CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De ce, după încheierea Războiului Rece, NATO nu a sfârşit în lada de gunoi a istoriei, aşa cum s-a întâmplat cu Pactul de la Varşovia?

Foto: Sediul NATO de la Bruxelles, Belgia

Poveşti ale trecutului, învăţăminte pentru viitor

Dr. Petr Lunak este ofiţer pentru relaţii publice, care asigură legătura cu ţări ca Republica Cehă, Rusia şi Moldova, în cadrul Departamentului de Diplomaţie Publică la Cartierul General al NATO din Bruxelles, a făcut recenzia celei mai recente cărţi semnate de Lawrence S. Kaplan intitulate „NATO 1948: Crearea Alianţei Trans-Atlantice”, publicată de Rowman and Littlefield, New York, 2007, care examinează diferenţa dintre destinul Pactului de la Varşovia şi cel al NATO şi cauzele acesteia.

În articolul Poveşti ale trecutului, învăţăminte pentru viitor publicat de Revista Nato/RO se pune întrebarea: De ce, după încheierea Războiului Rece, NATO nu a sfârşit în lada de gunoi a istoriei, aşa cum s-a întâmplat cu Pactul de la Varşovia?

Orice răspuns trebuie să pornească de la demontarea vechiului mit conform căruia NATO reprezenta imaginea virtuală a adversarului său răsăritean şi invers.

În 1955, liderul sovietic Nichita Hruşciov a impus Europei de Est Pactul de la Varşovia, care se dorea un răspuns la includerea Germaniei de Vest în NATO. Dar, aşa cum demonstrează dovezile arhivistice publicate recent, adevărata ţintă a înfiinţării Pactului de la Varşovia era NATO. Moscova a presupus că putea merge „la schimb” cu NATO, o organizaţie deja deplin operaţională, oferind Pactul de la Varşovia, care a rămas lipsit de conţinut până la sfârşitul celui de al şaptelea deceniu al secolului trecut.

După ce s-au eliberat în cele din urmă de sistemul leninist şi blocul stalinist, ţările Europei de Est nu au ratat prima ocazie de a scăpa de alianţa lui Hruşciov. Mulţi fatalişti au prezis o soartă similară pentru NATO, lipsită acum de inamicul său. Ar fi fost logic ca NATO să se fi destrămat de asemenea, fără lamentări, dacă Alianţa ar fi fost un lucru impus de către SUA europenilor, obligaţi să o accepte în faţa ameninţării militare şi politice sovietice. Dar nu era vorba de aşa ceva în cazul NATO.

După cum explică Lawrence Kaplan în cea mai recentă carte a sa intitulată „NATO 1948: Crearea Alianţei Trans-Atlantice„, ideea unei alianţe strânse cu orice stat european era privită ca un fel de anatemă asupra Statelor Unite la începutul secolului XIX. Atitudinea Americii faţă de Europa Occidentală, reflectată în logica Planului Marshall, presupunea că Europa Occidentală trebuia mai întâi să demonstreze că putea să vorbească pe o singură voce şi să acţioneze în mod unitar.

America putea să ofere asistenţă pentru – dar nu neapărat să participe la – aranjamentele europene care urmăreau aşezarea Europei pe propriile ei picioare. Pe acest fond, iniţiativa de a crea un aranjament trans-atlantic de securitate trebuia în primul rând să vină din partea Europei.

„Iosif Stalin a realizat exact contrariul faţă de ceea ce sperase – Secretarul General al NATO, belgianul Paul-Henri Spaak, a remarcat odată cu sarcasm că NATO ar trebui să-i ridice o statuie lui Stalin”.

După cum demonstrează pe larg Kaplan, Secretarul pentru afaceri externe britanic Ernest Bevin are meritul de fi reuşit să înţeleagă pe deplin sensibilităţile şi limitele SUA. Imediat după eşecul întâlnirii de la Berlin din decembrie 1947 a miniştrilor de externe cu reprezentanţii Uniunii Sovietice, Bevin şi-a folosit abilităţile pentru a face nu numai posibil, ci şi invitabil, pentru Statele Unite să se implice în aranjamentele europene de securitate. În mod ambiguu şi, poate, chiar nesigur în privinţa direcţiei reale a acesteia, Bevin a început să facă aluzii referitoare la cât de dezirabilă ar fi fost „o uniune spirituală occidentală” constituită în jurul Marii Britanii şi a Franţei – o uniune care ar fi avut legături de securitate cu Statele Unite şi Canada.

Şansele nu erau mari: cu unele excepţii, precum John Foster Dulles, membrii Senatului dominat de Partidul Republican erau înclinaţi spre izolaţionism. Secretarul de Stat George C. Marshall nu era prea entuziast. În timp ce o serie de oficiali de rang mediu ai Departamentului de Stat erau atraşi de ideea unei alianţe trans-atlantice, cei doi guru intelectuali, Charles Bohlen şi George Kennan, se opuneau.

Aceştia susţineau că îndeplinirea dorinţelor britanicilor va însemna o militarizare inutilă a Războiului Rece, în condiţiile în care provocarea la adresa Occidentului era mai degrabă una politică decât una militară. Ministrul de externe francez şi erou al „rezistenţei”, Georges Bidault, a susţinut eforturile lui Bevin. Dar el trebuia să facă faţă acuzaţiilor venite din partea stângii comuniste şi a dreptei gaulliste, potrivit cărora concentrarea atenţiei asupra provocării sovietice era împotriva interesului principal al Franţei: obţinerea certitudinii că Germania nu va mai reprezenta niciodată o ameninţare.

Au fost necesare alte evoluţii în Europa de Est şi o prestaţie de mare curaj la conducerea statului american a Preşedintelui pentru ca SUA să întreprindă pasul decisiv.

O voinţă colectivă pentru apărarea colectivă

Statele europene occidentale şi-au demonstrat voinţa de a-şi asigura apărarea în comun prin semnarea Tratatului de apărare colectivă de la Bruxelles din martie 1948, în parte ca un răspuns la preluarea de către comunişti a Cehoslovaciei şi sinuciderea ministrului de externe cehoslovac, Jan Masaryk. Truman a reacţionat prin declararea sprijinului pentru aceste eforturi ale europenilor.

În realitate, Londra concepuse Pactul de la Bruxelles exclusiv ca pe vector care să facă posibilă participarea SUA la aranjamentele europene de securitate. Britanicii îşi puneau, de fapt, întrebări în privinţa implicaţiilor care ar fi decurs pentru ei dacă ar fi devenit captivii unei structuri pur europene, fără Statele Unite.

Din fericire pentru ei şi pentru alţii, o rezoluţie a Senatului, sponsorizată de Preşedintele Comitetului pentru Afaceri Externe, Arthur Vandenberg, şi elaborată de către Departamentul de Stat, conţinea o prevedere în sprijinul asocierii Statelor Unite la aranjamentele de securitate colectivă. Până în acel moment, întregul Departament de Stat al SUA îmbrăţişase ideea unei alianţe trans-atlantice.

Acest lucru se întâmpla în timp ce sovieticii încercau să şantajeze Occidentul în vederea organizării unei noi runde de negocieri privind viitorul Germaniei, în principal prin blocada împotriva Berlinului de Vest – cu excepţia căilor aeriene. Se ştie acum că decizia lui Stalin de a nu întrerupe accesul pe calea aerului a fost contrară recomandărilor armatei sovietice. Stalin, care credea că Occidentul nu va fi capabil să sprijine Berlinul de Vest pe calea aerului, a ales să nu provoace un conflict militar.

“Crearea NATO a schimbat claritatea angajamentului SUA în privinţa apărării Europei”.

Dar el a realizat exact contrariul faţă de ceea ce sperase: Berlinul nu numai că a supravieţuit, ci, prin militarizarea Războiului Rece, a oferit încă un argument pentru crearea unei alianţe trans-atlantice de securitate. Al doilea Secretar General al NATO, belgianul Paul-Henri Spaak, a remarcat odată cu sarcasm că NATO ar trebui să-i ridice o statuie lui Iosif Stalin.

Chiar şi astăzi, cineva se poate întreba: fără ca Stalin să-şi fi forţat mâna în Europa de Est şi Berlin, ar fi fost creată o Alianţă aşa cum o ştim? Din păcate, cartea lui Kaplan nu analizează suficient comportamentul sovieticilor şi erorile de calcul ale Moscovei care au contribuit la crearea unei alianţe strânse.

Ulterior declaraţiei Vandenberg, a mai durat încă un an până să se ajungă la textul Tratatului de la Washington. Kaplan demonstrează că, deşi impulsul iniţial de a înfiinţa, în mod formal, o alianţă trans-atlantică a venit din partea europenilor, meritul pentru crearea unei structuri funcţionale aparţine americanilor.

Ei sunt cei care au insistat ca viitoarea alianţă să cuprindă nu doar cele cinci state semnatare ale Tratatului de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie şi Benelux), ci şi altele (Norvegia, Islanda, Portugalia şi Danemarca), ca membre cu drepturi depline. În acelaşi timp, formularea mai laxă, în ultimul moment, a crucialului Articol V, pentru a face textul acestuia acceptabil pentru Senat, a ilustrat pur şi simplu dificultăţile continue ale Statelor Unite în formularea unui angajament obligatoriu de respectat faţă de Lumea Veche.

Crearea NATO nu a afectat imediat echilibrul militar dintre Vest şi Est, care se bucura încă de un avantaj militar considerabil în teren. Ceea ce a determinat schimbarea a fost claritatea angajamentului Statelor Unite de a apăra Europa.

Consimţământul sovietic pentru atacul nord coreean împotriva sudului a fost generat de convingerea că SUA nu s-ar implica într-un conflict în Peninsula Coreeană. Dar ideea că SUA vor rămâne impasibile în Europa, în condiţiile existenţei unei alianţe formale încheiate în aprilie 1949, ar fi fost de neimaginat.

Să ne întoarcem aşadar la întrebarea iniţială. De ce, spre deosebire de statele Pactului de la Varşovia, aliaţii NATO şi-au păstrat alianţa lor?

Răspuns: deoarece ei nu au considerat-o un instrument de dominaţie în plan extern, ci mai degrabă o alianţă care timp de 40 de ani a corespuns necesităţilor lor şi care continuă să facă acest lucru.

Dar ar fi prea superficial să se pretindă că un trecut demn de mândrie garantează un viitor glorios.

Pentru a menţine relevanţa NATO, aliaţii au trebuit să pună capăt conflictelor din Balcani, să contribuie la lupta împotriva terorismului şi să preia ISAF, printre altele. Ei trebuie să fie pregătiţi să continue să investească în capabilităţi militare şi operaţiuni dificile.

Nu este o sarcină uşoară, la fel cum nu a fost nici înfiinţarea Alianţei la sfârşitul anilor celui de al cincilea deceniu al secolului trecut.

Lawrence S. Kaplan: „NATO 1948: Crearea Alianţei Trans-Atlantice”, publicată de Rowman and Littlefield, New York, 2007. Cartea oferă o introspecţie interesantă privind motivul înfiinţării NATO.

NATO pozvao Rusiju da uništi novi raketni sustav - Posušje net

NOTĂ:

Https://fr.wikipedia.org scrie că Organizația Tratatului Atlanticului de Nord , cunoscută și ca Alianța Atlanticului de Nord, este o alianță politico-militară care reunește 30 de țări din Europa și America de Nord.

Organizația a fost înființată în 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, D.C. pe 4 aprilie 1949, cu obiectivul principal de a pune în aplicare un sistem comun de apărare împotriva unui atac provenit din exterior.

Sediul general NATO se află la Bruxelles, în Belgia, iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons, în Belgia. Cele 12 state fondatoare ale organizației sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii și Țările de Jos.

Au existat mai multe etape de extindere, dintre care cea mai recentă a avut loc în 2020, când Macedonia de Nord a finalizat formalitățile de aderare. Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria).

La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația. La 5 iunie 2017 Muntenegru a aderat la NATO. Franța s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura țară membră NATO care nu are o forță militară proprie, s-a alăturat organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.

Cheltuielile militare însumate ale NATO constituie aproximativ 70% din totalul cheltuielilor militare la nivel mondial.

Reprezentanții statelor membre și-au exprimat decizia de a aloca minimum 2% din produsul intern brut pentru cheltuielile militare.

11/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: