CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un subiect trecut sub tăcere: Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc”

 

 

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic

 

Potrivit datelor recensământului din 1910, numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi. Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari.

Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice.
Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară.

În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.

 Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs de o îndelungată perioadă de timp în zona Secuimii ( vezi https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/22/metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-maghiare-pentru-restrictionarea-drepturilor-romanilor-din-transilvania)
La începutul secolului nostru fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat în multe localităţi, dar vestigiile documentare ale românimii în declin erau vizibile peste tot.

Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc.

Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.

Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptă liniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.

Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă”.

Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI.

Este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui  care erau – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.

Ei reprezentau forţa politică şi economică dominantă, conducătoare, nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti   susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternică, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 Foto: Familie de români din secolul trecut

Populaţia românească  era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:

(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) , ori

(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvistică şi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.

Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe practicate de statul feudal ungar.

Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată în curs de 2-3 veacuri ca realitate şi entitate naţională , adică integrată de secuii maghiarofoni.

Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, care se dovedesc o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare:

 – lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum să maghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.

Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:

„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.

Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).

– A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.

Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.

Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc” – Un subiect trecut sub tăcere de liderii „minorităţii majoritare” –

Preocupaţi exclusiv de promovarea dezideratelor privind obţinerea autonomiei etnice a aşa-zisului „Ţinut secuiesc”, liderii maghiarilor „radicali” şi „moderaţi”, deopotrivă, trec sub tăcere, printre altele, un subiect „incomod” pentru ei, respectiv deznaţionalizarea şi asimi-larea unor întregi comunităţi româneşti din Arcul intracarpatic.

 

 

 

 

Marș pentru autonomie, Tg Mureș 10 martie 2018 (DW/C. Ștefănescu)

 

Cunoscut şi semnalat, de liderii românilor ardeleni, încă din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amplu proces de maghiari-zare a românilor din „Secuime”, a fost pus în evidenţă, în perioada interbelică, de o serie de autori precum: Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Nicolae Sulică, Aurel Nistor, Octavian Dobrotă ş.a.

Au urmat anii de teroare şi epurare etnică de după Dictatul de la Viena, intoleranţa faţă de români din timpul defunctei Regiuni Autonome Maghiare, „embargoul” impus de vechiul regim, care nu a permis abordarea acestui subiect „delicat” şi, nu în ultimul rând, noul val de intoleranţă faţă de români de după decembrie 1989.

Studiile pe acestă temă, reluate după decembrie 1989, au pus în evidenţă, pe bază de izvoare incontestabile, dimensiunile reale a procesului de maghiarizare a românilor din fostele scaune secuieşti.

Studiile amintite, au reliefat faptul că, deznaţionalizarea este un proces istoric, care atentează la limba, cultura şi religia unei comunităţi, fie pe cale „paşnică”, fie materializată prin dezinteresul sau lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţi şcolii, bisericii şi altor instituţii identitare ale comunităţii respective, fie pe cale mai puţin „paşnică”, prin măsuri legislative (vezi legile Trefort, Appony etc) sau pe cale violentă de „purificare”, din care nu lipsesc mijloacelor extremelor violenţe din timpul Dictatului de la Viena, spre exemplu, sau cele de intensă persuasiune psihologică, de după decembrie 1989. Deznaţionalizarea se produce în mai multe etape, într-o primă fază este folosit bilingvismul, apoi se pierde limba maternă şi în cele din urmă confesiunea.

Maghiarizarea românilor era conştienti-zată la nivelul discursului public al liderilor cei mai autorizaţi, şi pusă în evidenţă de statisticile oficiale. Astfel, referindu-se la această realitate, într-o circulară din 1870, prin care se solicita colectarea fondurilor pentru restaurarea bisericii şi a şcolii confesionale ortodoxe din Sf. Gheorghe, mitropolitul Andrei Şaguna spunea:

„Ştim cu toţii Iubiţilor! Între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimei şi trăiesc încă şi până în ziua de azi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme, ce le-au lăsat influienţele timpurilor de mai înainte asupra credincioşilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră, ca acolo”. 

Despre unele dimensiuni ale procesului de maghiarizare a românilor din fostele judeţe Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, vorbesc şi recensămintele de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Astfel, în cele trei judeţe, au fost înregistraţi un număr important de „maghiari de religie română” (ortodoxă şi greco-catolică), respectiv în 1890 – 13.506 persoane, în 1900 – 15.838 şi în 1910 – 16.854. 

Cele mai „vulnerabile” la procesul de maghia-rizare au fost comunităţile româneşti mici, sub 200 de membrii, comunităţi care sub acest „prag demografic”, nu au putut să asigure existenţa şi funcţionarea principalelor instituţii identitare – biserica şi şcoala.

Sunt însă şi multe cazuri de comunităţi româneşti cu un număr mare de membri  care, în ultimul secol, au fost aproape complet maghiarizate.

Edificatoare sunt, în acest sens, numeroase comunităţi, din rândul cărora menţio-năm: din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de jos (de la 926, la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197, în 2002), Bixad (de la 674, la 21), Belin (de la 685, la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63, în 2002), Lisnău (484 – 25), Cernat (235 – 48), Aita Seacă (316 – 33), Băţanii Mari (207 – 67).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Brateş, Bodoc, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Turia, Valea Crişului.

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demogra-fice, din localităţile: Aita Mare, Aita Medie, Bicfalău, Comolău, Lemnia, Ojdula, Sânt-ionlunca, Valea Zălanului ş.a.; din judeţul Harghita: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18, în 2002), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Filiaş, Mărtiniş ş.a

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demografice, din localităţile: Armă-şeni, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Lueta, Suseni, Valea Strâmbă ş.a.

La toate acestea trebuie să adăugăm fostele comunităţi de armeni – îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, cele de rromi – care în unele aşezări din zonă reprezintă în prezent o pondere însemnată din populaţia totală a unor localităţi precum Ghidfalău, Boroşneul Mare, Băţanii Mari, Baraolt, Corund, Plăieşii de Jos, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, ş.a., precum şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneul Mare, Comandău, Zagon, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheor-gheni, Cristuru Secuiesc ş.a. – majoritate căzute pradă holocaustului practicat de administraţia horthystă locală, faţă de români şi faţă de alte naţionalităţi, în perioada 1940-1944.

Deşi este cunoscut faptul că, în istorie nu se folosesc ipoteze de lucru de genul „dacă… atunci”, să încercăm totuşi să ne imaginăm care ar fi fost structura etnică actuală a populaţiei judeţelor din aşa-zisul „Ţinut secuiesc”, dacă evoluţia comunităţilor româneşti din cele peste 60 de localităţi menţionate, cât şi din alte aşezări din judeţele Covasna şi Harghita unde au trăit armeni, rromi, evrei, germani ş.a., ar fi fost una normală.

Este cert faptul că, în prezent, în această zonă din inima ţării, românii nu ar mai fi numeric minoritari, iar „apostolii” autonomiei teritoriale pe criterii etnice rămâneau fără „obiectul muncii”.

Unele cercetări sociologice recente (Maria Cobianu-Băcanu, Codrina Şandru, Radu Baltaziu ş.a.), au evidenţiat faptul că, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, că mediul aculturativ, cultura maghiară este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi afirma şi dezvolta identitatea specifică, pe care o apreciază ca pe o ameninţare la propria identitate.

În aceste condiţii una din priorităţile dezvoltării regiunii o reprezintă generalizarea modelului românesc şi a celui european de convieţuire interetnică, de acceptare a alterităţii şi de dezvoltare a unei societăţi multietnice şi pluriconfesionale, şi nu de susţinere a separatismului şi a enclavizării etnice.

(articol apărut în „Cuvântul Nou”, anul XIX, nr. 5102, 3 martie 2008)

Extremiștii unguri de azi  gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă adusă de prin fundul Asiei, dar în același timp din punct de vedere genetic sunt rezultatul amestecului cu popoarele europene inclusiv cu românii .

 

 

 

 

30/09/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PLANURI SECRETE, METODE ŞI MIJLOACE UTILIZATE DE GUVERNELE UNGARIEI PENTRU MAGHIARIZAREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (II)

Austria_Hungary_ethnic

 

 

 

 

(Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/18/planuri-secrete-metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-ungariei-pentru-maghiarizarea-romanilor-din-transilvania-i/)

 

Interzicerea culturii române în Ungaria.

O concepţie sui generis asupra culturii naţionale şi cetăţeneşti.

Secţiunea VI tratează despre instituţiile culturale româneşti şi, în special, despre cea mai importantă şi mai puternică dintre ele, asociaţia Astra, despre care afirmă că, de la întemeierea ţării (1861) şi până astăzi, a servit fără întrerupere scopurilor naţionaliste şi rasiste române, fiind unul din principalii factori ai agitaţiilor separatiste române şi cel mai periculos element din punctul de vedere al politicii de stat maghiare.

Unul din mijloacele cele mai eficace cu care lucrează Astra este congresul ei anual, care se ţine de obicei în centre din astfel de regiuni ale ţării pe care voieşte să le trezească din letargie şi în care este necesar din punct de vedere politic să fie mobilizate masele.

Aceste congrese sunt o permanentă armă în contra ideii de stat maghiar şi în contra constituirii statului naţional maghiar. Astfel de congrese anuale ţin şi numeroasele despărţăminte ale Astrei, cu care ocazii se organizeazăsub masca culturală conferinţe, reprezentaţii teatrale, concerte, baluri, banchete etc., dar care, în realitate, sunt cele mai potrivite ocazii pentru a trezi în poporul român din diferite regiuni conştiinţa naţională.

Din toate manifestările ei, se constată că Astra lucrează pe faţă  şi cu un plan bine determinat în vederea inoculării unei mentalităţi separatiste, a unor concepţii, sentimente şi aspiraţiuni, a unei sfere de activitate şi a unei atmosfere sociale, care toate urmăresc exclusiv ura în contra ideii de stat maghiar etc.etc.

Această societate, referindu-se la statutele sale, declară deschis şi pe faţă că scopul ei suprem este desvoltarea culturii române.

  Trebuie să spunem însă că promovarea culturii poporului român nu este tot una cu promovarea culturii române.

Din punctul de vedere al politicii de stat maghiare şi în cadrul ideii de stat maghiar, cultura română nu poate fi încadrată nici într-un chip, căci în Ungaria poate exista numai cultura maghiară. 

<<Din punctul de vedere al politicii de stat maghiar, acea direcţie este bună care-şi fixeazăca scop apropierea cât mai strânsă a naţionalităţilor din ţară de maghiari. Dar, dacă se permite ca în Ungaria cultura să se deosebeascăşi să se desvolte pe naţionalităţi, în acel caz cultura naţionalistă, şi în primul rând cea românească, va deveni cel mai puternic factor al înstrăinării, al izolării şi al separatismului, care nu vor face decât să lărgească prăpastia pe care au deschis-o între maghiarime şi naţionalităţi agitatorii naţionalişti conduşi de scopuri materiale>>.

Din cele spuse până aci, se desface de la sine concluzia că, din punctul de vedere al politicii de stat maghiar, este timpul suprem ca Astra, care astăzi încinge ca un brâu puternic întreg românismul din patrie, să fie disolvată, ca o instituţie periculoasă pentru statul maghiar.

Dacă măsura aceasta n-ar putea fi executată deocamdată, trebuiesc luate dispoziţii ca activitatea Astrei să fie supusă celui mai sever control al statului. În primul rând, trebuiesc schimbate statutele, în sensul ca ele să exprime mai presus de orice echivoc că Astra este Asociaţia literarăşi culturală a românilor din Ungaria, iar nu Asociaţia pentru literatura românăşi cultura poporului român.

<<În nici un caz — zice autorul — statutele nu îndreptăţesc asociaţiunea să cultive exclusiv cultura românească naţională, ceea ce în Ungaria, în care poate să existe exclusiv cultura ungurească, nici nu se poate îngădui>>.

Paragraful din statute care fixează scopul asociaţiunii trebuie modificat astfel: <<Scopul societăţii este promovarea culturii poporului român, în care scop, cu adeziunea autorităţilor locale respective, sau cu adeziunea prealabilă a guvernului, poate uza de orice mijloc prin care crede căpoate promova cultura poporului român>>.

Raţiunea acestei textuări a paragrafului este ca asociaţia să nu poată înfiinţa, fără avizul şi aprobarea autorităţilor de stat, biblioteci populare, muzee, şcoli, internate, burse, secţii literare şi ştiinţifice, expoziţii, conferinţe publice şi alte asemenea, care, toate, astăzi, sunt factorii cei mai puternici ai politicii române ultranaţionale.În ce priveşte recrutarea membrilor Astrei, autorul preconizează amestecul Ministerului de Interne, ca arbitru în chestiune.

Astfel, persoane care ar dori să intre ca membri în Astra şi pe care conducerea acesteia, din motive pe care ea le crede întemeiate, nu-i acceptă, au dreptul să intervină la Ministerul de Interne, căruia îi revine facultatea de a decide.

Acelaşi minister îşi rezervă dreptul de a aproba pe membrii secţiilor ştiinţifice, aleşi de adunarea generală, precum şi dreptul de a exclude pe orice astfel de membru, pe care nu l-ar socoti destul de bun patriot. În ce priveşte congresele anuale, ele nu mai pot fi ţinute în diferitele oraşe ale ţării, ci exclusiv în Sibiu, oraşul de reşedinţă al asociaţiei.

La aceste congrese va participa şi comisarul guvernului, care, în împrejurări date, poate dizolva congresul.Procesele verbale ale congresului trebuiesc semnate şi de comisarul guvernului.

Comitetul central este dator să înainteze aceluiaşi minister, spre aprobare, lista membrilor activi, corespondenţi şi onorari, cu un raport despre meritele care îl recomandă pe fiecare pentru locul ce i s-a fixat.

Aprobarea alegerii preşedintelui, a secretarului literar şi a celui administrativ, precum şi a preşedinţilor de despărţăminte, revine sferei de atribuţiuni a Ministerului de Interne.

Şi bugetul Astrei urmează să fie aprobat de acest minister, căruia trebuie să i se trimităşi procesele verbale ale şedinţelor comitetului central, spre luare la cunoştinţăşi control.

Acelaşi minister are dreptul disciplinar asupra tuturor funcţionarilor Astrei, inclusiv secretarului literar şi cel administrativ, precum şi aprobarea burselor conferite de asociaţie.

Pentru a zădărnici cu totul orice activitate a Astrei, se prevede că despărţăminte ale acesteia nu se pot crea decât dacă ele dispun de un număr minimal de două sute de membri activi.

De asemenea, nu se pot înfiinţa agenturi pe sate, nici biblioteci populare, dacă nu sunt cel puţin 20 de membri.

Dacă în cursul timpului numărul membrilor ar scădea sub 20, agentura se sistează.Adunările despărţămintelor nu se pot ţine decât în prezenţa prim-pretorului şi a locţiilorului lui, care trebuie săsemneze şi procesele verbale ale şedinţelor.

Cataloagele cărţilor bibliotecilor populare trebuiesc trimise ministerului de interne, an de an, spre revizuire.

Înfiinţarea agenturilor trebuie comunicate preturii, împreună cu lista funcţionarilor şi membrilor lor; aceasta din urmă trebuie să i se înainteze preturii în fiecare an.

În concluzie, la paragraful relativ la societăţilor culturale, autorul zice: dat fiind că toate societăţile româneşti zise culturale în realitate sunt cuiburi de aspiraţiuni antimaghiare, ele trebuiesc puse, toate, sub cel mai riguros control al statului. Cât pentru viitor, nu trebuie să se mai permită înfiinţarea nici unei societăţi de acestea, pe baze naţionale.

Necesitatea desfiinţării presei româneşti. În ce priveşte presa românească, autorul o consideră ca <<cel mai efectiv factor al politicii naţionale române>>. Nu este nici un singur centru românesc în Transilvania în care să nu existe o gazetă românească.

Interesul statului maghiar este ca să îngreuieze apariţia gazetelor politice româneşti, prin sporirea cât mai considerabilă a cauţiunii cerute pentru astfel de ziare. Măsura aceasta ar fi foarte eficace, dată fiind situaţia materială precară a românilor. O altă măsură e condamnarea gazetarilor români la temniţă ordinară, în locul celei de stat.

Apoi, anularea carnetelor gratuite pe căile ferate pe seama gazetarilor români. Şi, în sfârşit, publicarea din partea statului unei mari gazete bilingve, maghiară-română, sub direcţia Ministerului de Interne, unde se urmăresc, de altfel, cu atenţiune, toate mişcările politice, sociale şi culturale.

Necesitatea distrugerii românilor pe teren economic-financiar.

Mari îngrijorări cauzează autorului institutele de credit româneşti, în serviciul cărora se găsesc aproximativ 600 de funcţionari, toţi agenţi ai politicii româneşti naţionaliste. Această castă independentă de funcţionari, având zilnic contact cu poporul, exercită o puternică influenţă naţională asupra lui.

În afară de aceasta, institutele în chestiune dau în fiecare an un sfert de milion coroane tantieme membrilor din direcţiune, care, prin contactul zilnic avut la bănci, sunt târâţi şi ei în apele politicii naţionaliste şi târăsc, la rândul lor, după ei şi poporul.

Fiecare bancă este mecanismul principal al mişcării naţionale. Acolo se pun la cale toate alegerile, de primari, de deputaţi şi chiar de vlădici.

Aceste bănci au asupra statului maghiar o influenţă păgubitoare nu numai din punct de vedere financiar, ci mai ales din punct de vedere politic, prin faptul că duc în tabăra antimaghiară masele poporului român.

În consecinţă, e necesar să se ia măsuri pentru a se îngreuia sporirea băncilor româneşti şi pentru a strâmtora activitatea celor existente, în astfel de cadre care, şi dacă nu le vor distruge cu totul, cel puţin vor slăbi acţiunea îndreptată de ele în contra statului.

În acest scop: Ministerul de Comerţ să însărcineze un comisar guvernamental special care să studieze statutele tuturor băncilor româneşti. La propunerea acestuia, tribunalele săşteargă din statute toate acele dispoziţii care contravin codului comercial şi care favorizează scopurile separatiste politice ale băncilor româneşti.

Cu prilejul revizuirii statutelor, ar trebui şterse mai întâi acele dispoziţii care fac cu neputinţă ungurilor obţinerea de acţiuni la aceste bănci, fapt prin care ei nu ajung în situaţia de a putea controla activitatea politică a acestora.

Să se prevadă în legea comercială că directorii de bancă nu pot avea un alt post salarizat sau împreunat cu venituri. Prin aceasta s-ar îngreuia mult viaţa băncilor româneşti, ai căror directori trăiesc din veniturile altor ocupaţiuni.

Să se prevadă că preoţilor români, care sunt membri în direcţiunea vreunei bănci, li se retrage din congură suma pe care o primesc de la bănci, ca tantieme. Prin aceasta s-ar ajunge acolo că preoţii ar renunţa mai curând la tantieme decât la congruăşi astfel ar scădea şi influenţa lor politică asupra ţăranilor.

Ministerul Cultelor să interzică profesorilor şi învăţătorilor români de a face parte din consiliile de administraţie sau din comisiile de cenzori ale băncilor. Dat fiind că multe bănci româneşti beneficiază de resconturi considerabile de la băncile austriece, Ministerul de Comerţ ar trebui să provoace în mod confidenţial atât direcţiunea Băncii austro-ungare, cât şi direcţiunile centrale şi provinciale ale tuturor băncilor ungureşti, ca, cu considerare la punctul de vedere al politicii de stat maghiare, să sisteze rescontul pe seama băncilor româneşti.

Pentru a face cu neputinţă înfiinţarea de noi bănci româneşti, ar trebui modificată legea comercială în sensul ca noi înfiinţândele bănci să aibă un capital social iniţial de cel puţin 400.000 de coroane iar membrii din direcţiune să dispună de cel puţin 10.000 coroane capital, respectiv săgaranteze pentru o astfel de sumă cu avere imobilă.

O astfel de restricţie ar face cu desăvârşire imposibilă ivirea de noi bănci româneşti. Să se înfiinţeze în regiunile locuite de români, în scopul contrabalansării băncilor româneşti, aşa zise bănci populare judeţene maghiare, care să servească intereselor locuitorilor respectivei regiuni, fără consideraţie de naţionalitate sau confesiune.

Deocamdată, să se înfiinţeze astfel de bănci în oraşele de reşedinţă ale judeţelor, urmând ca să se deschidă sucursale în toate acele localităţi în care există bănci româneşti. Aceste bănci trebuie să fie ajutate de guvern, prin depuneri pe care le-ar face şi după care n-ar primi dobânzi. Ele ar fi sub controlul prefectului de judeţ.

Aceste bănci ar ajuta în prima linie pe locuitorii maghiari din regiunile româneşti, dându-le posibilitatea să reziste şi să învingăgreutăţile împreunate cu misiunea lor. În consiliile de administraţie ale acestor bănci ar trebui aleşi membri cei mai fanatici naţionalişti români, care, graţie tantiemelor pe care le-ar primi de aici, ar renunţa la activitatea lor naţionalistă.

Băncile acestea ar trebui să realizeze, respectiv să ajute întreprinderile industriale, deoarece muncitorii din aceste întreprinderi, în urma raportului lor de dependenţă faţă de ele, <<pot fi mai uşor influenţaţi, respectiv mai uşor câştigaţi pentru maghiari şi pentru maghiarizare>>.

Cu ajutorul băncilor judeţene, ţărănimea română ar putea fi scoasă din lanţurile politicii ultranaţionaliste române, în care au băgat-o băncile româneşti, prin împrumuturile lor.

Dat fiind că băncile româneşti au hotărât, în conferinţa reprezentanţilor lor de la 16 septembrie 1906, să înfiinţeze o societate a lor sub numele ”Solidaritatea”, care urmăreşte întărirea acţiunii economice româneşti, autorul propune ca guvernul, condus de punctele de vedere de stat, să împiedice constituirea Solidarităţii.

Desfiinţarea organizaţiei politice a românilor ardeleni.

Ultima măsură recomandatăde autor este în legătură cu organizaţia politică a românilor ardeleni.

Referindu-se la declaraţia fostului prim-ministru Al.Wekerle, făcută în anul 1894 la Baia Mare  – <<Noi nu permitem să se facă nici un fel de experienţă în contul desmembrării integrităţii statului maghiar şi nu îngăduim nici un fel de noi formaţiuni de drept public care ar diferenţia populaţia ţării după naţionalităţi şi ar voi să realizeze vreo administraţie aparte, sau noi arondări de circumscripţii>> – autorul încheie cu propunerea, realizată în 1895 de primul ministru Hieronimy, ca Partidul Naţional Român să fie disolvat.

Prin asta ar înceta factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat maghiar. Un Ianus cu două feţe: într-un fel vorbeşte către guvernul unguresc şi într-un alt fel către marele public din ţarăşi străinătate. În încheiere, autorul declară că prezenta lucrare, având în vedere în mod special observaţiile şi propunerile de caracter confidenţial pe care le cuprinde, a compus-o <<exclusiv pe seama guvernului>>.

În acelaşi timp, el socoteşte necesară publicarea cărţii şi pe seama marelui public maghiar şi străin, bineînţeles, omiţând atât observaţiile, cât şi propunerile făcute exclusiv pentru guvern. Prin această carte, mai ales străinătatea ar vedea câte instituţii culturale, religioase şi economice au românii din Ungaria şi de câtă libertate se bucură ei

 De ce, oare, i se ascunde atât străinătăţii, cât şi ţării înseşi, partea cea mai interesantă a cărţii, adică observaţiile şi propunerile făcute guvernului, propuneri menite a distruge întregul edificiu religios, cultural, economic şi politic al românilor, prezentat anume străinătăţii, prin ediţia publicăproiectată. Iată o întrebare la care singurul răspuns ce se poate da constituie cea mai lapidară condamnare a întregului sistem preconizat de această carte şi practicat metodic de guvernele maghiare.

Guvernele ungureşti din anii 1907-1918 au procedat în mod strâns şi unitar în politica lor faţă de români, conform planului secret din cartea lui A.Huszar. Nu vrem să intrăm aici în cercetarea politicii oficiale maghiare dintre anii 1907-1918, ca emanaţiune şi aplicare a ideilor cuprinse în prezenta carte, ci ţinem numai să amintim că toate măsurile preconizate în cartea lui Huszar guvernul maghiar le-a pus în practică în mod sistematic, începând cu anul 1907 şi până la 1918.

Semnalăm aci numai următoarele măsuri:

1.Legea lui Apponyi din 1907 pentru maghiarizarea învăţământului primar;

2.Maghiarizarea grădinițelor de copii, prin legea de la 1912;

3.Maghiarizarea şcolilor normale confesionale;

4.Înfiinţarea episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdu-Dorog;

5.Impunerea lui Vasile Mangra ca mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania, primul pas spre maghiarizarea şi a bisericii ortodoxe;

6.<<Zona culturală>> de la 1918 a contelui Albert Apponyi

7.Colonizarea Ardealului cu maghiari şi transcolonizarea românilor ardeleni în regiunile maghiare.

x x x

Numai tratatul de la Trianon a fost în stare să împiedice monstruozitatea preconizatăşi iniţiatăde guvernele ungureşti împotriva justiţiei imanente şi a naturii înseşi.

Notă : 

Înainte de ce şi-a maghiarizat numele, autorul se chema Herskovitz.

 

 

Sursa:

Fragment din

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania.

http://www.taraiancului.ro/data/fotografii/biblioteca/GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf

 

 

 

18/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

PLANURI SECRETE, METODE ŞI MIJLOACE UTILIZATE DE GUVERNELE UNGARIEI PENTRU MAGHIARIZAREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (I)

 

 

 

 

 

Imagini pentru http://www.taraiancului.ro/data/fotografii/biblioteca/GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf

 

 

 

 

 

În 1907, la Budapesta apărea sub egida Tipografiei Regale Maghiare de Stat lucrarea „Românii din Ungaria”. Un volum de lucru confidential al guvernului maghiar, în cele o mie de pagini fiind inserate masuri dure vizând reducerea la tacere a tuturor miscarilor care, promovând ideea ca Austro-Ungaria nu mai putea exista într-o forma imperiala, militau pentru aparitia în cadrul unei confederatii de state nationale a Transilvaniei Românesti. Desigur, editarea lucrarii este si astazi negata de Guvernul de la Budapesta.

Peste timp, însa, s-au pastrat cel putin doua exemplare, unul aflat în pastrarea bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca, iar cel de-al doilea arhivat în fondul secret al Academiei Române din Bucuresti.

În fundamentarea lucrarii, autorul, (în principal Anton Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, dar în spatele caruia se aflau ideile contelui Andrassy, la acea vreme ministru de interne), amintea ca, în anii 1905-1906, „românii din Ungaria (de fapt, din zona cotropita a Transilvaniei-n.r.) au manifestat în mod demonstrativ în contra caracterului national unitar al statului ungar, cautând sa-l transforme într-un stat organizat pe baze federaliste”.

 

 Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania

 

Povestea unei cărţi secrete.

În primele zile ale lunii august 1919 armatele române — singure, fără nici un sprijin din partea aliaţilor — şi-au făcut intrarea falnică în capitala Ungariei, răsbunând şi lungul trecut de umilinţă la care fusese condamnat românismul din Ardeal, şi suferinţele îndurate de întregul popor român în cursul războiului din anii 1916-1918.

A doua zi după ocuparea Budapestei de către români, în mulţimea de nevoiaşi ce se îmbulzeau la comandamentul militar cu fel de fel de cereri s-a putut observa o doamnă îmbrăcată în doliu mare, care ţinea să vorbească cu orice preţ cu unul din ofiţerii de serviciu cunoscători ai limbii maghiare.

Fiindu-i dată această posibilitate, doamna în doliu imploră pe ofiţerul ardelean, cu care putu vorbi ungureşte, să-i expopereze aprobarea pentru întoarcerea în Transilvania, ţara ei de naştere. Dar ofiţerul nu se arătă aplecat să împlinească repede o astfel de cerere, în sprijinul căreia trebuiau aduse, pe lângămotive personale, şi documente.

A doua zi, doamna în doliu veni din nou la comandamentul românesc, aducând cu sine o carte groasă, de dimensiuni puţin obişnuite, sigură că pe această cale va putea obţine aprobarea întoarcerii ei în Transilvania. — Domnule căpitan – zise doamna. Eu sunt văduva lui Huszar Antal din ministerul de interne maghiar.

Soţul meu a fost ucis, în preajma intrării armatei române, de către bolşevicii unguri. Eu am rămas singură aici, departe de părinţii mei, care trăiesc în Bihor.

Daţi-mi posibilitatea să mă întorc la ei, căci aici nu mai pot trăi. Drept recunoştinţă, vă predau cartea aceasta, făcută de soţul meu, din încredinţarea guvernului. Este o carte secretă, care mie nu-mi mai e de nici o trebuinţă, dar care pentru România poate să fie de mare utilitate. Şi, cu aceste cuvinte, îi întinse uriaşa carte, de aproape o mie de pagini mari, cu titlul unguresc: Românii din Ungaria.

Căpitanul o luă în mână, o privi cu uimire, apoi, după ce s-a încredinţat atât despre valoarea cărţii, cât şi despre situaţia doamnei care i-a adus-o, interveni la superiorii săi pentru acordarea permisiunii de înapoiere în ţară.

Cartea însăşi a trimis-o, apoi, unei înalte personalităţi din viaţa bisericească a Ardealului, care mai târziu a donat-o bibliotecii Universităţii din Cluj, în posesia căreia se găseşte acum.

Iată, în traducere, foaia de titlu a lucrării şi semnătura proprie a autorului: ”ROMÂNII DIN UNGARIA Spre întrebuinţare confidenţială. Scrisă cu concursul mai multor colaboratori de Anton Huszar translator în Ministerul de Interne. Dreptul autorului cu privire la aducerea acestei opere, în orice formă, în publicitate, este rezervat Budapesta, 1907.Tiparul tipografiei regale maghiare de stat.”

Nu peste mult timp, un înalt funcţionar din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, trimis de dl.Iuliu Maniu, preşedintele acestuia, la Budapesta, reuşi să descopere, în Ministerul de Interne maghiar, un al doilea exemplar al cărţii. Mai mult chiar, funcţionarul a adus cu sine şi dosarul privitor la originea cărţii.

Din acest dosar, care se află în posesiunea d-lui Iuliu Maniu, se vede că lucrarea din chestiune a fost urzită oficial de guvernul maghiar şi tipărită, într-un număr foarte restrâns de exemplare, exclusiv pentru membrii guvernului, cu excluderea absolută a oricărei alte persoane.

Ungurii neagă existenţa acestei cărţi. Cartea aceasta, de mari dimensiuni, conţine, pe lângă un enorm material informativ relativ la toate aspectele vieţii românilor din Transilvania, planul sistematic de maghiarizare, respectiv de desfiinţare a acestora, prin măsuri de stat —, plan pe care revizioniştii de la Budapesta neagă în modul cel mai hotărât că l-ar fi avut vreodată cârmuitorii Ungariei antebelice.

Cartea lui Huszar nu este o pură invenţiune a mea, ea există realmente şi, dacă în Ungaria de astăzi nimeni nu-i poate da de urmă, în România se găsesc, chiar două exemplare, din care unul, care poartă chiar semnătura autografă a autorului, se află în posesiunea bibliotecii Universităţii din Cluj, iar al doilea în Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

Uriaşul volum, de 953 plus XXIV pagini de 24 x 28 cm, este dedicat cu <> Excelenţei Sale, contelui Iuliu Andrassy de Csik-Szent-Kiraly şi Krasznahorka, ministru regal ungar de interne şi consilier intim etc. 1.6.1.1.Motivele care au determinat alcătuirea cărţii confidenţiale a guvernului maghiar.

În primul deceniu al secolului XX au avut loc în viaţa poporului român o serie de evenimente importante, care au pus pe gânduri pe conducătorii Ungariei. Astfel, la 10 ianuarie 1905, românii ardeleni, în conferinţa lor ţinută la Sibiu, au hotărât să părăsească atitudinea de pasivitate politică, urmată timp de vreo trei decenii, şi să păşească la o activitate naţională deschisă.

Urmarea imediată a acestei hotărâri a fost intrarea câtorva deputaţi naţionalişti români în Camera de la Budapesta şi ivirea unui curent politic naţionalist foarte viu în massele mari ale poporului. Această veritabilă renaştere politică a umplut de îngrijorare pe conducătorii politici maghiari, obişnuiţi de decenii întregi să trateze massele mari româneşti ca pe un material amorf, care putea fi întrebuinţat de ei după cum le plăcea.

În acelaşi an, a văzut lumina zilei, la Lipsca, o mare lucrare în limba germană a regretatului Aurel C.Popovici, intitulată ”Die Vereinigten Staaten von Gross-Osterreich”, în care se milita, cu argumente foarte convingătoare, pentru teza că Austro-Ungaria nu mai poate exista în forma ei de până aici, ci ea trebuie să se transforme în o grupare de state naţionale mici, unite într-o confederaţie.

Printre aceste state era şi Transilvania românească. În ce priveşte Ungaria, ea era redusă la teritoriul pe care, cu mici excepţii, îl ocupă astăzi.

Această carte, al cărei autor era un publicist de origine bănăţeană, cu o bună reputaţie în vechea Austrie şi cu legături personale cu însuşi moştenitorul tronului, Franz Ferdinand, a produs în cercurile maghiare, cum şi era de aşteptat, o vie enervare şi exasperare.

Tot în anul 1905 a avut loc la Sibiu o mare expoziţie de cea mai veche şi mai solidă asociaţie culturală românească din Ardeal, Astra, cu prilejul inaugurării splendidului ei muzeu etnografic. Deschiderea expoziţiei şi inaugurarea muzeului s-au desfăşurat în cadrul unor serbări impunătoare, care au ţinut timp de opt zile şi care au adunat în jurul lor nu numai întregul românism din Ardeal, ci şi pe conducătorii vieţii naţionale din regatul român.

Aceste serbări au evidenţiat pentru orice observator atent marea şi neînfrânta putere de viaţă a românismului de pe ambii versanţi ai Carpaţilor.
În anul următor, 1906,regatul român a organizat o expoziţie de două ori jubiliară, odată cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la suirea pe tron a regelui Carol I şi, în al doilea rând, cu prilejul împlinirii a 1800 de ani de la colonizarea Daciei prin Traian.

Această expoziţie, organizată în capitala României, a fost frecventată nu numai de cetăţenii României, ci şi de zeci de mii de români din Transilvania şi Bucovina, care au fost primiţi de fraţii lor cu o bucurie indescriptibilăşi care s-au întors la casele lor însufleţiţi ca niciodată, pentru marea idee pan-românească.

Se poate afirma, fără exagerare, că expoziţia de la Sibiu, din 1905, şi mai ales expoziţia de la Bucureşti, din 1906, au rupt în sufletul românilor ardeleni şi ultimele legături care mai existau între ei şi patria lor vitregă, integrându-i definitiv în ideea unei patrii comune a tuturor românilor.

Observatorii de la Budapesta ai manifestărilor româneşti era cu neputinţă să nu înţeleagă primejdia pe care o prezentau aceste mişcări şi atitudini fireşti, pentru ideea statului ungar naţional unitar, urmărită cu înfrigurare de la 1867 încoace de poporul maghiar.

Din această teribilă dramă a răsărit cartea lui Huszar. Ea tratează planul minuţios al unei încercări supreme şi ultime de a salva Ungaria din ghiarele marilor şi multelor primejdii care o ameninţau şi pe care politica ei şovinistă nu le-a ştiut înlătura.

Ce cuprinde cartea secretă a guvernului maghiar.

Pentru a ne putea da seama de importanţa politică cu totul deosebită a acestei cărţi, vom expune în cele următoare cuprinsul ei, în ordinea în care sunt înfăţişate problemele. În introducere, autorul pleacă de la constatarea că, în timpul din urmă, românii din Ungaria manifestă în mod demonstrativ în contra caracterului naţional unitar al statului ungar, căutând să-l transforme într-un stat poliglot, organizat pe baze federaliste.

 În scopul acesta, ei au prefăcut toate instituţiile lor bisericeşti, şcolare, culturale şi economice în factori de luptăşi de instigaţie în contra statului maghiar, a naţiunii maghiare şi a limbii maghiare.

Spre a putea împiedica această acţiune, autorul prezintă în cartea sa o icoană completă a organizaţiei, situaţiei şi tendinţelor tuturor acestor instituţii, însoţind-o de propuneri amănunţite cu privire la măsurile pe care le ia guvernul maghiar spre a încadra în mod sever întreaga viaţă a românilor în ideea de stat naţional maghiar al Ungariei.

Apariţia cărţii, în vederea întrebuinţării ei confidenţiale, a fost făcută cu putinţă de ministrul de interne, contele Iuliu Andrassy.

 

Numărul românilor din Ungaria, situaţia lor culturală şi primejdia pe care o reprezintă pentru statul naţional maghiar.

În secţiunea I a cărţii ni se dă, între altele, numărul românilor din Ungaria, atât pe baza recensământului de stat de la 1900, cât şi pe baza statisticii făcute de autorităţile bisericeşti române. După recensământul unguresc, numărul românilor e de 2.799.479, după cel românesc de 3.029.534.

Faţă de anul 1880, sporul românilor este de 8,12 la sută, câtă vreme al ungurilor e de 18,8 la sută. Starea culturală a românilor e prezentată ca foarte înapoiată. Ei numără 86 la sută analfabeţi, câtă vreme ungurii au numai 48 la sută, germanii 37 la sută, slovacii 47 la sută, croaţii 52 la sută, sârbii 69 la sută, rutenii 87 la sută.

Din totalul condamnaţilor prin sentinţe judecătoreşti definitive în teritoriile locuite de slovaci sunt 61 la sută slovaci, în cele sârbeşti 45 la sută sârbi, în cele rutene 39 la sută ruteni, în cele germane 21 la sută germani.

Din totalul condamnaţilor pe ţara întreagă, 13,43 la sută sunt români, 13,17 la sută slovaci, 7,08 la sută nemţi, 3,06 la sută sârbi, 1,06 la sută ruteni şi 0,76 la sută croaţi. Se dăşi numărul funcţionarilor de stat, judeţeni şi comunali, români: 1643 plus 1056, cu totul 2699.

Se înşiră apoi factorii care alimentează politica românească naţionalistă extremistă îndreptată în contra statului naţional maghiar: institutele financiare, fundaţiunile româneşti, asociaţia culturală Astra, presa româneascăşi, în special, ziarele politice, activitatea politică agitatorică desfăşurată de deputaţii naţionalişti români, preoţii şi învăţătorii români.

  Politica de stat maghiară trebuie neapărat să ţină socoteală de raporturile numerice, bisericeşti, şcolare, culturale şi economice ale românilor din patrie şi de politica ultranaţionalistă dusă
de aceştia. Poate că astăzi toate acestea ar mai putea fi strânse în cadrele ideii de stat maghiar.

Distrugerea unităţii demografice a românilor ardeleni.

În secţiunea II se arată repartizarea naturală a românilor pe judeţe şi necesitatea unei noi ordonări a judeţelor şi a cercurilor electorale româneşti, pentru ca ele să asigure punctul de vedere unguresc.

Se recunoaşte că în 12 judeţe ale Transilvaniei majoritatea absolută a locuitorilor este românească, procentul variind între 50,8 la sută şi 90,2 la sută. Scopul acestei secţiuni este triplu:

a. Să scoată în relief judeţele care sunt <>şi care, în consecinţă, trebuie să fie supuse unei supravegheri şi unui control deosebit din punctul de vedere al politicii de stat maghiare;

b. Să ofere material în vederea unei arondări a cercurilor electorale, care să asigure pentru totdeauna superioritatea maghiarilor. În situaţia de astăzi – zice autorul – se găsesc 70 de cercuri cu majoritate românească;

c. Să ofere material în vederea noii arondări a judeţelor, arondare devenită indispensabilă din punctul de vedere al ideii de stat. Semnificativ este faptul că, în tabelele statistice amănunţite relative la singuraticile judeţe se dau date precise cu privire la toate naţionalităţile, minus evreii şi ţiganii.

Aceştia sunt cuprinşi pretutindeni în numărul ungurilor, care, astfel, în mod firesc, este urcat cu un procent considerabil, de aproximativ 10 la sută.

 Maghiarizarea bisericii greco-catolice române.

Secţiunea III înfăţişează situaţia actualăşi evoluţia istorică a bisericii greco-catolice române. Vorbind despre unirea cu Roma a unei părţi a românilor ardeleni, la 1700, autorul afirmă căaceasta a fost spre marele folos al ideii de stat maghiar, întrucât a împărţit pe români în două tabere, învrăjbindu-i pe unii contra altora şi provocând între ei lupte pe moarte şi pe viaţă.

Pentru timpurile mai noi, autorul afirmă că biserica greco-catolică ar fi intrat în curentul de politică ultra-românească, îndepărtându-se tot mai mult de catolicism.  Din punctul de vedere al politicii statului maghiar ar fi cea mai mare greşeală dacă s-ar acorda bisericii greco-catolice o autonomie asemenea celei date bisericii ortodoxe române, deosebită şi independentă de autonomia bisericii romano-catolice, autonomie după care năzuieşte din toate puterile biserica greco-catolică  şi mai ales elementul ei mirean şi numai din motive de ordin politic ultra-naţionalist, pentru că o asemenea autonomie n-ar fi decât o nouă pepinieră prielnică tuturor agitaţiilor împotriva statului şi a naţiunii maghiare.

În cazul când biserica greco-catolică română sub nici un cuvânt n-ar voi să intre, din motive politice naţionaliste, în cadrele autonomiei bisericii romano-catolice, atunci să se sisteze toate sumele anuale pe care le primeşte ca ajutor din Fondul religionar, ca fond catolic, pentru că acest fond asigurăsubzistenţa şi prosperitatea celor mai multe instituţii ale bisericii greco-catolice române din aceastăţară.

Retragerea acestor ajutoare ar determina biserica greco-catolică română să primească a fi atrasă în cercul autonomiei bisericii romano-catolice din patrie.
Să reţinem faptul că autorul nu preconizează încadrarea bisericii greco-catolice în autonomia bisericii romano-catolice, cu aprobarea sau cu avizul Sfântului Scaun. Măsura este de ordin pur intern, ca şi cea referitoare la Fondul religionar, care atârnă exclusiv de guvern.

Necesitatea cassării autonomiei bisericii ortodoxe române. În secţiunea IV se tratează despre biserica ortodoxă.

Înainte de toate, autorul se arată nespus de îngrijorat de faptul că Mitropolia ortodoxă română din Bucureşti se intitulează Mitropolie a Ungro-Vlahiei, prin ceea ce reliefează, oarecum, unitatea religioasă a românilor din Muntenia cu cei din Ungaria şi dependenţa acestora de Bucureşti.

Guvernul maghiar trebuie să intervină pentru ca din titulatura Mitropoliei Ţării Româneşti să se şteargă atributul de a „Ungro-Vlahiei”. Cât priveşte biserica ortodoxă din Ungaria, ea este, crede autorul, cel mai de seamă focar al năzuinţelor româneşti.

Profesorii de seminarii şi şcoli normale, preoţii şi învăţătorii confesionali sunt cei mai harnici agenţi ai Partidului Naţional Român. Astfel stând lucrurile, se impune desfiinţarea integrală a autonomiei bisericii ortodoxe şi abrogarea statutului ei organic.

Iată acum şi câteva din măsurile propuse de autor în ceea ce priveşte reglementarea educaţiei preoţilor şi învăţătorilor români:

a. Directorii şi profesorii seminariilor teologice nu pot fi decât persoane care în cursul studiilor universitare au audiat timp de cel puţin patru semestre limba şi literatura maghiarăşi au colocvat din aceste materii în fiecare semestru. Ministerul cultelor este în drept să refuze aprobarea instituirii învăţătorilor confesionali, în caz că are faţă de ei excepţii de ordin politic.

b.Pentru a nu mai da posibilitatea ca tinerii să beneficieze de burse din diferite fundaţiuni sădevină agitatori naţionalişti, autorităţile bisericeşti care administrează aceste fundaţiuni trebuiesc îndatorate de a trimite ministerului, la începutul fiecărui an şcolar, lista bursierilor, listă în care ministerul este în drept să-i şteargă pe cei care au dat deja dovezi de sentimentele lor contrare statului şi naţiunii maghiare. Pentru a înstăpâni în internatele susţinute din astfel de fundaţiuni un spirit patriotic bun, ministerul trebuie să dispună ca directorii şcolari regionali să controleze în modul cel mai riguros spiritul care domneşte în acestea.

Mai departe, să se stabilească că ministerului îi revine dreptul de a aproba ordinea de casă a internatelor şi alumneelor, precum şi catalogul cărţilor din bibliotecă. Din punctul de vedere al politicii statutului maghiar, nu se poate permite ca în aceste internate şi alumnee să existe societăţi de lectură ale tinerimii, deoarece, în lipsa unui control suficient, ele devin focare ale educaţiei antipatriotice. Având în vedere că în sânul bisericii ortodoxe române se înfiinţează zilnic fonduri şi fundaţiuni şcolare şi culturale, e necesar să se prevadă că literele fundaţionale ale acestora trebuiesc aprobate de Ministerul Cultelor şi că bilanţul lor trebuie trimis an de an aceluiaşi minister, în scop de control.

c. Reuniunile învăţătorilor ortodocşi, care îşi ţin adunările generale în diferite centre, cu care ocaziuni organizează banchete cu caracter naţional, concerte, baluri şi excursii, în scopul trezirii <>, tot lucruri care <>şi care dovedesc că aceste reuniuni sunt obstacole periculoase în calea constituirii statului naţional maghiar, trebuiesc pur şi simplu dizolvate.

În cazul că reuniunile s-ar dizolva şi învăţătorii s-ar întruni în simple conferinţe, este de dorit, din punctul de vedere al politicii maghiare de stat, ca la toate aceste conferinţe, precum şi la mesele comune şi la petrecerile care au loc cu astfel de ocaziuni, în scopul asigurării controlului de stat, săparticipe atât autoritatea administrativă respectivă, cât şi revizorul şcolar regal, care ar trebui să se îngrijeascăşi de aceea ca la astfel de conferinţe să poată lua cuvântul numai învăţători.

d. Dat fiind că cei mai aprigi anteluptători ai politicii naţionale române sunt preoţii, e necesar ca ministerul să-şi rezerve dreptul de a retrage singur – fără nici un fel de aviz al autorităţii confesionale – congrua preoţilor pe care îi crede că nu sunt buni patrioţi.

e. Din punct de vedere politic, seminariile preoţeşti ortodoxe sunt cu mult mai importante decât şcolile secundare…

Când vorbim despre seminariile româneşti, în realitate vorbim despre educaţia politică a poporului român, al cărui suflet şi centru este preotul… Din acest punct de vedere, nu este indiferent să se ştie cine sunt directorii şi profesorii acestor seminarii, ce pregătire ştiinţificăau, unde şi-au câştigat această pregătire, în ce direcţie şi în ce spirit politic cresc şi conduc pe tinerii seminarişti încredinţaţi grijii lor.

f. Manualele de învăţământ întrebuinţate în seminarii şi, în special, manualul de istorie bisericească trebuie transmise spre aprobare Ministerului Cultelor şi Instrucţiei, deoarece în cadrele istoriei bisericeşti se predăşi istoria naţională română, care este în strânsă legătură cu istoria bisericii ortodoxe române. Iar de la predarea obiectivă a acesteia atârnă în foarte mare măsură îndrumarea politică a tineretului. g. Statutele societăţilor de lectură de la seminarii ar trebui să fie înaintate spre aprobare Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, care trebuie să asigure locul cuvenit şi limbii maghiare în lucrările acestor societăţi. Despre activitatea acestora urmează să se facă în fiecare an ministerului rapoarte amănunţite, trimiţându-i-se şi lucrările intrate, primite şi elaborate, din care s-ar putea câştiga o icoană completă în ce priveşte spiritul şi direcţia care domneşte în societăţile din chestiune.

h. Catalogul cărţilor bibliotecilor acestor societăţi ar trebui să se trimită în fiecare an la minister, care urmează să le revizuiascăşi să elimine din ele cărţile contrare statului şi naţiunii maghiare.

i. Internatele seminariilor trebuiesc puse sub un special control din punct de vedere politic de stat, pentru motivul că ele contribuie în modul cel mai efectiv la cristalizarea individualităţii preoţimii ortodoxe române în sens şi în spirit naţional românesc.

Tocmai din această cauză, ar trebui controlate aceste seminarii din punct de vedere politic, moral şi higienic.

j. Pentru ca seminarişti români ortodocşi să se împărtăşească în toate privinţele de o educaţie şi de o instrucţie patriotică temeinică este de dorit ca statul să înfiinţeze în cadrul Universităţii din Budapesta sau al celei din Cluj o Facultate teologică ortodoxă separatăşi un seminar anexat ei, care ar asigura nu numai patriotismul preoţilor, ci şi al credincioşilor lor, care astăzi lasă foarte mult de dorit. Înfiinţarea acestei facultăţi ar atrage după sine sistarea actualelor seminarii, cu programul lor de studii cu tot.

k. În şcolile româneşti să se predea şi în limba maghiară anumite obiecte de învăţământ şi anume: Limba şi literatura maghiară, Constituţia, Istoria, geografia şi toate disciplinele pedagogice. Procesele verbale ale tuturor conferinţelor metodice, disciplinare şi administrative ale corpului didactic al şcolilor normale – bineînţeles, redactate în limba maghiară – trebuie să fie trimise din timp revizorului şcolar respectiv, spre luare la cunoştinţă.

l. Activitatea societăţii de lectură a normaliştilor trebuie încredinţată controlului sever al revizorului şcolar, căruia respectiva direcţiune de şcoală normală i-ar trimite, la sfârşitul fiecărui an şcolar, în copie, şi lucrările primite şi elaborate în aceste societăţi, prin ceea ce ar da o icoană clarădespre spiritul şi direcţia respectivelor societăţi şi a şcolii înseşi. m. Catalogul cărţilor bibliotecii urmează să se trimită din timp în timp spre revizuire.

 Măsuri în vederea maghiarizării şcolilor secundare româneşti. Deşi cei aproape trei milioane şi un sfert de români din Ungaria n-aveau decât patru licee şi un gimnaziu, susţinute de bisericile româneşti, goana împotriva acestora constituie un punct esenţial în programul guvernului maghiar. Secţiunea VI a cărţii tratează despre aceste şcoli.

Dat fiind că cea mai puternică armă de care se servesc românii în contra maghiarizării este limba română, care este limba de predare a şcolilor secundare româneşti, autorul propune ca articolul de lege XXX din 1883 privitor la învăţământul secundar să fie modificat, în sensul ca în şcolile susţinute de confesiunile româneşti, pe lângă respectarea cea mai riguroasă a legii învăţământului secundar de către confesiunile din patrie, limba de predare să fie cea maghiară, iar limba română să se predea elevilor români ca obiect obligator de învăţământ.

Dacă această propunere, din motive mai înalte de stat, n-ar fi realizabilă deocamdată, atunci în orice caz ar trebui create astfel de dispoziţii prin care, pe de o parte, să se asigure limbii maghiare un teren mai vast în şcolile secundare româneşti.

Ca măsuri ce trebuiesc luate, se impun următoarele:

1. Şcolile şi internatele române confesionale să fie scoase de sub autoritatea directorilor regionali şi supuse unui director regional instituit special pentru aceste şcoli şi care să fie un cunoscător mai adânc şi mai priceput al mişcărilor şi raporturilor româneşti.

2. Dat fiind că astăzi şcolile confesionale româneşti sunt frecventate nu numai de elevi români, ci şi de elevi maghiari, trebuie să ia sfârşit anarhia ca aceştia din urmă să fie siliţi să înveţe materiile în limba românăşi ca, peste tot, să înveţe limba şi literatura română ca obiect obligator.

3. Dat fiind că printre elevii şcolilor secundare din patrie se găsesc foarte mulţi greco-catolici şi ortodocşi români care nu înţeleg limba românăşi că, cu toate acestea, ei sunt siliţi de catiheţii lor săînveţe religia din cărţi româneşti. Ministerul Cultelor ar trebui să îndrume autorităţile bisericeşti greco-catolice şi ortodoxe să admită ca acei elevi aparţinători bisericii lor, care nu vorbesc şi nu înţeleg limba română, să înveţe religia în limba maghiară.

Fiindcă, însă, biserica greco-catolicăşi cea ortodoxă nu dispun de manuale de religie în limba maghiară, ministerul să ceară de la autorităţile bisericeşti române cărţile de religie, făcute în baza unei programe analitice unitare, şi acelea să le traducă cu ajutorul specialiştilor, în limba maghiară.

4. Societăţile de lectură de la liceele româneşti să-şi ţinăşedinţele în mod alternativ, într-o săptămână în limba maghiară, în alta în cea românească. În această ordine de idei, ele ar trebui să aibădoi profesori preşedinţi, dintre care unul să fie profesorul de limba şi literatura maghiară. Ambii profesori preşedinţi ar trebui să înainteze rapoarte lunare amănunţite despre activitatea societăţilor de lectură.

5. Ministerul să dispună ca programele festivităţilor şcolare să cuprindă jumătate puncte maghiare, jumătate puncte române.

Pentru a putea supraveghea ducerea la îndeplinire a acestei măsuri, ar trebui să mai dispună ca programele tuturor serbărilor şcolare, precum şi cuvântările ce urmează să se ţină şi disertaţiile ce urmează să se citească la aceste serbări să fie transmise prealabil spre aprobare directorului regional.

6. Ministerul să ceară cataloagele amănunţite despre cărţile din bibliotecile liceelor şi aceste biblioteci să fie cercetate, din punct de vedere al politicii de stat maghiare, de către un comisar ministerial exmis în acest scop. În viitor, să se trimită an de an ministerului lista cărţilor cumpărate sau primite în dar de către fiecare liceu.

7. Dat fiind că în muzeele arheologice şi istorice ale şcolilor române se găsesc multe obiecte care, în legătură cu conştiinţa naţională română, au menirea de a trezi şi a desvolta ura în contra naţiunii maghiare, ministerul să ceară catalogul acelor obiecte de muzeu, iar aceste muzee să fie examinate din punctul de vedere al politicii de stat maghiare de către exmisul ministerial însărcinat cu cercetarea bibliotecilor. Pentru viitor, să se trimită în fiecare an lista obiectelor acvirate pe seama muzeului, prin cumpărare sau donaţiune.

8. Dat fiind că în repertoriile corurilor şi orchestrelor liceelor româneşti se găsesc multe bucăţi care prin textul şi prin melodiile lor de cuprins istoric agită împotriva statului, a naţiunii şi a limbii maghiare, ministerul să ordone ca directorii regionali să cerceteze cu ocazia fiecărei inspecţiuni şi săcontroleze repertoriile corurilor orchestrelor în chestiune.

9. Dat fiind că printre elevii şcolilor secundare româneşti se găsesc mai mulţi elevi originari din România, care exercită asupra elevilor români din Ungaria o influenţă periculoasă din punctul de vedere al politicii de stat maghiare, trezind şi lămurind în sufletul acestora conştiinţa de unitate şi de solidaritate naţională, precum şi idealul Daco-României Mari, ministerul ar trebui să îngreuieze primirea elevilor din România în şcolile româneşti din patrie şi să-i îndrume pe directorii regionali ca să supravegheze în modul cel mai riguros cunoştinţele de limbă maghiară ale acestor elevi, care în cele mai multe cazuri nu corespund suficient, şi care dacă vor simţi că li se cere să-şi însuşească limba şi literatura maghiară în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi elevi, nevoind să se expună la eventualitatea repetării clasei, încetul cu încetul vor părăsi şcoala românească din Ardeal.

10. Dat fiind că profesorii de la mai multe şcoli româneşti din patrie, cu concursul şi colaborarea elevilor din sub ordinele lor, organizează pe seama inteligenţei române din împrejurime conveniri sociale, conferinţe, concerte, reprezentaţii teatrale şi baluri, în care românii ultranaţionalişti, în scopul infectării sentimentelor patriotice ale tinerilor elevi aflători de faţă, în lipsa oricărui control, dau drum liber sentimentelor lor ultranaţionaliste şi urii lor în contra statului maghiar, a naţiunii şi a limbii maghiare, ministerul, din motive de politică de stat maghiar, ar trebui să interzică ca elevii şcolilor româneşti să ia parte activă, cu corurile şi cu orchestrele lor, la petrecerile organizate de profesorii sau de inteligenţa românească.

11. Dat fiind că elevii şcolilor secundare sunt plasaţi în internate, seminarii şi alumnee de pe lângă aceste şcoli, unde locuiesc, mănâncăşi învaţă împreună, cu un cuvânt, unde îşi trăiesc anii cei mai sensibili ai vieţii, aceste internate ar trebui supuse unui control special, căci, de fapt, acestea sunt acele locuri necontrolabile care contribuie în modul cel mai eficace la cristalizarea adevăratei individualităţi a tinerilor elevi în direcţie naţională românească.

În scopul controlării spiritului şi direcţiei acestor internate, directorii regionali ar trebui să viziteze cât mai des aceste internate, convingându-se personal despre direcţia educativăşi despre spiritul care domneşte în ele.

Societăţile de lectură ale acestor internate, care contribuie într-o puternică măsură la fanatizarea elevilor, ar trebui imediat dizolvate.


Fragment din

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvani.

http://www.taraiancului.ro/data/fotografii/biblioteca/GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf

 

VA URMA

18/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: