CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Pactul Molotov-Ribbentrop într-o viziune diferită de cea a propagandei istorice ruse și sovietice (I)

  

 

 



 

       Foto: Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii      sovietici – Octombrie 1939  – „Mă întreb cât va dura luna de miere?” .

 

 În Rusia lui Putin, acordul de la München din 1938 dintre Germania nazistă și Anglia secondată de Franța, a fost folosit ca scuză pentru încheierea pactului Molotov-Ribbentrop.

Pentru a putea comenta cele întâmplate atunci,  trebuie să înțelegem contextul diplomatic existent în anii ’30.

Propaganda sovietică a influențat modul în care mulți au apreciat evenimentele premergătoare celui de- al doilea război mondial, iar acest lucru este deosebit de important atunci când este pusă în discuție perioada anilor 1939-1941, scrie publicația http://euromaidanpress.com/ munich-molotov-ribbentrop-pact-revisited.


O invazie „protectoare”?


Istoricii au stabilit ca dată a declanșării celui de-al al doilea război mondial ziua de  1 septembrie 1939, când Germania nazistă a  invadat Polonia. Numai că în ziua de 17 septembrie 1939,  URSS s-a alăturat la rândul ei Germaniei naziste, invadând la rândul ei Polonia de la răsărit .

Peste numai trei zile, pe  20 septembrie , a avut loc o dezbatere privitoare la acest război în Parlamentul britanic, în timpul căreia s-a făcut remarcat discursul parlamentarului Robert Boothby care a spus printre altele nici mai mult, nici mai puțin că :

„Este legitim să presupunem că această acțiune din partea guvernului sovietic a fost luată […] din punctul de vedere al autoconservării și autoapărării ”.

„Acțiunile întreprinse de trupele ruse [ …] au  împins frontiera germană considerabil spre vest. ”

În timp ce Armata Roșie ataca Polonia  pe la spate pe 17 septembrie, ambasadorului polonez la Moscova, Wacław Grzybowski , i-a fost înmânată  o notă în care se  declara negru pe alb că Polonia a încetat să existe și că acest lucru a făcut nul pactul de non-agresiune  polono-sovietic din 1932.

De asmenea, în nota respectivă se specifica faptul că Armata Roșie a ocupat  Polonia pentru a „proteja” popoarele din Belarus și Ucraina . 

 Ziarele occidentale au folosit aceste teme atunci când au comentat invazia inițială sovietică. Chicago Tribune , de exemplu, a inserat pe  pagină principală chiar a doua zi titlul „Roșii invadează Polonia: rușii trec frontiera pentru„ protejarea minorităților ”.

 

 

 

 

 Foto: Un afiș de propagandă sovietic în care  se pretindea că invazia Poloniei avea drept scop ajutorarea  „popoarelor frățești” belarus și ucrainean.

 

 

  Pe 22 septembrie, în orașul ocupat Brest-Litovsk, forțele sovietice s-au întâlnit cu cele germane unde au participat la o paradă a victoriei și au mărșăluit sub un banner care scria:

„Trăiască Armata Roșie a Muncitorilor și Țăranilor, eliberatorul maselor muncitoare din Vestul Belarus] și Vestul Ukrainei!”

 

 

 

 

 

 

După cum puteți vedea, acest banner a fost împodobit la Brest -Litovsk cu svastici alături de simbolul proletar al secereiși ciocanului.

 


Forțele sovietice mărșăluiau împreună cu naziștii nemți și nu doar sub   steagul roșu, ci și sub acela nazist.

 

 

 


 

Foto: Parada comună de la Brest – Litovsk, a forțelor sovietice și naziste victorioase, după distrugerea rezistenței statului polonez.

 

A fost o paradă a victoriei într-un oraș  simbol, locul în care, pe 3 martie 1918, bolșevicii au semnat un acord de pace cu Germania Imperială, scoțând Rusia din primul război mondial cu prețul cedării unor teritorii uriașe.

 

 

Un război dorit 

 

Pentru a înțelege de ce URSS a cotropit Polonia, trebuie să înțelegem contextul diplomatic, precum și filozofia sovieticilor, care nu sunt luate în considerare în tratarea convențională a invaziei, care este văzută totdeauna de propagandă ca  „defensivă” sau „protectoare”. Motivațiile lui Stalin au fost în fapt, mult mai sinistre.Stalin, ca de altfel și Lenin înainte de el, a fost călăuzit de ideile lui  Marx și Engels.

 Departe de a se fi abătut de la gândirea marxistă, așa cum au susținut troțkiștii, sângerosul dictator a continuat într-o serie de domenii cheie strategia lui Lenin, inclusiv în ceea ce privea lupta pentru dominația globală a comunismului, fiind convins de  faptul că războiul mondial anticapitalist este necesar  pentru  progresul revoluției comuniste . 

Pe această  din urmă temă, Engels a scris încă în 1887:

„Niciun război nu mai este posibil pentru Prusia-Germania, cu excepția unui război mondial care va fi de o amploare și o violență la care până acum nu s-a putut visa . Opt-zece milioane de soldați se vor masacra unii pe alții și vor devasta întreaga Europă,  mai rău decât un val de lăcuste. Comparativ, devastările lăsate în urmă de războiul de treizeci de ani se vor comprima în trei sau patru ani la nivelul  întregului continent,  iar foametea, ciuma și demoralizarea generală atât a armatelor cât și a masei populației, vor produce o suferință fără egal.Distrugerile în comerț, industrie și credit,  se vor  încheia cu un faliment generalizat și cu  prăbușirea vechilor imperii, iar coroanele se vor rostogoli în țărână și nu va mai fi nimeni care să le ridice.Va fi imposibili să se  prevadă cum se va termina totul și cine va ieși din luptă învingător, dar un singur rezultat fiind absolut sigur: epuizarea generală va crea condițiile pentru victoria finală a clasei muncitoare. ”

Pentru Lenin și Stalin, aceste ”cuvinte profetice” s-au dovedit corecte în 1917, când bolșevicii au preluat puterea la Sankt Petersburg, după ce țarul Nicolae al II-lea abdicase și după ce Alexander Kerensky s-a angajat să continue un război care  ducea țara  spre ruina totală.La fel au  acționat în 1917 revoluționarii comuniști în Germania, Austria și Ungaria ale căror imperii cu economiile distruse de război s-au prăbușit.

Sfârșitul primului război mondial nu a fost marcat doar de violența cauzată  de forțele de stânga și de dreapta, din ce în ce mai radicalizate, dar și  de efectele tratatului de la Versailles, care a pus capăt conflictului marcat de efectele aplicării principiului autodeterminarii popoarelor.

Aceasta a însemnat apariția unui stat polonez independent pentru prima dată după 123 de ani, și de asemenea, independența pentru popoarele baltice, împreună cu Finlanda și Ucraina, care fuseseră colonii ale Imperiului țarist.

 

Bariera poloneză împotriva expansiunii bolșevice

  Ironia face că Marx și Engels, în timpul vieții lor au sprijinit Polonia, crezând în potențialul său revoluționar, dar acum, în ochii celor mai importanți lideri comuniști din Rusia, această șară devenise un obstacol în calea fantezistei revoluții mondiale, după ce  conducătorul acestei țări, Józef Piłsudski, a condus cu succes lupta împotriva forțelor sovietice invadatoare.

Exploatând faptul că în 1919 granița polono-rusă nu era încă complet definitivată, Lenin a ordonat trupelor e Armatei Roșii să tatoneze pentru a vedea cât de departe ar putea pătrunde  pe teritoriile poloneze, înainte de a întâmpina rezistență.La primele ore ale zilei de 14 februarie 1919, un detașament al  Armatei Roșii a fost interceptat  de cavaleria poloneză în  apropiere de satul Bereza-Kartuska (acum Byaroza, din  Belarus).

Acesta a fost prima încleștare a  războiului polono-sovietic, al cărui  istorie a fost excelent scrisă  de profesorul Norman Davies . 

Atitudinea lui Lenin față de Polonia este cel mai bine exemplificată de cuvintele lui Mihail Tukhacevski , comandantul șef al Frontului deschis de Armata Roșie în Apus care a spus:  „Spre vest! Peste cadavrul Poloniei albe se află drumul spre conflagrația mondială”. 

 

 

 

 

Afiș sovietic care solicită marșul de la Varșovia, în timp ce susține că Rusia caută pace
 


Afiș sovietic din vara anului 1920, care îndemna  la  cucerirea Varșoviei, în timp ce susține că Rusia caută pace 


În 2015, foaia  de propagandă de stat rusă Sputnik  publica un articol care descria  Polonia ca pe un  regim criminal, pentru că „anexase” Ucraina de Vest și Belarusul  de Vest. Dacă ar fi să admitem acest lucru, atunci cu siguranță definiția se potrivește Rusiei sovietice, care a participat la anexarea restului Belarusului și Ucrainei.

În anii 1920, URSS a început să deruleze o serie de acorduri economice cu țările occidentale, cea mai  notabilă fiind implicarea celuilalt „stat paria” al Europei: Germania Republicii de la Weimar.

După cum observa Gerherd Weinberg , „ura față de Polonia a fost un factor major în conlucrarea  Germaniei de la Weimar cu  Uniunea Sovietică.” [4].

Tratatul de la Riga din 1921 a împărțit atât Ucraina cât și Belarusul între Polonia și Rusia bolșevică, iar acestea erau  teritorii care, în ciuda propagandei sovietice, nu au fost istoric rusești !Reflectând asupra rezultatului bătăliei Varșoviei, Edgar Vincent D’Abernon , ambasadorul Marii Britanii la Berlin, a remarcat că polonezii au salvat atunci creștinătatea și civilizația occidentală.

Aici trebuie menționate și războaiele de recucerire duse de  Lenin, care după lupte îndelungate au anexat în cele din urmă Ucraina și Caucazul, dar nu au reușit să cotropească din nou Polonia, Finlanda și Țările Baltice (și nici Basarabia). Aceste războaie au fost concomitente, dar nu au făcut parte din așa zisul ”Război civil rus”.  În sens invers, eșecul cucerii Poloniei a însemnat o oportunitate ratată, care a determinat nașterea „Socialismului într-o singură țară”.

 

În termeni ideologici, regimul sovietic a justificat socialismul într-o singură țară pe baza construirii unei baze în cadrul URSS pe care să conducă ulterior la „revoluția mondială”pe care urma să o exporte la un moment favorabil din viitor.

Chiar dacă prin diplomația de la mijlocul anilor 30 s-a putut încheia pactul de neagresiune  polono-sovietic menționat anterior, aceasta nu a însemnat în niciun moment că sovietele au renunțat la  ideea de a cuceri Polonia (și nici alte teritorii care făcuseră  parte din Imperiul țarist) sau că agresivitatea  comunistă a fost vreodată complet abandonată.

În 1939, Hitler i-a oferit lui Stalin o oportunitate de aur pentru a aduce la  îndeplinire această veche dorință a expansiunii sovietice  spre Vest.  

 

 

 

 

 

22 septembrie 1939 – Trupele armatelor Germaniei fasciste și cele ale URSS sărbătoresc cotropirea în comun  a Poloniei .

 

 





VA URMA 

 

 

 

NOTE:

[1] „Guvernul polonez s-a dezintegrat și nu mai arată niciun semn de viață. Aceasta înseamnă că statul polonez și guvernul său au, de fapt, încetat să mai existe … Lăsată în voia ei și lipsită de conducere, Polonia a devenit un domeniu adecvat pentru orice fel de pericole și surprize, care pot constitui o amenințare către URSS Din aceste motive, guvernul sovietic, care până acum a fost neutru, nu mai poate păstra o atitudine neutră față de aceste fapte. 

De asemenea, guvernul sovietic nu poate vedea, cu indiferență, faptul că oamenii ucraineni și belarusi, care trăiesc pe teritoriul polonez și care se află la mila soartei, ar trebui lăsați fără apărare. ” Extras din textul citat în Halik Kochanski, The Eagle Unbowed: Polonia and the Poles in the Second War World , p. 77.

[2] Ordinul către forțele Frontului de Vest nr. 1423, 2 iulie 1920.

[3] Citat aici

[4] Gerherd Weinberg, O lume la arme: o istorie globală a celui de-al doilea război mondial , p. 54.

Publicitate

28/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Minciuna 22 iunie 1941 şi cea mai mare mistificare din istorie privitoare la rolul Uniunii Sovietice în declanşarea celui de – Al Doilea Război Mondial

 

 

 

Imagini pentru căpitanul Ioan Boroș photos

 

 

 

 

 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți

 

În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei.

Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei.

S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat.

Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț.

Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace la rîndul lor.

 Cehoslovacia şi Polonia nu mai existau la ora aceea.

În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Guvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere.

Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii.

Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta.

Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:    

Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate.

În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.

Trupele sovietice, luând drept slăbiciune (ceea ce pentru trupele române nu era decât un act de înaltă disciplină conștientă) au călcat stipulațiunile Convenției și sub forma controlului rechizițiilor locale, opreau coloanele române, înconjurându-le în prealabil cu forțe mecanizate, invitând apoi bandele comunizate și instigate să-și ridice ceea ce le-ar fi fost rechiziționate de către trupele române.

Această acțiune a forțelor sovietice s-a executat după un plan bine stabilit și anume:

Unitățile mecanizate sovietice depășeau coloanele române și le opreau în momentul traversării localităților.

Se barau ieșirile satelor, în special cele de la vest, apoi servindu-se de megafoane, invitau soldații basarabeni să iasă din coloană și să rămână pe loc.

Populația comunistă, instigată în prealabil de agitatorii politici, vocifera îndemnând soldații să părăsească frontul.

Odată coloana dezorganizată prin îndepărtarea elementului basarabean, care de altfel, la unele unități forma majoritatea, răzvrătiții civili erau îndemnați să-și reia materialele și animalele presupuse rechiziționate din zonă.

Aceste bande de comuniști, protejate fățiș de forțele sovietice, s-au dedat la acte reprobabile, jefuind și chiar dezarmând pe ostașii români puși în imposibilitatea de a se apăra.

Cu această ocaziune, s-au produs acte de înaltă ținută și abnegație din partea multor ofițeri și soldați, care au încercat să salveze materialele ce li se încredințaseră, ducându-le singuri în spinare zeci de kilometri, deoarece căruțele și caii fuseseră luați de răzvrătiți.

  

Da, se putea rezista, dar unde erau cele 1033 de cazemate planificate a se face pe Nistru? Dar cele 498 prevăzute în Bucovina?

În Basarabia fuseseră realizate abia 127 (12,3%), iar în Bucovina abia 24 (5%)! Ce a făcut statul român până la data de 28 iunie 1940? Unde erau dotările armatei, armamentul modern, toate cele necesare?

 

Primul ofițer român căzut în al doilea război mondial

 

Nu, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial  nu a murit în ziua de 22 iunie 1941, nici în 21 iunie, ci cu aproape un an mai devreme, la 29 iunie 1940, la ora 4 dimineața.

Este vorba de căpitanul Ioan Boroș din regimentul 16 artilerie.

Din documentul cu nr 64410 din 11 noiembrie 1940 aflat în arhiva Ministerului Apărării Naționale aflăm următoarele:

În dimineața zilei de 9 iunie 1940 la orele 4, localitatea Herța a fost ocupată de armata sovietică cu elemente mecanizate.

La această dată, bateria 1 (comandată de Ioan Boroș) era instalată pe poziție, în sprijinul unui detașament de infanterie. 

Două din carele de luptă ce inraseră în localitate au apărut în poziția bateriei și au cerut ca bateria să se predea.

Căpitanul Boroș a încercat să parlamenteze cu rușii, însă ei au tres focuri de armă și pistol omorându-l pe loc, căzând la datorie între ostașii și tunurile sale.

Din cele de mai sus, rezultă că ofițerul a încetat din viață în timpul și din cauza serviciului comandat.  

 

 

 

 Placa comemorativă  la mormântul căpitanului Ioan Boroş. FOTO Sergiu Petrovici 

 

Trupul căpitanului Ioan Boroș a fost înmormântat la Dorohoi cu onoruri militare, ulterior a fost reînhumat la Bacău, o stradă din oraș i-a purtat numele până la instaurarea regimului comunist.

Împrejurările morții căpitanului Ioan Boroș sunt confirmate de către C. Arig, emigrat apoi în Israel, fost soldat în bateria căpitanului Ioan Boroș. Acesta descrie cum tancurile au pătruns până la Herța, care nu figura pe harta revendicărilor teritoriale sovietice.

Crezând că este o greșeală, căpitanul Boroș, însoțit de sublocotenentul de rezervă Alexandru Dragomir și de câțiva soldați, a încercat să le explice rușilor că au trecut limita de demarcație și că trebuie să se întoarcă.

Arig spune că în timpul discuțiilor, pentru a-i intimida pe ruși și a-i convinge, sublocotenentul Dragomir a tras un foc de pistol în aer.

Nimeni nu a fost atins, dar rușii au deschis focul cu mitralierele de pe tancuri. Au căzut morți căpitanul Ioan Boroș, sublocotenentul Alexandru Dragomir și un soldat evreu pe nume Solomon.

În acea zi, de fapt, au fost uciși cel puțin cinci ofițeri români, în afară de cei doi mai sus menționați, căpitanul Georgescu, comandantul Cercului Militar Soroca, împușcat de evrei, și un ofițer de grăniceri arestat de ruși la Ștefănești, județul Cernăuți, și torturat până la moarte pentru a divulga secrete militare.

Altul a fost căpitanul Epure, comandant de escadron în Regimentul 5 roșiori, dislocat lângă Soroca, care a cerut rușilor să respecte graficul de deplasare și distanța de minim 4 km între cele două armate. Rușii l-au împușcat pur și simplu.

A murit la Soroca, nu departe de locul unde a fost ucis generalul Stan Poetaș în 1919 (veziMoartea unui erou, generalul Stan Poetaș).

Căpitanul Ioan Boroș era căsătorit de zece luni și aștepta un copil pe care nu l-a mai văzut niciodată. Un an mai târziu, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, guvernatorul Bucovinei a dispus ridicarea la Herța a unei troițe în amintirea celor trei români căzuți aici.

La parastasul care a avut loc la școala din localitate, la care a participat soția și fetița Ionița a celui care a fost căpitanul- erou Ioan Boroș, guvernatorul Bucovinei a prins la gâtul fetiței de un an o cruciuliță de aur pe care scria De la tăticul tău

 

Știind acum toate aceste lucruri, putem spune că Ordinul din 22 iunie 1941, în urma căreia armata noastră a declanşat operaţiunile de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord,  a fost nu numai justificat, ci chiar obligatoriu!

 

               

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici

 

 

Minciuna 22 iunie 1941

 

 

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941.

Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941.

Inclusiv astăzi, la aproape opt decenii de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general, uită câteva aspecte deosebit de importante.

În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat Al Doilea Război Mondial.

La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului,la 1 septembrie 1939 Germania hitleristă a atacat Polonia.

Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941.

Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti.

Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani?

Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei , pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei.

Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare.

Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei.

O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut?

Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea.

Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei.

Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859.

După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu.

Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică.

Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista.

În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse.

Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze.

Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret.

Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut.

Se pare că ar  fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine.

Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă.

Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii,  dar mai ales de invective, din partea istoricilor ruşi.

Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov.

Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov.

Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii.

Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre „paşnica” Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci bucăţi din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice.

Între timp, la fel de „paşnic”, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea „paşnica” Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial.  

Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc.

Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii.

Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc.

Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop?

Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ.

Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă?

Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română?

În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană?

Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România.

În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci.

O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă.

Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune.

În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc.

Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice?

Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte.

Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac.

Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte.

Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea.

Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti.

Împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941,  ce forţe aveam în faţă?

  Armata a 9-a sovietică  nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din URSS, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei?

Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944.

Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte.

Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state.

De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv.

Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial.

Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese întotdeauna la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

 CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/13/ziua-de-13-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/13/o-istorie-a-zilei-de-13-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

Negrea Cristian

http://cristiannegrea.blogspot.com/search?updated-max=2012-07-22T20:39:00%2B03:00&max-results=7&start=5&by-date=false

  1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.

    2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.

    3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.

    4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea onlineaici.

    5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.   

        6. Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. Spre cetățile de la Nistru, editura Vasile Cârlova, București, 1996

13/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mituri şi minciuni propagandistice sovietice din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prezente şi în propaganda actuală a Kremlinului. VIDEO

Fapte istorice falsificate grosolan în epoca sovietică, folosite în prezent de propaganda rusă.

În URSS, mitul „Marelui Război Patriotic” (Al Doilea Război Mondial) a stat la baza formării identității cetățeanului sovietic. Motivele practice au fost evidente: după sfârșitul războiului, nu a existat nici un eveniment de importanță egală, care putea juca un rol unificator.

Începând din 1965, statul sovietic cultivat, imaginea națiunii sovietice victorioase în lupta cu invadatorii, au început să fie marcate prin sărbători grandioase.

Astăzi, această propagandă este folosită pentru a justifica expansiunea militară rusă modernă. Kremlinul convinge astfel populația din Rusia că, prin invadarea Ucrainei, a altor state ex-sovietice, și anexarea unor teritorii, nu comite o agresiune împotriva unei țări vecine, ci doar continuă lupta împotriva fasciștilor care pun în pericol atât Rusia, cât și întreaga lume. Pentru a face acest lucru, perpetuează fapte istorice false din epoca sovietică.

Iată câteva mituri sovietice din cel de-Al Doilea Război Mondial, care sunt prezente în propaganda actuală a Kremlinului:

Mitul 1. Pentru URSS, Al Doilea Război Mondial a început la 22 iunie 1941.

În Rusia mai este denumit „Marele Război Patriotic”, deoarece URSS s-a apărat împotriva invaziei naziste.

În realitate, URSS a început războiul la 17 septembrie 1939, când Armata Roșie a ocupat Polonia, în urma unui tratat încheiat cu Germania nazistă condusă de Hitler. Înțelegerea este cunoscută ca „Pactul Ribbentrop-Molotov”.

Astăzi, conceptul de „Mare Război Patriotic” este folosit de Rusia ca o alternativă la cel de-Al Doilea Război Mondial în încercarea de a-și menține influența asupra fostelor republici sovietice.

Mitul 2. URSS este o victimă nevinovată a agresiunii germane și a fost întotdeauna un inamic al naziștilor.

Realitatea? URSS a semnat un pact de neagresiune cu Germania nazistă, pactul Ribbentrop-Molotov, care nu numai că a definit o cooperare economică largă cu cel de-al Treilea Reich, dar a fost un acord privind neagresiunea reciprocă. Tratatul conținea și un protocol secret prin care URSS și Germania au fost de acord să împartă Europa. În urma acestui acord, România pierdea Basarabia și nordul Bucovinei.

Trupele germane și sovietice au mers o perioadă mână în mână. După ce Hitler a început războiul în Europa, URSS chiar a oferit în secret asistență economică Germaniei naziste.

În perioada sovietică și în Rusia de azi, existența pactului între Germania nazistă și URSS a fost explicată ca o necesitate venită în urma unor negocieri fără rezultat cu Marea Britanie și Franța. De asemenea, se neagă că invazia Poloniei era legată de pact.

De fapt, Stalin a ruinat de bunăvoie încercările de a înființa o coaliție anti-nazistă. În perioada 12-21 august 1939 au avut loc la Moscova negocieri cu Marea Britanie și Franța privind colaborarea militară împotriva de-al Treilea Reich.

Nu s-a ajuns însă la un acord, deoarece Stalin a cerut dreptul de a ocupa regiunile poloneze Halychyna și Vilenska Oblast (astăzi, regiuni occidentale din Ucraina și Belarus).

După cum se știe, britanicii și francezii nu au fost de acord.

Atât Stalin, cât și Hitler erau nemulțumiți de ordinea mondială apărută după Primul Război Mondial, ceea ce a făcut ca colaborarea lor să fie naturală.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici

Pe lângă clauzele stipulate la vedere în Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, a fost adoptat și un protocol secret, care împărțea teritoriile României, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei și Finlandei în „sfere de influență” germane și sovietice, anticipând potențialul unor reamenajări teritoriale și politice ale acestor țări. Kremlinul a negat existența protocolului secret al pactului dintre Hitler și Stalin până în 1992.

Colaborarea militară sovieto-nazistă este fără îndoială clară în fotografiile de la parada militară germano-sovietică din Brest-Litovsk la 22 septembrie 1939 în timpul invaziei Poloniei.

Foto: Parada comună a trupelor naziste şi sovietice la Brest, imediat după nimicirea Poloniei în 1939.

 

 

Pactul a avut consecințele tragice pentru națiunile europene și pentru lume. Acest acord a devenit mecanismul de deschidere a ușilor pentru un nou război mondial. Ceea ce a urmat a fost invazia Poloniei de către Germania nazistă și URSS, urmată de remodelarea granițelor din interiorul Europei.

Mitul 3. Armata Roșie nu a comis crime de războiSe vorbea frecvent în timpul perioadei sovietice că Armata Roșie a protejat URSS împotriva fasciștilor, a salvat milioane de oameni de la exterminare și a adus libertate națiunilor europene asuprite, fără a comite crime de război în acest proces.

Toate dovezile care mărturisesc contrariul au fost respinse ca propagandă și falsificare a istoriei.În realitate, crimele soldaților sovietici împotriva civililor au fost numeroase. 4.148 de ofițeri și un număr mare de soldați au fost condamnați chiar de tribunalul militar rusesc numai în primele luni ale anului 1945.Când Armata Roșie a intrat în Prusia de Est în octombrie 1944, unul dintre soldați a scris părinților săi din Smolensk: 

„Acum ni se permite să facem orice ne dorim ticăloșilor germani”.Într-o scrisoare, un căpitan al Armatei Roșii scria: „Băieții noștri au gustat deja toate femeile germane. În general, există multe trofee”.

Un alt ofițer nota: „Desigur, este extrem de brutal să ucizi copii. Dar germanii merită aceste barbarii”.

Amploarea jafurilor, incendierile, violența împotriva civililor și a prizonierilor a devenit larg răspândită în rândul armatei sovietice.

S-a încercat însă, după o bucată de timp, restabilirea disciplinei în armată. Cu toate acestea, măsurile luate nu au fost suficiente. La sfârșitul lunii martie 1945, un memorandum adresat Secretarului Partidului Comunist, Malenkov, înregistrează un alt caz de viol în masă a femeilor de către soldații sovietici. Și nu erau doar femei germane ci și de alte naționalități, toate aflate în drumul Armatei Roșii către Berlin. Tot acolo se consemnau zeci de mii de jafuri.

Militarii sovietici furau orice – de la piane, covoare, până la haine, biciclete și ceasuri.

Mitul 4. URSS a învins Germania nazistă fără ajutorul aliaților. Conform propagandei, forțele rusești ar fi câștigat războiul și fără ajutorul altor naționalități din Uniunea Sovietică.Manualele sovietice au descris rolul aliaților URSS în război într-o manieră destul de superficială.

Despre ajutorul Statelor Unite se vorbește doar în treacăt.În timpul Războiului Rece, această informație a fost deosebit de importantă. Se preamărea rolul Uniunii Sovietice în război și se diminua cel aliaților săi, care erau acum de cealaltă parte a Cortinei de Fier.

În realitate, înzestrarea armatei sovietice de către SUA a fost unul dintre factorii decisivi în victoria Armatei Roșii împotriva Axei. Nici până astăzi, URSS, apoi Rusia ca succesor al acesteia, nu și-a rambursat datoriile pentru împrumutul venit din partea americanilor.

Conform unor estimări, echipamentele venite de la aliații occidentali reprezentau 12-16% din echipamentul trupelor armate sovietice, 10-15% din aviația URSS și 32,4% din marina sa.

Până la 70% din mijloacele de transport ale armatei sovietice proveneau din SUA, ceea ce înseamnă că militarii ruși au condus în principal mașini americane.

De exemplu, în timp ce URSS a dotat numai 600 de camioane rusești cu celebrele rachete „Katyusha”, SUA au contribuit cu 20.000 de camioane Studebakers, acestea devenind principalul vehicul al artileriei sovietice.Ponderea echipamentelor împrumutate de aliați URSS:

  • 56% dintre locomotive și vagoane

  • 43% pneuri pentru vehicule

  • 42% din zahăr

  • 108% din conservele de carne

  • 18% din combustibilul pentru avioane

Locomotivele pe care Occidentul le-a oferit a depășit producția URSS de 2,4 ori, iar numărul trenurilor – de 10,2 ori.

Cantitatea de alimente primită de URSS, ca parte a contractului de împrumut, ar fi fost suficientă pentru a alimenta o armată de zece milioane de oameni timp de 1.688 de zile, și anume întregul război.

 

Surse: 

Euromaidanpress.com

 

https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusia/fapte-istorice-false-din-epoca-sovietica

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/09/ce-sarbatoresc-la-9-mai-dupa-25-de-ani-de-independenta-cetatenii-r-moldova-video/

 

 

 

Video: Cauzele care au determinat intrarea României în al doilea război mondial de partea Germaniei.

 

 

 

 

 

17/05/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: