ÎN SECOLUL AL VI-lea AL PRIMULUI MILENIU CREŞTIN,POPULAŢIA TRACIEI VORBEA ROMÂNEŞTE

Domnul Eminescu: În secolul al VI-lea după Hristos, populaţia din Tracia vorbea românește

Există multe indicii, atât în numirile localităților și râurilor, precum și în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre.

În adevăr, pe când găsim în Țara Românească Argeșul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistrița, rău ce izvorăște din Maramureș.

Pe când în Țara Românească aflăm Câmpulungul ca ținut și descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munților, un Câmpulung tot ca ținut și descălecătoare.

Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Și aceasta când? Pe la 1380. Care a fost acest drept consuetudinar la care ei țineau cu sfințenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei?

El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conștiința poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noștri Domni, n-a găsit de cuviință să-l codifice. În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deși e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedește totuși că, și în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericești, care inclinau a capătă o singură forma scrisă. Organografic vorbind limba era aceeași; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronunțată a limbei dovedește o unitate de origini etnice.

E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice și latine sau latine și ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martin și Comentiol e compusă din oameni care vorbesc românește. Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învățații. Sigur e că, deși au multe elemente slavone în limba, nu sunt slavi.

Motivul pentru care nu sunt și nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte românești și-au sfârșit demult evoluțiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, deși cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, excepție făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria.

E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deși a avut epoci de bogăție și de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.

( Mihai Eminescu, TIMPUL, 1 aprilie 1881, republicat în https://www.certitudinea.ro)

Publicitate

AROMÂNII NEMURITORI AI ISTORIEI NOASTRE

Personalități din ramura aromână a românimii noastre milenare

Pentru ca nemurirea acestei ramuri importante de românime să fie asigurată trebuie să îi cunoaștem și recunoaștem cu adevărat pe frații aromâni, să le asigurăm un loc în istoria noastră trunchiată, în viața noastră zbuciumată, în casa noastră mică sau mare și la masa noastră cu pâine și sare.

Dacă vom ști ce personalități de vază a dat această ramură de românime, în condițiile istorice improprii date, poate vom privi cu mai mult respect și recunoștință spre frații noștri aromâni, scrie George V. Grigore în https://ziarulnatiunea.ro. Astăzi va trebui să adăugăm în cărțile de Istoria României și aceste file nescrise sau rupte tare demult.

Acum, la împlinirea unui secol de la Marea Unire, trebuie să ne adunăm toți frații, spre a fi ce am fost odată: un popor tolerant și ospitalier, veșnic în vatra sa milenară europeană neschimbată și păstrător al tradițiilor și spiritualității strămoșești, necesare pentru nemurirea întregului neam omenesc.

Ce ați uitat, vă vom reaminti! Ce n-ați știut, vă vom spune! Și toate acestea, pentru că dramaturgul nostru național, Ion Luca Caragiale, era unul dintre ei, dintre aromâni. Apoi marele actor Toma Caragiu. Ion Caramitru, actor, regizor și director al Teatrului Național din București. George Vraca, actorul cu vocea și timbrul inconfundabil. Nicu Constantin cu ochelarii săi și gagurile sale nepieritoare.

Scriitorul Dan C. Mihăilescu. Hristu Cândroveanu – critic literar, poet, prozator, traducător și publicist. Constantin Belimace – poet. Gellu Naum – poet, prozator, dramaturg, traducător și eseist. Sextil Pușcariu – filolog, lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician. Constantin Gane – prozator și moralist. Victor Eftimiu –  dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător. Sergiu Nicolaescu – marele regizor, scenarist și actor. Teohar Mihadaș – poet, prozator, eseist, educator. Camil Ressu – marele pictor. Stere Gulea – regizor și scenarist. Cristian-Valeriu Hadji-Culea – regizor de teatru. Gheorghe Simotta – arhitect. Lena Constante – artistă plastică, folcloristă.

Din lumea spirituală a preoțimii putem menționa pe Sfântul Părinte Arsenie Papacioc și pe Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, mitropolit ortodox al Trasilvaniei, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de omoare al Academiei Române.

Din domeniul liuteraturii mai avem pe Constantin Noica – filosof, poet, eseist, publicist și scriitor. Gala Galaction – scriitor și traducător al Bibliei în limba română. Ion Heliade Rădulescu – considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă. Dumitru Caracostea – critic, istoric literar și stilistician al literaturii române. Nicu Caranica – poet, om de cultură. Constantin Papanace – autor, istoric, publicist

. Nicolae Catană – poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. În vastul domeniu al științei avem numeroase personalități aromâne. Astfel avem pe Mina Minovici, Elie Carafoli (istoric), Matilda Caragiu Marioțeanu (lingvist, poet, membră a Academiei Române), Tache Papahagi, Theodor Capidan, Neagu Djuvara (diplomat și istoric), Ioan Pentru Culianu, Marcu Beza (scriitor și diplomat român), George Murnu (istoric, traducător al lui Homer în limba română), Nicolae-Șerban Tanașoca, Apostol Mărgărit (diplomat și profesor), Nida Boga (scriitor și istoric), Victor Papacostea (istoric, fruntaș PNL și fost subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale), Dan Drosu Șaguna (jurist, fost președinte al Curții de Conturi a României), Șerban Papacostea (istoric, membru titular al Academiei române), Dionisie Pippidi (arheolog, epigrafist și istoric, membru titular al Academiei române), Vintilă Horia (diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier), Ovidiu Papadima (eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist), Cezar Papacostea (scriitor și traducător, membru corespondent al Academiei Române), Nicolae Batzaria (prozator și publicist, senator în parlamentul otoman), Dimitrie Gerota (medic, radiolog și urolog, membru corespondent al Academiei Române), Remus Niculescu (istoric de artă) etc.

În domeniul comerțului îi avem pe Iorgu Steriu (comerciant), Nicolae Malaxa (industriaș), Stere Farmache (economist, fost director al Bursei de Valori București, Evanghelie Zappa, etc. În politică putem începe cu Eugeniu Carada, Eftimie Murgu (jurist, profesor de filozofie, om politic), Octavian Goga (poet, fost Prim Ministru), Emanuil Gojdu (avocat de succes și patriot ardelean), Constantin Papanace (istoric și om politic legionar), George Becali (europarlamentar), Puiu Hașotti (senator, vicepreședinte al PNL), Costică Canacheu (parlamentar), Mircea Ciumara (fost ministru de Finanțe, deputat PNȚ-CD), Barbu Bellu (fost ministru al culturii și justiției), Ioan Ianolide (scriitor, membru al Frățiilor de Cruce), Paul Craja (medic, membru al Partidului „Totul pentru țară”), Gheorghe Alexianu (doctor în drept, conferențiar universitar, fost guvernator al Transnistriei), Constantin Maimuca (jurist, director adjunct al Siguranței în perioada Statului Național – Legionar), Alexandru Ghica (jurist, om politic legionar, Directorul General al Siguranței Statului și Polițiilor), Constantin Stere (om politic, jurist, savant și scriitor, fost Președinte al Sfatului Țării), Pantelimon Halipa (publicist și fost Președinte al Sfatului Țării).

În domeniul muzical avem pe Elena Gheorghe, pe Gică Coadă, pe Sirma Gici, dar și pe Gheorghe Bujduveanu (compozitor, dirijor de muzică clasică și corală). În spor avem pe Gică Hagi (fotbalist), Cristian Gațu (handbalist), Simona Halep (jucătoare de tenis), Simona Amânar (gimnastă), Elizabeta Samara (campioană europeană la tenis de masă), Ianis Zicu (fotbalist), Hristu Chiacu (fotbalist) și mulți alții.  În afara acestora, cunoscuți în România, mai avem macedo-români celebri dinafara României, precum: Pittu Guli (erou, luptător cu arma în mână pentru drepturile aromânilor și macedonenilor), Herbert von Karajan (dirijor și muzician austriac), Odysseas Elytis (Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Giorgos Seferis (Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Sotirios Sulgaris (fondatorul casei de bijuterii italiene cu același nume), George Averoff, Ioan Coletti, Gheorghe Sina (politician, om de afaceri din Austria), Frații Manakia, Zaharia Pană, Petar Atanasov, Kaliopi Bukle (cântăreață din Republica Macedoneană), etc.

Mai putem reaminti aici pe Constantin Belimace, cel care a compus versurile de la „Părinteasca dimândare“ (Imnul Aromânilor – „Mustrarea/Blestemarea părintească“), un aromân născut în Macedonia, în anul 1848, în satul Mulovişte; deasemenea pe celebra Maica Tereza, născută Anjaze Gonxhe Bojaxhiu (Boiangiu) la Skopie ( avut tată aromân și mamă albaneză) și pe Ioannis  Kolettis (aromân, fost prim – ministru al Greciei; m. 1847).

Pe aceeaşi temă, a readucerii în lumină a ramurii aromâne a românimii noastre putem menționa ca o reușită deosebită realizarea primului film despre aromâni, în limba aromână, semnat de regizorul Toma Enache: „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” (2013). De asemenea s-a reluat tradiția de montare a pieselor de teatru în această limbă pentru comunitățile noastre de aromâni.

Au apărut mai multe cărți despre istoria vlahilor și aromânilor dintre care amintim volumul „Aromânii şi meglenoromânii din Banat (1945-1951)“ de Virgil Coman.

Cristian Gaţu, fost mare handbalist, unul dintre aromânii de top ai României avea să spună: „Aromânii sunt, în primul rând, foarte corecţi, când se apucă de ceva, o fac. Dacă promit ceva, îşi respectă promisiunea. Suntem și căpoşi noi, dacă ne-am apucat de o treaba, nu ne lăsăm.”

Urmași ai Geților de Aur primordiali, păstrători ai tradițiilor de mii de ani, aromânii și vlahii sunt frați cu românii și parte din marele trunchi de românime ce se întindea peste întreaga Europă la un moment dat și chiar mai departe.

Fără ei lumea ar fi fost mai altfel, mai fără sare și piper, iar noi românii eram mai singuri. Împreună cu ei, familia noastră română este mai mare și mai tare în lume! Eu sper ca acestă ramură „încăpățânată” a românimii noastre să își pună amprenta și asupra evenimentelor pe care le trăim astăzi, în  timpurilor noastre.

Să găsim împreună calea pentru un viitor comun luminos! Să ne adunăm la masa Marii Uniri și să ciocnim un pahar, după ce vom rupe pâinea și o vom înmuia în sare, ca frații…

Mihai Eminescu despre românii din peninsula Balcanică

 

 

 

Mihai Eminescu în ziarul „TIMPUL”: „Românii peninsulei Balcanice”

Unul din defectele cele mari ale noastre e că, departe de a ne ocupa cu fondul lucrurilor, credem că e de ajuns să avem numai forma lor, asemenea copiilor care, voind a-şi face o florărie, smulg plante din câmp şi le aşază fără rădăcini în straturi, improvizându-şi pentru câteva ceasuri o grădină, în aparenţă frumoasă, însă fără de trăinicie.

Nerăbdători cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaşte cum că lucrurile luate din temei ar fi şi mai trainice şi mai folositoare şi totodată cu mult mai ieftine decât mulţimea de forme goale care, neavând înţeles şi vitalitate, cer mereu muncă de Sisif de a fi reînnoite.

Nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tuturor temeliilor statului şi rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de puteri, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase.

Aceste defecte mari ale caracterului nostru naţional sunt, pe lângă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic atât de răspândit ca al nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucăţit între zeci de stăpâni, să reziste ici şi colo, să fie absorbit însă în multe locuri.

Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră.

Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev.

Pe când ruşii au cea mai mare îngrijire pentru triburile cele mai neînsemnate chiar care se ţin de marea familie slavă, pe când germanii stăruiesc prin autorităţile lor consulare pentru cele mai neînsemnate colonii ale lor din Orient şi pe când fiecare popor apusean dezvoltă o deosebită îngrijire pentru naţionalii săi din aceste locuri, singuri noi ne zbuciumăm în lupte interne pentru cea mai bună formă posibilă a organizării omeneşti, neavând un ideal de cultură, ci cel mult idealuri politice care nu stau în proporţii cu puterile noastre şi care, în loc de a da naştere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase.

Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viaţă, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înţeles.

Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naţionalităţile lor.

Grecii din Turcia europeană citesc şi scriu limba care se vorbeşte la Atena; sârbii din Turcia înţeleg foarte bine instituţiile şi cultura confraţilor lor liberi; numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în Orient şi rămânem neînţeleşi chiar pentru cei de un neam cu noi.

Cum ne-am putea explica în alt mod fenomenul întru adevăr ciudat ca fragmente atât de însemnate de străveche populaţie precum sunt românii din Tesalia şi Macedonia să nu dea absolut nici un semn de viaţă, cu tot trecutul lor cel strălucit, cu toate că până astăzi şi-au păstrat şi apărat limba şi datinile mai bine decât slavii, dintre care mulţi s-au grecit, decât albanezii, dintre care asemenea mulţi s-au făcut turci.

Vlahii Tesaliei, zice Fallmerayer în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui, în popoarele din care izvorăşte Peneios şi râurile afluente, pe unde îi pomeneşte pentru întâia dată istoria bizantină a sutei a unsprezecea.

Fie rămăşiţe ale coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizaţi, ei se întind şi se ramifică de-a lungul şirului de munţi prin Macedonia Superioară până sus în Balcani şi au stat odată în legătură cu conaţionalii lor de pe malul stâng (al Dunării.

Ei păzesc şi domină porţile dintre Tesalia şi Albania, iar Mezzovo, oraş zidit din piatră tocmai în creierul munţilor, acolo unde dintr-o parte şi dintr-alta trecătoarea se coboară în direcţii opuse, este locul de căpetenie al românilor tesalieni.

Malacaşi, Lesiniţa, dar îndeosebi Kalarites, Kataki şi Klinovo şî douăzeci şi câteva sate în ponoarele Pindului şi pe lângă ele sunt asemenea ale acestui popor, care, din cauza temperaturii aspre a patriei sale, se ocupă puţin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor şi cu câşlile, aceasta într-un stil mare şi cu succes însemnat, încât, prin bogăţia turmelor lor de oi, sunt vestiţi în Rumelia toată.

În vremea iernii, când omătul acoperă înălţimile munţilor, ei îşi mână turmele în văile cu o climă mai blindă şi le pasc, nomadizând pe şesurile pline de iarbă până chiar înlăuntrul Greciei libere, iar, când se întoarce primăvara, negrele sate de corturi ale pribegilor ciobani români dispar din câmpie, căci ei se întorc la munte.

Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie, românii sunt în privirea acestor calităţi cu mult superiori celora ce vorbesc greceşte; sunt însă inferiori greco-slavilor în spirit şi în şiretlic. Totuşi aceşti ciobani, simpli şi de rând, au o eminentă aptitudine pentru lucrări în metal.

Armele şi armăturile lucrate în aur şi argint pe care le admirăm la arnăuţi şi palicari au ieşit din atelierele vlahilor.

Asemenea mantalelor cu glugă nepătrunse de ploaie şi foarte bine cunoscute în toate oraşele de portalele Mării Mediterane sub denumirea de cappa, greco şi marinero sunt în cea mai mare parte un product al industriei postăvarilor vlahi.

Băcani şi breslaşi vlahi se află în toate oraşele Turciei europene, ba chiar şi în Ungaria şi în Austria îi duce iubirea de câştig.

Că se pricep şi la negustoria în mare o dovedeşte bogatul Sina din Viena, vlah născut, de nu ne înşelăm, în Klinovo, sau totuşi în una din localităţile Pindului numite mai sus.

Din această viaţă călătoare se esplică familiarizarea generală a vlahilor cu dialectul neogrecesc, dialect pe care-l întrebuinţează şi în biserică, care formează mijlocul comun de înţelegere şi de legătură a diverselor naţionalităţi din laturile amândouă ale Mării Egee. Femeile în multe sate nu pricep decât româneşte.

Ca toţi locuitorii de munte, vlahul nu-şi poate uita patria nici în ţările cele mai depărtate chiar şi se întoarce adesea la bătrâneţe în Pind cu ceea ce a agonisit, prin osteneala unei vieţi întregi, pentru a fi înmormântat în acelaşi pământ în care odihnesc strămoşii săi.

Dar poporul vlahilor, atât de pașnic astăzi şi dedat numai la muncă şi câştig, n-a fost însufleţit întotdeauna de un spirit atât de liniştit, nici a fost strâmtorat şi mărginit la aşezările sale prezente prin munţii apuseni ai Tesaliei.

Vlahii iesalieni, ca şi mai târziu vecinii lor albanezii, au avut perioada lor de strălucire şi de mărime politică, scurt şi trecător ca mărimea tebanilor; dar, în epoca bizantinilor, nu fără însemnătate.

Lângă comunele Vlaho-Libadi şi Vlaho-Iani, care există încă astăzi în promontoriile de sud ale munţilor Cambunici, nu departe de Târnova, Ana Comnena (1083) pomeneşte un târg de vlahi, Exebas, în văile muntelui Pelion, la marginea răsăriteană a Tesaliei; iar Beniamin de Tudela, care în suta a douăsprezecea a călătorit prin Grecia, spune cum că, la sud, Zitun era oraşul de margine şi intrare în ţara vlahilor.

Ca şi Peloponezul, pierduse şi Tesalia în veacul de mijloc numele ei vechi şi s-a numit, mai multe sute de ani dupăolaltă, numai MεγαiQ ‘Bhy.y^y., adică Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania şi Etolia care, după bizantinul George Phrantzes, se numea Valahia Mică. George Pachymeres, istoricul de curte al întâiului Paleolog Mihail, zice lămurit că tesalienii, comandaţi odată de Achile şi numiţi în vechime elini, se numesc în vremea lui vlachiţi mari (G. Pachymeres în Mich. Paleol[og], I, 30)

Nicetas din Chonae mărgineşte Megale Vlachia la inelul de munţi şi la ţara de coline care se ridică deasupra şesului, iar şesul central, locuit de fricoşii şi nerăzboinicii greco-slavi, îi place să-l numească. Tesalia.

Dar oare rabinul Beniamin nu spune lămurit cum că vlahii locuiesc la munţi şi se coboară în regiunea grecilor pentru a-i prăda?

În sprintenie, călătorul acela îi compară cu căprioarele, curajul lor războinic e neînfrânat, şi nici un rege n-a fost în stare de a-i domoli.

Omul din Tudela pricepuse bine impresiile veacului său, căci, curând după călătoria rabinului Beniamin (1186), toţi românii din lanţul de munţi al Pindului, până sus în văile Balcanilor, se ridicară sub conducătorii lor Petru şi Asan contra domniei apăsătoare, neoneste şi tâlhăreşti a Curţii bizantine, fondară un regat cu capitala Tîinova pe clina nordică a Emului (Balcan).

Marginea cea mai în spre sud a regatului româno-bulgar erau munţii Tesaliei) sub un căpitan neatârnat care se numea Megas Vlachos (adică Marele Român) şi străluceşte sub acest nume în cronicele contemporane ale francilor şi bizantinilor.

Astfel vorbeşte Fallmerayer.

Noi mai ştim că tot aceşti români luaseră Tracia, Macedonia şi Tesalia, că au biruit de nenumărate ori oştirile greceşti şi pe acelea ale împărăţiei latine din Orient, că au prins pe Baldovin I, că au răpus floarea cavalerilor apuseni, ca Asanizii au fost recunoscuţi de papa ca dinastie regală a Europei, ca domni legitimi Blacorum et Bulgarorum, cu un cuvânt că acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la congres nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit câştigat prin proprie vitejie faţă cu nişte duşmani cu mult superiori în cultură şi în arta războiului.

Şi cu toate astea aceşti oameni, la noi în ţară chiar adică între conaţionalii lor, n-au fost cunoscuţi decât sub porecla ridicolă de cuţovlahi.

Iar pe când averile boierilor noştri şi ale monastirilor se închinau fără scrupul la biserici greceşti şi se exploatau pentru scopuri greceşti, nu se găsea în tot largul acelei regiuni o singură biserică măcar în care să se fi auzit graiul românesc.

Astăzi, când acele averi, închinate totuşi unei misiuni de cultură, s-au luat de către statul român, pentru ca să stârnească aviditatea acelei clase de hoţi semidocţi care stăpânesc România, astăzi speranţa unei întrebuinţări raţionale a acelor bunuri pentru deşteptarea risipitelor părţi ale poporului românesc e mai mică decât oricând.

Pe când sute de mii de oameni ce fac parte din neamul nostru sunt cuprinse de un adânc întuneric, pe când mintea lor naturală, curajul lor înnăscut şi iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor mai mare, tot pe atuncea noi nu mişcăm nici degetul cel mic măcar în favorul lor, ci ne frământăm în turburări interne, ameţiţi de orgia palavrelor bizantine şi putrezind de vii prin corupţiunea unor parveniţi din Fanar care sub pretextul a chiar ideilor naţionale irosesc în vânt puterile noastre.

 

Mihai Eminescu, 26 septembrie 1878