CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Scurtă istorie a Basarabiei. VIDEO

Basarabia Mare (Basarabia Ţaristă, Bessarabia)

   

Pe hartă: Moldova, Basarbia și Bucovina la 1812

Fâşia de pământ care abia din secolul al XIX-lea poartă denumirea „Basarabia” se conturează foarte clar pe orice hartă. Este situată în Europa sud-estică, fiind cuprinsă între o serie de frontiere naturale ce îi descriu conturul.

Are o formă alungită (circa 400 km), fiind determinată de lungile cursuri ale râurilor ce o delimitează de o parte şi de alta: Prutul la dreapta (spre apus) şi Nistrul la stânga (spre răsărit).

                        Specificul geografic al Basarabiei a făcut teritoriul său foarte accesibil populării din vremuri străvechi. Aceasta o dovedesc descoperirile arheologice care se înmulţesc într-una. Dintotdeauna aici au existat numeroase centre locuite şi o viaţă economică înfloritoare.

                     Până în secolul al XIX-lea Basarabia nu a format niciodată o entitate geografică sau istorică deosebită. Ea era parte componentă a teritoriului locuit de români sau de strămoşii lor. Până la 1812 Prutul nu despărţea două regiuni, ci curgea prin mijlocul aceluiaşi teritoriu, după cum trece Siretul prin mijlocul Moldovei.

            La 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la București, în hanul lui Emanuel Mârzayan, mai cunoscut sub numele de Manuc Bei, vestit negustor, diplomat şi hangiu, considerat, în acele timpuri, drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani, scrie https://1859.eu/manuela-panait-scurta-istorie-a-basarabiei.

            Tratatul cuprindea 16 articole publice și două articole secrete, iar la articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, adică ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul – adică un teritoriu care până atunci nu avusese o unitate administrativ-geografică.

                Conform istoricilor şi juriştlor, actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost inconsistent juridic, neconform cu practica şi normele internaționale de drept, teritoriul respectiv nefiind parte a Imperiului Otoman.

                Un an mai târziu, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată, „gubernia Bessarabia”.

Anexarea Basarabiei la Rusia si consecintele acesteia pe termen lung in  relatiile României cu Imperiul sovietic | CER SI PAMANT ROMANESC

              

După ce, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populația fiind supusă politicii de rusificare.

Atât româna cât și rusa au fost pentru început, limbi folosite în administrația locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate şi publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învăţământul public până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar.

             La 9 februarie 1866, autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei „urmărește alte scopuri”, iar în 1871, țarul a emis un ucaz „asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”.

         În februarie 1917, în Rusia avea loc Revoluția ale cărei consecinţe au fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea si drept urmare, în zilele de 6 şi 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative, urmat de congrese ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, toate aceastea cerând autonomia pentru fosta gubernie.

         Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a dispus constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ

             La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima ședință a Sfatului Țării, în care preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi în care a fost proclamată, cu votul majorităţii, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut și Nistru.

                În martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, în care acesta le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul că Basarabia nu poate subzista singură. Au urmat consultări ale lui Marghiloman cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași, atitudinea cvasiunanimă fiind cea de sprijin pentru realizarea unirii

         La 22 martie/4 aprilie, a avut loc ședința guvernului român în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei, iar de partea cealaltă, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României.

          La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

         La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți.

Declaraţia de Unire a Sfatului Țării arată că:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.

            După aflarea rezultatului, în Sfatul Ţării au fost invitați prim-ministrul Alexandru Marghiloman și delegaţia sa, iar prim-ministrul a declarat: „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”

           În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918

            În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri.

Romanian Romania Map -Harta Ethnographic Counties-Judete Administrative

        Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor…

          În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc. 

Cel mai probabil, România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel.

Fiindcă istoria, limba şi pământul sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului românesc …

CITIȚI ȘI:

29/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Remember: Cum a ajuns Basarabia sub stăpânirea Rusiei ţariste şi primii ani ai dominaţiei ruse în acest teritoriu

Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883, reconstituire

Harta guberniei ţariste Basarabia 

Basarabia (numită şi „Basarabia Ţaristă„) , este numele cu care ruşii au denumit teritorul anexat din trupul Moldovei în 1812 la Imperiul Rus.

 Denumirea teritoriului anexat (Basarabia, Basarabia Ţaristă) a apărut prin extinderea numelui  istoric  de „Basarabia” (Bugeac) şi peste alte teritorii precum:

1. Ţinutul Hotin (raia turcească pe trupul Moldovei);

2. partea de est a Principatului Moldovei dintre rîurile Prut şi Nistru (sub suzeranitate turcească).

Teritoriul Basarabiei astfel extins spre nord pînă la Hotin coincide parţial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) şi cea de nord (cea mai mare parte a fostului judeţ Hotin) intră astăzi în componenţa Ucrainei.

Anexarea Basarabiei a avut loc în urma celui de al treilea război ruso-turc (1806-1812), în baza prevederilor Păcii de la Bucureşti din anul 1812.

Trebuie menţionat că până în 1812, toponimul „Basarabia” desemna o mică parte din pământurile Moldovei situate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, care erau  numite aşa de voievozii moldoveni timpurii, după ce acestea au fost preluate de la voievozii Ţării Româneşti din  dinastia Basarabilor.

 „Basarabia istorică” a fost numită şi „Bugeac„, în timpul ocupaţiei turceşti a Principatului Moldovei.

 

Harta Munteniei (Valahiei) sub Mircea cel Bătrîn. Teritoriile de la nord de Chilia reprezintă teritoriile Basarabiei istorice din componenţa MoldoveiImagine similară

Harta Munteniei (Valahiei) în timpul voievodului Mircea cel Bătrîn. Teritoriile de la nord de braţul Chilia al Dunării reprezintă ţinutul Basarabiei istorice, intrat în componenţa Moldovei.

 

  • Notă: Într-o vreme, mai ales pînă la moartea lui Mircea cel Mare, tot ţărmul Dunării, de la Severin pînă la Chilia, aparţinea Munteniei (Ţării Româneşti, Valahiei), a cărui ţară după porecla dinastiei princiare, se numea „Basarabia”.

  • Dinastia Basarabilor, în luptele lor împotriva tătarilor între 1328 şi 1342, au luat în stăpînire stepa cuprinsă între Carpaţii Vrancei – Dunăre – Marea Neagră şi o linie mergînd de la confluenţa Trotuşului cu Siretul la capul Codăeşti (la sud de   Cetatea Albă, nu departe de gura Nistrului).

  • După ce moldovenii sub Ştefan cel Mare au tăiat  la Milcov hotarul Ţării Româneşti, denumirea teritoriului aflat între gura Nistrului şi Dunăre  a păstrat numele de Basarabia.

  • Ulterior turcii au cucerit malurile Dunării şi Mării Negre cu cetăţile-porturi Chilia şi Cetatea Albă, iar în 1538 au luat în stăpânire  Tighina şi restul teritoriului de acum încolo numit de ei Bugeac, cunoscut în restul Europei şi de români ca Basarabia.

  • Aceasta a fost până în 1812, Basarabia istorică.

 

Pe data de 16/28 mai 1812, în articolele IV şi V ale Tratatului de Pace de la Bucureşti s-a consfinţit sfâşierea în două a Moldovei şi răpirea de către Imperiul Rus a întinsei regiuni situate între Prut şi Nistru, care aparţinea Principatului Moldova, pe care au denumit-o de atunci  Basarabia (Basarabia Ţaristă).

 

 

Harta Moldovei, 1483, domnia lui Ştefan cel Mare

Harta Moldovei din timpul domniei lui Ştefan cel Mare

Tratatul dintre Rusia şi Turcia încălca practica internaţională şi normele de drept existente la acea dată, devreme ce Imperiul otoman ceda ţinuturi care nu-i aparţineau şi care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul avea un tratat prin care îi garanta frontierele.

Pacea de la Bucureşti făcea ca Moldova să piardă  atunci mai mult de jumătate din teritoriul său.

Suprafaţa Basarabiei cotropite de Imperiul Rus era de  44.422 km², dintre care 33.843 km² aparţin astăzi Republicii Moldova, iar 10 579 km² au fost alipiţi Ucrainei încă dinvrem,ea fostei URSS.

Distanţa de la punctul cel mai nordic la cel mai sudic este de 350 km, iar de la cel mai apusean la cel mai răsăitean este de 150 km.

Punctele extreme ale Basarabiei Ţariste au fost:

Nord: Măzăricea, pe Nistru
Sud: Ostrovul Limba, la ieşirea în mare a braţului Chilia
Vest: Pîrîul Răchiţa Mare, care o desparte de Bucovina
Est: Cordonul litoral de la Bugaz, la gura Nistrului.

Pentru comaparaţie prezentăm şi punctele extreme ale Republicii Moldova de azi:

Nord: Naslavcea
Sud: Giurgiuleşti, pe Prut
Vest: Criva, pe Prut
Est: Palanca, pe Nistru.

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Stema Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Stemă Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917

Stema Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917

 

 

Cronologie

  • 1806 (22 noiembrie) – Începe războiul ruso-turc din 1806-1812, război putrat în întregime pe treritoriile principatelor româneşti;

  • 1807 (7 iulie) – Se încheie Pacea de la Tilist între Franţa şi Imperiul Rus prin care ruşii se obligă să-şi retragă trupele din Ţara Românească şi Moldova, fapt care aşa şi nu a avut loc;

  • 1808 (31 mai) – Imperiul Rus încheie un tratat separat cu Imperiul Austriac, fără Franţa, prin care principatele româneşti trebuiau reunificate şi conduse ulterior de fratele Împăratului austriac care urma să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei;

  • 1808 – Imperiul Rus preia conducerea administrativă în Moldova şi Ţara Românească.

Moldova de răsărit pînă la răpirea Basarabiei

 

Pînă în sec XIX, Basarabia Ţaristă nu a format niciodată o entitate geografică, administrativă sau istorică deosebită în cadrul Principatului Moldovei. Ea a fost locuită de acelaşi popor român care se întîlneşte atât în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau Banat.

Acest popor nu are nici o asemnănare cu ruşii. Moldovenii sunt un popor paşnic, care nu pot uita anii îndelungaţi de robie, trecutul lor trist fiind reflectat în legengele populare, credinţă, cîntecele pline de durere adunată în veacuri lungi de suferinţă.

Viitoarea Basarabie Ţaristă se afla în componenţa Principatului Moldovei încă din sec XIV.

 

Războiul Ruso-Turc din 1806-1812 şi Pacea de la Bucureşti 1812. Consecinţe asupra Principatului Moldovei.

 Imperiul Rus, prin expansiunea sa, a urmat politica imperială trasată încă de pe vremea ţarului Petru I  de a-şi croi  drum spre Constantinopol (actualul Istanbul) prin Principatele Române.

Imperiul Rus, folosindu-se de slăbirea Imperiului Otoman, asigurînduse de suportul Austriei şi Franţei a intrat în anul 1806  într-un nou  război cu Imperiul Otoman, luptele ducându-se pe teritoriul principatelor române.

La începutul anului 1807, ruşii iau sub control aceste principate  şi instaurează administraţia militară în principate din 1808 în frunte cu Kuşnikov.

În 1810 Kuşnicov este înlocuit cu Krasno-Milaşevici. Prozorovski trece la divizarea principatelor Valahia şi Moldova în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Ulterior Imperiul Rus a dorit să facă schimb de teritorii cu Imperiul Austriac, propunând  Oltenia în schimbul Bucovinei dar Austria a refuzat.

La rândul lor, Otomanii refuzau să recunoască anexarea Principatelor Moldova şi Valahia la Imperiul Rus, în fruntea cărora se afla atunci  generalul Kutuzov.

Imperiul Rus dă lovitura decisivă la  2 octombrie 1811 când armata rusă obţine o mare victorie la Slobozia, după care imediat încep tratativele de pace cu turcii  la Giurgiu şi se finalizează la Bucureşti.

Ruşii cereau „ambele ţări româneşti” (Ţara Românească şi Moldova). Doar iminenţa atacului lui Napoleon a făcut ca pretenţiile ruseşti să se reducă treptat, de la ambele ţări române, la toată Moldova , apoi la teritoriul Moldovei dintre râurile Nistru şi Siret, pentru ca până la urmă pretenţiile  lor să se limiteze la ţinuturile turceşti dintre râurile Nistru şi Prut: ţinutul Hotin şi Bugeacul (Basarabia istorică).

Iscusinţa negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele ţarului, a permis însă şi anexarea întregii părţi răsăritene a Moldovei situate între Prut şi Nistru, care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ţinuturile dintre Dunăre şi Hotin, mulţumită complicităţii primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu şi al unui inel foarte preţios. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru înaltă trădare din ordinul Porţii.)

Pe data de 16/28 mai 1812, în articolele IV şi V ale Tratatului de Pace de la Bucureşti se consfinţeşte sfâşierea în două a Moldovei şi răpirea de către Imperiul Rus a largii regiuni dintre Prut şi Nistru denumite de atunci în colo Basarabia (Basarabia Ţaristă). Moldova a pierdut pentru atunci mai mult de jumătate din teritoriul său.

 

 

Scarlat Dm. Sturdza, primul guvernator al Basarabiei ţariste (1812 – 1813)

Ocupând Basarabia, ţarul Alexandru I a încercat să impună o rusificare paşnică, cu ajutorul unui regim politic mai liberal decât în restul Rusiei. Despre acest lucru vorbea şi amiralul Ciceagov, succesorul lui Kutuzov în fruntea trupelor de la Dunăre, adresându-se ţarului:

Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească câtăva vreme. Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor.

Administraţia provizorie a Basarabiei a menţinut şi vechile diviziuni administrative, cele 12 ţinuturi din vremea Principatului Moldovei, subîmpărţite la rândul lor în ocoluri. Primii ispravnici au fost boieri români, iar primele legi ale provinciei Basarabia au fost întocmite de munteanul Petru Manega. Acesta va fi din 1832 tutorele bibliotecii înfiinţate în acel an la Chişinău.

Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei:

Administrând Basarabia, trebuie să ne gândim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sârbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.” (13) Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti.

De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol.

Iată cum releva acest real câştig acelaşi Kasso:

1) el ne apropie de Peninsula Balcanică;

2) ne dă putinţa să stăm pe picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde pe viitor mai departe în paguba Imperiului turcesc, potrivit dorinţei politice a Ecaterinei II. Prin acest tratat, statul nostru a căpătat o rotunjire a Novorusiei, dând siguranţă Odesei, născută de curând, care până acum era mereu îngrozită de tătarii neastâmpăraţi din Bugeac.

Dar, afară de aceasta, cel mai esenţial moment în acest câştig a fost faptul că pentru prima dată Rusia a anexat supuşi creştini de-ai Porţii din Europa.

Crimeea şi stepa Oceacovului, cucerite până acum, prezentau prin sine, sau întinderi cu desăvârşire pustii, sau locuri populate cu mahomedani; prin bucata din Moldova alipită la Rusia ni s-a dat putinţa pentru prima oară să dovedim popoarelor creştine din Balcani în ce constă deosebirea dintre creştinii de sub jugul otoman şi gradul de fericire ce i-ar aştepta, dacă ar fi adumbriţi de aripile vulturului cu două capete!

După cum se vede, organizarea provizorie a Basarabiei avea scopul de a asigura Rusiei simpatiile populaţiilor creştine şi „a le da un prim gaj asupra sincerităţii intenţiilor sale”, cum afirma contele Capodistria, consilierul principal al ţarului pentru problemele Orientului.

Prin urmare, la început Basarabiei i s-au rezervat condiţii pentru conservarea caracterului ei naţional românesc.

La 2 august 1812, ţarul acorda Basarabiei un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei.

Prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernământul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 atribuia acestui guvernământ două departamente (ministere).

Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga:

Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.” Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.

Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat „Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”, prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.

Prin aceste legi, şi în special prin cea din 2 august 1812, intitulată „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei”, toate problemele administraţiei interne a Basarabiei stăteau în grija guvernatorului civil. Iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti.

Despre legea din 2 august 1812, Vighel arăta că însărcinarea de a o concepe i-a fost dată lui Capodistria şi nu unui rus, „fiindcă Rusia n-a avut atunci timpul necesar ca să-şi bată capul cu organizarea unui petec de pământ de curând dobândit.” Caracteristicile acestei legi erau astfel evidenţiate de Nolde:

1) Administraţia era supusă cu totul legilor moldoveneşti, nu numai în ce priveşte dreptul civil, dar şi cel public, şi

2) Organul administrativ suprem era compus din persoane oficiale, luate în majoritate dintre proprietarii locali. Guvernul rus, nedorind să se amestece în administraţia însăşi a provinciei, a lăsat totul să meargă ca în trecut.

Iar Krupenski concluziona:

Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administraţia ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.

Cele două departamente ale guvernământului provizoriu se divideau fiecare în câte trei secţiuni: primul în secţiunile civilă, penală şi poliţienească, iar cel de-al doilea în secţiunile statistică, financiară şi comercială.

Departamentele erau compuse din proprietari autohtoni şi cinovnici (funcţionari) ruşi în proporţie de 7:5.  Dezbaterile se ţineau în limbile română şi rusă. De altfel, fiecare departament avea două cancelarii: una românească şi una rusească.

Se menţinea vechea organizare în judeţe, având în frunte ispravnici (numiţi pârcălab la Hotin, serdar la Orhei etc.), cu competenţă administrativă şi judiciară.

Subdiviziunea judeţelor o constituiau ocolurile, conduse de ocolaşi.

Oraşele aveau primari, iar mazilii îşi păstrau vechea organizare, inclusiv căpitanul de mazili. Armata era sub comandamentul special al unui şef deosebit, iar biserica avea în frunte un mitropolit.

Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni.

Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei se aflau în grija guvernatorului civil.

Acesta era totodată şi preşedintele guvernământului regional. El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pământului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile pe teritoriul întregului Principat al Moldovei.

Scarlat Dimitrie Sturdza a fost primul guvernator civil al Basarabiei Mari după anexarea acesteia la Imperiul Rus,în urma războiului Ruso-Turc din 1806-1812, fiind numit oficial la 7 data de august 1812 

El se afla sub ordinul generalissimului Kutuzov şi era ajutat în conducere de Matei Krupenski, numit într-un raport consular „un mizerabil”, iar într-o scrisoare contemporană „un ponegritor fără talent.

 

 

  Amiralul rus Pavel Ciceagov i-a inmânat lui Scarlat Sturdza în acea zi „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii” pe teritoriul moldovenesc dintre Prut si Nistru, dându-i ăi instrucţiuni concrete.

La data numirii, Scarlat Sturdza era octogenar şi bolnav, „pentru care semna actele mitropolitul Gavriil şi generalul Ivan Hartingh”.

Fiul său, Alexandru Sturdza, a fost autorul primului statut al Basarabiei de dupa anexare.

Bătrânul boier moldovean Scarlat Sturdza a fost primul şi unicul guvernator civil al Basarabiei anexate de Rusia de origine română şi a fost schimbat la numai un an, în august 1813, cu generalul rus Ivan Mark Hartingh.
Dupa anexarea Basarabiei,ţăranii supusi la dări suplimentare au început sa fuga in masa spre Moldova de peste Prut.

Pentru a preintâmpina o masiva depopulare a teritoriului, la 7 octombrie 1812, Scarlat Sturdza a emis o dispoziţie specială adresată comandantului Armatei Dunarene P.V. Ciciagov, prin care acestuia i se indica instituirea cordonului de paza la hotarul de apus al Basarabiei.

El scria:
 

    „Deoarece Prutul a devenit hotar, consider ca pe malul raului necesita a fi stabilit un cordon de straja. Trupele care alcătuiesc garnizoana din Basarabia aflându-se în subordinea Excelenţei voastre, rog sa urgentaţi organizarea acestei străji, care poate servi ca obstacol pentru fugarii din aceasta regiune peste frontieră, în Moldova…”

În 1813, o comisie condusă de funcţionarul Baikov era trimisă să examineze lipsurile guvernării Sturdza.

În raport se spunea că Sturdza suferea de „lipsă de experienţă, bătrâneţe şi slăbiciunea caracterului”, guvernul fiind „prea moale.

În continuare, se făcea o caracterizare foarte negativă administraţiei, arătându-se abuzurile, păstrarea veniturilor ilegale din trecut ale ispravnicilor, înfiinţarea unor noi impozite etc.
La 17 iunie 1813, pe motiv de boala, Scarlat Sturdza a fost eliberat din functie. In realitate, destituirea a fost provocata de opozitia sa ferma fata de intentiile de rusificare a administratiei si de colonizare a provinciei cu tarani adusi din Rusia.  

Locul sau a fost preluat de generalul‐maior Ivan Hartingh, guvernator militar al provinciei , şi în după acesta  numai de guvernatori ruşi.

Un comisar imperial venea în primăvara anului 1816 pentru a cerceta pricinile nemulţumirilor, soldate cu masive emigrări peste Prut.

El a trebuit să întărească drepturile tuturor claselor sociale: clerici, nobili, negustori şi popor.

Iar ţarul îi scria la 1 aprilie 1816 mitropolitului Gavriil, recomandându-i ca scrisoarea să se citească prin biserici.

Ţarul arăta în scrisoare că: „Spre cea mai extremă durere, sunt informat în mod absolut sigur că toate năzuinţele mele nu sunt realizate şi că dezordinea, mai cu seamă pornind de la un timp încoace, a ajuns în ultimul grad.

În sfârşit, din 1817 era îngăduită reluarea legăturilor cu Moldova.

La 5 iulie 1814, boierii basarabeni cereau ţarului „ca să se facă Înalt cunoscut, că se iartă cu totul recrutaţie pe o vreme îndelungată… Cu hotărâre… ca şi după îndeplinirea vremiei, recrutaţia să (se) ia în bani, dar nu în oameni.

Cererile acestui memoriu au fost aprobate de ţar la 12 septembrie 1815.

Ruşii făceau şi erori grosolane, izvorâte din lipsa totală de cunoaştere a regiunii şi a oamenilor. La trei ani după anexarea Basarabiei, în 1815, funcţionarului Svinin i se dădea ordin să stabilească de ce religie aparţinea populaţia Basarabiei!

În acest timp, un regim foarte aspru a fost impus de noul guvernator, generalul Harting.

Acum s-a căutat îndepărtarea din conducere a boierilor români, acoperiţi cu tot felul de acuzări denigratoare.

Despre netemeinicia acuzărilor aduse lor de către ruşi vorbea ducele francez Richelieu, aflat în serviciul Rusiei:

În general, boierii moldoveni, pe care i-am văzut şi cu care am putut să mă întreţin, mi-au părut foarte departe de acea stare de ignoranţă şi de stupiditate, la care ruşii fac să se creadă că sunt reduşi, pentru a justifica fără îndoială îngâmfarea şi relele purtări cu care îi tratează, şi pe care boierii nu par a le merita.”  

 

 

Bibliografie (surse):

 

http://www.istoria.md/ Organizareaadministrativ provizorie_a_Basarabiei 

http://www.istoria.md/articol/237/Scarlat_Dm__Sturdza,_primul_guvernator_al_Basarabiei ţariste

https://cultural.bzi.ro/scarlat-sturdza-primul-guvernator 

 

20/07/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Planul secret al URSS de invadare a României în ziua de 22 noiembrie 1968

 

 

STRICT SECRET: În 22 noiembrie 1968, ora 4 dimineaţa, se pregatea invazia URSS asupra României. Ce a făcut Ceauşescu

 

Cei care acum au cel putin 55-60 de ani îşi pot aminti ca in 1968, în noiembrie, noaptea, treceau prin Bucuresti spre graniţa de est a României, trupe, tancuri şi tehnică militara. Lumea era speriată, nu se ştia prea mare lucru, dar era logic faptl că masarea de trupe la graniţa de est însemna pregatirea pentru un razboi, o invazie a sovieticilor.În urma opoziţiei lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei, se aşteptau represalii dure din parte URSS-ului.  Serviciile noastre de contraspionaj cunosteau şi data precisa: 22 noiembrie, ora 4 dimineata. Despre ce e vorba mai exact?

In August 1968 ruşii au lansat operatiunea “Dunărea”, mai exact invadarea Cehoslovaciei. Este bine-cunoscuta interventia lui Ceausescu de la vremea respectiva, discursul lui din 21 August – aplaudat de occident pentru curajul său nesabuit.  

Interesante sunt cateva rapoarte informative ale CIA-ului facute public (relativ) recent (în 2001), privind posibila invadare a României de catre ruşi 3 luni mai tarziu, in ziua de 22 Noiembrie 1968.  Agenţii operativi raportau doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari.

Unul din comentariile raportului spunea:

“Sovieticii probabil işi permit sa joace un joc al aşteptării cu românii ca să vada daca aceştia au tras vreo invaţătura din invadarea Cehoslovaciei…si daca or sa fie vizibil cooperanţi în afacerile Pactului de la Varşovia.”
Unul din putinele lucruri pe care le-a putut face Ceausescu la vremea respectiva, pentru a contracara invazia, a fost să infiinteze Gărzile Patriotice.

Rusii nu ne-au mai atacat, drept care gărzile au fost trimise la strans cartofi.

Odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, politica de autonomie a Securităţii româneşti faţă de serviciile secrete sovietice a început să se manifeste din plin.

În primăvara anului 1965 au fost „demascaţi“ câţiva ofiţeri, din rândurile Armatei Române cu activitate în slujba serviciilor de spionaj sovietice, punându-li-se în vedere să întrerupă orice legătură.

 

După cum notează dr. Cristian Troncotă, specialist în istoria serviciilor de informaţii române, „momentele de încordare, chiar de adversitate, între Securitatea română şi instituţiile similare sovietice s-au intensificat în contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“.
Generalul (r) Neagu Cosma, Direcţia de Informaţii Externe (DIE), a obţinut prin intermediul unui ofiţer polonez – aflat în contact cu colonelul Ion Bichel – informaţia că Brejnev personal, împreună cu Andropov, şeful KGB, şi comandanţii Armatei Roşii au pregătit o invazie în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Date ulterioare aduse la cunoştinţa lui Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului, au arătat că această acţiune se datora nemulţumirii Kremlinului faţă de politica lui Dubcek, Ceauşescu şi Tito.

Un colectiv restrâns din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varşovia lucra la elaborarea planului în detaliu. Din acel colectiv făcea parte şi ofiţerul polonez, ceea ce înseamnă că era bine informat.

Invazia trebuia să se desfăşoare în etape, mai întâi Cehoslovacia, după care, la intervale de două-trei săptămâni, urmau România şi Iugoslavia.
Iniţial, Nicolae Ceauşescu nu a luat în serios rapoartele Securităţii, iar Ion Stănescu l-a auzind spunând, textual:

„Informaţiile pot fi adevărate numai dacă Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face aşa ceva; mai trimiteţi-l pe omul vostru să adâncească informaţia“.
Pe 5 august 1968, Securitatea întocmea nota-sinteză nr. 148 „privind unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R.S. România“.

Documentul arată că, dincolo de informaţiile culese, serviciile secrete trimiseseră pe teritoriul României şi dirijaseră spre ambasadele româneşti din ţările socialiste, sub diverse acoperiri, îndeosebi ca turişti, agenţi bine instruiţi şi cu sarcini operative precise.

 

S-au fotocopiat şi s-au ascuns arhivele!


Imediat după celebrul miting din 21 august 1968 din faţa sediului CC al PCR, au fost luate măsuri rapide. Securitatea a fost pusă în stare de alarmă, iar în centrele direcţiilor de Securitate s-au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre şi la uşile de acces, punctele întărite fiind prevăzute cu guri de foc şi rezerve de muniţie.

În concepţia lui Ceauşescu, în cazul unui război, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani. S-au studiat atât varianta evacuării lui Ceauşescu în China, cât şi varianta căilor rutiere de la sud de Carpaţi, pentru o deplasare sigură şi rapidă.

Spionii sovietici ies din umbră

Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind în anul 2000 că, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României.

Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa.

Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut:

„Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“.

Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.

În vara anului 1968, reţeaua sovietică din România a fost pusă la muncă. Cu această ocazie, Securitatea l-a identificat pe generalul Ion Şerb drept agent GRU (serviciul de informaţii militar sovietic). Generalul Şerb, comandant al Armatei a 2-a Bucureşti, a fost surprins de contrainformaţiile militare române în timp ce le oferea agenţilor sovietici planurile de dislocare a forţelor militare din Moldova, aplicaţii militare şi tipurile de armament, altele decât cele din Tratatul de la Varşovia, procurate de Armata Română.

Tot în 1968 „au căzut“ alte două cârtiţe GRU, generalii Floca Arhip şi Vasile Petruţ.

 

Operaţiunea „Dnester“ contra UM 0110

URSS nu a invadat România, dar nu a renunţat la încercarea de a-l detrona pe Ceauşescu printr-o intervenţie militară.

La ordinul lui Brejnev, după cum susţine generalul Ion Mihai Pacepa, serviciile secrete au elaborat încă din iulie 1969 operaţiunea „Nistru“ („Dnestr“). Aceasta viza aducerea la conducerea României a unui membru PCR loial URSS.

Că operaţiunea „Nistru“ a fost cât se poate de reală ne-o demonstrează şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, în ultima sa carte, „România postcomunistă 1989- 1991“ – Editura RAO, 2008: „O primă aripă era cea militară, avându-l în frunte pe generalul (r) Nicolae Militaru, şi care îşi găsea originea în complotul organizat de GRU începând cu anul 1969 (operaţiunea „Nistru“).

 

Această aripă viza o răsturnare a lui Ceauşescu printr-un puci organizat la nivelul unor comandanţi activi sau în rezervă din armată şi al unor foşti lucrători din Securitate, sub coordonarea agenturii militare sovietice din România.

Rezervele arătate de Ion Iliescu în privinţa suprimării lui Ceauşescu au condus la iniţiativa grupului militar de a-l contacta pe omul de afaceri de origine română Ion Raţiu, în Anglia, sub titulatura de Frontul Militar Român (FMR), cu scopul de a le furniza armament şi muniţie cu efect tranchilizant.

Lipsa de rezultate îl determină pe Nicolae Militaru să caute contactarea directă a reprezentanţilor oficiali ai URSS acreditaţi în România, fapt ce se va petrece la Consulatul sovietic de la Constanţa“, dezvăluie Alex Mihai Stoenescu.

Şi istoricul Dennis Deletant certifică existenţa planului „Nistru“, în cartea sa „Ceauşescu and the Securitate“.

Colonelul în rezervă Ioan Rusan, fost şef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvăluia, într-un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, că ştia la ce să se aştepte.

 

„Ruşii voiau să ne termine. Vă explic. În 1968, când au intrat ruşii în Cehoslovacia, i-au luat pe toţi ofiţerii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i-au pus cu faţa la fişete şi i-au împuşcat în ceafă. Asta ne aştepta şi pe noi, că noi aveam toată schema de spionaj sovietică din România şi le ştiam reţelele. Ei nu puteau supravieţui cu reţelele în România democratică infiltrate în viaţa politică, în stat şi noi să ştim cine sunt. Au găsit fişetele goale. Aşa am scăpat. (…)

Dosarele noastre conţineau probe asupra legăturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor români, cât legăturile lor cu spionii sovietici, cu nume, funcţii, asta îi interesa cel mai mult“.

 

PLAN


Cinci puncte ale operaţiunii „Nistru“

  • 1) preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice;

  • 2) crearea unui Front al Salvarii Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice în Grecia şi Spania;

  • 3) atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini, veniţi în ajutorul lui Ceauşescu;

  • 4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;

  • 5) solicitarea intervenţiei militare a URSS, în cazul în care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.

 

 

 

25/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: