CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat

Scenariul Bugeac [sudul Basarabiei] ar putea fi pe masa lui Putin. Poate să îl joace?

Într-o analiză publicată pe 9 decembrie de Breaking Defense, expertul în relații transatlantice, Luke Coffey, de la influentul think thank american Heritage Foundation, a prezentat cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat, scrie https://www.defenseromania.ro, preluat de Romanian Global News.

Surprinzător sau poate pentru avizați nu atât de surprinzător, printre variantele luate în calcul de Coffey, este și scenariul Bugeac [sudul Basarabiei], în care Rusia provoacă probleme politice în zona Bugeac din regiunea ucraineană Odesa.
Potrivit lui Coffey, scopul principal ar fi producerea unei crize politice locale care să cauzeze probleme guvernului de la Kiev. Moscova a încercat acest lucru în urmă cu câțiva ani, prin așa-numitul Consiliu Național al Basarabiei, dar reacția rapidă a autorităților ucrainene nu a permis o dezvoltare a situației în faza de secesiune.
Importanța controlului Bugeacului pentru Moscova nu este una mică, deoarece la granița sa se află regiunea autonomă Găgăuzia a Republicii Moldova cu vederi pro-ruse și la mai puțin de 20 de km se află Transnistria, unde Moscova are dislocat un contingent militar de mărimea unei brigăzi. Din această poziție, Rusia amenință mult mai bine Odesa, al treilea oraș ca mărime al Ucrainei, precum și Republica Moldova aflată și ea în afara ariei de protecție a NATO.
Controlarea Bugeacului de către Rusia, corelat cu ocuparea Insulei Șerpilor, ar permite Rusiei să închidă accesul Ucrainei la căile maritime internaționale, ceea ce ar însemna o lovitură economică gravă dată Kievului.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 29_scenariu_bugeac.jpg

Regiunea Bugeacului a aparținut în ultima mie de ani tătarilor, țărilor române/României, Imperiului Otoman, Imperiului Țarist/URSS și în ultimii 30 de ani – Ucrainei, fiind una dintre zonele în care s-au stabilit populații diverse.

Conform recensământului din 2001, structura etnică a celor aproximativ 600.000 de locuitori ai regiunii este formată din 40% ucraineni, 21% bulgari, 20% ruși, 13% români, 4% găgăuzi, restul alte naționalități.
Deși există diversitate etnică, regiunea Bugeacului este mai degrabă pro-rusă datorită legăturilor istorice cu Moscova, acest fapt putând cântări destul de mult în ipoteza unei crize politice.
Din punct de vedere militar, Bugeacul odată intrat sub controlul Rusiei, ar fi relativ ușor de apărat, deoarece este despărțit de restul țării de estuarul larg al Nistrului.

Există doar două căi comunicație terestră care leagă Bugeacul de Ucraina, din care una primită din partea Republicii Moldova, la schimb pentru portul Giurgiulești, iar cealaltă aflată pe un istm destul de îngust la vărsarea Nistrului în Marea Neagră.
Privită din aceste perspective, regiunea Bugeacului pare destul de tentantă pentru războiul hibrid de durată al Rusiei împotriva Ucrainei, în care Moscova mută economic din punct de vedere al costurilor umane și obține beneficii mari.
Cu toate acestea, Bugeacul nu este deloc la îndemâna sprijinului direct al armatei ruse, cum este regiunea Donbas, cu care Rusia se învecinează. În plus, elementul surpriză pentru o operație de tip ”omuleți verzi” nu mai există, serviciile speciale ucrainene fiind în stare de alertă permanentă. De asemenea, pe teritoriul Bugeacului au fost înființate mai multe unități militare, care au o capacitate ridicată de luptă și care pot răspunde eficient în cazul unei operații militare clasice.
Desigur, Kievul are capacitatea să controleze situația într-o regiune cum ar fi Bugeacul, însă problema se pune dacă poate gestiona simultan mai multe regiuni în care apar tulburări, concomitent cu preocuparea permanentă de a face față unei invazii, pentru care Moscova se pare că va aduce într-un final 175.000 de militari.
Scenariul Bugeac este pus de Luke Coffey pe poziția a cincea, fiind cotat, probabil, cu cele mai mici șanse de pus în aplicare de către Rusia.
Însă pentru România, numele de Bugeac, faptul că acolo trăiește o importantă comunitate de etnici români și posibila vecinătate cu un conflict deschis, au o rezonanță aparte.

Scenariul non-cinetic

Cu cea mai mare probabilitate este luat în calcul scenariul non-cinetic: Rusia folosește acumularea militară pentru a încerca să obțină concesii din partea Occidentului cu privire la extinderea NATO. Scopul strategic al Rusiei este să țină Ucraina la distanță de organizații precum NATO și Uniunea Europeană.
Într-o analiză publicată pe 9 decembrie de Breaking Defense, expertul în relații transatlantice, Luke Coffey, de la influentul think thank american Heritage Foundation, a prezentat cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat.

Cea mai eficientă modalitate prin care Rusia poate atinge acest obiectiv este menținerea „înghețată” a conflictului din estul Ucrainei – ceea ce înseamnă că luptele majore se opresc, dar luptele localizate rămân și nu se întrevede un sfârșit definitiv al conflictului. Asta înseamnă folosirea trupelor de la graniță ca pârghie politică, nu ca invadatori reali.

Scenariul de ofensivă limitată

Cel de-al doilea scenariu enunțat de Coffey are în vedere o ofensivă limitată, pentru a consolida separatiștii. Aceasta ar implica capturarea nodurilor majore de comunicație și tranzit (cum ar fi orașul Mariupol) și centrala electrică de la Lugansk. Deși acest lucru s-ar putea face fragmentar, o astfel de mișcare ar necesita, de asemenea, abandonarea completă a oricărei noțiuni de încetare a focului.

Scenariul coridor terestru până în Crimeea

Pe locul trei este realizarea unui coridor terestru către Crimeea. Conectarea Rusiei de Crimeea de-a lungul coastei ar atenua unele dintre provocările logistice ale Moscovei, mai ales în ceea ce privește apa dulce, transformând în același timp Marea Azov într-un lac rusesc. Dar o asemenea operație ar necesita o forță militară considerabilă care să străpungă pozițiile puternic fortificate de-a lungul liniei de front a Donbasului, capturarea Mariupolului și a întregii coaste până în Crimeea.

Scenariul de ocupare a întreg sudului Ucrainei

Al patrulea scenariu implică o ofensivă de proporții pentru capturarea orașelor mari, fiind cel mai agresiv dintre toate, prin faptul că Moscova va încerca să ocupe tot sudul Ucrainei, inclusiv orașul Odesa. Acest lucru ar necesita o mobilizare pe scară largă a forțelor ruse.

Dacă va avea succes, acest lucru ar schimba fundamental peisajul geopolitic și de securitate din Europa de Est într-un mod nemaivăzut de la al Doilea Război Mondial, concluzionează Coffey.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Novorussiya.gif

„ Noua Rusie” (sau rusă  Novorossia > Новороссия ) este un teritoriu anexat de împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei în secolul  al XVIII- lea (1764). Teritoriul cuprindea stepele din sudul Imperiului Rus, situate între Marea Azov și de-a lungul Mării Negre, care corespunde în prezent sudului Ucrainei, inclusiv regiunea Kuban situată la estul Crimeei, dar fără celelalte teritorii care vor fi anexate ulterior. Toate aceste regiuni au fost locuite timp de câteva secole de tătari, care au devenit vasali ai Imperiului Otoman.

Celelalte teritorii au fost cedate de otomani Rusiei imperiale: Taurida (Crimeea) în 1774 și Meotida în 1783, Edisan în 1792, Basarabia și Bugeacul în 1812. Anexiunile au devenit imediat oficiale, rușii s-au stabilit acolo și au fondat colonii și au dezvoltat mai multe orașe: Odesa, Tiraspol, Nikopol, Herson, Theodosia, Eupatoria, Sevastopol, Simferopol, Melitopol, Stavropol etc.

Pe lângă slavi, Imperiul Rus a încurajat aici colonizarea de germani, armeni, bulgari, sârbi și greci, care au înlocuit populația musulmană, în special tătari, care se refugiase masiv în Imperiul Otoman. 

16/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena - Ziar Gazeta de Cluj

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Tratatul-de-la-Craiova-Procesul-verbal.jpg

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

Refugiati din Cadrilater

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

Armata bulgara intra in Cadrilater | Istorie pe scurt

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

07/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Flagelul neomarxismului

Karl Marx și Friedrich Engels

(Foto: Karl Marx și Friedrich Engels)

Neomarxismul este o școală de gândire marxistă care cuprinde abordări din secolul al XX-lea care modifică sau extind marxismul și teoria marxistă, de obicei prin încorporarea elementelor din alte tradiții intelectuale precum teoria critică, psihanaliza sau existențialismul (în cazul lui Jean-Paul Sartre) .

Ca și în cazul multor utilizări ale prefixului neo-, unii teoreticieni și grupuri desemnați ca neomarxiști au încercat să completeze deficiențele percepute ale marxismului ortodox sau materialismului dialectic scrie https://www.telework.ro/neomarxism.

Mulți neo-marxiști proeminenți, precum Herbert Marcuse și alți membri ai Școlii din Frankfurt, au fost istoric sociologi și psihologi.

Neomarxismul se încadrează în cadrul mai larg al Noii Stângi. În sens sociologic, neomarxismul adaugă în filozofia marxistă o înțelegere mai largă a inegalității sociale a lui Max Weber, precum statutul și puterea. Exemple de neomarxism includ marxismul analitic, marxismul structural francez, teoria critică, studii culturale, precum și unele forme de feminism. Teoria lui Erik Olin Wright a locațiilor contradictorii de clase este un exemplu al sincretismului găsit în gândirea neomarxistă, întrucât încorporează sociologia weberiană, criminologia critică și anarhismul.

Istorie

Neomarxismul s-a dezvoltat ca rezultat al problemelor sociale și politice pe care teoria marxistă tradițională nu a putut să le abordeze suficient. Această iterație de gândire a avut tendința spre diseminarea ideologică pașnică, mai degrabă decât metodele revoluționare și adesea violente din trecut. Din punct de vedere economic, liderii neomarxisti s-au deplasat dincolo de epoca strigătului public asupra războiului de clasă și au încercat să proiecteze modele viabile pentru rezolvarea ei.

Există multe ramuri diferite ale neomarxismului, care deseori nu sunt de acord între ele și teoriile lor. După Primul Război Mondial, unii neomarxiști s-au opus și au format ulterior Școala de la Frankfurt. Școala de la Frankfurt nu s-a identificat niciodată ca neo-marxistă. Spre sfârșitul secolului al XX-lea, neomarxismul și alte teorii marxiste au devenit anateme în culturile occidentale democratice și capitaliste, unde termenul a obținut conotații negative în timpul Sperieturii Roșii. Din acest motiv, teoreticienii sociali ai aceleiași ideologii de atunci au avut tendința de a se disocia de termenul de neomarxism. Exemple de astfel de gânditori includ David Harvey și Jacque Fresco, cu o anumită ambiguitate în jurul lui Noam Chomsky, care a fost etichetat ca neo-marxist de unii, dar care personal nu este de acord cu astfel de aprecieri. Unii consideră socialismul libertarian un exemplu de neomarxism rebrănduit.

Economia neomarxistă

Termenii de economie politică neomarxistăpost-marxistă și radicală au fost folosiți pentru prima dată pentru a se referi la o tradiție distinctă a teoriei economice din anii 1970 și 1980 care provine din gândirea economică marxiană. Multe dintre figurile de frunte au fost asociate cu Școala Monthly Review de stânga. Abordarea neomarxistă a economiei dezvoltării este legată de dependență și de teoriile sistemelor mondiale. În aceste cazuri, „exploatarea” care o clasifică drept marxistă este una externă, mai degrabă decât exploatarea „internă” normală a marxismului clasic.

În economia industrială, abordarea neomarxistă subliniază mai degrabă natura monopolistă și oligarhică decât cea competitivă a capitalismului. Această abordare este asociată cu Michał Kalecki, Paul A. Baran și Paul Sweezy.

Teoreticieni precum Samuel Bowles, David Gordon, John Roemer, Herbert Gintis, Jon Elster și Adam Przeworski au adoptat tehnicile economiei neoclasice, inclusiv teoria jocurilor și modelarea matematică, pentru a demonstra concepte marxiste precum exploatarea și conflictul de clasă.

Abordarea neomarxiană a integrat economia non-marxistă sau „burgheză” de la post-keynesieni precum Joan Robinson și școala neoricardiană a lui Piero Sraffa. Economiștii polonezi Michał Kalecki, Rosa Luxemburg, Henryk Grossman, Adam Przeworski și Oskar Lange au avut influență în această școală, în special în dezvoltarea teoriilor subconsumului. În timp ce majoritatea partidelor comuniste oficiale au denunțat teoriile neomarxiene drept „economie burgheză”, unii neomarxiști au servit drept consilieri ai guvernelor socialiste sau ale lumii a treia în curs de dezvoltare.

În ciuda faptului că este un economist marxist ortodox, Maurice Dobb a fost, de asemenea, asociat cu acest curent.

Concepte

Companiile mari pot menține prețurile de vânzare la niveluri ridicate, concurând în același timp la reducerea costurilor, promovarea și comercializarea produselor lor. Cu toate acestea, concurența este în general limitată, cu câteva formațiuni mari de capital care împărtășesc diverse piețe, cu excepția câtorva monopoluri reale (cum ar fi sistemul Bell de la acea vreme). Excedentele economice care rezultă nu pot fi absorbite prin consumatorii care cheltuiesc mai mult. Prin urmare, concentrarea surplusului în mâinile elitei de afaceri trebuie orientată spre tendințe guvernamentale imperialiste și militariste, care este cel mai simplu și mai sigur mod de a utiliza surplusul de capacitate productivă.

Exploatarea se concentrează asupra lucrătorilor cu salarii mici și a grupurilor domestice, în special a minorităților. Câștigătorii medii văd că presiunile în producție le distrug relațiile umane, ducând la înstrăinare și ostilitate mai extinse. Întregul sistem este în mare măsură irațional, deoarece, deși indivizii pot lua decizii raționale, obiectivele sistemice finale nu sunt raționale. Sistemul continuă să funcționeze atâta timp cât sunt urmărite politicile keynesiene de ocupare completă a forței de muncă, dar există o amenințare continuă la adresa stabilității din partea țărilor mai puțin dezvoltate, prin restricțiile dominării neo-coloniale.

Teoria valorii muncii

Paul A. Baran a introdus conceptul de excedent economic potențial pentru a face față complexităților noi ridicate de dominanța capitalului monopol, în special previziunea teoretică conform căreia capitalismul monopolist ar fi asociat cu utilizarea capacității scăzute și, prin urmare, surplusul potențial ar fi de obicei mult mai mare decât surplusul realizat. Cu Paul Sweezy, Baran a elaborat importanța acestei inovații, consistența acesteia cu conceptul de valoare al muncii al lui Marx și relația suplimentară cu categoria de plusvaloare a lui Marx.

Conform categoriilor lui Baran:

  • Excedentul economic real: „diferența dintre producția curentă reală a societății și consumul curent real”. Prin urmare, este egal cu economiile curente sau acumularea.
  • Excedent economic potențial: „diferența dintre acea producție care ar putea fi produsă într-un mediu natural și tehnic dat cu ajutorul resurselor productive angajabile și ceea ce ar putea fi considerat consum esențial”.

Baran a introdus, de asemenea, conceptul de excedent planificat – o categorie care nu putea fi operaționalizată decât într-o societate socialistă planificată rațional. Aceasta a fost definită ca „diferența dintre producția„ optimă ”a societății disponibilă într-un mediu natural și tehnologic dat istoric în condiții de utilizare„ ”optimă” planificată a tuturor resurselor productive disponibile și o parte a volumului de consum „optim” ales.”

Baran a folosit conceptul de surplus pentru a analiza economiile subdezvoltate (sau ceea ce se numește acum mai optimist „economii în curs de dezvoltare”) în Political Economy of Growth.

15/08/2021 Posted by | analize | , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: