la mine cu aşa vorbe. La ce mai puteai să te aştepţi de la Iliescu?” (Traian Pleșca, diplomat român)
„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.
Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească… Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit. I-am spus, tranșant, că în parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric. I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare. Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis. În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră: ” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Niet!” (Alexandru Moșanu)
Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns. Și neavând altă șansă, a votat cu toți deputații pro-reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!
„În iunie 1991, când avea să se proclame Republica Moldova ca stat independent, cărţile începuseră să se facă în defavoarea noastră.

Cu o noapte înainte de adunarea de la Chişinău, o delegaţie condusă de Mircea Snegur s-a deplasat la Bucureşti. A fost primită de Ion Iliescu. Ce s-a discutat se poate intui. România a fost, după Gruzia, cea dintâi care a recunoscut noul stat. Parlamentul a ratificat decizia guvernului. Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus de atunci din toate combinaţiile politice.

Solicitând o întrevedere şi cu Petre Roman, delegaţia a fost refuzată pe motiv că, în acel moment, întâietatea o deţinea o delegaţie italiană… La lista păcatelor lui mai trebuie adăugată şi lipsa de sensibilitate faţă de destinul Basarabiei. O genă kominternistă trebuie să fi determinat o asemenea orbire. Absolut de neacceptat!” (Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
„Imediat după ce s-a declarat independența Moldovei, eram la minister, mă ocupam de Germania, și un diplomat german mi-a spus: “Sunteți nebuni? Cum puteți recunoaște independența Republicii Moldova? Moldova e a voastră, nu trebuie să o recunoașteți ca alt stat! Păi cum am facut noi cu RDG-ul? Am recunoscut vreodată RDG-ul ca stat străin? Niciodată!” (Traian Pleșca, diplomat român).

“SUA RECUNOSC DREPTUL REUNIFICĂRII MOLDOVEI CU ROMÂNIA!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citeşte documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova!

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului nr.148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord. ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale

HOTĂRÂRE Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea; Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate;

Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent; Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României; Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia; Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capitala Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare; şi

Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”: Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.

” Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni. Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american. Chiar dacă au trecut 25 de ani de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate. Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională. În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene. Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România. Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova.

Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene. Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993. Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990. Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii. În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România. Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial.

Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale. Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României. Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991.

De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991. Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.”
(Marius Diaconescu – Adevărul, 14 octombrie 2016)
https://adevarul.ro/…/document-ineditsenatul…/index.html
Toate se îngână dramatic în cazierul politicianului și istoricului român:

Nu a existat o revoluție; Am cedat Basarabia pentru că “Nu putem uni două sărăcii!”; Am abandonat Bucovina ca să nu pierdem Ardealul – pentru prima dată în istoria României!
În numărul din 27 aprilie 1994 al României Libere, Simona Popescu va scrie:

“Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar (Claudiu Iordache) care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”
„Leonida Lari recidivează în Camera Deputaţilor, numind semnarea Tratatului cu Moldova din 1991 o eroare, evocând, totodată, votul meu împotrivă în faţa unui Parlament cu privirile întoarse în coşmarul trecutului. Dar ostilitatea Camerei reuşeşte constant să restrângă acţiunile legislative ale curajoasei basarabence – după Ţuţea, “muierea valahă”. („Astăzi este o zi/ Când iarăşi generoşii/ Deschid porţile raiului…”).

Vom lucra împreună Moţiunea Basarabia şi Bucovina, care, între altele, conţinea propunerea casării Tratatului din ’91 şi a repunerii în posesia basarabenilor cu cetăţenie română a Casei Basarabiei, proiect de lege ce va fi lejer respins! Basarabia continuă să fie percepută de către politicianistul de la Bucureşti ca un măr otrăvit din care Adam-ul dâmboviţean n-are voie să muşte.

Leonida Lari îmi telefonează, deznădăjduită: “Ani la rând am visat să revin în Patria Mumă!” Leonida Lari a visat la o Românie care nu exista.

Abandonarea Basarabiei a devenit un reflex condiţionat istoric al unei naţiuni care s-a obişnuit să trăiască mizer cu trei sferturi de inimă.

După ce s-a pus în fruntea coloanelor de femei care au sfidat tancurile puterii sovietice în 1989, la Chişinău, Leonida Lari este astăzi o anonimă la Bucureşti.

Soarele nu mai răsare demult la Bucureşti pentru Basarabia!” (Claudiu Iordache)