CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

VLADIMIR VOLKOFF – ”TRATAT DE DEZINFORMARE – De la Calul Troian la Internet”

Dezinformarea a făcut parte din arta militară încă de acum 25 de secole.

In cartea sa ”Arta Războiului”, citită cu mult interes de către statele majore ale marilor puteri în ultimii ani, generalul chinez Sun Tzu scria:

„Arta războiului se bazează pe înșelaciune. De aceea, când ești puternic, prefă-te slab; când ești activ, prefă-te pasiv, când ești aproape, prefă-te ca ești departe.  Dă un semnal dușmanului tău ca să-l faci să cada în cursă, prefă-te ca ești în derută și ia-l prin surprindere …   Prefă-te ca ești în circumstanțe inferioare lui …”

Mai departe, generalul chinez dădea un exemplu de dezinformare folosind  noțiunea de”agenti lichidabili.”

Și adăuga: ” Agenții lichidabili sunt spionii noștri cărora le vom da în mod deliberat informații false. Operând în teritoriu inamic, atunci când vor fi prinsi, ei vor dezvălui cu siguranță aceste informatii false. Dușmanul îi va crede și  va lua măsuri în concecință, dar natural că noi vom acționa în cu totul alta maniera si dușmanul atunci ne va ucide spionii …” 

Dacă, de la începuturile timpurilor, arma psihologica nu a fost decât un accesoriu războinic folosit doar rareori si cel mai adesea lasat în magazie, secolul XX a cunoscut apariția unui război esențialmente psihologic, în care operațiunile militare au devenit doar accesorii la care se recurge parci­monios ca la niste anexe ale acțiunii principale.

Astfel au fost, de exemplu, războaiele de decolonizare, precum si războaiele de gherilă care i-au adus pe comuniști la putere in numeroase lari, printre care si China. Acest fenomen a fost numit de scriitorul francez de origine rusă VLADIMIR VOLKOFF , „paradoxul lui Mucchielli”.

Psihosociologul Roger Muchielli scria în 1971 în manualul „Subversiunea”, următoarele rînduri:

„Obiectivele diversiunii sînt triple. Diferențierea lor nu poate fi decît didactică, deoarece in fapt ele se sprijina si se completeaza reciproc.

Aceste obiective sunt:

1. Demoralizarea națiunii vizate și dezintegrarea grupurilor ce o compun.

2, Discreditarea autoritatii, a aparatorilor, functionarilor si oficialitatilor acesteia.

3. Neutralizarea maselor pentru a impiedica orice intervenție spontană generală in favoarea ordinii existente, in momentul ales pentru preluarea nonviolenta a puterii de către un mic grup minoritar.

Aceste scopuri sînt posibile prin utilizarea mijloacelor de informare in masa. Fara presa, fara radio, fara televiziune, subversiunea e neputincioasa. Fara specialisti in domeniul psihologiei sociale, subversiunea e incoerenta”.

Neutralizarea maselor implica „sa se impuna tacerea majo­ritatii, o tacere care exprima apatia, nu oprobiul la adresa ele­mentelor turbulente”.

Nu este vorba in nici un caz de o «mo­bilizare a maselor populare» ci, dimpotriva, de imobiliza­rea acestora. Voluntarismul revolutionar nu are nimic de-a face cu o rebeliune generala, iar «recursul la popor» nu este decat o formula verbala de propaganda, valabila atunci cand poporul este tinut la distanța.”

Demontând actiunea agenților subversivi în cazul când acestia ramân exteriori grupului vizat ca si celui in care se inte­grează, Mucchielli arata ca „nu e posibila nici o manipulare fara cunoașterea perfecta (intelectuala, psihologica si empatica) a grupului care trebuie subminat si a membrilor sai. Aceasta, bineinteles impreuna cu priceperea si stapânirea tehnicilor de manipulare, permite sa se asigure credibilitatea a ceea ce se doreste sa se dea de crezut”.

Pe scurt, și intr-un mod de-a dreptul genial, Mucchielli de­venise conștient de o transformare radicala in arta războiului.

Fost comunist, fost ofiter din D.B. 2, care si-a pierdut un brat in luptă, Roger Mucchielli (foto) demon­strează că în „concepția clasica se facea din subversiune si din raz­boiul psihologic o mașina de război în perioadele de ostilitate si se oprea la sfârșitul acestora”.

In schimb, „razboiul modern este in primul rând psihologic”, iar beligerantii la curent cu ultimele noutati urmaresc sa creeze in tabara adversa o „revo­lutie voluntarista”: „Conditiile socio-economice ale revolutiei nu devin [for’e] motrice ale revolu’iei decat daca exista o stare de spirit revolutionar[, o vointa de lupta.

Aceasta «stare de spirit» este cea care face revolutia, in afara cazului ca inter­vine resemnarea, din cauza fricii sau a respectului. Prin urma­re, se poate si trebuie sa se «lucreze» la nivel psihologic, sa se invinga frica si respectul, sa se creeze agresivitatea unora si complicitatea altora.” 

Observati ca aceasta doctrină, exploatata din abundență de catre comuniști timp de trei sferturi de secol, este in curs de a fi reluata de islamiști, din nou, cu anumite conivențe occidentale.

Scriitorul francez de origine rusă VLADIMIR VOLKOFF (n. 7 noiembrie 1932, Paris, – d. 14 septembrie 2005, Bourdeilles, Aquitania, Franța),considerat prin excelență un scriitor al Războiului Rece, preocupat de teme ale perioadei Războiului Rece, intelligence și manipulare scrie în lucrarea ”TRATAT DE DEZINFORMARE – De la Calul Troian la Internet”:

Dezinformarea si serviciile speciale

Secolele precedente nu au cunoscut concepția noastră organică asupra „serviciilor speciale”, pe care omul de pe strada le numește, într-un mod mai potrivit poate, „servicii secrete”, si care răspund unei nevoi a epocii noastre.

Desigur, spionajul s-a practicat dintotdeauna, intotdeauna au existat actiuni clandestine ai caror adevarati autori negau orice responsabilitate, iar notiunea de agent dublu nu dateaza de ieri, de azi. In Franta, Richelieu avea retelele parintelui Joseph, iar Ludovic al XV-lea a creat Secretul Regelui, dar acestea erau mai degraba mijloace de a practica o diplomatie paralela, decat servicii speciale.

Ohrana taristă știa sa pene­treze perfect organizațiile teroriste si nu avea mijloacele nece­sare pentru a se debarasa de ele!

Austriecii se ocupau in pri­mul rând de deschiderea clandestina a scrisorilor particulare, in vestitul lor „cabinet negru”.

Iar in ceea ce-i priveste pe ame­ricani, ei si-au suprimat in 1929 biroul de decriptare, pentru ca Secretarul de Stat Stimson considera ca „un gentleman nu citeste corespondenta altora”.

Majoritatea natiunilor moderne nu au adoptat decat pe parcursul secolului XX doctrina RAP: Renseignement, Action, Protection – Informatii, Actiune, Protectie.

Renseignement este un termen pudic pentru a desemna spionajul. 

Action, un termen modest cu sensul de ingerinta vio­lenta dar discreta in afacerile altora. Protection, o sintagma delicata pentru a denota activitatea secreta prin excelenta: contraspionajul ofensiv.

Contraspionajul ofensiv nu are nimic de-a face cu apararea prietenilor secreti, care este o actiune a politiei si tine de resortul securitatii (in Eranta:, al D.S.T. –Direction de la Surveillance du Territoire – Directia de Supra­veghere a Teritoriului; in Statele Unite, al FB.I. – Federal Bureau of Investigation – Biroul Federal de Investigatii. Contra­spionajul ofensiv consta in a penetra, a „infiltra”, cum se spune in jargon franco-englez (sau, mai bine zis, franco-american), serviciile speciale adverse.

Or, filosofia dezinformarii se inrudeste foarte strans cu filosofia contraspionajului ofensiv, din moment ce urmaresc ace­lasi scop: sa patrunda in gandirea adversarului, sa reuseasca sa gandeasca in locul lui – fie in locul serviciilor sale speciale (contraspionaj ofensiv propriu-zis), fie in locul opiniei sale publice (dezinformare).

Astfel, se pot vedea romane science-fiction care povestesc invazii ale planetei de catre larve care se grefeaza pe creierul oamenilor si reusesc sa gandeasca in locul lor, deci sa le determine actiunile: acesta e sensul pro­fund al actiunii de contraspionaj, ca si al actiunii de dezinfor­mare.

Acțiunea de dezinformare

Se observa ca informația este in sine o marfa denaturată. Nu va lipsi tentația de a o denatura si mai mult. Ca sa nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai putin constient, sa modificam adevarul in mii de impre­jurari din viata noastra particulara. Sa fim constienti insa ca, pentru oricine are ocazia de a manipula opinia publica, este foarte ispititoare alunecarea de la adevarul aproximativ la min­ciuna sfruntata, trecand prin toate stadiile intermediare. Se prezinta mai multe cazuri:

  • dorinta de a obtine o anumita atitudine din partea opiniei publice, pentru a indeplini o anumita actiune;
  • dorinta de a vinde un produs, cand un proverb rus spune: „fara inselaciune, nimic nu se vinde”;
  • dorinta de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit can­didat: in cazul de fata, nu mai conteaza ca e o cauza justa, ca partidul este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folo­sesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul si, astfel, uneori se ajunge la a pune minciuna in slujba adevarului, daca este o minciuna la care publicul e mai receptiv, ceea ce furni­zeaza o scuza comoda pentru constiintele scrupuloase. In aceasta ultima situatie, se intampla adesea sa se accentueze intentionat contrastele, de exemplu, pentru ca albul sa pară curat ca zăpada, negrul e prezentat ca diavolul in persoana.

Sub aceste auspicii, intram in domeniul unei dezinformari care nu mai este spontană, ci deliberata.

Se impun aici câteva remarci preliminare.

Sa observam ca termenul a apărut pentru prima oara in limba rusa (dezinformația), dupa al Doilea Razboi Mondial, cu rolul de a desemna practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare.

E semnificativ faptul ca, in acest caz, sovieticii atribuind aceste practici unor adversari care încă nu le descoperiseră, cuvantul insuși slujeste deja cauza.

Apoi, termenul a trecut in limba engleza (misinformation). Chambers Twentieth Century Dictionary, publicat la Londra, in 1972, il defineste impartial ca: deliberate leakage oftnis-leading Information („scurgere deliberata de informatii care induc in eroare”).

Prin urmare, ce e dezinformarea?

Sunt de parere ca dezinformarea presupune trei elemente:

-o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;

-mijloace deturnate, altfel ar fi propaganda;

-scopuri politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate.

Propun, deci, urmatoarea definitie, care ne va servi drept reper:

Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, in scopuri politice, folosind informatii tratate cu mijloace deturnate.

Departamentul A din KG.B.

Prin urmare, nu trebuie sa ne miram ca, in U.R.S.S., dezin­formarea a fost incredințată serviciului special care era brațul înarmat al partidului comunist.

Acest serviciu a purtat, succe­siv, denumirile de Ceka, G.P.U., O.G.PU., G.U.G.B./N.KV.D., N.KG.B., M.G.B., iar din 13 martie 1954 s-a numit K.G.B., Komitet Gosudarstvennoi Beznopasnosti, – Comitetul pentru Securitatea Statului.

K.G.B.-ul era constituit in esență din trei servicii, numite „directii principale”: prima se ocupa de afacerile externe, a doua de securitatea interna, iar a treia pazea frontierele. Pri:ma directie principala continea un anumit numar de „depar­tamente”, dintre care cel care se ocupa cu „masurile active” –aktivnye meropriatiya – a nu se confunda cu „treburile umede”, mokryedela.

„Treburile umede”, cele pe care serviciile franceze le nu­mesc actions homo (adica, pentru a nu incapea nici o confuzie, asasinatele la ordin), depindeau de departamentul 13 al pri­mei directii principale care, in anii saizeci, a devenit Departa­mentul V, mostenitor al O.O., Osobyy Otdel, „Departamentul Particular”, si al faimoasei Smers, combinatie a grandilocven­telor cuvinte Smert spionam, „Moarte spionilor!”. In schimb, „masurile active”, in aparenta mai inocente, mai putin sange­roase in orice caz, erau masuri de dezinformare si, tot in cadrul primei directii generale, tineau de Departamentul D, care in 1968 a devenit Departamentul A, denumire sub care e mai cunoscut.

Structura ierarhica era asadar urmatoarea: KG.B.-ul conti­nea prima directie principala (afacerile exterioare), care inclu­dea Departamentul A (masuri active de dezinformare). Acest departament isi avea sediul in Casa Albastra, fostul hotel al contilor Rostopcin, amanunt caruia nu-i lipseste savoarea, guvernatorul Moscovei fiind deja manipulatorul avizat care a dat foc capitalei in 1812, sub nasul lui Napoleon, iar fiica sa, alias contesa de Segur, facand multe pentru a acredita in Fran­ta – dupa cum am vazut – o imagine absurd de ridicola a Rusiei.

Multa vreme, s-a crezut ca Departamentul A era dirijat de un consistoriu de specialisti care stiau atatea secrete incat le era interzis sa paraseasca Uniunea Sovietica si chiar sa apara in public, fiind porecliti sapki nevidimki, „sepcile invizibilitatii”, dupa acele tichii care se gasesc frecvent in basmele rusesti si au acelasi rol cu inelul lui Gyges.

Evident, cei ce au misiu­nea de a elabora minciunile cunosc adevarul mai bine ca ori­cine, in masura in care acest adevar exista – altfel spus, linia politica pentru anii viitori, astfel incat autoritatile au tot intere­sul sa-i pazeasca strict. In romanul pe care l-am consacrat aces­tei probleme, Montajul am tradus expresia sapki nevidimki prin „palariile-ascunzatori”, dar se pare ca am exagerat invizibilitatea sefilor departamentului: li se mai intampla sa se depla­seze in strainatate, dupa cum se va vedea mai jos.

Personalul folosit de Departamentul A era cuprins intre zece si cincisprezece mii de persoane. Fondurile distribuite atingeau douazeci si cinci de mii de dolari pe an. Beneficiarii faceau parte din nouazeci si opt de organizatii, repartizate in optzeci de tari.

Metoda

In majoritatea cazurilor, metodele Departamentului A era cam aceeași:

  • culegerea de elemente permitand acreditarea unei anu­mite dezinformari: de exemplu, prelevarea de semnaturi ale diplomatilor americani de pe felicitarile de Anul Nou, pentru a autentifica suportul operatiunii;
  • recrutarea unui transmitator sau a mai multora;
  • alegerea unei teme de dezinformare;
  • acțiunea, cu ajutorul unei serii de cutii de rezonanta, unele manipulate direct, contra plata sau sub diverse presiuni, altele repetând din credulitate informatiile false puse in circu­lație;
  • psihoza dorită, finalizată prin dezinformare.

Sursa: https://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/carti/VLADIMIR-VOLKOFF-TRATAT-DE-DEZ75.php

01/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: