Autori: Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu.
Editura Civitas, Chişinău, 2004.
Forţa zguduitoare a unor adevăruri monstruoase – Nina Corcinschi, doctorandă la Institutul de Literatură şi Folclor al AŞM (Timpul, nr 426, din 9 iunie 2006 )
Este bine ştiut astăzi cât de adânc şi dureros a marcat regimul represiv sovietic întregul curs al istoriei române, mai cu seamă la nivel psihologic, de mentalitate – cu reminiscenţe, din păcate, de durată.
Poate de aceea, – în pofida faptului că, începând cu anii 1990-91, monstruozităţile sovieticilor (crime, deportări, foamete organizată etc.) au fost scoase din anonimat pentru toată lumea – printr-o gravă eroare istorică, regimul comunist a revenit la putere în R. Moldova.
Chiar dacă facem abstracţie de subtilităţile alegerilor din 2001, faptul rămâne fapt.
Comuniştii îşi fac azi mendrele fără să pălească în faţa „strălucirii” celor de odinioară, manevrând cu aceleaşi stereotipuri inoculate încă de sovietici.
Ce se întâmplă, de fapt? Motivaţia pare a fi de sorginte psihologică.
O buimăceală fatalistă, o inerţie a gândirii provocate de ameţeala pastilei comuniste. Asul din mânecă al comuniştilor dintotdeauna a fost abilitatea de-a minţi, de-a se preface, de-a spune cu totul altceva decât gândesc – un joc murdar cu care şi-au manipulat victimele în decurs de decenii.
Tocmai din acest motiv înţelegerea procesului de mankurtizare a românului basarabean şi transnistrean (proces îngreuiat şi de presiunile ideologice ale conducerii şi ale presei şovine actuale) este dificil.
Iată de ce, alături de alte studii la temă, cartea Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească (Chişinău, 2004) semnată de Argentina Gribincea, Mihai Gribincea şi Ion Şişcanu este nu doar binevenită, ci foarte binevenită.
Lucrarea conţine un set de materiale nepublicate până acum, culese de prin arhive care dezvăluie fără artificii, în toată nuditatea ei, întreaga politică de moldovenizare dusă în perioada interbelică de către sovietici pe teritoriul fostei RASSMoldovenești.
Citindu-le, înţelegem de ce românii transnistreni n-au avut decât să suporte vicisitudinile istoriei, să se încadreze ca victime în complexul proces de ideologizare şi mankurtizare a maselor, înţelegem de unde-şi trag seva complexele de inferioritate, stereotipurile, românofobia persistente şi azi.
Autorii încep lucrarea cu un compendiu al documentelor respective şi în continuare ne prezintă materiale datate cu anii 1924-1941, divizate în trei capitole: al creării RASSM, al latinizării şi al desfăşurării procesului de rusificare.
Intenţia sovieticilor de a crea un stat moldovenesc din populaţie românească şi ucraineană a avut drept scop prioritar conceperea stereotipului de popor străin ego-ului său etnic.
Foto: Harta Basarabiei și a ”respublicii autonome sovietice socialiste moldovinești” de peste Nistru
Sub masca de binefăcători care deschid şcoli în limba moldovenească (până în 1924, pe acest teritoriu nu funcţionau decât şcoli ruse şi ucrainene), apără drepturile moldovenilor, promovându-i la putere, cultivă limba „moldovenească” (atenţie! nu rusă sau ucraineană) autorităţile de ocupaţie urmăreau să justifice prin fapte concrete constituirea RASS Moldovenești să ”moldovenizeze” poporul băştinaş, demonstrându-i că nu are nimic în comun cu românii – nici o legătură de sânge, nici o legătură culturală şi lingvistică.
Sub toată avalanşa de „beneficii”, românului transnistrean îi scăpa esenţialul: mergând docil pe cărarea pavată de regimul represiv, el îşi pierdea treptat identitatea, se mankurtiza.
Cultivarea stereotipului de homo sovieticus. Un alt deziderat major al sovieticilor a fost cultivarea stereotipului de homo sovieticus cu largi disponibilităţi sufleteşti pentru cultura, limba rusă, în detrimentul celei materne.
Promovarea moldovenilor la posturi înalte nu se făcea nicidecum din respect pentru aceştia.
Exista o motivaţie ascunsă, fenomenul venea dintr-un plan prestabilit de moldovenizare care avea etapele sale, iar pentru fiecare etapă – o perioadă propice de aplicare.
Sovieticii erau conştienţi de faptul că un moldovean ajuns la putere şi convertit la ideologia comunistă, va avea mai multă influenţă şi credibilitate în faţa concetăţenilor decât un străin şi, astfel, va putea promova cu succes politica de sovietizare şi construcţie socialistă, va putea, până la urmă, să influenţeze în acest sens Basarabia, ba chiar şi România.
Se ştia: cu cât mai mulţi comunişti vor fi printre moldoveni, cu atât sovieticii vor avea mai lesne câştig de cauză „în vederea susţinerii postulatelor marxist-leniniste, potrivit cărora socialismul este o emanaţie a maselor” [pag. 5].
Totodată, moldoveanul educat în spiritul patriotismului, al loialităţii pentru „valorile” impuse, îşi va proteja el însuşi identitatea de burghezul român care ar încerca să i-o denatureze, el însuşi, contaminat de virusul comunist, va contracara dovezile de apartenenţă la aceeaşi etnie, venite de peste Prut.
Lupta s-a produs la nivel de mentalitate şi de aceea a fost atât de greu de prins adevărul.
„Noi, raporta G.I. Bulat, vom educa adevăraţi luptători pentru socialism la sat, care vor duce lupta cu chiaburii şi care vor zidi cu mâinile lor proprii socialismul. Ei trebuie să fie înaintaţi în aparat. Ei vor fi sprijinul puternic bolşevic în lupta pentru reconstrucţia socialistă a satului [pag. 187].
O informaţie foarte consistentă vine din materialul care arată că sovieticii doreau să „corecteze” greşeala ruşilor, statisticile cărora indicau un număr relativ mic de moldoveni în Transnistria. S-au făcut alte calcule, care dovedeau contrariul.
De fapt, sovieticii urmăreau să demonstreze cât de mare e numărul moldovenilor fideli regimului şi care doresc o limbă moldovenească „nealterată” de elemente româneşti.
S-au pregătit savanţi moldoveni care să inoculeze poporului ideologia comunistă despre limbă, istorie etc. Aceştia alcătuiau dicţionare (în stilul lui Stati) în care elemente de limbă cultă deveneau cuvinte născocite, lexeme traduse din „româneşte” sau din rusă.
Tot ei promovau ideea că limba moldovenească va putea creşte din ea însăşi, din fondurile ei străvechi (neapărat neromâneşti) readuse la viaţă.
Limba, susţineau ei, trebuie înţeleasă de popor, cartea să fie cea care coboară la nivelul omului simplu, şi nu acesta să se ridice până la înţelesurile ei. Ideea restaurării fondului arhetipal al limbii s-a amplificat până când a dus la procesul latinizării care, de fapt, a avut efectul invers celui scontat, reînviind pentru transnistreni conceptul de apartenenţă la cultura românească.
Din acest motiv, s-au găsit destule argumente pentru a se reveni în 1937 la alfabetul rusesc.
”Pe sub şriftu latin, ei (Madan, Chior etc. n.a.) au introdus limba română salonă, franţuzită […] Îndată s-a văzut, că aiştie-s aghenţi, speţiali trimăşi, ca să aducă o neînţălejere între noroadele Uniunii Sovetişe, şi în rând cu aiasta, ca şi naţionaliştii locali, să rupă Moldova Sovetică şi s-o dee în cănjile faşismului român […] Trecând în anu 1938 la şriftu rusesc, am eşit cutotul de sub înrâurirea culiturii burjuaznişe-faşiste, străine nouă, pe care duşmanii norodului vre să ne-o leje, şi amu ne aprotiem cutotu mai strâns de culitura norodului rusesc, ucrainean…” [pag. 322].
Acesta a fost stimulentul cel mai puternic al rusificării care, paralel cu moldovenizarea, s-a extins ca o epidemie şi asupra Basarabiei în perioada postbelică. Acestea şi multe alte lucruri ni le comunică autorii studiului respectiv prin documentele prezentate.
Ponderea cărţii e cu atât mai mare, cu cât documentele sunt redate fără vreo ajustare, exact aşa cum au fost ele publicate iniţial: cu numărul fiecărei hotărâri de guvern ori de partid, cu stilul violent, potrivit epocii „luptei de clasă”, în limba în care au văzut ele lumina tiparului.
Lectura acestora produce impresie zguduitoare prin monstruozitatea realităţilor dezvăluite.
Dar n-avem voie să nu le citim. Trebuie să facem un efort, încordându-ne auzul, văzul şi celelalte simţuri pentru a afla adevărul care încă nu s-a spus, dar pe care, dacă nu-l vom cunoaşte, vom avea pentru totdeauna memoria amputată.
Iată câteva fragmente, care dacă nu ar fi de plâns, ar fi de tot râsul,din ziarul”Plugarul roș”care promova în epocă ”limba moldovineascî”
* * * * *
Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a foat creată în 1924 dintr-un motiv evident : „pentru a justifica pretenţiile URSS asupra Basarabiei care în anul 1918 s-a unit cu România” .
Etapele moldovenizării RASSM, au dus în cele din urmă, într-o rusificare extinsă după 1940 şi în Basarabia şi Bucovina.
Astfel, într-o primă etapă, 1924-1931, avem începutul actului de „moldovenizare” a proaspetei RASSM, act justificat printr-o teorie pe cât de falsă, pe atât de ilară: în RASSM şi Basarabia există un popor diferit de cel român, vorbind, în consecinţă, o limbă diferită de a acestuia din urmă (legitimându-se în acest mod şi actul creării RASSM).
În consecință, se începe un proces intens de ”moldovenizare” a populaţiei. Diverşi „savanţi” au încercat să dea o aură ştiinţifică acestei teorii a moldovenismului.
În 1924 L.A. Madan a elaborat chiar o gramatică a limbii moldoveneşti, care o va înlocui pe cea a lui G. Buciuşcanu.
Procesul de moldovenizare, trebuie precizat, nu convenea ruşilor şi ucrainenilor, deveniți aprigi luptători împotriva „limbii moldoveneşti”.
În cea de a doua etapă a moldovenizării, 1932- 1937, gramatica lui Madan va fi abjurată, ”savantul” fiind considerat un contrarevoluţionar. Din 1932, existând o puternică mişcare de latinizare în URSS, se va trece la alfabetul latin, iniţiindu-se un amplu proces de latinizare cu care, ca şi în cazul „moldovenizării”, ruşii şi ucrainenii nu erau de acord.
Latinizarea a avut un efect neprevăzut: „a contribuit la păstrarea identităţii româneşti din Transnistria şi confirmă o dată în plus apartenenţa populaţiei din raioanele din stânga Nistrului de naţiunea română.”
În cea de a treia etapă, 1937-1941, este declanşat un val de represiuni politice îndreptate împotriva celor care au susţinut latinizarea (deşi procesul de latinizare a fost comandat de autorităţile din Kiev şi Moscova).
Astfel, „în anul 1937 această acţiune (de latinizare, n.m.) a fost tratată de organele de partid şi de cele ale NKVD drept o măsură iniţiată de organele Siguranţei române şi realizată în practică de agenţii ei din RASS Moldovenească.”
Literatura cu grafie latină este rapid scoasă din circuit. Se revine la grafia chirilică şi la „limba moldovenească”, o variantă aparţinând, de această dată, lui I.D. Ceban. Această limbă moldovenească va fi impusă după 1940 şi în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Volumul Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească, prin documentele şi materialele antologate, îşi propune să ilustreze modul în care a luat naştere şi a fost promovată o teorie absurdă, teoria moldovenismului.
În acelaşi timp, această antologie reprezintă mai ales un mod de a atrage atenţia asupra efectelor nocive ale acestei teorii fabricate în subsolurile fetide ale NKVD-ului, o teorie care a divizat, printr-o manipulare grosolană, un popor în două şi care încă mai erodează baza românească a unei populaţii româneşti.
CITIȚI ȘI:
Volumul poate fi consultat în varianta pdf
http://www.mihai-gribincea.com/publications/Politica%20de%20moldovenizare.pdf – Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească: culegere de documente şi materiale, alcăt. şi Introducere: Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu, Chişinău: Civitas, 2004, 336 p.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
27/08/2020
Posted by cersipamantromanesc |
ANALIZE | Gribincea, istorie falsificata de rusi, luptători împotriva „limbii moldoveneşti”, minciuni propagandistice sovietice, o manipulare grosolană, Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească, populatii romanesti, pretenţiile URSS asupra Basarabiei, Procesul de moldovenizare, propaganda gorbaciovista, propaganda sovietica, RASS Moldovenească, subsolurile fetide ale NKVD, unirea basarabiei cu romania, unirea cu romania si propaganda sovietica |
Lasă un comentariu
Istoricii despre ramurile poporului român/ vlah și grupurile etnice înrudite …
– Dacoromânii (cu derivațiile și denumirile regionale de: munteni , olteni , dobrogeni , timoceni ( bufeni în orașul Bor, denumiți în unele locuri și „ țărani ” ) , ardeleni , bănățeni , moldoveni , regățeni , basarabeni , maramureșeni , transnistreni , bucovinieni , latini dunăreni , herțeni , bolohoveni , tribali , români sud-dunăreni , ungureni , crimeeni , sibieni , sătmăreni , … )
De religie: majoritar ortodoxă
– Aromânii din Balcani ( machidoni , macedoromâni , armâni , macedoneni latini , macedono-vlahi , cu denumirile regionale de grămușteni , pindeni , fârșeoți , cuțovlahi , negreni , epiroți , moscopoleni , glubeari , „ țânțari ” bitolieni , gopeșteni- mulovișteni . gopeșani – mulovișteni , olimpieni , muzacheri / muzichiari , câstrânioți , aromâni din Beala ).
De religie: majoritar ortodoxă
– Meglenoromânii din Grecia și Macedonia ( cu denumirea regională de: carpieni, liumnicani , lundzineți , ușineți și cupineți , țărnăcoti , brăzlăveți , năntineți , meglenoromânii musulmani, strămutați în Turcia, poartă numele de nânteni ).
Densușianu și Jirecek îi consideră descendenții unor colonii pecenege, stabilite în Macedonia și amestecate cu elementul românesc găsit acolo, de origine daco-română.
Nicolae Iorga, luând în considerare rolul elementului românesc și albanez la formarea Imperiului Bulgar sub țarul Simeon, îi consideră o colonie de prizonieri formată din românii care au luptat sub steagul țarului bulgar și așezată de împăratul bizantin Vasile, în regiunea Rodope.
Theodor Capidan, în „Meglenoromânii – istoria și graiul lor”, îi consideră ca aparținând grupului românilor sud-dunăreni din care au făcut parte și aromânii.
Acesta consideră că ei au venit din nordul Balcanilor, rupându-se din masa românilor sud-dunăreni, după ce au stat un timp mai îndelungat în contact cu românii din nordul Dunării.
De religie: majoritar ortodoxă
– Istroromânii din Istria
Istoricii italieni consideră că istro-românii sunt urmaşii veteranilor din legiunile romane, colonizaţi în Peninsula Istria după cucerirea acesteia de către romani.
Unii istorici români consideră că istro-românii ar fi migrat, acum şase secole, din zona Munţilor Apuseni , Crișana , Banat și Maramureș, după ce Peninsula Istria ar fi fost depopulată de o epidemie de ciumă.
Există şi istorici sârbi, precum Pavle Ivici, care consideră că istro-românii reprezintă o populaţie autohtonă, înrudită cu aromânii, iar din vechea populaţie romanică, despărţită de năvălirea slavilor în Peninsula Balcanică, ar fi evoluat în Istria trei ramuri diferite: istro-românii, istrienii şi veglioţii.
Ultimii, romani sau, poate, vechi români care locuiau în insula Veglia, azi Krk, au dispărut de pe scena istoriei.
Cronicile familiei Frangipani au păstrat o serie de informaţii valoroase despre veglioţi, inclusiv nume de sate precum Poliţa (Polijca) sau transcrierea rugăciunii Tatăl Nostru, în dialectul lor: Ţaţe Nostru, la fel ca şi în istro-română.
În Evul Mediu, când Istria aparţinea Republicii Veneţiene, istro-românii au putut să îşi păstreze vechiul lor grai.
De asemenea, în perioada austro-ungară, istro-românii reprezentau majoritatea populaţiei în judeţul Arsa.
O alta teorie spune că sunt urmașii populației morlace din Dalmația.
De religie: majoritar catolică
– Morlacii din Dalmația, Muntenegru și Bosnia ( cunoscuți și ca vlahi negri sau mauro-vlahi )
De religie: ortodoxă / catolică
– Gugulanii din Munții Banatului
– Mocanii din Munții Ardealului
Mocanii, ca si motii, sunt cu adevarat o epopee a istoriei poporului roman. O epopee uitata sau neglijata, de multe ori exploatata, fiecare bineinteles din diverse motive.
Se afirma ca portul national al romanilor din aproape toate regiunile Romaniei isi are sursa in portul original al acestor oameni.
Conform lucrarii lui Ştefan Meteş despre migraţiile păstorilor transilvăneni):
[…] mocanii, dârji păstrători ai datinilor etno-naţionale, erau priviţi cu admiraţie, fiind echivalentul românesc al gaucho-ului argentinian. Mai târziu, unii simpatizanţi ai Mişcării Legionare au preluat costumaţia acestora, căutând să emuleze înfăţişarea, tipul naţional şi sobrietatea tipice acestor păstori carpatini. […]
Ramura principala a mocanilor, denumita cam din secolul al XVI / XVII-lea “ungureni”, include astazi două mari comunități distincte de mocani ce se situează în Transilvania: prima în Mărginimea Sibiului (la vest de orașul Sibiu), iar cea de-a doua la est de Brașov, în zona Săcelelor, nu departe de curbura Carpaților.
Denumirea generica de “ungureni” apare cam in timpul domniei lui Mihai Viteazul, cand acesti mocani migrau din cauza evenimentelor pe teritoriul Munteniei sau al Moldovei.
Mocanii din zona Mărginimii Sibiului poartă și denumirea alternativă de ‘țuțuieni‘, respectiv ‘mărgineni‘. Sașii Sibiului i-au denumit ‘Gebirgswalachen‘ („valahi de munte”, adică români de munte) sau ‘die Tzutzuianen‘ (Zuzujanen).
– Sărăcăcianii din Grecia și Bulgaria.
Lingvistul aromân Theodor Capidan și istoricul ce a fondat studiul transhumanței balcanice , Iovan Ţviici îi considerau aromâni grecizați, dar alți istorici îi consideră urmași ai triburilor antice trace din zonă. Asta le-ar explica asemările cu aromânii.
De religie: ortodoxă
– Goralii din Polonia Istoricul militar Mircea Dogaru îi consideră urmași ai coloniștilor ardeleni și moldoveni .
În Munții Tatra din sudul Poloniei trăiesc români care au emigrat acolo în urmă cu sute de ani. În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute grupări românești, nu și-au uitat obiceiurile.
Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz. Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci români!
În fapt, goralii sunt urmașii păstorilor valahi care au practicat transhumanța încă din secolul XII.
Pe la 1600, actele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.
Păstorii români au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte.
Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moștenire româno-valahă. Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile cu smerenie.
În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară.
Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach.
Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare) este aceeași ca horinca noastră.
Sunt de religie: catolică
– Vlahii din Cehia ( Vlahia Moravă , Regiunea Autonomă Vlahă din Cehia )
Istoricul militar Mircea Dogaru îi considera urmași ai vlahilor moravi.
De religie: catolică
– Karadjovenii din Turcia
Unii istorici îi consideră aromâni turcizați.
Probabil e religie: musulmană
– Huțulii din Bucovina , Maramureș , Transcarpatica , Pocuția și Galiția
Poetul Mihai Eminescu îi considera daci slavizați.
De religie: ortodoxă
– Boikii , Lemkii și Rușinii din Carpații Nordici ( Cehia , Slovacia , Ucraina , Polonia )
Informații aici
 |
| Dacoromâni
Aromâni |
 |
| Istroromâni |
 |
| Gorali |
 |
| Sărăcăciani |
 |
| Momârlani |
 |
| Morlaci |
 |
| Vlahi din Cehia |
 |
| Gugulani |
Mocani
jurnalulpolitic.blogspot.ro si politeia.org.ro
CITITI SI :
si
Apreciază:
Apreciere Încarc...
01/10/2013
Posted by cersipamantromanesc |
LUMEA ROMANEASCA | arealul poporului roman, ISTORIE ROMÂNEASCĂ, populatii romanesti, romani, romanii, romanii de langa noi, romanii despre romani, romanii din jurul romaniei, romanism, romanitate |
Un comentariu
CER SI PAMANT ROMANESC 