MEANDRELE ISTORIEI: Adevărul despre sprijinul esențial dat bolșevicilor de marea finanță occidentală pentru a pune mâna pe putere în Rusia

 „Capitaliștii singuri ne vor vinde funia cu care noi îi vom spânzura”

–V.I.Lenin –

Publicația online https://www.anacronic.ro scrie că istoria căderii Imperiul Țarist în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici câteva luni mai târziu, a fost pentru multă vreme tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă, care punea pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea prăbușirea catastrofală a ultimului imperiu autocratic ortodox .

Nici triumful comuniștilor în octombrie nu a fost pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit în mai puțin de un an să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur este doar un fel de a spune, că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor (rămași credincioși țarului), și al țăranilor. Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente. Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană, tocmai pentru că era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cartea Wall Street și Revoluția Bolșevică demonstrează cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi în Rusia și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare.

Pe scurt, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice. Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informare de acolo. „Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției.

Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki (foto) a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.”

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii administrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic. Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia* cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în cartea lui Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, este adevărat în treacăt dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor la succesul bolșevismului țintea spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o economie inovativă. Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905. Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez, datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo, încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei ruse din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cartea reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspirației evreiești, susținută în epocă printre alții de Winston Churchill și subliniază prin comparație, rolul jucat în Revoluția din Octombrie de oligarhia WASP (compusă din membrii clasei dominante anglo-saxone de confesiune protestantă privilegiate în S.U.A).

Ba mai mult, același Schiff de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare bare erau interesate să exploateze Rusia au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai marii au negat fără rușine că în URSS existau lagăre de muncă forțată.

Filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensu căutarea profitului, ci dialectica, iar vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi radicalii și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde frecvent, companii sau personaje private, stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele. De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, măcar și după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere, istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari. Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate.

*Palinoidie –  Operă literară sau discurs în care autorul retractează cele spuse anterior. Sinonim: retractare.

O viață dedicată adevărului

Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) a fost un scriitor, cercetător, economist și profesor britanic-american.

S- a născut în 1925, la Londra, într-o familie de ingineri cu tradiție în domeniile tehnice.

După studii primare solide, între anii 1936 și 1941, la colegiul Bishopshalt Grammar School, situat în proximitatea Londrei.

A fost recrutat în armată și a participat la debarcarea din Normandia, iar mai târziu ajunge cu trupele aliate în Germania, unde ia parte la un program de denazificare la Universitatea din Göttingen.

Întors în Anglia în toamna anului 1947, Sutton se înscrie la Universitatea din Southampton, unde obține patru ani mai târziu, titlul de doctor în economie.

În 1953, a decis să emigreze în Canada, unde va ocupa poziții importante în companii care activau în industria metalurgică și extractivă, iar patru ani mai târziu se va stabili în SUA, cu o slujbă similară.

La sfârșitul anilor ’50, după cum mărturisea într-unul din puținele sale excursuri memorialistice, dobândise o experiență și o cunoaștere solidă a tehnologiei din cinci țări diferite, ceea ce îi permitea să fie foarte categoric în privința așa-zisului „avans” sovietic, acceptat dogmatic în Apus.

De altfel, această „ciudățenie” teoretică – cum ar putea o economie comunistă, prin definiție supercentralizată, să inoveze – a generat interesul său academic pentru istoria și originile tehnologiei comuniste.

Își continuă, pe cont propriu, inclusiv financiar, cercetările în arhivele Departamentului de Stat pentru a dovedi ajutorul oferit bolșevicilor de către SUA și Marea Britanie.

Ultimul volum este gata de a fi publicat în 1971, dar apariția sa este întârziată inexplicabil timp de un an. Motivul îl reprezenta subiectul foarte specific al cărții, transferurile de tehnologie americană către URSS, într-un context politic inflamabil cum era Războiul din Vietnam.

De aici și până la expulzarea de la Hoover Institute și din lumea academică nu a mai fost decât un pas, realizat „de către oameni de tip CIA” Sutton și-a continuat munca de istoric și economist cu aceeași hotărâre, iar lucrările sale au fost publicate de edituri independente.

A urmat o nouă trilogie dedicată bancherilor americani, Wall Street și Revoluția Bolșevică (1974), Wall Street and FDR (1975), Wall Street and the Rise of Hitler (1976), în care demonstra implicarea cvasitotală a bancherilor anglo-saxoni în proiectele colectiviste ale secolului XX.

Chiar și în anonimitatea autoimpusă, profesorul Sutton nu a scăpat de hărțuirea establishmentului. Din când în când, spunea istoricul englez, la ușa mea apar reprezentanți ai agențiilor guvernamentale care îmi spun că sunt „greu de găsit”.

Fiscul american și-a făcut și el simțită prezența, deși situația financiară a profesorului era departe de a fi spectaculoasă, după cum singur declara.

„În termeni obișnuiți, materiali, m-am ratat. În termeni de descoperiri, cred că am avut succes. […]Și nu am cedat” își descria Sutton cariera.

Până la finalul vieții, Sutton a rămas un optimist temperat, credincios în Dumnezeu, convins că sistemul actual, creat pe minciună și corupție, se va distruge, cu toate că nu întrevedea pe termen scurt altceva decât „haos și confuzie”.

Conform documentelor prezentate de medici, Antony Sutton a trecut la cele veșnice neașteptat, în 2002, din cauze naturale.

VISUL EURASIATIC AL RUSIEI MOARE PE MĂSURĂ CE PROIECTELE INTEGRAȚIONISTE ALE KREMLINULUI SE RUINEAZĂ

O fotografie a liderilor țărilor din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă e la Erevan.

Moare visul eurasiatic al Rusiei

<< Războiul din Ucraina a avut o altă repercusiune, mai puțin vizibilă: proiectele integraționiste ale Kremlinului se ruinează >>, scrie Emil Avdaliani, într-o analiză CEPA.

<< Multilateralismul rus se destramă. Fisuri care fuseseră întotdeauna vizibile în cadrul grupărilor precum Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) și Uniunea Economică Eurasiatică (UEE), dominate de Kremlin, devin acum din ce în ce mai explicite. Cauza imediată o reprezintă agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, care a scos la iveală și a agravat și mai mult slăbiciunile inerente și interesul propriu în cadrul inițiativelor sale regionale.

Sfera geografică a acestor organizații este imensă – din Caucaz până la granița tadjiko-kârgâză – dar marea dimensiune a zonei nu face decât să evidențieze disiparea forței și concentrării Rusiei, relevă https://timpul.md.

De la victoria sa decisivă în cel de-al Doilea Război din Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul a recurs după 2020 la o strategie mai coercitivă față de vecinul și vechiul său rival, Armenia.

Mai puternic din punct de vedere militar, Azerbaidjanul a căutat să-și impună regulile de joc în fața vecinului slăbit.

Rusia ar trebui să fie protectorul Armeniei și ar avea și mijloacele de a interveni prin OTSC, unde Armenia este membră, iar Azerbaidjanul nu.

Articolul 4 al OTSC (o vagă „oglindă” a articolului 5 al NATO), spune că :

• Dacă unul dintre statele membre este subiectul unei agresiuni din partea oricărui stat sau grup de state, atunci aceasta va fi considerată agresiune împotriva tuturor părților la prezentul tratat. În cazul unui act de agresiune împotriva oricăruia dintre statele participante, toate celelalte state participante vor oferi asistența necesară, inclusiv ajutorul militar.

Cu toate acestea, din nou și din nou, Kremlinul a ignorat cererile armenilor ca OTSC să își îndeplinească obligațiile. Rusia a susținut că Nagorno-Karabah nu era teritoriu armean și că, prin urmare, nu se aplică obligația de securitate a OTSC.

Chiar și atunci când Azerbaidjanul a bombardat orașele armenești din interiorul țării și departe de Karabah, Rusia a trimis doar un grup într-o misiune de investigare a faptelor, în Caucazul de Sud.

Mesajul a fost clar – Rusia nu doar că nu a vrut, ci nici nu a putut să vină în ajutorul Armeniei. Fapt de înțeles, acest lucru a determinat Armenia să-și pună la îndoială elementele fundamentale de securitate; dacă Kremlinul nu mai intenționa să-și îndeplinească obligațiile, ce rost avea dependența sa de lungă durată?

La recenta întâlnirea la nivel inalt a țărilor membre ale OTSC, unde Rusia are rolul de lider, primul ministru armean Nikol Pașinian, a refuzat apoi să semneze o declarație la summit și a criticat eșecurile recente ale CSTO, care leagă Armenia, Belarus, Kazahstanul, Kârgâzstanul și Tadjikistanul într-un acord de apărare reciprocă.

Critica Armeniei vine în urma comentariilor președintelui Kazahstanului, Kassym-Jomart Tokayev, la adunarea generală a ONU din septembrie, în care acesta a criticat implicit războiul Rusiei în Ucraina.

„Este deprimant că apartenența Armeniei la OTSC nu a descurajat Azerbaidjanul de la acțiuni agresive. Nu am reușit nici până astăzi să obținem un răspuns al OTSC privind agresiunea Azerbaidjanului împotriva Armeniei”, a acuzat el.

Alianța oficială dintre Armenia și Rusia a fost semnată încă din anii 1990.

La acea vreme, Caucazul de Sud era un loc foarte diferit – Rusia era o putere foarte importantă, cu armata sa desfășurată în regiune și foarte familiarizată cu zona, în timp ce Armenia cucerise Nagorno-Karabah în primul război, din 1988-1994.

Gândirea de bază în Armenia, de-a lungul deceniilor care au urmat, a fost că apartenența la OTSC și alianța cu Rusia ar echilibra axa Azerbaidjan-Turcia. Aceasta s-a dovedit a fi o eroare gravă. Rusia, după cum a reieșit, prețuia relațiile cu Azerbaidjan cel puțin la fel de mult (dacă nu mai mult) ca acelea cu Armenia.

OTSC s-a confruntat cu provocări și pe alte fronturi. În septembrie, când membrii și candidații la Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS), dominată de chinezi, s-au întâlnit la Samarkand, Tadjikistanul a lansat un atac transfrontalier asupra Kârgâzstanului vecin. Ambele țări sunt membre în OTSC, iar la summit participaseră președinții ambelor republici.

Nu au reacționat nici Putin, nici OTSC. În acel moment, Kârgâzstanul s-a retras de la exercițiile militare programate de organizație și s-a plâns în mod deschis de inadecvarea acesteia.

Cauza care a stat la baza acestor două evoluții cu totul disparate din punct de vedere geografic a fost aceeași. Sorții Rusiei au devenit din ce în ce mai sumbri în ceea ce a fost cândva spațiul sovietic, o zonă pe care Kremlinului îi place să o numească, în mod posesiv, străinătate apropiată.

Problemele cu proiectele multilaterale ale Rusiei sunt și mai profunde. Un alt proiect integraționist eurasiatic, UEE, creat în 2015 și considerat în mod plauzibil drept „copilul” lui Vladimir Putin, se confruntă, de asemenea, cu probleme adânci.

Imperfecțiunile organizației – care include ca membri Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan și Rusia – au apărut cu mult înainte de 2022, Rusia fiind cea mai mare, în cifre absolute, și, în mare parte, dictându-le statelor membre condițiile.

Dar de când a început invazia, dezacordurile s-au agravat. Membrii UEE se plâng că sunt neprotejați și sunt victime ale „egocentrismului” economic al Rusiei. Exemplele recente includ tăierea conductei de export de petrol din Kazahstan, fără preaviz, presiunile asupra migranților din Asia Centrală în interiorul Rusiei (în condițiile în care acești migranți trimit importante sume de bani către țările lor de origine) și cereri unilaterale de a reduce barierele comerciale, cu puțină reciprocitate.

Efectele unui astfel de comportament sunt de lungă durată. Kazahstanul a blocat recent exportul rusesc de cereale în Asia Centrală și China. De asemenea, și-a propus să dezvolte noi rute de tranzit pentru a ocoli Rusia prin Marea Caspică și Caucazul de Sud.

Cantitățile exportate sunt încă mici, dar tendința este evidentă: mai puțină dependență de Rusia din punct de vedere economic și geografic. Oficialii ruși la nivel înalt au atacat Kazahstanul, acuzându-l că a subminat în mod deliberat UEE.

Între timp, UEE și OTSC se află în agonie și nu există semne că își vor completa rândurile cu noi membri. Neîncrederea și egoismul economic nu sunt de interes major pentru potențialii membri.

Declinul eforturilor multilaterale ale Rusiei ar putea marca sfârșitul erei post-sovietice în Eurasia. Kremlinul își vede influența din ce în ce mai slabă, garnizoanele sale golite de oameni pentru războiul din Ucraina, comerțul sugrumat de sancțiuni, în timp ce Caucazul de Sud și Asia Centrală iau în considerare perspectivele pe care le-ar avea cu rivalii.

Începe o nouă perioadă, în care Rusia devine doar unul dintre mulții jucători, alături de Turcia, China și Iran; niciunul nu este neapărat inamicul Rusiei, dar fiecare are propriile interese de urmărit.

Acest lucru deschide, de asemenea, căi pentru o mai mare implicare occidentală în Caucaz și Asia Centrală.

Cu mai puțină presiune rusă, există o primire mai mare pentru actorii din afară. Sprijinul financiar va fi fundamental, dar nu mai puțin importantă este dezvoltarea infrastructurii care să ocolească Rusia.

În acest sens, vizita în Kazahstan a președintelui Consiliului European, Charles Michel, este un semnal promițător, la fel și recenta deplasare în Georgia a lui Olivér Várhelyi. >>

Tribuna US: Stadiul actual și ce urmează în SUA după alegerile prezidențiale

Alegeri SUA: Stadiul actual și ce urmează

La mai bine de o lună de la alegerile prezidențiale, lucrurile continuă să fie încurcate și confuze. În timp ce campania Trump acuză frauda electorală, echipa lui Joe Biden se mărește și își setează obiective politice pentru un mandat Biden-Harris scrie Timotei Dinică în jurnalul românilor americani
Tribuna.US .

În continuare, o serie de informații și elemente relevante privind stadiul actual al procedurilor electorale și posibile noi direcții:

▪ Cei care înțeleg cum funcționează sistemul electoral american federal și statal pot identifica o serie de nereguli petrecute la alegerile din 3 noiembrie, capabile să fi produs fraudă electorală. Cei care nu înțeleg cum funcționează America și totuși clamează „fraudă, fraudă”, sunt doar purtați de valul populist al internetului, de multe ori aberând.

▪ Echipa juridică a lui Trump a depus zeci de contestații la nivelul administrațiilor statelor, instanțelor inferioare și superioare, cât și în legislativele de stat. Victoriile obținute au fost mici, temporare, multe instanțe însă respingând contestațiile motivând lipsa de dovezi, proceduri greșite, fie au manifestat partizanat politic și alte tehnicalități.

▪ Donald Trump este obligat să obțină decizii judecătorești definitive care să demonstreze frauda electorală pentru a putea contesta serios alegerile. Orice decizie de acest fel va crea un precedent național ireversibil.

▪ Toate cele 50 de state au certificat oficial rezultatele alegerilor, iar în câteva zile Colegiul Electoral va trebui să voteze în concordanță cu rezultatele alegerilor din fiecare stat. Orice contestare a rezultatelor în instanțele statale este fără mari șanse în acest moment, existând o serie de precedente nefavorabile campaniei Trump.

▪ O nouă strategie este implicarea Curții Supreme, unde la inițiativa Texasului, susținut de alte 17 state și campania Trump, s-a deschis o procedură împotriva a patru state swing, cerându-se invalidarea rezultatelor. Este dificil de anticipat sau știut dacă SCOTUS va accepta în primă fază audierea contestației și apoi, acordarea unei decizii favorabile. Recent, SCOTUS a respins în unanimitate o cerere a Republicanilor din Pennsylvania.

▪ Un ultim resort la care poate apela Donald Trump este invalidarea voturilor Colegiului Electoral de către Congres, la începutul lui ianuarie. Practic, electorii și voturile lor sunt invalidate, statele fiind obligate să numească noi electori, elementul cheie fiind că Partidul Republican deține majoritatea legislativă și guvernamentală în 26-27 din cele 50 de state americane, care vor acorda un nou vot, anticipându-se a fi pentru Donald Trump.

▪ Ultima procedură este complicată, s-a mai întâmplat în istoria electorală americană, dar nu într-un context asemănător și mai ales nu în lipsa unor decizii judecătorești care să ateste frauda electorală.

▪ De asemenea, există posibilitatea ca Donald Trump să accepte că a pierdut alegerile – fără existența fraudei sau cu existența fraudei, dar pe care nu o poate demonstra în justiție – și continuă această retorică pentru a susține Partidul Republican în alegerile vitale pentru Senatul SUA din Georgia, unde Republicanii sunt obligați să câștige cele două locuri senatoriale pentru a menține majoritatea în Senat.

▪ O variantă discutată chiar și în cercurile republicane este că dacă nu va ajunge la Casa Albă pentru un al doilea mandat, Donald Trump va candida din nou în 2024, acest fiind motivul pentru care contestă, pe bună dreptate, alegerile prezidențiale din 3 noiembrie 2020, alegând astfel să conteste politic o viitoare administrație Biden.

Donald Trump anunță „evenimente importante” în următoarele zile, titrează https://tribuna.us

Recent, președintele Donald Trump a declarat reporterilor că americanii vor asista la o serie de „evenimente importante” în zilele următoare.

Cu privire la presupusa fraudă electorală, „cred că lucrurile s-au dovedit”, a declarat Trump reporterilor de la Casa Albă.

„Și acum aflăm ce putem face în legătură cu asta. Dar veți vedea o mulțime de evenimente importante în următoarele câteva zile”, a declarat președintele Trump.

Donald Trump răspundea la o întrebare cu privire la strategia sa după ce electorii vor vota în Colegiul Electoral, care este programată pentru 14 decembrie.

„Alegerile au fost complet trucate. Este o rușine pentru țara noastră”, a afirmat Trump. „Este ca într-o țară de lumea a treia – buletine de vot care curg de peste tot, folosind mașinării despre care nimeni nu știe cine le deține, nimeni nu știe nimic. Aparatele au „erori tehnice”, așa cum le spun. Erori tehnice. Care nu au fost erori. Au fost prinși trimițând mii de voturi – de altfel, toate împotriva mea”.

Încă de la sfârșitul lunii noiembrie echipa juridică a lui Trump a participat la evenimente și audieri cu parlamentari din mai multe state cheie, susținând că legislativele ar putea, conform Constituției, să își aleagă proprii electori.

De asemenea, echipa de avocați a prezentat martori care au susținut că a existat intimidare, manipulare de buletine de vot și nereguli statistice.

Secretarii de Stat din mai multe state au declarat că nu există suficiente dovezi de fraudă electorală pentru a răsturna alegerile.

În week-end, un judecător din Michigan a permis ca o serie de aparate Dominion Voting Systems din Districtul Antrim să fie verificate criminalistic de către echipa juridică a lui Trump.