CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Planul secret al URSS de invadare a României în ziua de 22 noiembrie 1968

 

 

STRICT SECRET: În 22 noiembrie 1968, ora 4 dimineaţa, se pregatea invazia URSS asupra României. Ce a făcut Ceauşescu

 

Cei care acum au cel putin 55-60 de ani îşi pot aminti ca in 1968, în noiembrie, noaptea, treceau prin Bucuresti spre graniţa de est a României, trupe, tancuri şi tehnică militara. Lumea era speriată, nu se ştia prea mare lucru, dar era logic faptl că masarea de trupe la graniţa de est însemna pregatirea pentru un razboi, o invazie a sovieticilor.În urma opoziţiei lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei, se aşteptau represalii dure din parte URSS-ului.  Serviciile noastre de contraspionaj cunosteau şi data precisa: 22 noiembrie, ora 4 dimineata. Despre ce e vorba mai exact?

In August 1968 ruşii au lansat operatiunea “Dunărea”, mai exact invadarea Cehoslovaciei. Este bine-cunoscuta interventia lui Ceausescu de la vremea respectiva, discursul lui din 21 August – aplaudat de occident pentru curajul său nesabuit.  

Interesante sunt cateva rapoarte informative ale CIA-ului facute public (relativ) recent (în 2001), privind posibila invadare a României de catre ruşi 3 luni mai tarziu, in ziua de 22 Noiembrie 1968.  Agenţii operativi raportau doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari.

Unul din comentariile raportului spunea:

“Sovieticii probabil işi permit sa joace un joc al aşteptării cu românii ca să vada daca aceştia au tras vreo invaţătura din invadarea Cehoslovaciei…si daca or sa fie vizibil cooperanţi în afacerile Pactului de la Varşovia.”
Unul din putinele lucruri pe care le-a putut face Ceausescu la vremea respectiva, pentru a contracara invazia, a fost să infiinteze Gărzile Patriotice.

Rusii nu ne-au mai atacat, drept care gărzile au fost trimise la strans cartofi.

Odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, politica de autonomie a Securităţii româneşti faţă de serviciile secrete sovietice a început să se manifeste din plin.

În primăvara anului 1965 au fost „demascaţi“ câţiva ofiţeri, din rândurile Armatei Române cu activitate în slujba serviciilor de spionaj sovietice, punându-li-se în vedere să întrerupă orice legătură.

 

După cum notează dr. Cristian Troncotă, specialist în istoria serviciilor de informaţii române, „momentele de încordare, chiar de adversitate, între Securitatea română şi instituţiile similare sovietice s-au intensificat în contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“.
Generalul (r) Neagu Cosma, Direcţia de Informaţii Externe (DIE), a obţinut prin intermediul unui ofiţer polonez – aflat în contact cu colonelul Ion Bichel – informaţia că Brejnev personal, împreună cu Andropov, şeful KGB, şi comandanţii Armatei Roşii au pregătit o invazie în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Date ulterioare aduse la cunoştinţa lui Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului, au arătat că această acţiune se datora nemulţumirii Kremlinului faţă de politica lui Dubcek, Ceauşescu şi Tito.

Un colectiv restrâns din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varşovia lucra la elaborarea planului în detaliu. Din acel colectiv făcea parte şi ofiţerul polonez, ceea ce înseamnă că era bine informat.

Invazia trebuia să se desfăşoare în etape, mai întâi Cehoslovacia, după care, la intervale de două-trei săptămâni, urmau România şi Iugoslavia.
Iniţial, Nicolae Ceauşescu nu a luat în serios rapoartele Securităţii, iar Ion Stănescu l-a auzind spunând, textual:

„Informaţiile pot fi adevărate numai dacă Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face aşa ceva; mai trimiteţi-l pe omul vostru să adâncească informaţia“.
Pe 5 august 1968, Securitatea întocmea nota-sinteză nr. 148 „privind unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R.S. România“.

Documentul arată că, dincolo de informaţiile culese, serviciile secrete trimiseseră pe teritoriul României şi dirijaseră spre ambasadele româneşti din ţările socialiste, sub diverse acoperiri, îndeosebi ca turişti, agenţi bine instruiţi şi cu sarcini operative precise.

 

S-au fotocopiat şi s-au ascuns arhivele!


Imediat după celebrul miting din 21 august 1968 din faţa sediului CC al PCR, au fost luate măsuri rapide. Securitatea a fost pusă în stare de alarmă, iar în centrele direcţiilor de Securitate s-au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre şi la uşile de acces, punctele întărite fiind prevăzute cu guri de foc şi rezerve de muniţie.

În concepţia lui Ceauşescu, în cazul unui război, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani. S-au studiat atât varianta evacuării lui Ceauşescu în China, cât şi varianta căilor rutiere de la sud de Carpaţi, pentru o deplasare sigură şi rapidă.

Spionii sovietici ies din umbră

Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind în anul 2000 că, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României.

Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa.

Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut:

„Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“.

Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.

În vara anului 1968, reţeaua sovietică din România a fost pusă la muncă. Cu această ocazie, Securitatea l-a identificat pe generalul Ion Şerb drept agent GRU (serviciul de informaţii militar sovietic). Generalul Şerb, comandant al Armatei a 2-a Bucureşti, a fost surprins de contrainformaţiile militare române în timp ce le oferea agenţilor sovietici planurile de dislocare a forţelor militare din Moldova, aplicaţii militare şi tipurile de armament, altele decât cele din Tratatul de la Varşovia, procurate de Armata Română.

Tot în 1968 „au căzut“ alte două cârtiţe GRU, generalii Floca Arhip şi Vasile Petruţ.

 

Operaţiunea „Dnester“ contra UM 0110

URSS nu a invadat România, dar nu a renunţat la încercarea de a-l detrona pe Ceauşescu printr-o intervenţie militară.

La ordinul lui Brejnev, după cum susţine generalul Ion Mihai Pacepa, serviciile secrete au elaborat încă din iulie 1969 operaţiunea „Nistru“ („Dnestr“). Aceasta viza aducerea la conducerea României a unui membru PCR loial URSS.

Că operaţiunea „Nistru“ a fost cât se poate de reală ne-o demonstrează şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, în ultima sa carte, „România postcomunistă 1989- 1991“ – Editura RAO, 2008: „O primă aripă era cea militară, avându-l în frunte pe generalul (r) Nicolae Militaru, şi care îşi găsea originea în complotul organizat de GRU începând cu anul 1969 (operaţiunea „Nistru“).

 

Această aripă viza o răsturnare a lui Ceauşescu printr-un puci organizat la nivelul unor comandanţi activi sau în rezervă din armată şi al unor foşti lucrători din Securitate, sub coordonarea agenturii militare sovietice din România.

Rezervele arătate de Ion Iliescu în privinţa suprimării lui Ceauşescu au condus la iniţiativa grupului militar de a-l contacta pe omul de afaceri de origine română Ion Raţiu, în Anglia, sub titulatura de Frontul Militar Român (FMR), cu scopul de a le furniza armament şi muniţie cu efect tranchilizant.

Lipsa de rezultate îl determină pe Nicolae Militaru să caute contactarea directă a reprezentanţilor oficiali ai URSS acreditaţi în România, fapt ce se va petrece la Consulatul sovietic de la Constanţa“, dezvăluie Alex Mihai Stoenescu.

Şi istoricul Dennis Deletant certifică existenţa planului „Nistru“, în cartea sa „Ceauşescu and the Securitate“.

Colonelul în rezervă Ioan Rusan, fost şef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvăluia, într-un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, că ştia la ce să se aştepte.

 

„Ruşii voiau să ne termine. Vă explic. În 1968, când au intrat ruşii în Cehoslovacia, i-au luat pe toţi ofiţerii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i-au pus cu faţa la fişete şi i-au împuşcat în ceafă. Asta ne aştepta şi pe noi, că noi aveam toată schema de spionaj sovietică din România şi le ştiam reţelele. Ei nu puteau supravieţui cu reţelele în România democratică infiltrate în viaţa politică, în stat şi noi să ştim cine sunt. Au găsit fişetele goale. Aşa am scăpat. (…)

Dosarele noastre conţineau probe asupra legăturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor români, cât legăturile lor cu spionii sovietici, cu nume, funcţii, asta îi interesa cel mai mult“.

 

PLAN


Cinci puncte ale operaţiunii „Nistru“

  • 1) preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice;

  • 2) crearea unui Front al Salvarii Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice în Grecia şi Spania;

  • 3) atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini, veniţi în ajutorul lui Ceauşescu;

  • 4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;

  • 5) solicitarea intervenţiei militare a URSS, în cazul în care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.

 

 

 

25/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Politica imperială rusă şi mutilarea identitară a Basarabiei

 

 

Harta Basarabiei

Dintotdeauna, imperiile au avut interesul să-şi asigure, dincolo de forţa brută a războiului, o dominaţie „cu faţă umană” şi de aceea au utilizat religiile ca pe o armă ideologică sau, cel mai sigur, au inventat ideologii cu principii teoretice frumoase, umanitare.

Imperiile au folosit cu succes religia, deformată în ideologie, până în secolul al XVIII-lea, când aceasta a fost înlocuită cu doctrina „drepturilor şi libertăţilor omului”.

Această ideologie, radicalizată în marxism, apoi în leninism şi stalinism, a constituit, pe lângă arma violenţei, cea mai sigură formă de expansiune a imperiului rusesc asupra popoarelor din jur, ajungând, cu acordul altor imperii, până în inima Europei occidentale, rupând în două naţiunea germană în urma nereuşitei lui Hitler de a menţine Germania în rândul imperiilor.

Dacă până în secolul al XIX-lea Rusia s-a servit de ortodoxie sub pretext că eliberează popoarele ortodoxe, din partea estică şi centrală a Europei, de sub jugul păgânilor otomani, din momentul când ideologia comunistă internaţionalistă a intrat în prim-plan, ortodoxia însăşi a avut de suferit, fiindcă ea, în realitate, este o religie a iubirii, iar nu a împilării şi a crimei.

Chiar şi Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, cărturar şi scriitor, a crezut în misiunea istorică a imperiului rus ortodox de a elibera, „frăţeşte”, Moldova, aliindu-se cu Petru cel Mare în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă.

Cantemir împărţea imperiile în cele cu misiune divină, civilizatoare şi în imperii-avorton, precum cel otoman, lipsite de civilizaţie şi cultură, ce parazitează pe seama popoarelor cucerite.

El s-a înşelat şi, în consecinţă, a fost nevoit să plece în exil, tânjind pentru tot restul vieţii după Moldova lui, pe care o va iubi până la moarte, dar pe care n-o va mai putea sluji decât prin scrisul său.

Cantemir „s-a lecuit” de propria-i teorie, dar nu şi imperiul în care crezuse şi care îi făgăduise, în 1812, că va „elibera” o parte a Moldovei, cea pe care o numim Basarabia, mutilând-o identitar timp de două secole, până în zilele noastre.

Această mutilare istorică a atins un prag atât de primejdios, încât românii dintre Prut şi Nistru au ajuns să nu se mai recunoască români, ci o naţiune cvasislavă, pentru care fraţii din Ţară nu-i mai sunt fraţi, ci duşmani de moarte, „imperialişti”, pe când adevăraţii imperialişti sunt identificaţi drept „salvatori” de identitate. Asemenea monstruozitate nu putea fi mai bine surprinsă decât de un intelectual de geniu precum Cinghiz Aitmatov, care a numit fenomenul mancurtism, în capodopera sa O zi mai lungă decât veacul.

El a înţeles că păgânismul asiatic este cu mult mai puternic decât creştinismul pravoslavnic, care, de facto, îşi dădea duhul în braţele de fier ale ideologiei comuniste.

Când imperiul sovietic a căzut împreună cu ideologia susţinătoare, un alt moştenitor al „naivităţii” cantemiriene, scriitorul Ion Druţă, a considerat că revenirea Moscovei la ortodoxie va însemna o nouă „mântuire” pentru moldoveni şi, în numele iubirii descoperite de Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, s-a refugiat la Moscova.

De data aceasta, de bunăvoie, nesilit de circumstanţe ca Dimitrie Cantemir. Acum, principala misiune ideologică a fost preluată de Biserica pravoslavnică.

Istoricul Charles King1 a observat că Moldova postgorbaciovistă şi-a dobândit independenţa politică, Moscova lăsând iluzia acestei independenţe în spaţiul aşa-numitei Comunităţi a Statelor Independente, dar asemenea gest nu s-a manifestat şi la nivel religios, îmbrăţişarea Patriarhiei Moscovei fiind atât de „frăţească” şi de „iubitoare”, încât nimic nu o poate descleşta din jurul firavului trup al Basarabiei.

Câţi dintre politicienii şi intelectualii de pe malurile Dâmboviţei şi ale Bâcului au înţeles importanţa istorică a acestei îmbrăţişări?

Fireşte, imperiul nu a renunţat la alte strânse „îmbrăţişări”: cea a forţei armate, exercitate în războiul din 1992 prin intermediul fostei R.A.S.S. Moldoveneşti create de Stalin în 1924, reinventată sub numele de Republica Transnistriană, dar nu uită nici că ideologiile cele mai profitabile au fost inventate de Occident.

Cândva, comunismul, iar după căderea acestuia, o nouă formidabilă armă propagandistică – corectitudinea politică, urmaşa de drept a marxismului în condiţiile globalizării.

Or, ce portiţă salvatoare au descoperit foştii comisari moscoviţi?

Political correctness pune mare accent pe drepturile minorităţilor de orice soi: etnice, sexuale, religioase etc.

Şi fiindcă românii basarabeni sunt încă majoritari, susţinerea „minorităţilor” din Republica Moldova a căzut ca o mană din cer: astfel, a fost încurajat separatismul transnistrean şi găgăuz, s-a renunţat la generalizarea limbii de stat, răsbotezată în „moldovenească” etc.

Şi pentru a nu lăsa impresia că toate cedările în faţa minorităţilor sunt orientate împotriva majorităţii, s-a „încurajat”, ca ideologie de stat, consolidarea uneiidentităţi antiidentitare denumită „moldovenism”, ocultându-se faptul că moldovenitatea este o diversitate regională a străvechii etnicităţi daco-romane care a stat la baza consolidării României moderne, că oglinda conştiinţei de neam a fost formulată mai ales de marii cronicari moldoveni, de la Grigore Ureche până la primul nostru istoric propriu-zis, Dimitrie Cantemir, pentru ca figura centrală a canonicităţii noastre etnolingvistice şi culturale, Mihai Eminescu, să dea verdictul final: Suntem români şi punctum!

Astfel, moldovenismul a devenit cea mai deşănţată diversiune antiidentitară, o struţo-cămilă, aşa cum a văzut-o în toată hidoşenia ei Dimitrie Cantemir, ca să nu zic un avorton care sfidează atât bunul-simţ tradiţional al neamului nostru, cât şi cele mai elementare exigenţe ale spiritului ştiinţific.

Nu poate fi denumit decât catastrofă faptul că mari specialişti în lingvistică şi filologie precum Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Anatol Eremia, Vl. F. Şişmariov, V. V. Vinogradov, D. E. Mihalci, R. A. Budagov, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski şi mulţi alţii nu sunt „credibili” în faţa ideologilor politici de la Chişinău, şi, în schimb, „autorităţi” în materie sunt declaraţi… Vladimir Voronin şi Vasile Stati! 

O asemenea ruşine niciodată nu a lăsat o pată mai respingătoare pe obrazul intelighenţiei naţionale.

De ce limba noastră nu a putut să se numească decât română a explicat foarte bine I. C. Ciobanu:

„Doamne fereşte dacă această limbă (= literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.!

Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma «limba română» e unificatoare.

Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!”2.

Eminescu, despre care nu se poate spune că n-a iubit moldovenitatea, este arheul identităţii noastre, şi nu întâmplător ontologia arheităţii are ca pilon central tocmai conceptul de identitate.

Este meritul lui Titu Maiorescu de a fi intuit cel dintâi, chiar din clipa morţii tragice a poetului, cine este şi ce va însemna Eminescu nu doar pentru poezia românească, dar şi pentru întreaga cugetare a secolului XX:

„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”3.

Maiorescu nu a făcut decât să recunoască şi să contureze ceea ce Harold Bloom, eminentul critic american, numea centralitate canonică în sânul unei literaturi naţionale, cu extindere la întreaga cultură românească modernă, pe care o vor augmenta toate marile personalităţi care vor urma, de la Nicolae Iorga şi Tudor Vianu până la Constantin Noica sau Cezar Ivănescu.

Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, G. Călinescu – „poetul naţional”, Tudor Vianu îl aşeza alături de cele mai ilustre figuri universale: Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo. Noica îl numea „omul deplin al culturii româneşti”, iar Dimitrie Vatamaniuc – „coloana infinită” a spiritualităţii noastre.

Trebuie spus că şi oamenii de ştiinţă l-au pus pe Eminescu în vârful ierarhiilor culturale: A. C. Cuza, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, Octav Onicescu ş.a.

Aşadar, dacă nu avem de gând să ne lepădăm de noi înşine în drumul spre integrarea europeană şi globală, o integrare cu specific, precum fac toate naţiunile care se respectă, atunci se cuvine să dăm câştig de cauză lui Mihai Eminescu şi nu pigmeilor: Suntem români şi punctum!

După norma formulată de Titu Maiorescu: naţionalitatea în marginile adevărului.

 

 Iarăşi despre identitate de Theodor CODREANU

Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII,

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/28/anexarea-basarabiei-la-imperiul-rus-si-consecintele-ei-pe-termen-lung-in-relatiile-cu-imperiul-sovietic/

Note:

1 Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, trad. Diana Stanciu, Editura ARC, Chişinău, 2002.

2 Apud Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române, antologie, de Alexandru Bantoş, Chişinău, Casa Limbii Române, 2010, p. 27.

3 Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.

29/07/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

16 mai 1812 – O zi neagră în istoria noastră, ziua în care Prutul a devenit hotar de țară

Harta Principatelor Române şi a Basarabiei, după anul 1812 

 

 ANEXAREA ÎN 1812 A BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUS, CAUZE ŞI CONSECINŢE

 

      Anexarea Basarabiei la 16/28 mai 1812 de către Imperiul Rus a fost rezultatul unei suite de factori externi şi a avut consecinţe care pot fi resimţite şi astăzi. Statul moldovenesc mai fusese supus unor anexări parţiale şi până în 1812.

În ceea ce priveşte sudul regiunii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, se ştie că pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sultanul Baiazid al II-lea ocupă cetăţile Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484), în jurul cărora a constituit raiale.

Pe timpul domniei lui Petru Rareş, la 15 septembrie 1538 „Soliman intră în Suceava. Trădat de marii boieri, Petru Rareş se refugiază în cetatea Ciceului (28 sept.). Ştefan Lăcustă este numit domn de sultan. Bugeacul şi Tighina sînt anexate Imperiului otoman. [Are loc] Instaurarea dominaţiei otomane asupra Moldovei” [1].

Referindu-se la drama Moldovei din acel moment, Nicolae Iorga nota:

„Acest Ştefan era înconjurat de Turci, cari-l păzeau împotriva boierilor, şi, cu acest prilej, Moldova suferi o pagubă mare prin smulgerea întregului Ţinut care se întinde între linia Bâcului şi raiaua cetăţilor Chilia şi Cetatea-Albă” [2].

Deci jumătatea sudică a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru era acum sub jurisdicţie turcească. Turcii au redenumit Tighina cu toponimul Bender, au reconstruit cetatea şi au instituit încă o raia: „Sultanul Soliman, care intră în Suceava, merse până la Tighinea, vadul cel mai însemnat al Nistrului, şi aici el făcu să se clădească o cetate nouă, pe care o numi Bender sau „Poartă”, şi în care aşeză Ienicerii săi” [3].

Pe de altă parte, deja la începutul secolului al XVII-lea, tătarilor unei hoarde „li se îngăduia să steie, vara ca şi iarna, în locurile şese, nelocuite până atunci, ale Bugeacului” [4].

Această aşezare a lor în sudul regiunii dintre Prut şi Nistru a avut urmări nefaste asupra întregii Moldove, datorită atacurilor şi jafurilor pe care le înteprindeau asupra restului Principatului Moldovei, ca şi asupra Valahiei. („Către mijlocul secolului al XVIII-lea, hoardele tătare care trăiau în stepa Bugeacului încep să părăsească această provincie şi se retrag spre Crimeea.

În 1806 în sudul Basarabiei nu mai existau decât aproximativ 5000 de tătari, care, în anul următor, au abandonat definitiv Bugeacul” [5]).
 

      De asemenea, turcii au anexat ţinutul Hotin. La 1699, după pacea de la Carlowitz, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze raiaua Cameniţei. Pentru a-şi reconsolida forţele în zona respectivă, turcii aleg Hotinul pentru a crea o nouă raia, datorită aşezării geografice favorabile şi, de asemenea, pentru că acolo se afla cea mai puternică cetate din Moldova.

Din aceste cauze, la 1713 turcii preiau controlul asupra cetăţii, iar la 1715 ţinutul este transformat în raia.

„Din acest moment, ţinutul şi cetatea Hotinului au devenit cel mai de nord punct strategic al Imperiului Otoman, având ca funcţie internă păstrarea influenţei sale în Principatele Române, iar ca funcţie externă supravegherea deplasărilor de trupe din statele vecine – Imperiul Rus, Polonia şi Imperiul Habsburgic. La 1718, hotarele raialei au fost stabilite definitiv, luând configuraţia fostului ţinut moldovean şi devenind una dintre cele mai mari raiale” [6].

       De menţionat că un interes special faţă de o parte a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru – ţinutul Hotinului – a manifestat Imperiul Habsburic. După războiul ruso-turc din 1769-1774, în urma căruia Austria a anexat partea nord-vestică a Principatului Moldova, pe care a denumit-o „Bucovina”, „au apărut probleme şi privitor la delimitarea Bucovinei, austriecii intenţionând să ocupe şi nouă sate din raia [raiaua Hotinului, notă A.L.], dar olatul şi-a păstrat vechea configuraţie.

Chiar şi după consumarea problemei delimitării Bucovinei, Imperiul Habsburgic n-a pierdut din vedere această zonă. Iosif al II-lea năzuia să alipească cetatea Hotinului la imperiu, astfel, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792, austriecii atacă şi ocupă Hotinul, unde este instaurată o administraţie asemănătoare celei din Bucovina, dar la 30 ianuarie 1793 au fost nevoiţi să se retragă din Hotin, după un an de la încheierea păcii, fiind reinstaurată vechea administraţie otomană” [7].

Nici anexările efectuate de Turcia (sudul şi nordul Basarabiei), nici anexarea efectuată de Austria (a Bucovinei) nu se compară cu anexarea de către Rusia în 1812 a Basarabiei, deoarece după 1918, Turcia şi Austria nu au emis pretenţii teritoriale faţă de România.

Anume Rusia Sovietică a cerut, a ocupat şi a anexat în 1940 Basarabia, în virtutea dreptului pe care, în opinia autorităţilor de la Moscova, l-ar fi primit pentru că în 1812 s-a reuşit preluarea de la Imperiul Otoman a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru şi anexarea sa.

      Cauze ale anexării Basarabiei

      1. Testamentul lui Petru I. Încă în testamentul lui Petru I, document considerat de unii cercetători drept o ticluire a Ohrancăi ţariste (poliţia secretă), a fost arătat vectorul expansiunii de mai departe a statului rus – confirmată în mod uimitor de evenimentele ce au urmat – spre Balcani şi spre Constantinopolul cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele.

Petru I scria: “A se apropia cât s-ar putea mai mult de Costantinopol şi India, că acel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii” [8]. În text sunt formulate direct, deschis scopurile geopolitice expansioniste ale Imperiului Rus. În acest text Petru I s-a adresat tuturor “pogorâtorilor noştri şi moştenitorilor tronului şi guvernului naţiei rosieneşti”, îndemnându-i să promoveze o politică de stat mare, expansionistă în Europa Centrală şi de Sud-Est şi în Asia (declarativ – împotriva turcilor, dar de facto – împotriva popoarelor din aceste regiuni, prin ocuparea lor).

“Poporul rosienesc” era “chemat a stăpâni în viitorime toată Europa” [9]. Este clar că Moldova niciodată nu a reprezentat un obiectiv final al înaintării ruseşti, ci doar un teritoriu spre acel obiectiv – Constantinopolul, dar şi spre regiunea din sud-estul Europei – peninsula Balcanică – acolo unde Rusia îşi propunea să-i elibereze pe fraţii slavi şi ortodocşi – bulgari, sârbi, dar şi greci – de dominaţia turcească.

Atunci când erau înfrânţi în drumul lor spre Constantinopol, strategii ruşi de la Sankt Petersburg “se mulţumeau” să îşi păstreze controlul militar asupra Moldovei, ca o compensaţie pentru eşecurile militare şi pierderile materiale suferite în faţa turcilor peste Dunăre, răzbunându-se astfel pe ei, din contul Moldovei. În timp ce „toată Europa” nu a ajuns sub stăpânirea Rusiei, Basarabia a devenit o victimă a Imperiului ţarilor din simplul motiv că se afla în calea armatei ruse spre peninsula Balcanică şi Constantinopol.

 

 2. Tătarii nohai din Basarabia se aflau sub ascultarea hanatului Crimeii, anexat de Rusia. Istoricul Ion Ţurcanu susţine că după anexarea Hanatului Crimeii şi a teritoriului din stanga Nistrului, Rusia pretindea la zona dintre Prut şi Nistru locuită de tătari deoarece aceştia s-au aflat sub jurisdicţia (ascultarea) hanului de la Bahcisarai.

Aceasta explică într-o oarecare măsură de ce la negocierile ulterioare cu Franţa – în calitatea ei de mare putere europeană – Rusia cerea insistent „Basarabia”, distinct faţă de Moldova şi Valahia: „Elementul nou introdus de pacea de la Kuciuk Kainargi privind statutul Bugeacului este că, învingînd Turcia în războiul din 1768-1774, Rusia a reuşit să smulgă de sub autoritatea acesteia hanatul Crimeii, care-i avea sub ascultare şi pe tătarii din Bugeac, astfel că aceştia deveniseră de fapt supuşi ai coroanei imperiale ruseşti.

Asta înseamnă că – lucru extrem de important, pînă acum nu se ştie de ce trecut cu vederea de istoriografie – prin pacea de la Kuciuk Kainargi [1774], Rusia făcuse primul pas spre ocuparea Basarabiei” [10]. Se ştie că în 1812 Rusia a ocupat nu numai Basarabia – partea sudică a interfluviului pruto-nistrean, ci toată Moldova de Est. Prin extinderea toponimului „Basarabia” din sud asupra întregului interfluviu până la Hotin, autorităţile ţariste extindeau „dreptul” pe care „îl aveau” cu privire la zona sudică asupra întregului teritoriu dintre Nistru şi Prut. 

 3. Planul vice-ministrului Afacerilor Străine al Rusiei, prinţul polon Adam Georg Czartoryjski. Intelectualul basarabean Pavel Gore dezvăluie alte detalii cu privire la cauzele expansiunii ruseşti în principatele Moldova şi Valahia. Fără să nege semnificaţia testamentului lui Petru cel Mare („oricât de apocrif ar fi”), Gore scrie despre eforturile prinţului Adam Georg Czartoryjski, vice-ministru al Afacerilor Străine al Rusiei, care a prezentat lui Alexandru I, la 1804, „un memoriu detaliat, în care arăta necesitatea imperioasă, din punctul de vedere al intereselor ruseşti, de a reconstitui Regatul Poloniei sub protectoratul Imperiului Rusesc. Recunoscând că asemenea reconstituire şi renunţare la stăpânirea necondiţionată rusească asupra Poloniei ar cere compensaţii, Czartoryjski arăta Împăratului posibilitatea largă de a avea aceste compensaţii pe socoteala «Imperiului Otoman» («turcul plăteşte»)” [11]. 

  4. Acordurile ruso-franceze de la Tilsit şi Erfurt. O cauză – indirectă – a anexării de către Rusia a Basarabiei au fost acordurile ruso-franceze de la Tilsit şi Erfurt. Moldova şi “Basarabia” intră în sistemul geopoltic european cu ocazia unuia dintre cele două tratate de pace de la Tilsit (un oraş din estul Prusiei, actualmente Sovetsk, în regiunea Kaliningrad).

La 7 iulie 1807 Franţa şi Rusia, în persoana împăraţilor Alexandru I şi Napoleon I, au semnat un tratat.

Acesta a pus capăt războiului dintre Imperiul Rus şi Imperiul Francez şi a pus începutul unei alianţe între cele două imperii, care şi-au impus puterea aproape asupra întregii Europe continentale.

Cele două state au convenit în secret să se ajute unul pe altul în dispute – Franţa s-a angajat să ajute Rusia împotriva Imperiului Otoman, în timp ce Rusia a fost de acord să se alăture sistemului continental împotriva Imperiului Britanic.

Napoleon de asemenea l-a convins pe Alexandru să instige „un război finlandez” împotriva Suediei pentru a o forţa să adere la Sistemul Continental.

Deşi Rusia şi-a exprimat intenţia să încorporeze Principatele Dunărene, în faţa refuzului Franţei, „În mod clar, ţarul a fost de acord să evacueze Valahia şi Moldova [adică, s-a obligat să-şi retragă trupele, notă A.L.], care fusese ocupate de forţele ruseşti în cadrul războiului Ruso – Turc, [în] 1806 (…)” [12].

De asemenea, Insulele Ioniene şi Cattaro capturate de Rusia, urmau să fie transmise Franţei. Ca recompensă, Napoleon a garantat suveranitatea Ducatului Oldenburg şi a mai multor state mici conduse de rudele germane ale ţarului.

De remarcat faptul că la 7 iulie 1807 o putere a Europei occidentale (Franţa) a susţinut Moldova în faţa tendinţelor de acaparare ale Rusiei. La 9 iulie 1807 a fost semnat un tratat între Franţa şi Prusia, în urma căruia ultima pierdea aproximativ o jumătate din teritoriul pe care îl avea înaintea războiului, dar îşi păstra independenţa.

Pe acele teritorii Franţa a creat Regatul Vestfaliei, Ducatul Varşoviei şi Oraşul liber Danzig. Alte teritorii cedate au fost acordate altor state sateliţi ai Franţei şi Rusiei. Rusia a susţinut în negocieri păstrarea de către Prusia a independenţei.

      Conjunctura internaţională s-a schimbat însă în mod radical cu un an mai târziu. Războiul ruso – turc avansa şi Rusia era învingătoare. “Napoleon Bonaparte ştia foarte bine că dacă ar fi permis Rusiei să desfiinţeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi putut niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece Turcia, cu toate slăbiciunile ei evidente – ajutată în mod substanţial – era singura putere capabilă de a stăvili înaintarea Rusiei în Asia.

Pe de altă parte, Napoleon spera să poată încheia o pace cu Anglia, deoarece ştia tot atât de bine că fără o pace cu Anglia, nu va putea niciodată să aspire la o pace durabilă – în termenii săi – pe continentul European.

Speranţa aceasta s-a risipit definitiv numai atunci când Napoleon a luat cunoştinţă de discursul regelui Angliei în Parlamentul britanic, din ianuarie 1808, în care acesta declara că nu va încheia pace cu Napoleon, niciodată” [13].

În aceste condiţii, „Napoleon se decide să satisfacă cererea Rusiei de a-i permite să anexeze Moldova şi Valahia (subl. A.L.), astfel că pe data de 2 februarie 1808, îi scrie o scrisoare ţarului Alexandru I – caracterizată, încă şi în ziua de astăzi – drept un model de diplomaţie, în care deşi nu se găseşte niciun rând prin care să-i promită împărţirea Imperiului Otoman, prin faptul că făcea planuri pentru o campanie comună ruso-franceză pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite imaginaţia anturajului lui Alexandru I şi să creeze convingerea unei împărţiri iminente a Turciei” [14].

      Generalul Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, propune Înaltei Porţi, să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808, Divanul răspunse: „Niciodată Sublima Poartă nu va consiţi să cedeze Moldova şi Valahia. Ea va prefera războiul” [15]. Sebastiani îşi dă seama că nu mai poate influenţa politica Turciei, aşa că pe 27 aprilie 1808, părăseşte Istanbulul.

„Fără a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte şi Ţarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt [în Turingia, Germania] (27 septembrie – 14 octombrie 1808) (subl. A.L.), unde cei doi împăraţi semnează o nouă convenţie secretă (subl. A.L.), prin care Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda şi cele două Principate Dunărene”, „precum şi să fie începute tratative directe între Turcia şi Rusia, fără medierea Franţei.

Cu alte cuvinte, Franţa făcuse toate concesiile cerute de Rusia, obţinând în schimb doar aderarea Rusiei la blocul continental” [16], aderare care pentru Rusia nu a însemnat nimic.

Deşi împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon, iar ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India), Rusia nu şi-a respectat angajamentul privind blocada. (Cooperarea între Rusia şi Franţa în cele din urmă a dat faliment în 1810 când ţarul a început să permită navelor neutre să ancoreze în porturile ruseşti. În 1812, Napoleon a trecut râul Neman şi a invadat Rusia, în încercarea de a o pedepsi pentru nerespectarea acordului ruso-francez, pierzând însă războiul).
 

     Între timp, în urma presiunilor exercitate de Franţa asupra Turciei, „Marele Vizir Bairaktar propune Rusiei tratative directe ruso-turce. Ruşii răspund că refuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc armistiţiul de la Slobozia, până la terminarea tratativelor de pace ruso-turce, mediate de Franţa la Paris.

Pe data de 29 octombrie 1808, curierul care aduce lui Prozorovski [comandantul armatei ruse în Principatele Dunărene, notă A.L.] tratatul de la Erfurt, soseşte la Focşani şi imediat trimite un ofiţer la Constantinopole pentru a fixa locul tratativelor directe de pace. Dar acesta nu poate decât să asiste la tulburările, din capitala Turciei, care aduc moartea Marelui Vizir Bairaktar” [17]. În conveţia de la Erfurt se menţiona [Art. 5]:

„Înaltele părţi contractante se angajează să considere drept condiţie absolută a păcii cu Anglia ca ea să recunoască Finlanda, Ţara Românească [Valahia] şi Moldova ca făcând parte din Imperiul Rus. (…) [Art. 8:] Împăratul Napoleon recunoaşte numita reunire [?] şi hotarele Imperiului Rus în această parte extinse până la Dunăre” [18].

      După desemnarea noului vizir, în 1810 Rusia trece la punerea în practică a planului de anexare a celor două Principate Dunărene, propunând Istanbulului semnarea unui tratat de pace incluzând această anexare:

„Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (adică Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia (subl. A.L.) se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului Rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii” [19].

„Diplomaţia ţaristă informa Curtea de la Viena că ţarul, modest, se mulţumeşte «a dobândi printr-un tratat Valahia, Moldova şi Basarabia»” [20] (subl. A.L.). Atunci a început târguiala între Turcia şi Rusia pe seama Principatelor Dunărene.

Văzând că Turcia nu cedează, în septembrie 1811 ţarul îşi limitează cererea „doar la Moldova”, apoi se declară mulţumit cu graniţa pe Siret. Până la urmă însă, acceptă graniţa pe Prut, anexând, cu acordul Turciei, nu numai „Basarabia” – „Bugeacul” (raialele Bender/Tighina, Ismail, Chilia şi Akkerman/Cetatea Albă), ci şi raiaua (fostul ţinut moldovenesc) Hotin şi ţinuturile aflate între raiaua Hotin şi raialele din Bugeac.

Prutul nu a constituit niciodată o graniţă teritorial-administrativă în cadrul Principatului Moldovei.

De exemplu, ţinutul Iaşi cuprindea atât un teritoriu de pe malul drept, cât şi un teritoriu de pe malul stâng al Prutului. De asemenea, ţinuturile Dorohoi, Hârlău, Huşi şi Covurlui de-a lungul istoriei au cuprins şi părţi din teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Pentru ca să manipuleze opinia publică europeană şi să creeze impresia că ar fi vorba de o provincie istorică, autorităţile statului ocupant au dat o denumire Moldovei estice – extinzând denumirea părţii sudice – „Basarabia” – asupra întregului teritoriu de la Dunăre până la Hotin.

Faptul că acest demers a fost unul artificial a fost demonstrat la 2 decembrie 1917, când Sfatul Ţării al provinciei dintre Prut şi Nistru (Basarabia), aflată atunci în cadrul Rusiei, a proclamat teritoriul respectiv drept republică, cu denumirea de „Moldovenească” şi nu „Basarabeană”.

      Există unele asemănări şi deosebiri între Convenţia secretă ruso-franceză de la Erfurt din 1808 şi Tratatul de neagresiune sovieto-german („pactul Molotov-Ribbentrop”), cu protocolul său adiţional secret, din 23 august 1939 de la Moscova, care a condus la reanexarea, de această dată de către Rusia Sovietică, a teritoriului Basarabiei.

Cu toate că la 1808 Napoleon, iar în 1939 Hitler erau figuri aflate în dizgraţia cancelariilor statelor europene influente, aceasta nu a împiedicat-o pe Rusia să păstreze Basarabia atât după înfrângerea lui Napoleon, cât şi după înfrângerea lui Hitler.

O asemănare ţine şi de faptul că atât în 1812, cât şi în 1940, anexarea Basarabiei de către Rusia a avut loc în urma împărţirii zonelor de influenţă cu statul ce îşi exercita supremaţia pe continentul european, prin acorduri secrete încheiate de Rusia cu acesta.

Deosebirea ţine de faptul că în 1812 convenţia de la Erfurt era caducă, Franţa stăruind ca Turcia să nu cedeze nimic din Moldova (atunci Anglia a stăruit ca Turcia să încheie cât mai repede tratatul de pace cu Rusia, pentru a-i permite să-şi replieze forţele şi să opună rezistenţă armatei lui Napoleon), în timp ce în 1940 tratatul de neagresiune sovieto-german era în vigoare, iar Germania a forţat la rândul său guvernul de la Bucureşti să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

      5. Anglia a forţat Turcia să încheie tratatul (pacea) de la Bucureşti, pentru a ajuta Rusia în faţa invaziei franceze. Deşi Rusia se asigurase cu acordul Franţei în vederea anexării principatelor dunărene, implicit a Basarabiei, datorită înrăutăţirii relaţiilor ruso-franceze în 1810, putem afirma că în 1812 acordul secret de la Erfurt era caduc.

Mihai Eminescu, preocupat de problema Basarabiei, referindu-se la momentul 1812, notează „că Anglia au stăruit pentru încheierea păcii, că ea a silit pe sultan s-o iscăleacă.

O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci [datorată iminentei campanii militare a Franţei lui Napoleon împotriva Rusiei, notă A.L.] [21].

De notat că după ce în convenţia secretă de la Erfurt (1808) Napoleon a consimţit cu privire la expasiunea rusească în principatele dunărene (anexarea acestora), în 1812 Franţa, aflată în pragul unui război cu Rusia, era împotriva oricărei anexiuni ruseşti şi vedea Turcia ca aliat: „Consulul francez [la Bucureşti] era încredinţat că turcii, în ajunul marelui conflict din Rusia, vor cere întreaga restituire a provinciilor pierdute” [22].

Practic, la 16/28 mai 1812, când era semnat tratatul de pace de la Bucureşti, convenţia franco – rusă de la Erfut (octombrie 1808) era caducă.

De data aceasta însă, Anglia – adversara Franţei – dorind să ajute Rusia, aflată în faţa invaziei armatei lui Napoleon, a exercitat presiuni asupra Turciei pentru ca aceasta să încheie cât mai repede acordul de pace. 

      6. Trădarea dragomanului Dimitrie Moruzi. Există informaţii privind o trădare în timpul negocierilor ruso-turce. Mihai Eminescu nota: „Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” [23].

Mare dragoman al Imperiului Otoman în timpul negocierilor era fanariotul Dimitrie Moruzi (decembrie 1808 – iunie 1812).

Tratatul ruso-turc (păcea) de la Bucureşti din 16/28 mai 1812 a fost semnat de generalul M.I Kutuzov (1745-1813), care i-a succedat lui Prozorovski la comanda armatei ruseşti din Principatele Dunărene şi de Galib Efendi, ministrul afacerilor străine al Turciei.

Dimitrie Moruzi, având în vedere funcţia pe care o deţinea, în ajunul invaziei Rusiei de către marea armată a lui Napoleon, primeşte o scrisoare de la Napoleon Bonaparte, prin care acesta îl sfătuia pe sultan să nu încheie un tratat de pace, până în momentul declanşării ofensivei franceze.

Marele dragoman, care făcea parte din delegaţia care ducea tratative în numele Turciei la Bucureşti, de conivenţă cu partea rusă, însoţeşte tratatul de pace, pe care îl trimite la Constantinopol spre semnare, cu o scrisoare în care arată că Kutuzov a ameninţat că dacă tratatul nu este semnat în 10 zile, va trece peste munţii Balcani, şi în acest caz tratatul va fi semnat la Adrianopol, nu la Bucureşti, dar cu alte condiţii.

Complicitatea primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul turc, s-ar fi datorat dorinţei acestuia de a obţine cu sprijinul Rusiei titlul de domnitor al Principatului Moldovei, de asemenea promisiunii unui latifundiu (unei moşii) în Basarabia şi unui inel foarte preţios (evaluat la 15 000 piaştri) dăruit de autorităţile ţariste.

Turcii se grăbesc să semneze Tratatul de Pace, şi-l expediază la Bucureşti.

Napoleon prinde firul trădării şi-l semnalează sultanului. Pe drumul de întoarcere al delegaţiei de pace turceşti, la Şumla în Bulgaria, unde se afla cartierul general al marelui vizir Ahmed paşa, călăul sultanului îi taie capul lui Dimitrie Moruzi pentru trădare.

Trebuie ţinut cont şi de faptul că în timpul negocierilor, după un atac al armatei turce, ruşii au atacat prin surprindere lagărul marelui vizir Ahmed paşa (pe malul drept al Dunării), care a fugit la Ruşciuk. „De aici, înspăimântat, a cerut din nou pace lui Kutuzov, mai ales că trupele sale din Ţara Românească au fost încercuite de ruşi şi complet paralizate” [24].

În cele din urmă, marele vizir Ahmed paşa, aflat la Rusciuk, a răspuns generalului Alexandre de Langeron, trimis de comandantul Kutuzov într-o misiune confidenţială:

„Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul sau războiul; am jertfit enorm până acum; Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi şi o strălucită provincie” [25].

Tratatul de la Bucureşti a fost semnat de Galib Efendi, de aceea vina incriminată lui Dimitrie Moruzi (dezvăluită de W. Wilkinson, consulul general al Angliei la Bucureşti în cartea sa „Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei”, citată de Mihai Eminescu) pare, în opinia noastră, puţin exagerată.

 

      Consecinţele anexării Basarabiei.

      1. Asimilarea populaţiei autohtone a Basarabiei. În urma anexării Basarabiei, autorităţile ţariste au procedat la acţiuni de asimilare a populaţiei. Rusia a impus regimul de ocupaţie – o administraţie formată din străini – şi a trecut treptat la asimilarea populaţiei autohtone. În 1830 Rusia a închis frontiera pe Prut [26]. “Limba română [numită „moldovenească”], care după 1812 era facultativă în şcolile basarabene, a fost suprimată definitiv la 1873” [27]. Conform unor estimări, înainte de unirea Basarabiei cu România în provincie erau 1082 şcoli primare ruseşti şi nici o şcoală primară românească. Asimilarea (rusificarea) a continuat şi în perioada sovietică. 

      2. Colonizarea Basarabiei. În urma anexării s-a efectuat o colonizare a noii provincii: în partea din nord şi centru cu ucraineni (care au format sate întregi), dar mai ales în sud – în Bugeac. Astfel, în primii ani după anexare, Basarabia a fost colonizată cu 48 de sate de bulgari (după Ion Şişcanu: 30) aduşi de peste Dunăre (inclusiv găgăuzi), „cu 27 de sate cu populaţie germană în Bugeac [o colonie germană a existat şi în orăşelul Râşcani din judeţul Bălţi, notă A.L.], cu 16 sate de evrei, cu 11 sate ruseşti şi căzăceşti, cu 2 sate de ţigani şi cu 1 sat de elveţieni, în total 124 de sate, ceea ce echivala cu o jumătate din numărul târgurilor şi satelor mari ale Basarabiei” [28]. Se ştie că în Bugeac există şi un sat albanez – comuna Caracurt, plasa Bolgrad, jud. Ismail. Către 1848 în Basarabia erau peste 1760 de sate, orăşele şi târguri [29]. Colonizările oraşelor au continuat şi în perioada sovietică, în timpul industrializării RSSM. 

      3. Răşluirea Basarabiei. Datorită colonizării din sudul Basarabiei, după reanexarea Basarabiei din 28 iunie 1940, autorităţile sovietive de ocupaţie au impus o graniţă ucraineano-moldovenească în interiorul Basababiei, sub pretextul respectării criteriului etnic, adică a fost stabilită o graniţă în Basarabia între localităţile populate de moldoveni şi localităţile coloniştilor basarabeni din sudul Basarabiei. Graniţa respectivă este în vigoare şi astăzi. 

      4. Represiunea din 1940 şi de după războiul al doilea mondial. O consecinţă a anexării Basarabiei în 1812 a fost represiunea efectuată de autorităţile sovietice în 1940 şi după războiul al doilea mondial: execuţii şi deportări în masă, foamete organizată, colectivizare forţată, industrializare forţată şi colonizări etc.. Dacă nu ar fi existat anexarea din 1812, regimul stalinist nu ar fi avut vreun temei să ceară Basarabia în mod ultimativ, în iunie 1940, de la statul român. 

      5. Oprirea procesului de dezvoltare a conştiinţei naţionale a populaţiei autohtone a Basarabiei şi schimbarea mentalităţii.

În urma anexării Basarabiei, a fost oprit procesul de dezvoltare a conştiinţei naţionale a basarabenilor autohtoni.

În prezent, populaţia din Moldova de Vest (din cadrul României) şi din nordul Bucovinei (raioanele Herţa, Storojineţ şi Adâncata din regiunea Cernăuţi) se identifică din punct de vedere etnic ca români, în timp ce o bună parte a populaţiei Republicii Moldova şi din raioanele Noua Suliţă, Reni ş.a. (Basarabia) se identifică drept moldoveni.

În timp ce în cadrul statului român şi în Imperiul Austro-Ungar procesul de dezvoltare a conştiiţei naţionale a populaţiei autohtone de pe teritoriul vechiului Principat al Moldovei s-a dezvoltat în mod firesc, în Basarabia acest proces a fost întrerupt.

În provincia ţaristă nu a existat o intelectualitate numeroasă şi influentă, care să contribuie la dezvoltarea conştiiţei naţionale a maselor largi ale populaţiei (personalităţi notorii basarabene au fost nevoite să se refugieze în dreapta Prutului: B.P. Hasdeu, Constantin Stere ş.a.).

Anexarea la 1812 a Basarabiei are drept consecinţă faptul că până şi în prezent în cadrul unui popor există o divizare: peroane aparţinând aceleiaşi culturi, având aceleaşi tradiţii, vorbind acelaşi grai (moldovenesc) al limbii române se identifică diferit (români şi moldoveni), existând chiar disensiuni între cele două mari grupuri în Republica Moldova şi în regiunea Cernăuţi. 

      6. Pretenţiile din prezent ale autorităţilor Feredaţiei Ruse conform cărora Basarabia este „pământ rusesc”. Datorită anexării Basarabiei în 1812, până în prezent autorităţile Rusiei consideră teritoriul în cauză drept rusesc.

În materialul MAE al Feredaţiei Ruse – „ВНЕШНЕПОЛИТИЧЕСКАЯ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬ СССР НАКАНУНЕ ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ВОЙНЫ (справка)”, din 17.11.2011, semnat „ИСТОРИКО-ДОКУМЕНТАЛЬНЫЙ ДЕПАРТАМЕНТ”, se menţiona:

„В конце июня 1940 г. советское правительство добилось мирного разрешения вопроса о возвращении Бессарабии Советскому Союзу. Советско – румынский конфликт по этому поводу возник еще в 1918 г., когда бессарабские земли были захвачены румынами. СССР никогда не мирился с насильственным отторжением этого региона, о чем он неоднократно заявлял перед всем миром.

26 июня 1940 г. румынскому посланнику в Москве было вручено заявление советского правительства, в котором Румынии предлагалось возвратить исконно русские земли – Бессарабию, а также северную часть Буковины – Советскому Союзу (subl. A.L.). (…) 28 июня 1940 г. части Красной армии вступили в Бессарабию и Северную Буковину. Бессарабия воссоединилась с Советской Молдавией, а Северная Буковина – с Украинской ССР. Возвращение древнерусских земель в состав СССР (subl. A.L.) имело и важное военно-стратегическое значение: были сорваны планы румынского руководства и их покровителей, превратить этот регион в плацдарм готовящейся против СССР войны” [30].

Angajaţii de la MAE al Rusiei nu explică de când anume şi cum teritoriul Basarabiei, care în 1711 (tratatul de la Luţk) a fost recunoscut de Petru cel Mare ca fiind moldovenesc, a ajuns „teritoriu primordial rus” şi „pământ străvechi rusesc”.

Este ştiut faptul că teritoriul Basarabiei nu a făcut parte din statul Rusiei Kievene [31].

În acest context, observăm un paradox: istoricii din Republica Moldova se sprijină pe recunoaşterea de către Rusia, în persoana lui Petru cel Mare (în 1711), a caracterului moldovenesc al Basarabiei, în timp ce MAE al Rusiei de azi susţine că teritoriul Republicii Moldova este „rusesc”.

      De menţionat că „informaţiile” fără vreun temei din „referinţa” din 17.11.2011 a MAE al Rusiei se înscriu într-un şir de asemenea „constatări” care au fost făcute de Rusia de-a lungul istoriei.

În nota (ultimativă) din 26 iunie 1940, adresată ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, se scrie despre „unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană” [32].

Este posibil ca guvernul sovietic şi ministrul Veaceslav Molotov să fi fost victime ale unor mituri vehiculate în 1918 inclusiv la Chişinău.

„Deputatul Osmolovski, de neam ucrainean, declara în şedinţa Sfatului Ţării din 16 martie 1918: «Soarta i-a legat şi amestecat pe moldoveni cu ucrainenii. Ucrainenii sunt chiar mai vechi în Basarabia ca moldovenii (sic! subl. A.L.). Acum ucrainenii vor ca această ţară sa fie neatârnată, vor lupta cu năzuinţele de peste Nistru, ca şi cu cele de peste Prut»” [33].

Se ştie că unul dintre motivele care au dus la votarea de către Sfatul Ţării, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, a unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România (la acel moment, România era de fapt Moldova de Vest, dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât s-a reunit vechiul Principat al Moldovei), a fost şi amestecul guvernului Ucrainei, care la începutul anului 1918 a formulat pretenţii teritoriale cu privire la Basarabia [34].

      Teritoriul actualului stat Republica Moldova (inclusiv al întregii Basarabii) a fost un coridor prin care au trecut spre vest sau spre sud ungurii, slavii, protobulgarii ş.a.. Prima capitală a statului moldovenesc – Baia – era o localitate cu populaţie preponderent germană (saşi). Iar denumirea râului Moldova, pe malurile căruia se află Baia, şi, respectiv, a statului de la 1359, poate avea legătură cu denumirea râului Moldau din Saxonia.

Biserica armenească din Botoşani este anterioară statului moldovenesc (de asemenea, cea mai veche clădire păstrată în Iaşi este biserica armenească). Dar niciunul din statele acestor popoare, create înainte sau după trecerea lor (sau a reprezentanţilor lor) pe aici, nu a declarat prin ministerul de externe că teritoriul Basarabiei ar fi „teritoriul lor primordial” sau „pământul lor străvechi”.

      Concluzii

      La începutul secolului al XIX-lea teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aflat la intersecţia intereselor geopolitice a trei imperii: Rusia, Austria şi Turcia. Până la urmă, Imperiul Rus şi-a impus supremaţia asupra părţii estice disputate a Principatului Moldovei. Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (1812), Moldova pierdea teritoriul său din stânga Prutului – ţinuturile Iaşi (partea acestuia de pe malul stâng al Prutului, numită ulterior ţinutul Bălţi), Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codrul Tigheciului şi Greceni.

Poarta renunţa la raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni şi la tatarlîcul din Bugeac – teritorii moldoveneşti pe care le anexase anterior.

Pierderea teritoriului moldovenesc în cauză, încorporat Rusiei, a slăbit Ţara Moldovei pentru mult timp de atunci înainte şi a întărit Imperiul ţarist.

      În ciuda eforturilor (din 1812 până în 1918) de înstrăinare a provinciei, populaţia autohtonă a Basarabiei a rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor.

Proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Rusiei, apoi proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi, în sfârşit, votarea de către Sfatul Ţării – la 27 martie 1918 – a unirii Republicii Moldoveneşti cu România (în acea perioadă România era, de fapt, Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut loc unirea celor două Moldove – cea de Est, dintre Prut şi Nistru, s-a unit cu cea de Vest, dintre Carpaţi şi Prut [35]) a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei.

Unirea a fost recunoscută de către Marea Britanie, Franţa, Italia, şi Japonia, care au semnat la Paris un tratat sau protocol cu România la 28 octombrie 1920 (au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei; Japonia nu a ratificat tratatul deoarece, printr-un acord secret, s-a angajat să nu o facă, înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin [36]).

Poziţia SUA poate fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei, fără a exclude justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care Departamentul de stat şi diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră deschis, atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un eventual consimţământ al diplomaţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920” [37].

Recotropirea şi reanexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, de către URSS a însemnat reapariţia acestei probleme şi repunerea ei pe tapet. Dacă pornim de la ideea că rezolvarea problemei Basarabiei înseamnă reunirea celor două părţi ale vechiului Principat al Moldovei (Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, cu Moldova de Est înstrăinată – dintre Prut şi Nistru, care mai este denumită Basarabia) în graniţele unui stat, putem afirma că această problemă nu a fost rezolvată până în prezent.

Parte a problemei Basarabiei este şi controlul exercitat în prezent de armata rusă (rămăşiţele armatei a XIV-cea) asupra a şapte localităţi din estul Basarabiei: oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna. Unităţi ale armatei ruse se află atât în cetatea Bender, cât şi în raza oraşului respectiv.

      În 1812 chestiunea Basarabiei a apărut ca o problemă de ordin geopolitic, în care au fost implicate câteva dintre statele influente din Europa acelei perioade de timp. În prezent, rezolvarea problemei Basarabiei nu poate avea loc decât, de asemenea, în context geopolitic european şi internaţional, cu implicarea UE şi SUA.

Astăzi problema Basarabiei vizează întâi de toate aflarea Republicii Moldova în zona de influenţă a Federaţiei Ruse (şi prezenţa armatei ruse în oraşul basarabean Bender), iar rezovarea ei ar însemna aderarea ţării la Uniunea Europeană, adică intrarea în spaţiul civilizaţional european.

Întrucât Republica Moldova este membru al CSI şi, respectiv, nu este membru al UE şi NATO, spre deosebire de republicile baltice ex-sovietice ea face parte din vecinătatea apropiată, termen care, încă în doctrina militară rusă adoptată în 1993, când preşedinte era Boris Elţîn, iar ministru al apărării Pavel Graciov, desemna spaţiul de influenţă al Federaţiei Ruse, în care armata rusă „este datoare să-i apere pe cei 25 de milioane de etnici ruşi care se aflau în afara graniţelor Federaţiei Ruse (…)” [38]. Republicile baltice, aflate sub umbrela NATO şi în cadrul UE, au reuşit să se desprindă de „vecinătatea apropiată” – zona de dominaţie geopolitică a Rusiei.

Desprinderea Republicii Moldova de aria geopolitică rusească va avea loc atunci când vor fi reunite două elemente:

1) voinţa, respectiv acţiuni ale elitei politice moldoveneşti şi ale poporului Republicii Moldova în vederea părăsirii sferei de influenţă rusească şi

2) susţinerea din partea UE şi SUA a acestui demers.

 

 

Anul 1812 în discursul public sau de ce anexarea Basarabiei la Rusia rămâne o problemă de actualitate

 

 Ziua în care Prutul a devenit hotar de țară

Pe 16 mai 1812, reprezentanţii Imperiilor Rus şi Otoman semnau dubioasa pace de la Bucureşti, care încheia războiul ruso-turc de la 1806—1812 pentru Principatele Române şi, ca rezultat al târgului, Moldova de la est de Prut (redenumită Basarabia) era anexată Rusiei.

Răpirea Basarabiei a fost unul dintre proiectele expansioniste ale ţarului Alexandru I şi însemna pentru Rusia un succes. Noua „achiziţie” teritorială îi permitea să-şi urmeze vechile politici de cucerire şi croire a drumului spre Constantinopol şi Dardanele, care aducea Rusia mai aproape de Balcani şi îi încuraja speranţa unor extinderi ulterioare pe contul Imperiului Otoman.

Trecerea arbitrară a Basarabiei la Rusia, cu care ea nu avea nicio legătură cu caracter identitar sau naţional, nu poate fi calificată altfel decât ocupaţie şi subjugare prin anexare.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, evenimentele care s-au produs la 1812 au fost interpretate diferit, istoriografia problemei şi demersul public fiind dominate de două tipuri de narative (opinii, discursuri).

Primul este discursul narativ care califică alipirea Basarabiei la Rusia ca fiind un act de eliberare a ei de sub dominaţia turcească. La baza acestui narativ stau dogmele ideologice privind „prietenia de veacuri” şi „relaţia frăţească dintre poporul moldovenesc şi cel rusesc”, care au intoxicat insidios istoriografia problemei vreme îndelungată.

Deşi alimentat cu teze false, acest narativ a avut de-a lungul anilor rezonanţă în societate, graţie faptului că reprezenta interesele centrului imperial şi servea politicii ocupaţioniste a acestuia.

Inceputul acestui discurs narativ porneşte chiar de la 1812, de la politica lui Alexandru I faţă de noul teritoriu asumat. La momentul ocupării Basarabiei, Alexandru I, care avea pretenţia de monarh liberal şi instruit, nu-şi putea permite să recunoască actul răpirii Basarabiei.

Or, subjugarea unei provincii străine şi anexarea ei imperiului nu se prea integra în politica unui monarh liberal. De aceea ţarul a preferat să se autoproclame drept „eliberator al provinciei de sub jugul turcesc” – deşi o ocupaţie turcească nu exista (Poarta fiind suzeranul Principatelor Române), iar perioada care a urmat nu a fost una de libertate pentru Basarabia, ci de dominaţie rusească.

Narativul ideologic (şi nu istoric) „preparat” de autorităţile ţariste a fost promovat non-stop, timp de două secole la rând, fiind dezvoltat şi mai mult, prin învăţământ şi educaţie, în perioada sovietică şi rămânând în forţă până astăzi.

Rezistenţa şi longevitatea acestuia se explică prin puterea de influenţă a Moscovei, Kremlinul deţinând şi după 1991, ca şi până la destrămarea imperiului sovietic, controlul asupra istoriei şi interpretării trecutului istoric în spaţiile sale „tradiţionale” de influenţă şi interes, pentru a nu pierde controlul asupra lor.

În R. Moldova poziţia Moscovei faţă de anul 1812 este alimentată şi azi pe două canale.

Unu: prin emisarii săi de la Chişinău, care s-au obişnuit în a-şi da cu părerea în probleme de istorie a R. Moldova, de identitate, tradiţie, politică, aşa după cum a făcut-o ambasadorul rus V. Kuzmin, ajuns să afirme, total neadecvat, că pacea de la Bucureşti a determinat renaşterea Moldovei ca stat. Aberaţii.

Şi doi: prin „moştenirea istorică” şi impactul politicii de rusificare, încuibate într-un anumit gen de politicieni şi istorici – ostatici ai vechilor ideologii şi servili intereselor Moscovei.

Aceştia au rămas cu mentalitatea ancorată în istoriografia rusă şi sovietică şi continuă să repete şi azi refrenul că anexarea Basarabiei la imperiul ţarist a fost benefică provinciei şi a generat dezvoltarea acesteia.

Cel de-al doilea tip de discurs, argumentat documentar, denotă drama poporului român, provocată de pacea de la Bucureşti şi de dominaţia rusească. Constrâns de autorităţi în anii regimurilor ţarist şi sovietic, acest narativ a obţinut câmp de acţiune abia după 1991, odată cu declararea independenţei R. Moldova.

Linia trasată de cea mai mare parte a istoricilor de la Chişinău vis-a-vis de actul de la 1812 exprimă tragismul întregului neam românesc, care a suportat prin pierderea Basarabiei atât o mutilare teritorială, cât şi o iremediabilă traumă psihologică generată de separarea criminală a aceluiaşi neam, de trecerea forţată a românilor moldoveni din stânga Prutului sub un regim nou, străin ca spirit, tradiţie şi ideal şi care s-a manifestat la scurt timp după anexarea Basarabiei prin politici de discriminare, colonizare şi asimilare.

Existenţa la ora actuală a două narative paralele în chestiunea anului 1812 duce la confuzii în societate, iar lipsa unei poziţii oficiale a Chişinăului – spre deosebire de cea a Georgiei sau a Ţărilor Baltice, care şi-au repus în drept trecutul lor istoric – conferă problemei anului 1812 în istoria Basarabiei o natură de perpetuitate şi lasă loc de speculaţii politice. Un stat incapabil să recunoască, să-şi asume şi să-şi apere propria istorie este un stat slab şi cu viitor incert.

Or, statele îşi conturează, ca regulă, viitorul în funcţie de cum îşi acceptă istoria.

Autorităţile de la Chişinău ezită, însă, în a aprecia trecutul, neluând atitudine nici faţă de tragedia anului 1812, nici faţă de cea a anului 1940 sau 1944. Şi dacă în 1912, la marcarea unui centenar de la anexarea Basarabiei la Rusia, autorităţile de la Chişinău înălţau un monument ţarului Alexandru I pentru a imortaliza rusificarea Basarabiei, în anul 2012 autorităţile Moldovei independente sunt departe de a construi un monument victimelor ocupaţiei ruseşti din toate timpurile.

Sau acest lucru este lăsat pentru comemorarea a 300 de ani de la anexare? Până atunci, Moldova, încotro?

 

 Surse:

 

– Zdg.md – Autor: dr. Ludmila Coadă, decanul Facultăţii de Istorie, ULIM

 

http://aurelian-lavric.blogspot.ro/2012/11/anexarea-basarabiei-de-catre-imperiul.html

Articolul „ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUS (1812): CAUZE ŞI CONSECINŢE”, a fost  publicat în : „200 ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Țarist: consecințele raptului teritorial pentru românii basarabeni. Materialele simpozionului științific internațional”, Cahul, 12-13 mai 2012, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, p. 250-266.

http://usch.md/Documents/publicatii/conferinte/Volum%20comunicari_200_ani.pdf

 

 

      Referinţe:

 

1. Istoria României în date. – Chişinău: Crai-nou. – 1992. – P. 14-115.
 

2. Iorga Nicolae. Istoria românilor. – Chişinău: Universitas. – 1992. – P. 156.

3. Ibidem.

4. Ibidem. – P. 206.

5. Ciobanu Ştefan. Basarabia. Populaţia, istoria, cultura. – Chişinău: Ştiinţa. – 1992. – P. 24.

6. Gumenâi Ion. Istoria Ţinutului Hotin. De la origini până la 1806. – Chişinău: Civitas. – 2002. – P. 264.

7. Ibidem. – P. 265.

8. Texte care au zguduit lumea. – Iaşi: Moldova. – 1995. – P. 109.

9. Ibidem. – P. 107.

10. Ţurcanu Ion. În căutarea originii numelui Basarabia, Editura Labirint, Chişinău, 2010. – P. 25.

11. Gore Pavel. Anexarea Basarabiei. – Chişinău. – 1992. – P. 5.

12. Treaties of Tilsit, http://en.wikipedia.org/wiki/Treaties_of_Tilsit, accesat: 2.04.2012.

13. Filotti Alexandru Gabriel. Frontierele românilor // http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Vol_II,_Capitolul_I, accesat: 2.04.2012.

14. Ibidem.

15. Ibidem.

16. Ibidem.

17. Ibidem.

18. Negre Valentin. Basarabia. Pagini din istoria răşluirii. – Slobozia. – 2009. – P. 13.
 

19. Ibidem.

 

20. Ibidem.

21. Eminescu Mihai. Basarabia. – Sibiu: Mileniul Trei. – 1995. – P. 42.

22. Iorga Nicolae. Neamul românesc în Basarabia. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române. Volumul I – 1995. – P. 283.

23. Eminescu Mihai. Op. cit. – P. 42.

24. Cernovodeanu Paul. Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. 1806-1920. – Bucureşti: Albatros. – 1993. – P. 38.

25. Iorga Nicolae. Op. cit. – P. 277.

26. Moraru Anton. Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993. – Chişinău: AIVA. – 1995. – P. 34.

27. Şişcanu Ion. Împotmoliţi în tranziţie. – Chişinău: Civitas. – 1999. – P. 20.

28. Ibidem. – P. 18-19.

29. Moraru Anton. Op. cit. – P. 32.

30. ВНЕШНЕПОЛИТИЧЕСКАЯ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬ СССР НАКАНУНЕ ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ВОЙНЫ (справка),

17-11-2011, http://www.mid.ru/bdomp/ns-arch.nsf/88ff23e5441b5caa43256b05004bce11/edd9c32e32f7d3eac3257929001f58e5!

OpenDocument , accesat: 7.04.2012.

31. Vezi harta: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Kievan_Rus_en.jpg , accesat: 7.04.2012.

32. Pactul Ribbentrop-Molotov, Nota ultimativă sovietică (26 iunie 1940), Răspunsurle Guvernului Român (27 şi 28 iunie 1940), Protocolul încheiat între N. Titulescu şi M. Litvinov (21 iulie 1936) (1936 – 1940)

33. Stafi Ion. Spovedaniile Basarabiei, 18.05.2011, în http://www.vavivov.com/art.php?id=502 , accesat 7.04.2012.

34. Ibidem.

35. Lavric Aurelian. 27 martie ar trebui să fie ziua naţională a Moldovei, pe Portalul de ştiri Arena.md, http://www.arena.md/?
go=news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_ziua_naţională_a_Moldovei, 6.12.2011.

36. Şişcanu Ion. Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940. – Chişinău: Civitas. 2007. – P. 93.

37. Dobrinescu Valeriu Florin. Bătălia pentru Basarabia. – Iaşi: Junimea. – 1991. – P. 23.

38. Cioroianu Adrian. Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. – Bucureşti: Curtea Veche. – 2009. – P. 155-156.

 

17/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: