CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Actiunile represive ale generalului austriac Adolf Nikolaus von Bukow împotriva populatiei romane ortodoxe din Transilvania

 

 

 

 

 

Primăvara anului 1761 a  marcat  o nouă etapă în istoria neamului românesc din Ardeal.

Atunci, Curtea de la Viena il trimitea în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von Bukow, numit comandant militar și guvernator al Transilvaniei, funcție pe care acesta a  îndeplinit-o timp de trei ani, până la moartea sa.

 

 

 

 

 

 

În calitate de comandant militar al Transilvaniei, von Bukow a pus în aplicare măsurile de represiune dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocși  din sudul Transilvaniei, ordonand închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe.

Acțiunile sale au avut ca urmare valurile de emigrări din Transilvania în afara arcului carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

 Generalul a initiat o acţiune de represiune cruntă şi  sistematică.

El a declansat o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat contra uniaţiei până la 1 aprilie 1761. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din funcţionari subordonaţi generalului, asistaţi de către doi preoţi uniţi. Preoţii uniţi uzau de tot felul de mijloace pentru a determina măcar câţiva oameni să se declare pentru uniaţie. Cu toate acestea, aproape pretutindeni in Ardeal poporul român s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinţa bunurilor bisericeşti şi să refuze a atribui ortodocşilor bisericile lor, pe motiv că religia ortodoxă nu e recepta, ci numai tolerată.

Dacă până la Bucow, românii nu putuseră să fie siliţi să accepte unirea cu Roma, ,,Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub preşedinţia lui Bucow  pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, i-a înscris pe o parte din ei ca uniţi.

Aceste înscrieri s-au  făcut după bunul plac, fără a ţine cont de voinţa românilor, iar generalul i-a ţinut cu forţa în uniaţie.

Generalul recunoaşte la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă, că niciodată ,,n-a lucrat aşa de tare”:

,,Vă rog să-mi permiteţi să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat… şi anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei căpetenii spirituale, care apoi să ţină în ordine pe supuşii săi şi în special să se opună autorităţii mereu crescânde a lui Sofronie în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze aşa, căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară, căci aşa de tare şi greu (“so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc”.

Episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului Bucow, când acesta  a declarat că va extermina pe toţi românii din ţinutul Bistriţei, fiindcă nu voiau să primească uniaţia. ,,M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.”

,,De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile şi cu dragonii săi.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

Cu toate acestea, româníi au stat tari în credinţa cea dreaptă.

Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca ortodoxă.

Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după ,,dezmembrare.’’

Halmagy consemnează la 16 iunie 1763:

,,Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi, dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu ştiu. ,,Ce credeţi?’’ ,,Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)’’

Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească (Ortodoxia).

,,Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

 

Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și  actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow

Creștinismul răsăritean a fost, de-a lungul istoriei, un element caracteristic al românilor transilvăneni.

În ciuda tuturor încercărilor de catolicizare și calvinizare, încheiate prin unirea de la 1700, românii au rămas majoritar ortodocși.

Conștiința apartenenței la ortodoxie și-au păstrat-o însă și după evenimentul ,,unirii”, mulți dintre ei necunoscând nici măcar că au fost făcut uniți de către parohii lor.

Așa se face, spre exemplu, că unul dintre motivele înființării celui de-al doilea regiment de graniță de la Năsăud a fost tocmai sporirea numărului de aderenți la uniație. (1)

Un mare merit în păstrarea legii strămoșești l-a avut în mod cert și monahismul, care, la acea vreme era destul de bine organizat. (2)

În condițiile începutului luptei între unire (3) și dușmanii ei, care, după cuvintele lui Iorga, va cuprinde ,,în învălmășagul ei mai mult ori mai puțin pe toți românii” (4), și a apostaziei unor preoți pentru niște promisiuni de mai bine, (5) ei au rămas dârji.

Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul.

Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe generalul Bucow.

Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania (6) (în concepția istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri).

Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn.

Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.

Din păcate însă astăzi, oameni mânați de o ranchiună nejustificată care refuză să vadă și să înțeleagă niște realități istorice, contestă valoarea monahsimului în acea vreme și cruzimea actului lui Buccow.

Iată de pildă ce spune un așa-zis monah contemporan al uniației post-decembriste:

,,Mănăstirile, atât de deplânse azi, cu excepția câtorva, erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate la marginea satului sau la liziera pădurii, în care se aciuiaseră după răzmerița lui Visarion Serai, sub masca monahismului, agenți ai Mosocovei, foarte mulți sârbi.

Unii dintre ei locuiau împreună cu o călugăriță, cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație .(7)

Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie mai mulți dintre luptătorii pentru Ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutală a generalului Bukow”. (8)

Cu alte cuvinte, scriitorul Prunduș și colegul său de condei încearcă să-l scuze pe Bukow, să arate măreția lui sufletească și să facă din distrugerea mănăstirilor un act de dreptate, ceea ce este cât se poate de fals și de greșit.

Încă de la prima vedere se poate observa lipsa de obiectivitate și, aș îndrăzni să spun, de seriozitate a autorului, care adoptă un ton ironic și care să încearcă să facă din monahismul de până atunci o adunătură de agenți ruși.

Ori acest lucru constituie o minciună sfruntată pentru că majoritatea lor erau oameni autohtoni, simpli și de bună credință și nu au simpatizat cu Sofronie pentru că aveau ordin de la ruși ,ci din pură convingere, altminteri nu ar mai fi fost călugări.

Fraza prin care încearcă să incrimineze călugării că nu duceau o viață morală curată, este cât se poate de tendențioasă și de malițioasă, nedovedind decât ura lui împotriva ortodocșilor (nicidecum un adevăr istoric).

În ceea îl privește pe Buccow, acesta nu a fost așadar un om care a acționat forțat fiind de niște împrejurări care nu-i permiteau o alternativă, ci un tiran crud și sângeros.

Observăm așadar că, în ciuda tuturor dorințelor de discreditare a monahismului ortodox transilvănean al secolului al XVIII-lea și de formare a unei imagini false și deformate despre el, acesta rămâne un pilon al apărării ,,Legii sfinte” și o oază de spiritualitate și cultură autohtonă de mare valoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928.
2. Moraru, Alexandru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009.
3. Păcurariu,Mircea, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.
4. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
5. Prunduș, Silvestru Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994.
6. Stăniloae, Dumitru, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
7. Șotropa, Virgil, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938.

8) Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994, p. 77.

 9) Cartea părintelui Dumitru Stăniloae ,,UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN.’’

 

 

Note:

 

 

1) Cf. Virgil Șotropa, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938, p.1.

2)După cum rezultă din spusele unor mari istorici precum părintele Stăniloae. Faptul că, la 1697, ei îndrăzneau să ceară împărătesei egalitate în drepturi cu celelalte culte, ne face să credem că erau și destul de numeroși. Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973, p. 17.

3) Care nu era decât un act realizat prin fals și înșelăciune: Cf. Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009, p. 39.

4)Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928, p. 426.

5) Au rămas însă și mulți preoți care au preferat supliciul și moartea în locul apostaziei. A se vedea în acest sens viețile unor preoți mari ai vremii, în volumul: Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.

6) Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 400.

7) Distinsul prelat unit uită că în răsăritul ortodox nu avem de-a face cu ordine cerșetoare, ele fiind specifice Bisericii Apusene (n.n.).

autori: Iulius-Marius Morariu; Tudora Niculae

surse: Wikipedia.ro; Revista Luceafarul; foaienationala.ro/

16/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

Politica de deznaţionalizare a românilor din Basarabia – ţarism şi bolşevism –

Istoricii români au studiat politica promovată de ţarism în Basarabia în perioada 1812-1917. Ei au constatat că a fost o politică de deznaţionalizare a românilor basarabeni, având drept scop declarat „identificarea provinciilor cucerite cu statul cuceritor”.(„Am ferma convingere că pentru a cârmui în linişte provinciile cucerite, trebuie să le identificăm cu statul cuceritor, căci altfel ele vor slăbi puterea [adică puterea Imperiului Rus – A.P.].

Aici nu mai avem nevoie de argumente. Marii cuceritori – Friedrich, Ecaterina, Napoleon – procedau la fel”. F. Vighel, viceguvernator al Basarabiei, 1824-1826.

În anul 1912, cu prilejul împlinirii unui secol de asuprire străină, în lucrarea O sută de ani de robie, Petre Cazacu se întreba: „Ce s-a făcut în această sută de ani în Basarabia de către bunul nostru vecin, care de sute de ani strigă că a fost, este şi va fi «eliberatorul popoarelor balcanice»”?Răspunsul l-a formulat chiar cel care-şi pusese întrebarea, într-un singur cuvânt: „Rusificare”. Căile de deznaţionlizare a popoarelor alogene alese de ţarism au fost:

1) Impunerea limbii ruse ca limbă de lucru a administraţiei şi de comunicare între locuitori; din 1813 începe rusificarea administraţiei; documentele se întocmeau deja în două limbi – română şi rusă ; în 1828 ţarul a emis un decret prin care creează aceleaşi organe administrative ca şi în guberniile ruseşti, documentele administraţiei fiind completate doar în limba rusă.

2) Impunerea limbii ruse în instituţiile de învăţământ: sub stăpânirea Rusiei în Basarabia nu a existat nici o instituţie de învăţământ cu predarea în limba română.

3) Un alt instrument eficace de deznaţionalizare a românilor basarabeni a fost serviciul militar în cadrul armatei ruse.

4) Limba rusă se impune şi în biserici, reacţie clară contra acestei politici devenind mişcarea inochentistă.

5) Administraţia ţaristă a fost preocupată de crearea unei pături sociale pe care să se sprijine în promovarea politicii nu numai în Basarabia, ci şi în Balcani, intenţionând să creeze un model economic în provincia românească cucerită, atractiv pentru alte popoare din zona respectivă.

Ţarismul a promovat politica de colonizare a Basarabiei cu reprezentanţi ai altor popoare.

În 1824 Consiliul de Miniştri al Imperiului Rus a adoptat decizia Despre trimiterea în regiunea Basarabiei a 20.000 de ţărani ai statului din guberniile interne.În conformitate cu această hotărâre, au fost strămutaţi ţărani din guberniile Oriol, Kursk, Reazan, Tula, Tambov în judeţul Cetatea Albă, unde aceştia au întemeiat satele Borisovka, Vasilevka, Vedenskoie etc.

Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea în teritoriul ce se va numi Basarabia locuiau circa 2.000 de etnici ruşi, ceea ce constituia mai puţin de 1% din numărul total al populaţiei, în 1856 erau deja 20.000 de etnici ruşi (2,1% din populaţia Basarabiei, fără cei din judeţele de sud ale provinciei), iar conform datelor statistice rezultate în urma recensământului populaţiei din 1897, ruşii din Basarabia alcătuiau deja 123.000 sau 6,4% din numărul total al populaţiei (Aici şi în continuare ne-am referit la datele publicate de istoricul şi etnograful Valentin Zelenciuk, precum şi la alte publicaţii statistice din Republica Moldova ).

Pe teritoriul Basarabiei au locuit ucraineni înainte de alipirea ţinutului la Rusia.În 1812, armata de cazaci zaporojeni de la gurile Dunării a fost dizolvată şi o parte dintre cazaci s-a aşezat cu traiul în judeţul Cetatea Albă, întemeind satele Volontirovka, Starokazacie şi altele.Ucrainenii s-au stabilit nu numai la sudul, ci şi la nordul şi în centrul Basarabiei. Astfel, în 1860 au fost înregistrate sate cu populaţie prioritară ucraineană: Maramonovka, Moşana, Konstantinovka din actualul raion Donduşeni; satul Stolniceni, raionul Briceni etc. În 1897, în Basarabia locuiau 330.600 ucraineni (17% din totalul populaţiei).

Basarabia a cunoscut câteva „valuri” de strămutări din regiunile aflate la sud de Dunăre, din Imperiul Otoman. Este vorba de bulgari şi găgăuzi. Emigrarea lor masivă în Basarabia a început în anii 1810-1812, iar în 1829 bulgarii şi găgăuzii au primit de la autorităţile ţariste statutul de colonişti.

O familie de colonişti primea 60 deseatine de pământ, era scutită de impozite timp de trei sau şapte ani, avea şi alte înlesniri.

Populaţia bulgară, împreună cu cea găgăuză, a sporit permanent: în 1821 erau 20.000 de bulgari şi găgăuzi; în 1829 – 30.000; în 1837 – 57.000; în 1841 – 64.500, iar în 1861 – 87.829.Printr-un decret din 1813 al ţarului Alexandru I, etnicii germani au obţinut dreptul de a se stabili în sudul Basarabiei cu drepturi de colonişti.

Datorită mărinimoaselor înlesniri acordate de ţarism acestor colonişti, numărul lor a sporit necontenit: de la 35.501, în 1861, la 59.988, în 1897, şi la 79.000, în 1919.

În afară de reprezentanţii popoarelor menţionate, în Basarabia au mai locuit până la 1812 ori s-au stabilit mai târziu cu drepturi de colonişti sau fără aceste drepturi – armeni, greci, evrei, rromi, albanezi, francezi din Elveţia etc. Astfel, datorită eforturilor ţarismului, Basarabia devine „plurietnică”.

O preocupare permanentă a oficialităţilor imperiale ruse a fost tăinuirea metodică a cifrei reale referitoare la numărul populaţiei băştinaşe. Statistica oficială rusească a ascuns întotdeauna adevărul: conform datelor pe care le furniza aceasta, moldovenii (românii) ar fi alcătuit 48% din numărul populaţiei.

Acest subiect a fost studiat amănunţit de Petre Cazacu, care a demonstrat că moldovenii din Basarabia formau de fapt 70% din numărul total al populaţiei. (Petre Cazacu a evidenţiat factorii care – în opinia lui – s-au opus rusificării: familia şi, în special, femeia; încercările de rusificare prin colonizări n-au reuşit: coloniştii ori şi-au păstrat naţionalitatea, ca nemţii, ori s-au românizat, ca bulgarii; legătura săteanului cu pământul: dacă reprezentanţii altor pături sociale – boierimea, negustorimea, bogătaşii, o parte din cler s-au rusificat complet, ţăranul, legat de pământ, a rămas moldovean; firea blândă şi supusă a moldovenilor, care evitau conflictele cu stăpânitorii: plăteau birurile şi îşi căutau de treburi).

Aşadar, ţarismul a promovat limba rusă în administraţie, în instituţii de învăţământ şi de cult, în armată şi societate în ansamblu; a colonizat sudul Basarabiei cu populaţie alogenă.În acelaşi timp, a stimulat plecarea basarabenilor din centrul şi nordul provinciei în regiunile de sud şi de est ale Imperiului Ţarist (Caucazul de Nord, Extremul Orient etc.), a ascuns starea reală a lucrurilor, căutând să demonstreze că la sfârşitul secolului al XIX-lea Imperiul Ţarist era omogen din punctul de vedere al limbii vorbite.

În privinţa deznaţionalizării românilor basarabeni, promovate de regimul comunist de ocupaţie, stabilit în Basarabia în iunie 1940, putem afirma că în linii mari metodele de deznaţionalizare au rămas aceleaşi ca în timpul ţarismului.

 

 

1. Comandanţii militari ai Armatei Roşii, veniţi pe tancuri în Basarabia, administraţia civilă de stat şi de partid comunist etc. vorbeau limba rusă, impunând-o societăţii.

2. În şcoli s-a impus grafia rusă şi limba rusă ca obiect obligatoriu de predare.

3. Ca şi administraţia ţaristă, cea sovietică a practicat colonizarea cu alogeni, având drept scop schimbarea componenţei etnice a populaţiei basarabene. Astfel, după acapararea voievodatelor de est ale Poloniei în septembrie 1939, sovieticii au adus din regiunea Lemberg (Lvov) familii de polonezi şi ucraineni şi i-au aşezat cu traiul în localităţile din Basarabia, părăsite de etnicii germani în anul 1940.

Polonezii au fost aduşi complet săraci, lipsiţi de vite, căruţe, inventar agricol etc. Mutându-i în Basarabia, bolşevicii i-au forţat pe polonezi să se organizeze în colhozuri.

Ultimii au refuzat categoric, fapt pentru care erau mereu ameninţaţi cu deportarea în Siberia (Mai detaliat: Anatol Petrencu, Basarabia în Al Doilea Război Mondial. 1940-1944, Chişinău, Editura Liceum, 1997, p.170-172;  la pagina 344 este inclusă harta arătând localităţile unde au fost stabiliţi polonezii şi ucrainenii în Basarabia, în anul 1940).Dar politica de deznaţionalizare promovată de sovietici a cunoscut deosebiri importante faţă de politica ţarismului în Basarabia anilor 1812-1917.

În cercurile conducătoare ale U.R.S.S. au existat două proiecte privind statutul Basarabiei. În articolul de fond al ziarului Pravda, organul de presă central al Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S., s-a menţionat: „Teritoriul Republicii Unionale Sovietice Socialiste Moldoveneşti va fi de peste 50.000 km pătraţi, iar populaţia – de peste 3.700.000 locuitori. Astfel, viitoarea R.S.S.M. se va prezenta ca un stat cu un teritoriu mai întins decât cel al Belgiei, Olandei, Elveţiei” (Pravda, 1940, 11 iulie). Ideile exprimate de Pravda se încadrau în formula „reunirea R.A.S.S.M. cu Basarabia”.

A existat însă şi un proiect ucrainean de formare a viitoarei republici unionale. Conducătorii de la Kiev insistau în faţa Moscovei să li se cedeze judeţul Ismail şi „ofereau” viitoarei R.S.S.M. doar şase dintre cele 14 raioane ale R.A.S.S.M. Conform variantei ucrainene, populaţia noii republici moldoveneşti urma să alcătuiască circa 2.272.000 de locuitori, moldovenii constituind 66,0%, ucrainenii – 6,9%, ruşii – 9,2%, restul minoritarilor, în total – 17,7%.

Proiectul ucrainean exprima formula „reunirea populaţiei moldoveneşti din raioanele R.A.S.S. Moldoveneşti cu populaţia majoritar compactă a Basarabiei”, ceea ce submina unitatea teritorială a românilor trecuţi cu forţa sub autoritatea Kremlinului.

Deci, în perioada sovietică apare şi se impune factorul ucrainean, care sub regim ţarist n-a existat, ucrainenii fiind şi ei în „temniţa popoarelor”, alături de alte etnii neruse (avem în vedere aspectul naţional al problemei).

Depăşind disensiunile cu Kremlinul, Kievul a reuşit să-şi impună punctul de vedere: în R.S.S.M. n-au fost incluse judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, cu o populaţie de 959.115 locuitori, inclusiv 272.314 (28,4%) români, ucrainenii numărând 244.017 locuitori şi alcătuind doar 25,4% din numărul total al populaţiei.

Pentru a-şi atinge scopurile de acaparare, conducerea bolşevică a Ucrainei a comis falsuri grosolane.De exemplu, vorbind despre judeţul Ismail, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei, M. Greciuha, afirma că cele 33,3% din populaţie sunt alcătuite din bulgari şi găgăuzi, care, „fiind triburi slave”, au mai mult în comun cu ucrainenii decât cu moldovenii în drepturi şi în modul de viaţă.

Sunt oare găgăuzii de origine slavă?

În realitate, bulgarii şi găgăuzii din judeţul Ismail alcătuiau 18% din totalul populaţiei.Ca şi la sud, la nord hotarul a fost trasat în mod arbitrar, fără a se ţine cont de componenţa naţională a populaţiei de pe acele teritorii, iar opt raioane din fosta R.A.S.S.M., populate majoritar cu români, erau trecute fără nici o justificare în componenţa Ucrainei, urmând a fi ucrainizate sau rusificate.

Al doilea aspect al problemei se referă la „calitatea” populaţiei româneşti din anul 1940. Este vorba de cei 22 de ani de viaţă naţional-statală românească, timp în care basarabenii şi-au cultivat conştiinţa naţională datorită învăţământului, presei, vieţii spirituale în ansamblu.

 

 

La raptul Basarabiei în iunie 1940:

 

a) o parte importantă a administraţiei militare şi civile româneşti, intelectuali, reprezentanţi ai altor pături sociale (peste 100.000) au fost nevoiţi să se refugieze din Basarabia la vest de Prut;

 

b) bolşevicii au impus o interpretare proprie a etniei băştinaşilor, declarându-i „moldoveni”, adică o entitate deosebită de români, limba vorbită de aceştia fiind „moldovenească”, şi ea diferită de limba română;

c) elementul conştient românesc şi activ politic (preoţi, profesori, medici, jurişti, oameni de ştiinţă, administratori, studenţi, liceeni, lideri, dar şi membri de rând ai partidelor politice etc.), care rămăseseră sub ocupaţia sovietică în iunie 1940 au fost parte exterminaţi fizic, parte trimişi forţat în Siberia (la 31 mai 1941, într-o „rugăminte” trimisă lui I. Stalin, S.A. Goglidze, împuternicitul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S. şi al Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., cerea strămutarea din Basarabia în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. a 5.000 de familii de basarabeni, după cum urmează: „activişti ai partidelor politice burgheze româneşti – 980 de persoane; moşieri – 137 persoane, poliţişti şi jandarmi – 440 persoane, ofiţeri ai armatelor albe – 285 persoane; ofiţeri ai armatei ţariste, cu activitate antisovietică – 83 persoane; ofiţeri ai armatei române, care s-au ocupat de activitatea antisovietică – 64 persoane; mari comercianţi – 1 948 persoane; posesori ai unor mari imobile – 411 persoane; primari – 652 persoane.”(Anatol Petrencu. op. cit, p. 75);

 

d) sovieticii au supus represiunilor chiar şi pe membrii partidului comunist român (organizaţia regională), aflaţi în ilegalitate, cei care simpatizau U.R.S.S.

 

Spre deosebire de ţarism, bolşevicii recunoşteau dreptul naţiilor la constituirea statelor, la autodeterminare, până la despărţirea de U.R.S.S. Acest drept însă, era demagogic: practic, nimeni n-a beneficiat de el.

Propagandiştii bolşevici aduceau un exemplu: după căsătorie, soţii au dreptul la divorţ, asta nu înseamnă însă că ei sunt obligaţi să divorţeze.

Deşi bolşevicii recunoşteau dreptul popoarelor neruse la o viaţă naţională, aceasta trebuia să se desfăşoare în limitele ideologiei şi practicii comuniste; dreptul nominalizat servea pentru atragerea simpatiilor popoarelor asuprite din Asia, Africa şi alte regiuni.

Politica bolşevică de deznaţionalizare a avut drept scop slăbirea statului naţional român: ţarul recunoştea România modernă ca stat naţional, independent şi suveran.Bolşevicii, din contra, considerau statul român ca fiind unul „multinaţional”, „burghez”, „imperialist”, care asupreşte alte popoare. Politica statului sovietic şi a Internaţionalei comuniste era lovirea directă a naţiunii române.

Spre deosebire de ţarism, bolşevicii au folosit din plin noile mijloace de informare în masă, mult mai perfecţionate decât în secolul al XIX-lea (radioul, cinematograful etc.).

 

Câteva concluzii:

– Deşi mecanismele de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe în perioada ţaristă şi cea bolşevică au fost diferite, scopul urmărit a fost acelaşi: ştergerea identităţii naţionale a românilor basarabeni;

 

– Unele practici de deznaţionalizare întrebuinţate de bolşevicii sovietici sunt utilizate de liderii partidului comuniştilor din Republica Moldova (limbă „moldovenească”, popor „moldovenesc” etc.).

 

– Pentru a se salva de actualele politici de deznaţionalizare şi a supravieţui deznaţionalizării, populaţia băştinaşă a Republicii Moldova nu are altă cale decât aceea de a se integra în spiritualitatea românească.

– Interesul naţional românesc este de a susţine şi de a consolida caracterul românesc al populaţiei autohtone a Basarabiei (inclusiv a celei din Republica Moldova).

 

Revista Art-Emis

 

 

Petrencu Anatol

 

 

Prof. Anatol Petrencu (n. 22 mai 1954 la Causeni in R.Moldova), este un  politician și om de știință din R.Moldova.

În anii 1990-1992  a fost decan al Facultății de Istorie a Universității de Stat din Moldova, iar între 1998-2006  a fost președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

Între 2006 și 2010 a fost președintele partidului Miscarea Actiunea Europeana . Din octombrie 2010 este directorul Institutului de Istorie Sociala „Pro Memoria” si vicepresedinte al Partidului Liberal.

02/06/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

JURAMANT DE APARARE A TRADITIILOR SI A LIMBII ROMANE IN RANDURILE ROMANILOR DIN UNGARIA …IN LIMBA MAGHIARA ! VIDEO

05/02/2013 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: