Despre foametea provocată de sovietici în Basarabia în 1946-1947, când 20% din populația acestui ținut a murit de foame

 

 

Foametea organizată de sovietici în Basarabia în 1946-1947: Cadavre aruncate după gardul cimitirului

Foametea organizată în Basarabia de regimul sovietic de ocupație a fost probabil cea mai tragică pagină din istoria noastră.

Imediat după ocupația Basarabiei, „mașina morții” se extinde și asupra  locuitorilor de aici și începe încă în 1944, prin impozitarea țăranilor.

Istoricul Mariana Țăranu, care a studiat acest fenomen, povestește prin ce metode a fost răspândită foametea în Basarabia:

„Foametea în Basarabia a fost promovată la nivel de politică de stat. Înfometarea constantă, această politică criminală de înfometare a populației a avut consecințe grave, una dintre acestea fiind canibalismul.

Puține de tot erau familiile care au reușit să-și salveze toți membrii de la moarte în timpul foametei organizate. 

De cele mai mult ori familiile nu aveau putere să-și înmormânteze decedații, îi târau până ca cimitir și îi lăsau sau îi scoteau doar până la poartă. Cele mai multe decese au fost în iarna 1946 – primăvara 1947. Aduse la cimitir, cadavrele erau aruncate după gard.

În primăvară, la indicația administrației sătești, au fost săpate gropi comune unde au fost aruncate cadavrele. Nu se mai făceau sicrie, nu erau preoți care să facă slujbe de pomenire. Mulți nu știu unde le sunt înmormântate rudele.

În primii ani după foamete nu vorbeau despre aceasta.

Am documentat un caz în regiunea găgăuză, când au murit patru frați și tatăl nu-i putea înmormânta și i-a ținut în beci. Primăvara, cineva de la sovietul sătesc i-a pus pe toți în căruță și i-a dus și i-a aruncat în groapa comună.

Foarte puțini oameni spun că mama a dat de pomană o cană de chișleag, sau un boț de macucă. Dar aceasta era un lux în acele timpuri.

Dar astăzi, în R. Moldova nu avem un monument al victimelor foamei, ridicat la inițiativa administrație centrale.

În perioada sovietică noi am fost puși în situația să renunțăm la memorie.

Dar la trei decenii de la declararea independenței noi nu păstrăm memoria celor care au murit prin înfometare. Dacă vorbim despre foamete, fiecare familie își are morții săi în timpul foametei.

În acea perioadă, 20% din populație a murit de foame”.

(https://radiochisinau.md/basarabia-100-in-r-moldova-nu-exista-un-monument-al-victimelor-foamei ).

 

 

 

 

Publicitate

Mecanismele MARII TERORI bolşevice în Uniunea Sovietică. VIDEO

Mecanismul Marii Terori din anii 1937-1938

 În doar un an şi trei luni în URSS au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane.

 

 

 

 

 

 

Ce a însemnat Marea Teroare în URSS? De ce a fost nevoie de represiuni?

Stalin a dat personal ordinele pentru execuțiile? La 30 iulie 1937, a fost semnat ordinul secret № 00447 al NKVD. Această zi este considerată începutul Marii Terori – perioada de represiune politică, anii 1937-1938, în care cel puțin 1,7 milioane de persoane au fost arestate în URSS (mai mult de 700 de mii dintre ei au fost executați ) ca „dușmani ai poporului“, „contra-revoluționari“, „paraziți“, precum și rudele și prietenii lor.

Ordinul nr. 00447 al NKVD, semnat de N. Ejov, confirmat de CC al PK (b)R la 31 iulie 1937, a constituit „legitimarea” celor mai mari crime din istoria comunismului de tip sovietic sau bolşevic.

În doar un an şi trei luni au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane. Aceste crime abominabile ale regimului totalitar comunist au constituit apogeul atrocităţilor sale.

Teroarea comunistă, declanşată la 7 noiembrie 1917 şi promovată, aproape fără încetare, de-a lungul a două decenii, făcând victime milioane de oameni, a culminat cu Marea Teroare, când pe parcursul a 450-460 de zile, au fost împuşcate zilnic, în medie, între 1200 şi 2500 de persoane.

Maşinăria morţii, al cărui element de bază era NKVD-ul, considerat de către Stalin „detaşamentul de avangardă, înarmat al partidului”, a funcţionat într-un regim non-stop, la turaţii maxime. Toţi angajaţii organelor de represiune executau directivele parvenite din partea superiorilor, îndeplinind întocmai toate indicaţiile, sub ameninţarea unor răfuieli cumplite. Poliţia politică, aşa cum menţionează Hannah Arendt, într-un stat totalitar, precum URSS, „era total supusă voinţei Conducătorului, care singur poate decide cine va fi următorul potenţial inamic”; tot el hotăra când şi cine din conducerea poliţiei secrete trebuia lichidat. (Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 552)

Toţi se aflau într-o încordare maximă, întrucât atmosfera generală modelată de regim, era una de frică cumplită şi de nesiguranţă. NKVD-ul avea obligaţia de a identifica şi a anihila cât mai mulţi „duşmani ai poporului”. Structurile acestei odioase organizaţii, asemenea întreprinderilor din industrie, îşi luau angajamente sporite în descoperirea cât mai multor „organizaţii contrarevoluţionare”, „spioni”, „sabotori”. În timpul Marii Terori fabricarea dosarelor false a atins cote inimaginabile, acestea fiind ticluite pe conveier, organizându-se chiar un fel de întrecere socialistă între structurile NKVD-ului în identificarea şi anihilarea „duşmanilor poporului”. (Izvestia, ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 74-75)

Frica cultivată în mediul angajaţilor NKVD-ului omora orice sentiment uman, transformându-i pe angajaţii acestei structuri în instrumente oarbe ale morţii.

Politica biciului şi zăhărelului

În perioada Marii Terori, Stalin a plasat NKVD-ul în fruntea piramidei statale, subordonându-i, pentru o anumită perioadă, toate instituţiile statului, chiar şi partidul. Pentru a institui controlul total asupra NKVD-ului, Stalin aplica politica biciului şi zăhărelului. Şefilor din diferite subdiviziuni din cadrul acestuia, în perioada „Marii Terori” le-au fost triplate salariile, oferindu-li-se o sumedenie de alte privilegii – agrement similar cu cel de care profita elita de partid, vile luxoase ş.a. (Izvestia ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 165)

Stephane Courtois susţine că Stalin avea un scop bine definit: de a-şi impune autoritatea personală şi absolută asupra întregii puteri, atât asupra partidului, cât şi asupra statului, precum şi controlul asupra întregii populaţii.

Pentru a reuşi în întreprinderea sa, el a utilizat alternativ sau concomitent zăhărelul – promovările fulgerătoare, privilegiile, alcoolul puternic al puterii şi biciul – teroarea. El a manevrat cu o măiestrie extraordinară, alternând fazele de tensiune maximă şi fazele relaxante, în care partidul şi poporul putea „recupera”. (Stéphane Courtois, Du passé faisons table rase! Histoire et mémoire du communisme en Europe, Paris, Editions Robert Laffont, S.A., 2002, p. 98)

Amploarea crimelor a fost posibilă şi datorită antrenării altor structuri în industria morţii staliniste. Dar idealul liderilor comunişti era ca fiecare cetăţean care nu fusese supus represiunilor să devină un colaborator eficient al organelor represiunii şi să ajute în identificarea şi nimicirea „duşmanilor poporului”.

Un rol aparte în mobilizarea membrilor societăţii în scopul colaborării cu NKVD-ul îl jucau faimoasele procese publice, regizate cu multă meticulozitate de protagoniştii acestora.

Ele erau gândite de o asemenea manieră încât să aibă un impact maxim asupra atmosferei din societate – să stimuleze cultivarea fricii şi subordonării, dar şi a încuviinţării oarbe a tuturor atrocităţilor şi crimelor comise, precum şi a celor care urmau să se producă.

Procesele publice aveau efect maxim atunci când „inculpatul” îşi recunoştea vinovăţia „obiectivă” şi mărturisea „pentru binele cauzei”. (Hannah Arendt, op.cit., p. 551)

„Duşmanii poporului”

La scară unională, cu o anumită periodicitate, erau organizate campanii de identificare şi nimicire a „duşmanilor” poporului”. Uneori acestea vizau sfere exacte ale societăţii sau domenii ale economiei.

Astfel, în august 1937 CC al PK(b)R a expediat o telegramă subdiviziunilor sale din teritoriu privind „mobilizarea politică a colhoznicilor la lupta pentru distrugerea duşmanilor poporului în agricultură”.

Un val de procese contra „sabotorilor din agricultură” s-a extins la scara întregii ţări. Au urmat mai apoi, tot la indicaţia CC, procesele publice contra „sabotorilor” din sectorul zootehnic.

Campaniile regizate de autorităţile comuniste se ţineau lanţ, ajungându-se până la situaţii aberante. Societatea, încet, dar sigur, intra într-o stare de psihoză colectivă. „Duşmanii poporului” erau căutaţi pretutindeni.

Mania identificării actelor „diversioniste”, instrumentate de către aceştia, afectase mai multe categorii de cetăţeni sovietici care au ajuns să caute astfel de acte în erorile mecanice, comise în grafica şi desenele imprimate în cărţi, ziare, pe cutiile de chibrituri, ambalajele de bomboane, ţesături, textile, greşelile de tipar, comise în procesul imprimării articolelor de ziar sau conţinuturile unor cărţi tipărite.

Lupta cu acest gen de „diversiuni” a făcut multe victime umane, pricinuind şi pierderi enorme materiale, din cauza rebutării producţiei finite.

Minţi bolnave

Despre absurditatea învinuirilor inventate de nişte minţi bolnave, Hannah Arendt menţionează: „[…] orice crimă pe care şi-o imaginează conducătorii trebuie să fie pedepsită, indiferent dacă ea a fost sau nu săvârşită”. (Hannah Arendt, op. cit., p.554)
În cadrul adunărilor de partid şi al lecţiilor pe teme politice, era studiată activitatea spionajului străin, pentru ca populaţia să poată mai lesne să-i identifice şi să-i neutralizeze pe agenţii străini infiltraţi în URSS sau pe slugoii lor năimiţi.

Inducerea unei atare psihoze mai avea menirea să justifice teroarea şi represiunile în masă, determinându-i totodată pe oameni să creadă că societatea chifteşte de „spioni” şi „sabotori”.

Spiritul de „vigilenţă”, atât de insistent cultivat de organele de partid şi sovietice, urma să aibă ca efect imediat determinarea unui „activism social”, însoţit de o delaţiune quasigenerală, care era pe deplin justificată de scopul „nobil” al anihilării „spionilor” şi „duşmanilor poporului”.

Din contra, cei care nu manifestau un atare „activism”, puteau fi suspectaţi de complicitate cu „elementele periculoase”. Pentru astfel de „crime”, adică pentru lipsa de „activism”, de asemenea, se aplicau pedepse aspre – arestări, condamnări, deportări. În condiţiile regimului totalitar comunist, în categoria de suspecţi este inclusă întreaga populaţie. Suspiciunea reciprocă penetrează toate relaţiile sociale şi „creează o atmosferă atotdominatoare”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558)

Psihoza „vigilenţei” faţă de uneltirile „duşmanului” atinsese cote paranoice. O atare campanie se promova până şi prin intermediul manualelor şcolare; chiar şi cele pentru clasele primare.

Astfel, în manualul de istorie pentru clasele III-IV editat în anul 1937, în toiul Marii Terori, se menţionau următoarele: „Spionii se infiltrează în uzine şi fabrici, în oraşele mari şi în sate. Este necesar să fie urmărite în mod vigilent toate persoanele suspecte, pentru a-i prinde pe agenţii fascişti”.

Molima delaţiunii

Presa comunistă creează adevăraţi „eroi naţionali” din personajele deosebit de „vigilente” care înregistrează „succese” în munca „patriotică” de identificare şi de anihilare a „spionilor”, „contrarevoluţionarilor” şi altor categorii de „duşmani ai poporului”. Unul din cei mai „redutabili eroi” a fost o activistă a comsomolului – Mişakova.

De pe urma delaţiunilor sale au fost condamnaţi la moarte mii de oameni. Pentru „meritele” sale „deosebite” ea s-a învrednicit de onoarea de a rosti un discurs la congresul al XVIII-lea al PK (b)R, în martie 1939, în care şi-a etalat isprăvile, evidenţiind implicarea personală a lui Stalin în instrumentarea măcelului, declanşat de denunţurile sale.

Partidul comunist a făcut din denunţuri o obligaţie.
Numărul unor asemenea „eroi” creştea, întrucât aceştia erau protejaţi de autorităţi, fiind chiar stimulaţi pentru munca lor, „patriotică”, învrednicindu-se de prime băneşti, bilete de odihnă în staţiuni balneare „pentru a-şi întrema sănătatea zdruncinată în lupta cu „duşmanii poporului”.

Antrenarea populaţiei în psihoza delaţionistă este atât de bine pusă la punct încât munca angajaţilor NKVD-ului pe acest segment „a ajuns aproape inutilă”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558-559)

Molima delaţiunii luase amploare, evoluând într-o veritabilă epidemie. Elementele delincvente descoperă acest tărâm extrem de benefic, transformându-l într-un adevărat „clondike”, punând în valoare şantajul şi extorcând sume de bani şi alte favoruri de la persoanele ameninţate cu denunţul. (Ion Varta – http://www.jc.md/mecanismul-marii-terori-din-anii-1937-1938/)

 

Marea Teroare în Transnistria

 

 

 

 

 

Marea teroare din RASS Moldovenească (Transnistria sovietică) în anii 1937-1938. Filoromânismul transnistrenilor – capăt de acuzare pentru condamnarea la moarte.

În perioada Marii Terori, în decurs de un singur an şi patru luni, au fost condamnate la moarte de Troika Specială de la Tiraspol câteva sute de persoane nevinovate care aveau anumite tangenţe cu ţara vecină, România.

Trecerea clandestină a frontierei în Basarabia, întreţinerea unei corespondenţe cu rudele apropiate, chiar şi cu cele de gradul întâi, aflate pe malul drept al Nistrului erau acuzaţii la fel de grave, ca şi cele de spionaj în favoarea României, făcând parte din lista de învinuiri absurde pentru care, în aşa-numita autonomie moldovenească, se aplicau sancţiuni grave în timpul Marii Terori din anii 1937-1938.

De regulă, învinuirile privind intenţia de a emigra ilegal în România sau de elogiere a modului de viaţă din ţara respectivă erau aduse locuitorilor din satele de pe malul Nistrului sau din vecinătatea sa imediată.

Însă, uneori, asemenea învinuiri erau formulate şi la adresa unor persoane din localităţi mai îndepărtate de Nistru. Procesul-verbal al Troicii Speciale din RASSM, cu nr. 12, din 25 octombrie 1937 conţine mai multe probe documentare în acest sens.

În baza unor atare învinuiri au fost condamnate la moarte mai multe persoane din cele 65 câte figurează în acest document.Cazul lui Efim Vozian din satul Hlinoaia, raionul Slobozia, este unul edificator în acest sens.

El a fost condamnat la moarte prin împuşcare doar pentru faptul că elogia modul de viaţă din România, regretând revenirea sa în URSS, după ce, în 1933, trecuse în mod clandestin în Basarabia.

Din succintul rechizitoriu, inserat în procesul-verbal nr. 12 al şedinţei Troicii Speciale din 25 octombrie 1937, reiese că el îşi ispăşise deja pedeapsa pentru trecerea clandestină în Basarabia, suportând pentru aceasta trei ani de deportare în Siberia.

În 1937 E. Vozian este condamnat a doua oară pentru aceeaşi infracţiune, de data aceasta – la moarte. Este adevărat că, în afară de acest capăt de acuzare – „de transfug în România”, lui i se mai incrimina „promovarea agitaţiei contrarevoluţionare şi a unei activităţi contrarevoluţionare la sat”.
Unui alt locuitor al aceluiaşi sat Hlinoaia, Tudoraşcu Fedot, condamnat şi el la moarte, pe lângă alte multiple capete de acuzare, i se incrimina şi faptul că „elogiase viaţa din România”.

Aceeaşi învinuire i se aducea unui alt locuitor al satului Hlinoaia, Maxim Milentiev, care ţinea relaţii strânse cu fratele său Afanasie, stabilit în Basarabia, şi care „de două ori fugise în România”.
Lui Pavel Turuta din satul Corotna şi lui Ignatie Beşleagă din satul Slobozia, raionul Slobozia, li se incrimina, pe lângă alte „infracţiuni”, „elogierea modului de viaţă din România”.
Un alt arestat, Fiodor Efremov, din satul Cioburciu, raionul Slobozia, care anterior se alesese cu o condamnare „blândă” (câţiva ani de lagăre) pentru tentativa de a trece în mod ilegal în România, acum, pentru acelaşi capăt de acuzare, corelat cu alte câteva, la fel de absurde, a fost condamnat la moarte.
Mitrofan Bovari, originar din satul Delacău, raionul Grigoriopol, condamnat la moarte, era învinuit că, în anul 1935, „se pregătea intens” să treacă în Basarabia.

Doar pentru intenţia de a trece Nistrul, acesta a plătit cu viaţa.
Un caz aparte a fost cel al lui Petru Cravcenco, originar din satul Chiţcani, Basarabia, care, în anul 1920, a trecut din România în Rusia Sovietică, fiind angajat în funcţia de şef de post de grăniceri, pe care a exercitat-o până în anul 1923.

În 1921, fratele acestuia a trecut din România în stânga Nistrului, fiind angajat în cadrul armatei roşii, însă peste un an a dezertat din armată, refugiindu-se din nou în România. Petru Cravcenco a încercat şi el să emigreze, în mod legal, în România, în 1932, dar, fără succes. Pentru a-şi vedea realizată intenţia, în anul 1936 a efectuat o călătorie la Moscova, obţinând o audienţă la consulul român cu scopul de a obţine o viză de intrare în România.

În şedinţa Troicii Speciale, care i-a decis destinul, toate aceste capete de acuzare au jucat un rol decisiv pentru formularea verdictului de a-l trimite la moarte.
Până şi întreţinerea unei corespondenţe banale cu rudele din Basarabia (România) era considerată o crimă gravă, care putea să marcheze, în mod tragic, destinul inculpatului. Astfel, Filip Dicusară, originar din satul Doroţcaia, raionul Grigoriopol, era acuzat că întreţinea corespondenţă cu nepotul său Isidor Dicusară, care locuia în Basarabia. Verdictul troicii a fost unul uşor de intuit – „să fie împuşcat”.

Învinuiri de întreţinere a unei corespondenţe cu fratele care fugise în România, în anul 1932, i-au fost aduse lui Filimon Ţurcanu din satul Goian, raionul Dubăsari, care a plătit cu viaţa pentru atare „crimă”.
Lui Afanasie Rogut, originar din satul Harmaţca, raionul Dubăsari, condamnat la moarte pentru furt şi pentru că era fiu de „culac”, i se mai incrimina că, în 1918-1919, împreună cu Palii şi Tanasiev, ar fi oferit servicii pentru trecerea pe malul drept al Nistrului.

I se mai incrimina „legătura cu spionii”, a căror apartenenţă nu era specificată, dar care, ar trebui să înţelegem, că erau spioni români.
Prin contrast, atitudinea autorităţilor române, a basarabenilor faţă de transnistrenii evadaţi din infernul comunist în perioada Marii Foamete din anii 1932-1933 (Holodomorul) era una civilizată şi plină de compasiune umană.

 

 

 

 

Foto: Refugiaţi români trec Nistrul pe ghiaţă în Basarabia românească

 

La Chişinău, în Basarabia românească a fost instituit Comitetul Central pentru Refugiaţi, care se ocupa de soarta miilor de persoane care s-au salvat cu fuga în Basarabia.

Biserica Ortodoxă Română a manifestat, de asemenea, o grijă sinceră faţă de refugiaţi.

Un caz edificator în acest sens este cel al grupului format din 13 copii minori, cu vârste între 11 şi 17 ani, refugiaţi din RASSM în Basarabia, în martie 1932. Majoritatea părinţilor acestor copii au căzut victime ale represiunilor staliniste, fiind deportaţi în Siberia.

Acest lucru reiese şi din scrisoarea adresată de maica stareţă a mănăstirii Călărăşeuca, Alexandra, episcopului de Hotin Visarion Puiu. La mănăstirea Călărăşeuca au fost adăpostite cinci fetiţe din cei 13 copii minori care se refugiaseră în Basarabia.

În misiva sa adresată înaltului prelat român, stareţa Alexandra reproduce drama acestor copii, pe care o aflase din relatările celor cinci copile (am păstrat ortografia documentului):Cauza pentru care lea determinat să treacă la noi în ţară, este neagra mizerie ce o îndurau de la bolşevici. Pe părinţii lor ia trimis în Siberia.

Gospodăriile lor sunt risipite, luând tot ce a fost ale lor la comună de sovetici. Ne mai având bietele copile cu ce îşi ţine zilele, rămânând numai cu cei patru pereţi ai casei. Cu toate acestea erau obligate se meargă la şcoală toţi copiii care rămâneau fără părinţi. În caz că nu frecventau şcoala erau puşi la o amendă de cinzeci de ruble pe lună.

Dacă ele nu puteau plăti amenda, erau puse la închisoare sau să scoată piatră cu un druc de fer. La şcoală ele erau învăţate să nu se facă cruce să nu umble la biserică, să nu asculte de părinţi ce li vor învăţa.

Grija deosebită pentru aceşti copii, manifestată de episcopul Visarion Puiu, se face remarcată şi din următorul episod: preotul Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti, cercul 2, jud. Soroca, îi solicită episcopului Visarion permisiunea ca Maria Pavlov, de 14 ani, una dintre cele cinci refugiate adăpostite de mănăstirea Călărăşeuca, să fie angajată în familia sa în calitate de dădacă. În schimb, preotul D. Buiuc asigura că „pentru serviciul ce dânsa îl va face, va fi înzestrată de noi cu zestrea de casă, 1 ha pământ lucrător, o juncă, doi juncani, iar în tot timpul slujbei va avea îmbrăcămintea trebuincioasă”.

Maria Pavlov urma să intre în posesia tuturor acestor bunuri la atingerea majoratului de 19 ani.
Răspunsul episcopului Visarion Puiu a fost unul negativ. Pe demersul preotului D. Buiuc, înaltul prelat a scris: „Nu se aprobă”.

În acelaşi timp, el a dispus să i se scrie cuvioasei maice stareţe a mănăstirii Călărăşeuca următoarele:

„Comunicaţi preotului Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti (Soroca) că nu i se poate aproba cererea, întrucât episcopia nu înţelege să dea aceste fete de sub ocrotirea bisericii ca servitoare, aşa cum cere numitul părinte.

Se pot da aceste fete numai în condiţiuni de a fi tratate ca înfiate, a fi bine crescute şi înzestrate pentru a deveni la timp bune gospodine”.
Activitatea de spionaj în favoarea Statului Român era sancţionată atât de Troika Specială de la Tiraspol, cât şi de Dvoika de la Moscova; şi într-un caz şi în altul, verdictul, de regulă, era unul necruţător – condamnare la moarte prin împuşcare.

Cazul următor este tipic în acest sens.
Ion Voloşciuc, moldovean, originar din satul Vadul Turcului, raionul Râbniţa, până a fi arestat la 11 octombrie 1937, fusese angajat ca muzician într-o orchestră simfonică.

Conform procesului-verbal nr. 29 al şedinţei Troicii Speciale din 9 octombrie 1938, în anul 1930 acesta ar fi devenit membru al unei organizaţii contrarevoluţionare de spionaj şi insureecţionale, creată de către agentul român Furcalo.

Din însărcinarea respectivei organizaţii, în perioade diferite, Voloşciuc ar fi atras în activitatea de spionaj pe Caşuţeli, Doloca, Volkov şi Bătrânu.

De la respectivele persoane el ar fi obţinut informaţii de importanţă militară şi politică, pe care le transmitea lui Furcalo şi agentului român M. Doloca.

În procesul anchetei s-a mai descoperit că Ion Voloşciuc s-ar fi înrolat voluntar în armata lui Petliura, participând la acţiunile acesteia din perioada 1919-1920.

Cu un asemenea „palmares” fabricat de inventivii anchetatori ai NKVD din RASS Moldoveneşti, acuzatul nu putea nicidecum să evite glontele KGB-ist.

 

 

 

 

Asasinați de sovietici pentru că cereau redeschiderea bisericii

 

Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi», adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti. 

Doar în baza unei atare «crime», în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului.

Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă», pentru că-i elogia pe «duşmanii poporului», condamnaţi în 1936—37», precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice» (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13).

În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă» a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21).

Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era»enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase», care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii».

Verdictul final suna în felul următor: «Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist» (Ibidem, f. 25).

În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de «chiabur», în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea «obligaţiilor faţă de stat» (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate.

Cazuri similare, când, pentru aceeaşi «crimă», se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist.

Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a «menţine legătura cu preoţii» (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe «inculpat».

Printre persoanele nevinovate, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România.

Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă — basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909.

Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă. 

Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ.
În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul» din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor.

În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă «Raiul» în 1917, unde s-a aflat până în 1922. În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară», de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe.

 În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti»,organizând «rugăciuni ilegale în comun».

O atare «acuzare» a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare. Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun». 

Lui Bortă i se mai incrimina «adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură» (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător — împuşcarea.

O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi «crime» (Ibidem, f. 8). 

Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire «Raiul», din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe. Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea «Raiul». 

Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară».
După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).

Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii «Raiul», se căsătorise.

În 1931 a suportat procedura de «deschiaburire», adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă» (Ibidem, f. 2).

O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.
Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori. 

 

 

Surse:

– Extrase din volumul «Asasinări în masă din RASS Moldovenească în perioada Marii Epurări (1937-1938)», Ion Varta, Tatiana Varta și Igor Sarov prin http://anonimus.ro/2014/06/marea-teroare-in-transnistria/

 – Dușmanul de clasă, Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956 Editura Cartier, fragmente din capitolul „Marea Teroare” in RASS Moldovenească, 1937-1938, prin http://www.timpul.md/Autor: Igor Cașu

 

ŞI UN FILM DE EXCEPŢIE CARE AR TREBUI VĂZUT DE TOŢI ROMÂNII:

 

POVESTEA SOVIETELOR

 

 

Să invaţăm din istorie! Agonia imperiului sovietic şi beţia la ruşi

 

 

 

Agonia imperiul sovietic; despre beţie la ruşi. Să învăţăm din istorie!

17 mai 1984

Intelighenţia rusă a fost dintotdeauna obsedată de trei chestiuni cardinale: ce se petrece? cine e culpabil? ce-i de facut?

Toate trei au căpătat acum o acuitate oribilă, datorită alcoolismului.

Ziarul “Izvestia” a publicat  un articol: “A fi sau … a bea; iată – întrebarea”.

La Novosibirsk, în Centrul Academic (Akademgorodok) s-a declanşat o campanie sub deviza: “Ori să Fim, ori să continuăm să Bem, tertium non datur”.

Ce se intamplă? Diagrama consumului de alcool în Rusia şi Uniunea Sovietică în perioada 1900-1983.

In anul 1905, în turmentata Rusie taristă, revenea cate 3,5 litri de alcool (1 litru de alcool egal cu 2,5 litri de vodca) per capita anual; în 1910 – 3 litri, în 1914 – 4 litri.

In 1914 a fost introdusă legea anti-alcoolică. Producţia şi consumul de alcool a coborat aproape de zero. A funcţionat prohibiţia timp de 11 ani. A fost anulată in 1925, după moartea lui Lenin. Către finele anului 1925, consumul atingea 0,9 litri, iar in 1940 – 1,9 litri pe cap de locuitor.

În timpul războiului, producţia de alcool s-a diminuat considerabil. Nivelul anului 1940 a fost atins abia in anul 1952. Începand cu acest an (1952), se petrec minuni, lucruri neverosimile.

In 1980 – 10,78 litri pe cap de locuitor, ceea ce intrece nivelul mediu mondial de 2,5 ori. In 1983, consumul constituia deja 12 litri de alcool absolut, adica 30 de litri de vodca.

Asta înseamna ca în anul 1983, pentru fiecare om sovietic (şi pentru prunc, şi pentru bătrână, şi pentru musulman) au fost produse 50 de sticle de vodcă. Şi toată această vodcă a fost secată!

Se evidentiază satele din Siberia. Acolo a inceput decăderea totală: beau copiii şi femeile, şi se bea absolut totul.

In 1980 numarul de beţivi alcoolici în URSS era de 40 de milioane. Practic, fiecare al şaselea locuitor.  Cifrele stârnesc stupoare. Cine să-i distrugă pe sovietici? De ce să lupţi cu ei? Ei se autodistrug. Ce capacitate de apărare? Statul se va destrăma, fiind incapabil sa functioneze.

Rezultatele celor 25 de ani de beţie nebună: degenerarea populaţiei şi in primul rand al ruşilor. Printre ruşi betia capătă proporţii de catastrofă naţională. Date confidenţiale: creşte numarul de copii debili; in 1982, numarul celor nascuţi cu defecte fizice si psihice foarte grave era de 3,5 la suta.

Cu defecte mai putin grave – 53 la suta din numarul nou nascuţilor. In total: 15,5 la suta dintre copiii nou nascuţi erau anormali, adică fiecare al cincilea copil. Acesti copii anormali nu se nasc in familii de alcoolici, ei vin pe lume din parinti care beau “normal”.

Exemple statistice din Leningrad. Raionul Octombrie in 1980 nu avea nici o şcoală pentru debili. Acum are – 4. Regiunea Volgograd (alt exemplu) – are 18 scoli, orasul Donetk – 38, in Akedemgorodk din Novosibirsk s-au deschis deja 2 şcoli.

Degenerare incontestabila. Cea mai mare tragedie din istoria naţiunilor. Anual mor in URSS 17,5 milioane de oameni, moartea avand drept cauza alcoolul. Asta inseamna cât 13 bombe atomice (modelul Hiroshima) sub formă inocentă – bere, vinuri, alcool, vodca sunt aruncate anual peste capetele noastre!

Date statistice semnificative: 1949 – 1 litru, 1960 – 2 litri, 1970 – 4,4 litri, 1975 – 6,5 litri, 1980 – 7,8 litri. Asta inseamna ca productia de alcool a crescut in 40 de ani de circa 8 ori.

Sa vedem acum statistica la natalitate şi mortalitate: 1950 la 100 de oameni – 25 de naşteri, in 1980 la 100 de oameni s-au nascut 18 copii dintre care 3 debili. Natalitatea s-a diminuat cu 25 la suta. Si mortalitatea? In 1950 la 100 de oameni au murit 7, in 1980 la 100 de oameni s-au inregistrat 10,3 decese, adica cu 4,7 % mai mult.

Fiecare al patrulea medic din lume lucra în URSS, iar mortalitatea, in special cea infantila, era de 1,5 ori mai mare decat in China analfabeta, dar nebăutoare. Alcoolicii traiesc mai putin cu 17 ani decat cei care se abţin.

Dar de ce beau oamenii? Versiunea academicianului Uglov: din cele mai vechi timpuri, consumul de alcool e axat pe minciună. Cand oamenii află adevarul, se lasa de băut.

Ce este alcoolul? Din 1976 e catalogat oficial drept – narcotic. Exact ca si celelalte: marihuana, heroina, hasisul. Dar noi îl vindem la alimentara.

Nu există componenta a organismului uman care n-ar fi vulnerabila. Dar toxina narcologica se acumuleaza in creier. Mai mult de 35% din alcoolul consumat este reţinut de catre celulele nervoase.

 Iata ce sarcină suportă materia noastra cenuşie! Cantitatea licorii consumate şi tăria, gradele afectează memoria. Scoarţa creierului, acea care asigura procesele gândirii, aceea unde este inmagazinată memoria umana, creativitatea, moralitatea, sufera enorm, ireparabil.

Chiar si băutorii moderaţi au anumite mutaţii în creier. Aceasta se constata la autopsia celor morţi in accidente. Medicii se miră: cum putea trai omul cu aşa un creier ?!

Sa-ti inveţi poporul sa bea inseamnă sa-i răpeşti mintea. E daunatoare nu numai vodca. Mentalitatea, stereotipul – “rusii sunt niste beţivi”; “e o traditie la rusi beţia”. Fals! Calomnie! Ei au devenit beţivi în  douazeci de ani. Pâna in 1960, statisticile ii plasau pe rusi printre moderaţi. Incă de pe timpul lui Petru cel Mare, oamenii din popor se opuneau alcoolizarii forţate.

Teoria avantajului economic din vânzarile de alcool este falsă. E o nerozie bagată in capetele noastre pătrate. E vorba de cele 40 miliarde de ruble legate de vodcă. E un profit fictiv. Chiar in 1983, s-au inregistrat pierderi în suma de 150 miliarde de ruble cauzate de alcool: productivitatea muncii scazută cu 15%, plus absenţe, accidente, stricăciuni; tratamentul alcoolicilor inghite 40% din bugetul ocrotirii sanataţii. Deci, nu exista avantaje economice.

Există un mecanism crunt al repartiţiei între băutori şi nebăutori. In 1983 s-au produs 100 sticle de vodcă de cap de locuitor. Daca o familie consta din 4 persoane, înseamnă ca va cheltui pentru vodcă 1200 ruble, adica 50% din leafa (salariu mediu fiind de 200 ruble). Are loc o reimparţire a avuţiei naţionale între băutori şi nebăutori aparţinând diverselor naţionalitaţi.

Alte statistici triste: 90% din cele mai oribile crime sunt legate de alcool. In Akademgorodok existau orfelinate cu 115 copii nenorociti si numai trei cu parinţi decedaţi. Parinţii celorlalţi 112 copii au fost lipsiţi, prin judecată, de drepturile parinteşti din cauza alcoolismului.

Trecuseră 40 de ani de la terminarea razboiului, dar orfelinatele creşteau ca ciupercile. Cea mai mare minciună legata de alcool este dezinformarea vizând legislatia alcoolica. Cine mai stie că in evul mediu au avut loc rebeliuni: ruşii protestau contra celor care le impuneau ţăranilor băutura. Cei care produceau şi livrau băuturile erau de regula străinii (inoverţî – eterodocsii).

Peste 111 mii de ţărani au fost pedepsiţi pentru participare la rebeliuni contra celor care le impuneau băutura.

La inceputul secolului, bolşevicii şi Lenin erau în fruntea campaniei anti-alcoolice. Deputaţii lor au iniţiat in Duma de stat dezbateri in 1916. Cu toata rezistenţa burgheziei, legea a fost adoptată. Interesant ca aceasta lege lipseste din Codul de legi al Imperiului Rus. Administraţia locală însă avea dreptul sa interzica băuturile, sa inchidă magazinile de vinuri si vodcă. Onoare ruşilor!

Bolsevicii, acaparand puterea, au transformat prohibiţia in lege de stat: 5 ani de puscărie, un an de muncă forţată pentru apariţia în stare de ebrietate in locuri publice. Toata lumea ştie ca primul decret bolsevic a fost “decretul despre pace”, al doilea a fost “decretul despre pământ”.

Dar aproape nimeni nu ştie ca al treilea decret, adoptat la 8 noiembrie 1917 a fost decretul vizând interzicerea alcoolului.

Ironia destinului! “Revoluţia” s-a produs in perioada cea mai trează din istoria Rusiei? Oamenii erau “limpezi la cap”? In 1917 legislaţia anti-alcoolică se aplica drastic?

Ce-au facut cu depozitele de băuturi din Petrograd? Bolşevicii au decis sa le distrugă. Deşi erau intr-o criză economică fară precedent. Puteau sa-şi fortifice bugetul livrând pe piaţă mari cantitati de alcool. N-au facut-o. Lenin a vorbit special despre asta in mai 1921, la conferinta a X-a de partid.

Totusi, dupa moartea lui Lenin, legislaţia anti-alcoolică a fost abrogată. Au insistat trotkistii. Dilema impusa de trotkisti: ori luăm cu imprumut de la capitalişti, ori scoatem bani din vodca şi alte bauturi. Din doua rele au ales pe cea mai mica, spun propagandistii, menţionand ca Stalin a promis ca va interzice din nou alcoolul cand va face rost de mijloace pentru dezvoltarea industriei.

Dar s-au gasit propagandişti ca să demonstreze ca alcoolul nu aduce chiar atât rău. Cei care cereau să fie impuscaţi duşmanii poporului din cauza că-l imbăta, au fost cu timpul marginalizaţi, reduşi la tăcere.

Cea mai mare minciuna: “daca beai moderat, daca beai „cultural”, nu se intampla nimic, căci devin beţivi si alcoolici numai cei care nu stiu a bea”.

Să îndemni lumea să consume alcool înseamnă sa-i faci pe copii să încerce drogurile ca peste 15 ani 60% sa devină beţivi şi alcoolici.

“Consumul civilizat de alcool” – o sintagma tot atat de lipsita de sens ca şi “narcomania civilizata”. Aceste lozinci şi indemnuri de a bea moderat a dus la aceea că nu mai existau oameni cu mintea limpede in toata ţara.

In Rusia ţarista (1913), circa 43% dintre barbaţi erau abstinenti. In 1979, numarul celor care nu beau era de numai 0,6%. Femeile abstinente din Rusia ţaristă constituiau 90%, iar in 1979, dintre acestea mai rămăsesera doar 2,4%.

Când încep sa bea femeile, s-a terminat. Degenerarea totala si dispariţia ca naţiune. Aşa au procedat cu indigenii din America. Erau invincibili şi atunci conchistadorii europeni, străbunicii democraţilor de astazi, au lansat bauturile.

Indigenii, barbaţi şi femei, au inceput sa bea. Peste o generatie n-a mai ramas nimic din ei. Nişte reminescenţe degenerate in rezervatii.

Interesant, ce mecanisme de decimare au aplicat cohortele lui Traian facand sa dispara dacii atat de rapid? Acum insa, in Republica Sovietica Socialista Moldova, alcoolismul face ravagii, mai ales in mediul rural. Pacat ca nu avem acces la statistici…

Există, totusi doua generale: in 1913, în Imperiul Rus, fetele si baieţii, pana la 18 ani, nici nu gustau alcoolul (9,5%). In 1979, aceasta categorie era de 5%.

Concluzia: stiau stramoşii nostri analfabeţi si opincari ca nu e bine dacă femeile consumă alcool? Că nu trebuie sa bea tinerii până nu vor naşte copii, urmaşi sănătoşi.

Datele cercetatorilor: 90% barbati si 38% dintre femei care consuma alcool au sanatatea distrusa si creierul afectat. O treime dintre acesti alcoolici au inceput sa bea la etatea de 10 ani. Un matur se alcoolizeaza in 10-15 ani, un adolescent – extrem de rapid, in 3-4 ani.

Am citit in revista “Nedelea” nr. 8/1984, un articol “Trage Vova, un gatisor”, despre un alcoolic de patru anişori. Descopăr ca in ţară au loc conferinţe unionale vizând profilaxia alcoolismului infantil. S-au deschis deja centre narcologice pentru adolescenţi la Moscova si Leningrad. Cine e culpabil? câţi oameni se căpătuiesc investigând problema?

Ceea ce se intampla în ultimii 30 de ani are vreo consonanţă cu sentinţa lui Hitler: “Nici o igiena pentru slavi, nici un fel de vaccin – numai vodca si tabac”.

Uite ca peste o generaţie acest gand malefic se aplica de la sine …

In cercuri mai intime se discuta: in anul 1953, dupa moartea lui Stalin americanii ar fi pus problema in mare secret: “ce sa facem cu sovietici?”. Au cantarit si au decis ca n-au şanse intr-o confruntare directa. Mai bine din interior, prin vodcă, tutun şi dezmăţ.

Cica CIA ar cheltui milioane de dolari in acest scop. Sovieticii intre timp vorbesc de lupta contra betiei. Palavrea la infinit.

Academicianul Uglov: “Cand torni in pahar vin sau vodca, adu-ţi aminte că indeplineşti planul lui Hitler si CIA”.

Lupta cu beţia – o iluzie: 90% dintre cei care se trateaza dupa un an recidiveaza, iar 10% in urmatorii trei sau patru ani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In fine, ultima intrebare sacramentala: ce-i de facut? Răspunsul e simplu ca buna ziua: să ne lăsăm de beţie. Nu mai putem inventa nimic.

Beţia e un viciu teribil al omenirii. Orice viciu isi caută o justificare morala. De ce beau oamenii? Cum se justifică beţivanii?

“Bea toata lumea, beau şi eu”.

Alcoolismul – o epidemie. Dar cine vrea ca fiul sau fiica sa devina alcoolici? Daca nu intreprindem nimic, 60% dintre copii nostri se vor alcooliza. Extrapolare? Nu ştiu. Dar reeducarea poate avea efect numai dacă incepi cu propria persoană şi in propria familie.

Ridicol sa-i spui copilului ca vodca si tutunul sunt periculoase, daca mama si tata fumează şi beau de sting. E naiv să crezi ca baiatul sau fata vor fi mai destepţi. Noi bem, dar ei vor fi abstinenţi? Iluzii … Situaţia din satele basarabene e catastrofala. Ce se intamplă? Cine e culpabil? Ce-i de facut?

“Alcoolismul si tabagismul ca factori ai DEGENERARII!”. DEGENERAREA – unul din cei trei adeversari de moarte ai natiunii.

De aceea ma preocupa: BIROCRATIA, CORUPTIA si DEGENERAREA (“formula Satanei”).

Autor: Mircea Druc

fragment din „Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” de Viorel Patrichi