Odată cu eliminarea ”limbii moldovenești”, Moscova pierde unul din instrumentele-cheie folosite pentru a-și menține dominația în în R.Moldova

©EPA-EFE/DUMITRU DORU  |   Susținători ai Socialiștilor și Comuniștilor protestează în fața Curții Constituționale din Chișinău, Moldova, 06 martie 2023.

Eliminarea limbii moldovenești și furia filo-rușilor. Moscova pierde unul din instrumentele-cheie pe care le-a folosit pentru a-și menține influența în R. Moldova

Schimbarea sintagmei „limba moldovenească” cu „limba română”, în legislația R.Moldova a provocat joi, 2 martie, ciocniri în Parlament, iar luni, 6 martie, comuniștii și socialiștii au protestat în fața Curții Constituționale, consemnează publicația online https://www.veridica.ro.

„Noi suntem moldoveni”, „Limba moldovenească”  au scandat câteva zeci de persoane în frunte cu deputații socialiști și comuniști. Ei au venit în fața Curții cu pancarte cu inscripțiile „Moldova, moldoveni, moldovenească”, „Moldovenii vorbesc moldovenește”, „Limba moldovenească e la ea acasă”, „Respectați constituția”. Deputații socialiști i-au acuzat pe cei din majoritatea PAS că atentează la „ceva sfânt – limba mamei” și au făcut referire la art. 13 din Constituția Republicii Moldova, care stipulează „limba moldovenească” ca limbă de stat. 

Problema lingvistică și identitară a persistat de-a lungul celor 30 de ani de independență a Republicii Moldova. Cea mai importantă revendicare din timpul mișcării de eliberare națională din anii 1988-91  – recunoașterea limbii române ca limbă oficială și a faptului că moldovenii fac parte din poporul român – a fost deturnată în următorii ani de politicienii din vechea nomenclatură comunistă, care au reușit să includă în Constituție sintagma „limba moldovenească” ca limbă de stat.

Limba moldovenească e folosită de sovietici pentru a inventa un popor și a justifica ocuparea unui teritoriu românesc

Limba moldovenească a fost principalul instrument folosit de sovietici pentru a modela un popor  în dreapta Prutului diferit de cel românesc, după ocuparea acestui teritoriu în 1940. Astfel, alfabetul latin a fost substituit cu cel chirilic, iar ideologii sovietici au dezvoltat și câteva teorii privind originea slavă a limbii și poporului moldovenesc.

Falsul a fost susținut de propaganda masivă în școli și de politicile represive față de tot ceea ce se revendica ca românesc în acest spațiu. Scriitori români, cu unele excepții, nu erau studiați în școli, cărțile și presa românească lipseau cu desăvârșire în RSSM. Însuși cuvântul „român” era interzis sau folosit doar în context negativ. Limba română (moldovenească) era considerată inferioară față de cea rusă; pentru a face carieră în perioada sovietică trebuia să cunoști în primul rând limba rusă.

Sovieticii au reușit să influențeze profund mentalitatea și credințele populației, ceea ce explică în mare măsură succesul tezelor moldoveniste la publicul din Republica Moldova după ce aceasta și-a dobândit independența. Un al doilea factor important este promovarea acestor teze și după independență, atât de Moscova – care a dominat ani buni spațiul mediatic din Republica Moldova – cât și de politicienii pro-ruși de la Chișinău.

Totodată, propagandiștii și promotorii curentului moldovenist manipulează cu abilitate și vechimea limbii, faptul că limba moldovenească ar fi mai veche decât limba română, sau chiar faptul că limba și scrisul slavon au fost folosite de români în biserică și la curtea domnească.

Dacă în RSS Moldovenească, politicile lingvistice urmăreau cultivarea identității moldovenești pentru justificarea ocupației sovietice și a raptului teritorial, acum problema lingvistică este întreținută de partida prorusă cu scopul de a îndepărta Republica Moldova de România și UE și de a o menține, în continuare, în sfera de influența a Kremlinului.  Astfel, populația românofonă rămâne profund divizată între cei care se identifică români și cei care se consideră moldoveni, diferiți de români, și care vorbesc o limbă diferită de cea română.

Existența Republicii Moldova ca stat, e strâns legată de mișcarea de renaștere națională centrată pe limba română

De fapt, însăși existența Republicii Moldova ca stat este strâns legată de chestiunea lingvistică. Mișcarea de renaștere națională din anii 1988 – 1991, care s-a încheiat cu proclamarea independenței Republicii Moldova, a avut ca obiectiv principal redobândirea identității naționale, pe care regimul sovietic încercase timp de zeci de ani să o înăbușe și să o înlocuiască cu o identitate inventată. Participanții la Marile Adunări Naționale din acei ani, veniți la Chișinău din toate colțurile RSSM, au revendicat în primul rând revenirea la limba română cu alfabetul latin și conferirea statutului de limbă oficială, recunoașterea că aparțin de neamul românesc, cu istorie, cultură și tradiții comune.

În urma Marii Adunare Națională de pe 27 august 1989, când sute de mii de manifestanți au cerut ca limba română cu alfabet latin să fie repusă în drepturi, deputații au adoptat primul set important de legi cu privire la funcționarea limbilor și revenirea la alfabetul latinpe 31 august 1989. Aceasta a fost cea mai importantă victorie a mișcării de emancipare națională. Revendicările naționale au fost urmate de cele politice – alegeri libere, declararea suveranității, în 1990, și a independenței Republicii Moldova față de URSS, în 1991.Declarația de independență menționa limba română drept „limbă de stat”, iar în urma reformei în învățământ din acea perioadă, în programa școlară au fost introduse disciplinele „Limba și literatura română” și „Istoria românilor”.

Revenirea nomenclaturii sovietice și a „limbii moldovenești”

Mișcarea de renaștere națională și-a pierdut din avânt odată cu independența Republicii Moldova, care s-a confruntat de la bun început cu două crize majore: separatismul din Găgăuzia și Transnistria care, în cel de-al doilea caz, a dus la un război în care de partea separatiștilor s-a implicat și Federația Rusă. Noul stat se confrunta și cu un declin tot mai accentuat al economiei și problemele sociale aduse de acest lucru. În plus, mișcarea de renaștere națională începuse să se fracționeze tot mai mult și merită notat că un rol important în această fracționare l-a jucat și Iurie Roșca, pe atunci unul dintre personajele cu cel mai radical discurs românesc.

Iurie Roșca a ajuns 15 ani mai târziu un aliat important al comunistului Vladimir Voronin și, ulterior, a devenit promotor în Republica Moldova și România al așa-numitului ideolog al lui Putin, Aleksandr Dughin; de câțiva ani, Roșca susține o serie de teorii ale conspirației și narațiuni false similare cu cele lansate de dezinformarea rusească. Această evoluție politică dă greutate dubiilor exprimate încă de la începutul anilor 90 de alți exponenți ai mișcării de renaștere națională – de exemplu Gheorghe Ghimpu – cu privire la adevăratele loialități și intenții ale lui Iurie Roșca.

Pe tot acest fundal de crize suprapuse, în 1993 s-a înregistrat o revenire a comuniștilor la putere, care l-au impus la conducerea legislativului pe Petru Lucinschi, a cărui carieră de activist se încheiase cu funcția de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, pe care o deținuse până în 1991.

Parlamentul dominat de reprezentanții fostului regim a adoptat în 1994 Constituția țării și a introdus în aceasta, la articolul 13, sintagma de „limba moldovenească” ca limbă oficială. Era o restaurație parțială, întrucât puterea de atunci nu a avut curajul să impună și revenirea la alfabetul chirilic.

Limba moldovenească, limba română și limba de stat. Instrumentalizarea limbii în scop politic

Adoptarea Constituției a marcat debutul a aproape trei decenii controverse în societate, întreținute în mod intenționat de politicieni, mai ales de cei din partida pro-rusă. Aceasta a alimentat și teza „moldovenistă”, reînviată și promovată ca politică de stat de Partidul Comuniștilor, al lui Vladimir Voronin. Poate cel mai ridicol moment al perioadei a fost cel al publicării dicționarului moldovenesc-român. Autorul acestuia, Vasile Stati, a scris și o prefață care conține un virulent atac la adresa României, ceea ce arată clar că demersul său pseudo-științific era, de fapt, unul ideologic.

Ulterior, stindardul moldovenismului a fost preluat de Partidul Socialiștilor, condus de discipolul lui Voronin, Igor Dodon, un filorus asumat care folosește orice prilej pentru a relua narațiunile false privind existența unei limbi și unei națiuni moldovenești distincte de cea română.

A existat și o a doua categorie, a celor care au evitat să spună ce limbă vorbesc, ascunzându-se după expresii ca „limba de stat, oficială, maternă etc.” În acest context a rămas celebră declarația fostului președinte al Parlamentului Marian Lupu, care a comentat că din punct de vedere științific e limba română, iar din punct de vedere politic– moldovenească.

De cealaltă parte, comunitatea academică a subliniat în mai multe declarații ale Academiei de Științe a Moldovei că limba oficială este limba română și că denumirea corectă a limbii vorbite de majoritatea populației este română. Scriitorii, presa democratică, intelectualitatea au continuat să apere limba română în Republica Moldova și să denunțe ingerințele politicului în probleme identitare.

Spre exemplu, în 1995, încercările Partidului Democrat Agrar de a readuce în programa școlară „Limba și Literatura Moldovenească” și „Istoria Moldovei” și „Integrată” în loc de „Istoria românilor” au fost împiedicate de protestele masive ale studenților la Chișinău. La greva generală a studenților care a durat câteva luni, au aderat profesori, elevi din Chișinău, instituții de învățământ din toată Republica Moldova, care au protestat față de încercările de a impune în educație falsul științific și istoric. Pe lângă păstrarea cursurilor „Istoria Românilor” și „Limba și Literatura Română”, studenții protestatari au solicitat și modificarea art. 13 din Constituție. Manifestările studenților pentru limba și istoria românilor au fost susținute de scriitorii Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija ș.a și de presa democratică de la Chișinău.

Partidele politice de orientare proromânească, care au militat pentru schimbarea articolului 13 din Constituție, chiar dacă au avut o susținere populară constantă, nu au avut vreodată o majoritate parlamentară pentru a modifica legislația.

Pe 17 septembrie 2013, un grup de deputaţi ai Partidului Liberal a depus o sesizare privind interpretarea art. 13 din Constituție în corelație cu  preambulul Constituţiei și Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, solicitând Curţii Constituţionale să confere Declaraţiei de Independenţă adoptată la 27 august 1991, statut de normă constituţională, confirmând astfel că limba oficială a Republicii Moldova este limba română.

Pe 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a stabilit că textul Declarației de Independență din 1991, în care este stipulată limba română, prevalează asupra textului Constituției din 1994, respectiv asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conţinute în articolul 13.

Încărcătura politică a chestiunii limbii i-a făcut însă pe politicieni să evite să aplice hotărârea Curții timp de zece ani, chiar dacă în cea mai mare parte a acestui interval la putere s-au aflat partide care, cel puțin declarativ, optau pentru desprinderea de trecutul sovietic, își doreau ca Republica Moldova să se integreze în Uniunea Europeană și promovau o relație apropiată cu România. 

La fel ca și Uniunea Sovietică, Rusia promovează limba moldovenească. Obiectivul: menținerea Republicii Moldova în sfera de influență a Moscovei

Miza celor care optau pentru „limba moldovenească” sau pentru „limba de stat” nu era doar una de politică internă. Politicienii de la Chișinău au fost întotdeauna atenți să nu cumva să supere Rusia, care consideră că ea este cea care trebuie să le spună moldovenilor ce limbă vorbesc și ce identitate au.

De altfel, reacțiile Moscovei la decizia din 2 martie a Parlamentului de la Chișinău au fost imediate. „Democrație în stil american. În mandatul Sandu, Moldova renunță la limba maternă”, a comentat purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de externe, Maria Zaharova, pe canalul său de Telegram.

Iar într-un comentariu oficial al Ministerului rus de externe, ea a cerut Republicii Moldova să pună capăt „retoricii antiruse”, după ce Parlamentul de la Chișinău votase în aceeași zi și o declarație de condamnare a invaziei ruse în Ucraina. La rândul său, ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene, Nicu Popescu, a subliniat că „limba pe care o vorbim ne aparține, decizia cum numim această limbă ne aparține”.

Agenția oficială de știri de la Moscova RiaNovosti scrie că „următorul pas după anularea limbii moldovenești va fi lichidarea statalității moldovenești”, iar Radio Sputnik, unul dintre principalele organe ale propagandei Kremlinului, a preluat declarațiile președintelui uniunii moldovenilor din Transnistria, care susține că redenumirea limbii va distruge identitatea națională a moldovenilor.

Problema identitară și limba română sunt, de altfel, de ani de zile temele folosite cel mai abil de propaganda prorusă din Republica Moldova. Promotorii moldovenismului din Republica Moldova se consideră chiar succesorii Moldovei mediale. Aceștia folosesc orice ocazie să promoveze falsuri istorice legate de România, una din temele predilecte fiind mitul invaziei trupelor române în 1941 sau cea că România ar fi fost putere de ocupație în Moldova, în perioada interbelică.

Încă înainte de alegerile parlamentare din 2021, spre exemplu, erau răspândite dezinformări că Maia Sandu ar vrea anticipate ca să impună românismul, sau că România intenționează să absoarbă Republica Moldova, iar moldovenii vor fi „de rangul doi”.

Aceste narațiuni fac parte din campania pe care o desfășoară de mai mult timp de Rusia în Republica Moldova că aceasta va fi la cheremul Occidentului, va dispărea ca stat, își va pierde suveranitatea, sau că actuala guvernare pro-europeană are rolul istoric să pregătească țara pentru alipire ei la alt stat.

O campanie care arată, încă o dată, că – la fel ca în perioada sovietică – limba este doar un instrument de soft power folosit pentru menținerea și extinderea Imperiului.

 

Publicitate

Eminescu despre ruși

Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei.

Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendențele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice care-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.

Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. 

 În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.

Mihai Eminescu (Articol apărut în TIMPUL, la 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment).

Rusia lui PUTIN ar dori să anexeze trei regiuni din Kazahstan

Rusia vrea să anexeze trei regiuni din nordul Kazahstanului. Președintele țării, Kassym-Zhomart Tokaev (foto), este conștient de acest lucru și prin urmare încearcă în toate modurile posibile să se distanțeze de conducerea Kremlinului, relatează publicațiiile https://news.obozrevatel.com.și https://timpul.md.

Această opinie a fost exprimată de Pavel Lisyansky, directorul Institutului de Studii Strategice și Securitate, într-un interviu pentru Channel 24 .

 El a menționat că, după invazia pe scară largă a Federației Ruse în Ucraina, președintele Kazahstanului, Kassim-Iomart Tokaev, a decis să scape de dependența politică și economică de această țară agresoare.

Potrivit expertului, după prăbușirea URSS, Kremlinul susține tentativele de separatism din Kazahstan și s-au înregistrat cazuri de ciocniri de stradă între populația rusă și kazahă.

 Lisyansky a reamintit că au încercat, de asemenea, să se formeze pe teritoriul acestui stat asiatic o așa numită „Republică Populară Ural” și o autonomie rusă în Kazahstan.

„Rusia visează că trei regiuni din nordul Kazahstanului se vor separa și vor merge la ea. Kazahii au cunoștință despre aceste manevre rusești, iar președintele Tokaev știe despre asta”, a menționat expertul.

Toate teritoriile din Kazahstan vizate de Putin sunt bogate în resurse de apă și zăcăminte minerale, se învecinează cu Federația Rusă și sunt conduse de politicieni care au absolvit în trecut universități de stat de la Moscova și Samara (Rusia).

Liderul kazah a făcut primul pas chiar în cadrul Forumului Economic Internațional de la Sankt Petersburg, desfășurat luna trecută, când a afirmat fără ocolișuri, la aceeași masă cu sceleratul Vladimir Putin, că statul lui nu va recunoaște niciodată independența așa ziselor „republici populare” Donețk și Lugansk.

După invazia rusă a Ucrainei în 2014, autoritățile kazahe au înăsprit răspunderea penală pentru infracțiunea de separatism.

 Lisyansky crede că în Kazahstan există temerea că într-o zi invadatorii ruși vor încerca să intre pe teritoriul lor.

Tokaev și-a întărit poziția printr-o replică dură pe care i-a dat-o autoproclamatului președinte cecen Ramzan Kadîrov, sluga lui Putin, după ce a fost acuzat că nu sprijină invazia putinistă în Ucraina, în condițiile în care armata Rusiei a salvat Kazahstanul prin înăbușirea revoltelor populare de la începutul acestui an, izbucnite din cauza dublării prețului la gazul lichefiat.

„În Rusia, unii falsifică situația, susținând că Kazahstanul ar trebui să slujească pentru totdeauna și să se închine la picioarele Rusiei. Dar nu Rusia, ci CSTO (Organizația Tratatului pentru Securitate Colectivă, o alianță militară interguvernamentală ce reunește 6 state ex-sovietice – n. red.) a salvat Kazahstanul”, a precizat Tokaev, care s-a alăturat sancțiunilor UE impuse Rusiei teroriste.

Tokaev a mai spus că „unii indivizi” din Rusia se înșală când cred că Kazahstanul se va „închina la picioarele lor” după protestele din ianuarie 2022.

Pe lângă regiunile din estul și sudul Ucrainei (Donețk, Lugansk, Crimeea, Herson, Zaporoje), pe lângă cele ocupate cu forța în Georgia (Osetia de Sud și Abhazia) și în Republica Moldova (Transnistria), teroristul Putin ar vrea să acapareze teritorii însemnate din nordul Kazahstanului.Când a aflat planul diabolic al lui Putin, președintele kazah s-a rupt de acesta.

Suprafața regiunilor pe care vrea să le anexeze Putin e aproape dublă față de cea a României.

HARTĂ: Regiunile Kazahstanului. Vizate de Putin, într-o primă fază, sunt Kazahstanul de Nord (1), Kostanai (2) și Pavlodarsk (3). Apoi ar putea urma Akmola... În total, acestea însumează 418.749 de kilometri pătrați, aproape dublu față de teritoriul României.

Un fost bancher și ministru al Energiei, Industriei și Comerțului din Kazahstan în perioada 1998-1999, Muhtar Abliazov, care s-a declarat organizatorul principal al protestelor din ianuarie 2022, afirmase la acea vreme pentru agenția Reuters că „Rusia e un stat ocupant”.

În cazul în care Occidentul nu va interveni pentru a rezolva situația, țara lui va avea soarta Belarusului, a avertizat Abliazov.

La nici două luni distanță, Putin a declanșat invazia în Ucraina.