CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce stiu strainii despre aromâni si despre problema aromână ?

 

 

 

 

 Intr-un  documentat  articol despre aromâni, publicat în urma cu ani in  „Die Presse” din Viena,  cunoscutul scriitor şi publicist Karl Marcus Gauss vorbeste  in articolul “Was wir erst noch lemen” (Ceea ce trebuie să mai învăţăm) despre  Noua Europa si problemele ei, vorbindu-ne  pe un spatiu amplu despre  problema aromanilor din Balcani..

Iata un extras care nu poate sa nu ne preocupe pe noi,români si aromâni deopotriva :

“Toţi vorbesc despre „Noua Europă”. Dar cum va vorbi noua Europă? Englezeşte? Franţuzeşte? Sau poate chiar aromâneşte? Despre bucuria diversităţii, teama simplicităţii – şi cu ce se află în avans faţă de noi un mic, aproape uitat popor din Balcani.

Cunoaşteţi aromânii? Aţi dobândit deja primele cunoştinţe de bază ale limbii aromâne? Nu? Este mereu acelaşi lucru, toţi doresc să fie europeni şi nici nu ştiu măcar că viitorul Europei va fi decis de modul cum va fi rezolvată problema aromână!

Recent am văzut la televizor doi oameni impunători, vorbind despre Europa. Unul se numea Kohl, celălalt Chirac.

Aparatul de repetiţie verbal, pe care oricine îl etalează, dacă în zilele noastre i se pun întrebări cu privire la Europa, a decurs la ei un timp în mod statornic fără întrerupere: Că viitorul Europei înseamnă diversitatea culturilor şi a popoarelor sale, şi-au asigurat reciproc cu voie bună, şi că în zona comercială fără vamă se vor schimba nu numai mărfuri, ci şi gânduri.

Cine a fost invocat cu vorbe măreţe, acesta ă fost europeanul de mâine: un om, ale cărui virtuţi sunt receptivitatea faţă de tot ce există în lume, a cărui cinste este toleranţa, a cărui patrie mai largă este întreaga Europă.

Curios să afle tot ce se petrece la vecinul său, dincolo de graniţele vechi, el va fi flexibil şi, atât în metropole cât şi la ţară, el va fi foarte bine informat, cel puţin prin televiziune, cu privire la problemele de cultură europeană, căci bogăţia Europei constă nu (Kohl), nu numai (Chirac), în nici un caz doar (Helmut-Jacques) în forţa economică a continentului, ci… etc.

Există deja acest Nou European? Germanii ar fi flexibili? Asta nu le-a reproşat încă nimeni. Francezii s-ar simţi acasă şi în Germania? Mai degrabă nu, dacă facem abstracţie de bucătăria germană.

Şi austriecii şi-ar avea bucuria lor în faptul că în ţara Eu-soră, Spania, domneşte multitudinea de limbi şi că în afară de limba spaniolă se mai vorbeşte şi catalana, galiciana, basca şi calo?

Atunci noi nici nu am fi aşa de singuratici în strădania noastră onestă de a menţine naţionalităţilor autohtone limbile croată, slovenă, cehă, bineînţeles şi cele române. Vai, precum o ştie toată lumea, stăm prost cu virtuţile, care se pretind de la noi, europenii de azi, cei de mâine.

Şi, totuşi, există deja aceşti oameni receptivi faţă de tot ce există în lume, care nu se bazează în mod grosolan pe posesiunile lor naţionale; cărora nu le vine greu, ci le face plăcere, să gândească şi să vorbească în două sau mai multe limbi; care nu-şi referă acţiunile şi năzuinţele, în mod meschin, asupra unui singur stat, ci mereu la mai multe; pentru care graniţele nu înseamnă o obsesie ci o depăşire cotidiană; care dintotdeauna practică comerţul şi circulaţia între est şi vest, nord şi sud; care îşi câştigă identitatea tocmai din contactul cu diferitele culturi; cărora toate acestea nu trebuie să li se impună ca nişte ţeluri măreţe, fiindcă ei din timpuri străvechi trăiesc toate acestea.

 Pe scurt: Există noul om european. El este aromân…

…Aromâni? Noul lexicon dă doar informaţii scurte: „Aromânii, macedoromânii, macedovalahii, ţintarii, două ramuri principale, dintre care unul constă din meşteşugari, celălalt din păstori nomazi”. A face atâtea greşeli şi a da şi ghicitori în cuvinte aşa de puţine, asta este de asemenea o artă. Dar aşa nu ajungem mai departe.

Izvoarele istoriei dau mărturie despre aromâni cu mult timp înainte de a vorbi, să zicem, despre danezi şi despre austrieci, despre flamanzi sau despre germani. Metropola lor Moscopole era deja un important centru comercial, prin care veneau produse exotice din Orient în nordul Europei, iar de la Veneţia, mărfurile europene erau transportate la Bagdadi când la Bonn, acolo unde astăzi se află Ministerul Economiei, se afla încă frumosul „nimic”. Căci aromânii sunt europeni ai primei ere.

Ei apar din întunecimea istoriei împreună cu vechii greci, la care europenii de azi se referă cu plăcere, când vor să prezinte civilizaţia, democraţia, individualitatea drept o moştenire, pe care nu le mai poate contesta nimeni. Aromânii, ca şi două duzini de alte popoare, se află în Balcani dintotdeuna.

Din încăpăţânare pură ei nu sunt slavi, ci romani. În loc să se ţină docil de cel de-al doilea popor roman, cu românii, ei se orientează semeţ după greci, cu care lingvistic nu au absolut nimic comun.

Mai târziu, când au pătruns slavii în Balcani, ei au intrat în relaţii strânse cu aceştia; în înţelegere foarte bună au trăit mai ales cu bulgarii, indiferent dacă diferitele mari împărăţii ale acestora tocmai se întemeiau sau se prăbuşeau iarăşi. Cu toate că şi ei s-au creştinizat, în varianta ortodoxă, au refuzat totuşi patriarhatul sârb-ortodox ca şi limba bisericească bulgară veche, şi nici scrierea chirilică nu au adoptat-o.

Spre deosebire de francezi sau germani, aromânii dintotdeauna au fost destul de progresişti, să nu-şi lege identitatea lor naţională în mod fatal de ideea unui stat naţional.

Un stat propriu, în care aromânimea să se realizeze în forma sa supremă, în forma statală, ei nu au întemeiat niciodată şi nu au tins spre aşa ceva.

Dintotdeauna ei nu trăiesc izolaţi, numai pentru ei, în contact şi întrepătrundere permanentă cu alte popoare. Astăzi ţinuturile lor sunt împărţite unor state care, în parte, se duşmănesc de-a binelea, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Turcia.

În evul mediu, poziţia lor de comercianţi de mărfuri şi de bunuri spirituale era necontestată.

Ceea ce a fost transportat de la Brindisi în Europa de Est, ceea ce a fost dus de la Veneţia în Imperiul Bizantin, ceea ce la Viena s-a aşteptat grabnic din Orientul apropiat (condimente!), nu a sosit fără să fi fost transportat o bucată de drum de către aromâni. în izvoarele istorice ale Imperiului Otoman se găsesc pe alocuri plângeri, că tocmai trecătorii de strâmtori cei mai de nădejde şi comercianţii intermediari cei mai iscusiţi, aromânii, arată o dibăcie deosebită, de a scăpa de plata impozitelor prin fel de fel de trucuri şi stratageme.

Dar ei, talentaţii comercianţi ambulanţi şi conducătorii de caravane, nu au fost ahtiaţi numai de bunăstarea lor materială; oricum, nenumărate cărţi greceşti au fost tipărite tocmai la Moscopole, în metropola aromânească, care niciodată nu s-a prezentat fiind exclusiv aromânească, în ea aflându-se mereu şi sârbi, bulgari, otomani, greci, veneţieni şi levantini.

Pe scurt: Mai bine decât le fac pe toate aromânii, de fapt nici nu se poate. Nu-i de mirare că azi ei o duc atât de rău.

Desigur că există la noi în Austria, precum şi în aşa numitele ţări-nucleu ale Uniunii Europene destui oameni inteligenţi, care confundă raţiunea cu raţionalizarea şi cred că dezvoltarea liberă a limbilor ar cauza încetineala apropierii unificării Europei, ar împiedica integrarea.

Astfel de oameni, care îşi imaginează Europa ca un bloc uniform al progresului şi se cred din această cauză oameni progresişti, visează o naţiune comună europeană, în care engleza (sau franceza) ar funcţiona ca limbă de stat şi ar grăbi în felul acesta sfârşitul de mult scadent al anarhiei lingvistice a marginilor.

Cunoscutul lingvist austriac, Georg Hoffmann-Ostenhof, spre exemplu, în revista „Profil”, a proclamat cu câtva timp în urmă, limba engleză ca limbă a unei viitoare Europe, vărsându-şi conştiinţa critică îm emfaza: „Statele Unite ale Europei, ori că vor avea o limbă comună, o „lingua franca”, ori că nu vor exista deloc”. Ca şi mulţi alţi gânditori, care aveau imaginea unor lucruri la fel de măreţe, şi acesta are la îndemână câteva măsuri administrative, care ar fi potrivite să ajute această viziune puternică să răzbată.

Căci, de câte ori nu eşuează lucruri măreţe din cauza unor prejudecăţi mărunte! Astfel ar trebui să se interzică, de pildă, în întreaga Europă sincronizarea unor filme pentru cinematograf sau televiziune.

Aceasta şi încă o serie de alte măsuri briliante de pedagogie forţată ar fi suficiente ca fiecare european să posede, pe lângă dialectul său de acasă, şi limba engleză, deja după o singură generaţie.

Dar, astfel, britanicii, care ştiu engleza deja din copilărie, nu ar fi avantajaţi pe nedrept? Aici se dovedeşte că în fiecare veritabil poliţist al limbii pândeşte şi un poliţist de circulaţie spirituală. Drept contra-serviciu, aşa se exprimă Hoffmann-Ostenhof, englezii ar trebui să renunţe la circulaţia rutieră pe banda stângă, aşa cum au fost obişnuiţi până în prezent!

Această propunere pare să fie simplă, conţine ceva genial. Deoarece Uniunea Europeană este şi o comunitate de schimburi, noi ar trebui, în sfârşit, să recunoaştem în mod creativ câte toate cele se pot schimba! Limba contra maşină de pildă, şi, într-adevăr, acestea două sunt foarte asemănătoare între ele.

Limba maternă, ca şi maşina familiei sunt esenţiale pentru fiecare om, dar, pe de altă parte, acestea nu ar trebui să le fie prea importante, căci teorema lingvistică emisă de Hoffmann-Ostenhof este valabilă şi pentru circulaţie: Statele Unite ale Europei vor circula pe banda dreaptă, ori nu vor exista.

De îndată ce ai învăţat cu Hoffmann-Ostenhof să gândeşti europeneşte, soluţiile pentru multe probleme ale continentului îţi vin în cap, ca de la sine. Şi, în afară de aceasta, totul arată mult mai ordonat, când talmeş-balmeşul de limbi şi obiceiuri în sfârşit este ordonat mai clar. Europa face o impresie pur şi simplu mai prietenoasă, mai modernă, dacă se ştie în orice clipă, unde este voie de vorbit de stânga şi să conduci pe dreapta.

Ceea ce iese la iveală din nişte idei fixe, obsesii de genul acesta, desigur nu este doar o înţelegere cu totul degradată a progresului, care este conceput sub formă de uniformizare culturală şi administrare birocratică încordată, ci totodată şi o înţelegere pur şi simplu totalitară a limbii.

Cine se plânge că munca în diferitele comisii europene este îngreunată din cauza multitudinii de limbi europene, acela ar vrea să facă nu numai munca să meargă fără piedici, ci tot aşa şi funcţionarea limbii, precum şi pe aceia care o vorbesc să-i facă să asculte, să se supună necondiţionat.

Au existat miniştri greci, membri ai academiei sârbe, purtători de premii de stat bulgari, români participanţi la olimpiadă, eroi populari (slavo)macedoneni şi albanezi, care erau aromâni.

Numai că nimeni nu a trebuit să ştie asta. Sau ei înşişi nu trebuia să accentueze prea mult aceasta. Căci aromânii, oricum ar fi fost ei numiţi, de mai bine de 100 de ani, în toate statele în care trăiesc, nu sunt prea agreaţi.

Nu sunt tocmai persecutaţi; ceea ce deranjează la ei este doar că nici acum încă nu s-au abandonat pe ei înşişi întru totul şi nu s-au asimilat încă; aşa încât să nu se mai deosebească.

Aşa numitele recensăminte, la care cine recunoaşte că aparţine unei naţionalităţi nedorite trebuie să se aştepte la neplăceri, au făcut ca, în ultimele decenii, numărul aromânilor să se reducă peste tot, în mod drastic.”

 

 

Karl-Marcus Gauss  este un autor şi un critic literar din Salzburg-Austria.

Din 1991 este editorul revistei “Literatură şi critică” („Literatur und Kritik”) .

Dintre lucrarile  pe care le-a publicat, s-au remarcat  printre altele: ”Despotul binevoitor”, “Distrugerea Europei Centrale” (ambele în Editura Wieser), Alfabetul european  (la Editura Zsolnay) s.a .

 

Karl-Markus Gauß

 

 In 1995  i s- a decernat premiul european pentru eseuri „Charles Veillon”.

 

19/02/2015 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Romania ar putea hrăni 15% din populaţia Uniunii Europene, dar nu poate asigura alimentele de strictă necesitate decât pentru un sfert din propria populaţie.

În ciuda faptului că ar putea hrăni 15% din populaţia Uniunii Europene, agricultorii români nu pot asigura alimentele de strictă necesitate decât pentru un sfert din populaţia României. Aceasta în condiţiile în care potenţialul agricol al ţării noastre ar permite asigurarea hranei pentru 80 milioane de persoane, iar UE are 500 de milioane de locuitori.

„Noi nu suntem în stare să producem pentru populaţia ţării. În loc să exportăm şi să fim o forţă pe piaţa agricolă europeană, am ajuns să mâncăm de la carne, până la legume şi fructe aduse din străinătate. Şi pentru a fi şi mai rău, produsele importate sunt de slabă calitate, mai ales în comparaţie cu cele româneşti. Românii sunt infometaţi pentru că agricultura a fost neglijată”, consideră Culiţă Tărâţă.

Potrivit datelor oficiale, zonele rurale din România acoperă 87% din teritoriul ţării, cuprinzând 45% din populaţie, adică 9,7 milioane de locuitori. Având o suprafaţă agricolă de 14.741,2 mii de hectare (sau 61,8% din suprafaţa totală a ţării), România dispune de resurse agricole importante în Europa Centrală şi de Est.

Agricultura ne putea salva din criză

 

Analiştii economici, politicienii şi oamenii de afaceri din domeniul agricol sunt de acord că România nu a ştiut să folosească potenţialul de care beneficiază şi că autorităţile au făcut multe greşeli în ultimii 20 de ani. În primul rând, au ignorant agricultura, considerându-o un domeniu marginal, când de fapt era printre primele sectoare care trebuiau dezvoltate pentru ca economia în ansamblu să funcţioneze bine pe termen lung.

„La cât pământ are România şi la ce producţie agricolă ar fi putut obţine dacă se investea serios în acest domeniu, ţara noatră trebuia să treacă fluierând peste această criză economică.

Dacă aveam agricultura bine pusă la punct, pământul era cultivat şi aveam o strategie de valorificare a producţiei agricole şi zootehnice, România se afla acum printre fruntaşele Europei, cu un PIB bine alimentat”, explică Culiţă Tărâţă, unul dintre principalii agricultori din ţară.

România se putea salva din criză dacă avea o producţie agricolă mare  pe care să o exporte. „Acum nu mai trăiam cu teama că nu putem asigura hrana celor 22 de milioane de locuitori.

 Aveam posibilitatea de a vinde altora alimente şi de a avea bani pentru a scăpa cu bine din criză”, crede Valeriu Tabără.

Pământul, principalul atuu ratat

Principala greşeală făcută a fost de neglijare a principalului element care trebuia valorificat – pământul.
„Nu mai există nicăieri în lume atâta risipă de teren arabil ca la noi. Fie pământul este lăsat nelucrat, fie este transferat în intravilan pentru a se construi diverse, de la case la mall-uri. Am fost în multe zone ale lumii şi peste tot oamenii sunt interesaţi să folosească şi ultima bucăţică de pământ pentru a-l cultiva şi a obţine produse agricole. Numai la noi terenul agricol a ajuns o bătaie de joc”, acuză Tabără.

Primul pas care trebuia făcut după Revoluţie a fost ratat, spun specialiştii. Dacă împroprietărirea avea loc rapid şi fără imixtiuni, situaţia terenurilor era clară şi oamenii se puteau ocupa de agricultură. Dacă problema proprietăţii era rezolvată mai repede, agricultura ar fi fost un domeniu profitabil şi nu doar unul cu potenţial extraordinar. S-a ajuns acum în situaţia în care terenul este mult prea fărâmiţat pentru a se putea face o agricultură performantă.

„A durat prea mult rezolvarea problemei proprietăţilor. În plus, privatizarea fostelor IAS-uri s-a făcut fără să se pună în mâna prorietarilor şi mijloacele de utilizare a pământului”, a arătat Tabără.

Aproape jumătate din suprafaţa totală şi din efectivul total de animale se află în exploataţii de subzistenţă, care acoperă 45% din suprafaţa agricolă a României, reprezentând 91% din numărul total de ferme. Majoritatea exploataţiilor au sub 5 hectare de teren, având în medie 1,63 hectare, potrivit datelor Ministerului Agriculturii.

Majoritatea acestor exploataţii de subzistenţă nu sunt nici măcar considerate ferme. Condiţia preliminară pentru a fi înregistrat în Registrul Fermelor şi pentru a beneficia de subvenţii europene este aceea de a lucra cel puţin un hectar de teren, compus din parcele care nu sunt mai mici de 0,3 hectare.

Analiştii economici spun că mediul rural în general a fost neglijat, nefăcându-se nici un fel de investiţii. „Nu s-a făcut nimic. Ruralul românesc s-a transferat la urbanul din Spania şi Italia.

Sunt necesare servicii alternative în mediul rural, este nevoie de altceva decât agro-turism”, crede Liviu Voinea, directorul Grupului de Economie Aplicată.

În plus, produsele româneşti nu beneficiază nici de o piaţă de desfacere bine reglementată şi nici de promovare. „Nu s-a reuşit crearea unei pieţe a pământului, dar nici a unei pieţe de desfacere a produselor. În plus, nu există o reţea de depozitare, prelucrare, de punere în valoare şi de distribuţie a produselor”, susţine Coşea.

O criză alimentară ar putea îmbogăţi România agrară

Pe termen lung, specialiştii nu dau prea mari şanse agriculturii. Aceasta nu pentru că nu s-ar putea face foarte mult în acest domeniu, ci pentru că, în continuare, autorităţile nu par a-şi da seama de importanţa agriculturii. „Nu există interes pentru a rezolva problemele acestui sector.

 Mai mult, pentru anii 2020-2025 se preconizează o criză mondială a alimentelor, iar ţările cu potenţial agricol vor devein atunci ceea ce sunt acum ţările petroliere, furnizoarele materiei de bază şi transformarea în nişte state super bogate”, arată Coşea.

Specialiştii estimează că principalele sectoare în care trebuie investit sunt  infrastructura de irigaţii, tehnologia modernă şi zootehnia.

 „Sunt necesare investiţii masive în elementele care să ne elibereze de meteodependenţă. Aceasta înseamnă în primul rând că trebuie să punem la punct un sistem de irigaţii eficient. Apoi, avem nevoie de investiţii în industria echipamentelor agricole, pe care noi tocmai am reuşit să o distrugem şi să nu mai producem tractoare aproape deloc”, a spus Coşea.

Pentru că România beneficiază de 4,5 milioane hectare de păşuni, dezvoltarea fermelor ar trebui să vină de la sine. „Noi am ajuns să importăm muşchi de vită din Argentina, în timp ce păşunile sunt neutilizate”, spune Culiţă Tărâţă.

Polonia şi Ungaria au găsit soluţii

Dacă România nu a reuşit să se trezească la realitate nici după aderarea la Uniunea Europeană, nereuşind să atragă fondurile puse la dispoziţia agriculturii româneşti de UE, nu acelaşi lucru se poate spune de Polonia. „După integrare, polonezii au regândit întrega politică agricolă. În primul rând, au renegociat condiţiile privind agricultura pentru că şi ei, ca şi noi, n-au ştiut să negocieze de la îneput foarte profitabil. Au reuşit însă să schimbe lucrurile în favoarea lor şi acum au o agricultură tot mai performantă. Polonia este singura ţară europeană care înregistrează creştere economică în această perioadă de criză mondială şi asta se datorează şi agriculturii, căreia i s-a dat mare atenţie după aderarea ţării al UE”, spune Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii.

Un alt stat din fostul bloc comunist care a ajuns să aibă o agricultură mai avansată decât a României este Ungaria. Deşi au puţin teren agricol, ungurii au ştiut să găsească exact modalităţile care să le creeze avantaje. „Ungaria are producţie bună chiar dacă are pământ puţin pentru că a înţeles să investească în sisteme de irigaţii şi în tehnologie modernă. În plus, au stimulat fermierii să investească pentru dezvoltarea pe termen lung”, a precizat Culiţă Tărâţă.

Cititi articolul integral la:

http://www.capital.ro/articol/romania-dupa-20-de-ani-am-fi-putut-hrani-toata-germania-

28/05/2010 Posted by | POLITICA, PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: