România și modelul occidental

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Biserici de vânzare vs. Catedrala Mântuirii Neamului

 

 

 Analiza comparativă a structurilor sociale şi culturale din România şi din Occident, pornind de la raportarea populaţiei la lăcaşurile religioase, subliniază un răspuns simplu: sub unele aspecte, societatea românească este profund diferită de cea vestică, prin urmare modelul politic şi economic occidental nu poate să ni se potrivească decât pe alocuri.

Unul dintre subiectele fierbinţi din ultimul timp în România este reprezentat de atacurile îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române. BOR este percepută de o parte a cetăţenilor drept o instituţie coruptă, al cărui scop este înavuţirea conducătorilor ei prin specularea intereselor electorale ale politicienilor şi a habotniciei şi ignoranţei unei părţi semnificative a populaţiei. Unul dintre principalele capete de acuzare împotriva Bisericii este ridicarea de noi lăcaşuri de cult, costisitoare şi inutile prin raport cu numărul relativ mic de enoriaşi. Ţinta emblematică a atacurilor pe acest palier este Catedrala Mântuirii Neamului, care urmează să fie una dintre cele mai mari şi opulente clădiri de acest fel din Estul Europei.

Este puţin important dacă acuzaţiile sunt fondate sau nu, dacă este „bine” sau „rău” acest lucru. Pentru ideea generală a acestui articol, important este că din 1989 până în prezent, conform Institutului Naţional de Statistică, nu mai puţin de 2000 de biserici ortodoxe (aprox. 90 de biserici noi pe an) au fost construite în România, cea mai mare parte a fondurilor venind din donaţiile credincioşilor. Construirea unor noi lăcaşuri de cult nu este însă apanajul exclusiv al ortodocşilor, fenomene similare înregistrându-se şi în rândul celorlalte comunităţi religioase din România.

În contrapartidă, în Occident, bisericile se închid, indiferent dacă aparţin cultelor protestante sau comunităţilor catolice. De pildă, în Marea Britanie, anual se închid aproximativ 20 de lăcaşuri de cult aparţinând confesiunii anglicane.

În Olanda, unde doar Biserica protestantă pierde anual 60000 de credincioşi în detrimentul curentului agnostic, au mai rămas doar aproximativ 4400 de biserici la o populaţie de aproximativ 17 milioane de locuitori.

Fenomenul de închidere a bisericilor, din lipsă de enoriaşi, este generalizat şi în Franţa şi Germania şi se extinde, este drept, destul de timid, chiar şi în ţări cu o viguroasă tradiţie catolică, precum Italia.

Bisericile sunt părăsite de credincioşi şi ajung pe piaţa imobiliară, fiind transformate în săli de şedinţe, centre culturale, muzee sau moschei. Inventarul mobil al lăcaşurilor de cult este mai greu de valorificat, dar există deja specialişti şi ghiduri care oferă consiliere în acest sens: de exemplu, multe dintre obiectele de cult şi chiar unele elemente arhitectonice iau calea Răsăritului, fiind reutilizate în bisericile nou construite în ţări precum Polonia.

Ilustrativ pentru situaţia din Occident este cazul unei biserici din Arnhem, Olanda, unde numărul de enoriaşi care se strângeau în lăcaşul de cult scăzuse dramatic până la câteva persoane.

Biserica a fost transformată într-o zonă de distracţii pentru împătimiţii rolelor şi skateboard-urilor, taxa de intrare fiind stabilită la 3.50 euro/zi. De atunci, biserica are un flux constant de vizitatori.

Cauzele acestei diferenţe nu sunt esenţiale pentru această primă parte a articolului. Important este să conştientizăm că o asemenea diferenţă între România şi Occident există. Că alături de acestea mai sunt numeroase altele. Că România nu este un stat occidental şi că modelul din Vest, aplicat întocmai asupra unei ţări de frontieră, aflată la contactul a trei mari zone geografice distincte (cea central-europeană, cea mediteraneană şi cea a stepelor nord-pontice), nu poate produce aceleaşi efecte ca pe faţada atlantică a Europei.

 

Rolul geografiei şi istoriei în conturarea identităţilor

 

 

În ultimii 25 de ani, efortul de identificare a claselor celor mai instruite din România cu civilizaţia occidentală a cunoscut o intensitate deosebită. Tot ceea ce este răsăritean sau meridional în identitatea românească este negat, ascuns sau ignorat, căpătând valenţe „comuniste” sau „manelistice”.

Dacă ar fi să caut o paralelă în istoria românilor, nu m-aş putea opri decât la perioada paşoptistă, în care se repudia fără drept de apel barbaria orientală a fanarioţilor, încercându-se introducerea şi identificarea cu toate formele vieţii occidentale, în principal cele de inspiraţie franceză. Împotriva curentului radical pro-occidental de atunci aveau să se ridice cu moderaţie junimiştii, care criticau această adoptare necritică şi lipsită de organicitate, în ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de teoria „formelor fără fond”.

Fără a mă situa împotriva dorinţei unora de a ne adapta civilizaţional modelului occidental, nu pot să nu remarc că diferenţele structurale dintre societatea românească şi societăţile din Vest sunt numeroase şi pe alocuri profunde. În prima parte a articolului am dat exemplul poziţionării diferite a populaţiei din cele două spaţii geografice distincte faţă de lăcaşurile de cult şi religie, în general. Enumerarea altor instanţe asemănătoare poate continua. Nu este de mirare că multe dintre normele şi instituţiile preluate din Occident ca urmare a integrării în Uniunea Europeană, potrivindu-se parţial mediului cultural românesc, readuc în actualitate teoria „formelor fără fond”.  

Acest fenomen de copiere, care poate conduce la rezultate parţial hilare,  dar şi la consecinţe dramatice, este în realitate un fenomen normal în lumea oamenilor, fie că este vorba de indivizi sau de comunităţi întregi. Se întâmplă ca unii să o ducă mai bine, să fie mai bogaţi, mai puternici, mai populari. Ceilalţi se vor strădui să îi imite, în speranţa că şi ei vor obţine măcar o parte din succesul celorlalţi.

Numai că nu toţi cei care imită sunt făcuţi pentru aşa ceva, iar rezultatele sunt de fapt hibrizi între ceea ce imitatorii sunt de fapt, ca urmare a trecutului lor de până atunci, şi formele imitate.

Pentru exemplificare, ne putem uita deopotrivă la copiii aflaţi la şcoală, care să străduiesc să imite comportamentul elevilor cei mai populari, sau la Japonia după 1868 şi la Turcia după 1923, cazuri extreme în care tradiţii seculare au fost abandonate sau chiar interzise pentru copierea modelului occidental, în speranţa că astfel respectivele ţări vor putea face faţă cu succes statelor vestice.

Nu trebuie să ne mire că foste mari puteri imperiale, precum Turcia şi Japonia, au copiat modelul occidental. Mai ales în secolul al XIX-lea, Occidentul domina fără nicio îndoială întreaga lume. Nu a fost ţară din afara acestuia care să nu adopte elemente civilizaţionale occidentale, de la obiecte specific vest-europene, până la norme, modele de organizare şi instituţii. Cu timpul însă, puterea occidentală a cunoscut un declin în raport cu restul lumii.

Vechile tradiţii, rezultatul unor situaţii geografice aparte şi a secole întregi de evoluţii particulare, ies din nou la suprafaţă, este drept, modificate şi poate întărite de implanturile din Occident. Este suficient să ne uităm la Turcia lui Erdoğan pentru a găsi un exemplu evocator.

Nici spaţiul românesc nu se poate sustrage unor asemenea fenomene de imitare. Situaţia este cu atât mai complexă şi mai interesantă cu cât, vrem sau nu să recunoaştem, geografic ne regăsim la confluenţa a trei mari spaţii geografice: zona central-europeană, continuare a Occidentului atlantic, zona mediteraneană şi zona stepelor nord-pontice.

Suntem prin urmare o ţară de frontieră, care este dificil să devină ea însăşi un focar civilizaţional, un model pentru ceilalţi. Dimpotrivă, suntem predispuşi prin chiar poziţionarea geografică să adoptăm modele create în imensele spaţii geografice care ne înconjoară, preponderenţa unui model în civilizaţia românească fiind determinată de puterea şi prestigiul statelor dominante în zonele la graniţa cărora ne aflăm.

Astfel, la începutul statalităţii româneşti, influenţa sudică era preponderentă, normele şi instituţiile iniţiale ale voievodatelor fiind de inspiraţie bizantină, directă sau indirectă, prin filiera sud-slavă. Ulterior, modelul apusean se manifestă puternic, cu precădere în Transilvania, dar şi în spaţiul extracarpatic, unde este însă rapid înlocuit de cel oriental, pentru mai multe veacuri. În secolul al XIX-lea, ca peste tot în lume, modelul occidental devine dominant, continuând să anime năzuinţele româneşti, până în ziua de astăzi, cu întreruperea provocată de instaurarea modelului comunist venit din răsărit.

Acestei schiţe teoretice îi trebuie adăugate însă două observaţii. Prima se referă la intensitatea imitaţiei: cu cât statul a devenit mai puternic, cu atât dimensiunile şi profunzimea împrumuturilor au fost mai de anvergură, extinzându-se de la nivelul curţii domneşti şi a instituţiilor centrale ale statului medieval la paliere tot mai largi ale vieţii sociale şi politice în modernitate.

Cea de-a doua se referă la finalitatea acestui fenomen: niciodată un model nu a devenit absolut, civilizaţia românească păstrând mereu un caracter eclectic. Este suficient să ne aducem aminte de portretele lui Dimitrie Cantemir, în care domnitorul apare fie în costum oriental, fie în straie apusene, sau de monumentele stilului brâncovenesc, în care elemente renascentiste şi baroce sunt reinterpretate în notă orientală.

Poticnelile României în „a se alinia standardelor europene” sunt mult mai lesne de înţeles în această lumină. Pur şi simplu, naţiunile nu pot fi croite folosind un miraculos pat al lui Procust, nici măcar atunci când chiar conducătorii şi elitele lor se supun ajustărilor de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm şi, pe alocuri, cu frenezie.

Să urmăm deci cu hotărâre modelul care ni se pare cel mai potrivit pentru comunitatea noastră politică, dar să nu uităm că vom depinde mereu în efoturile noastre de adaptare de particularităţile geografice şi istorice ale spaţiului pe care îl ocupăm.

aparut în EuroPunkt.ro

Publicitate