CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

NAȘTEREA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN

Harta_expansiunii_1

 

 

 

GENEZA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN 

 

 

  

Conflictul transnistrean s-a pliat perfect pe specificul istoric al acestei regiuni, cel al unei prezenţe aproape neîntrerupte a teritoriului din stânga Nistrului în componenţa Imperiului Rus şi a celui sovietic, ca urmare a anexării lui la Rusia, după războiul ruso-turc din anii 1787-1791 şi semnarea Tratatului de pace de la Iaşi de la 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792.

Procesele de deznaţionalizare şi asimilare a populaţiei din această regiune au înregistrat cote mai mari decât în Basarabia. În acest spaţiu, procesele demografice, ca urmare a unei politici de colonizare cu populaţie slavă – rusă şi ucraineană, mult mai ample şi de o durată mai mare, au condus la transformarea populaţiei româneşti din această regiune din una majoritară în una minoritară. Propaganda proimperială şi prosovietică s-a desfăşurat mai mult timp decât în dreapta Nistrului. Efectele cele mai nocive ale unor asemenea politici s-au remarcat în perioada interbelică, când Basarabia a făcut parte din componenţa Statului Român.

Relaţiile tensionate sovieto-române din acea perioadă, dar şi propaganda furibundă a Kominternului, care pregătea opinia publică pentru un export de revoluţie proletară în sud-estul Europei, România (căreia i s-a construit, cu multiple eforturi şi tenacitate, imaginea de duşman al muncitorilor şi ţăranilor din URSS şi RASSM) urmând a fi prima sa victimă, au condus la o demonizare a tot ce era românesc.

Aceste circumstanţe au fost exploatate abil de centrul imperial în perioada mişcărilor de emancipare naţională de la sfârşitul anilor 80 ai secolului al XX-lea. URSS, conform mai multor experţi, corespunde întru totul criteriilor definiţiei clasice a unui imperiu.

Vom invoca una dintre multiplele definiţii ale conceptului de imperiu care, în viziunea noastră, corespunde cel mai exact situaţiei din URSS: „imperiul întruchipează totalitatea întunecată a dominaţiei şi constrângerii nelimitate; în acelaşi timp, această noţiune se dovedeşte a fi un sinonim pentru neologismul incomod al «lumii-sistem» (worldsystem)… imperiul evocă şi un principiu unificator pentru un univers ordonat, înconjurat de elementele distructive ale haosului şi barbariei.

Imperiul este, în acelaşi timp, asociat fie cu splendoarea trecută a claselor superioare din metropole, fie cu exploatarea şi dominaţia exercitate de ele în colonii. Un imperiu este, simultan, un agresor şi un expansionist neobosit şi de neînvins, dar şi un colos care stă pe picioare de lut… Imperiul este o «închisoare a popoarelor», dar tot imperiul reprezintă garantul păstrării originalităţii şi diferenţelor locale în faţa proiectelor de standardizare (ale statelor naţionale)…”.

Ca şi toate imperiile, nici cel sovietic nu putea să dureze veşnic. O dată cu declanşarea proceselor de restructurare a acestuia, în baza unei politici numite perestroika, procesul de disoluţie a colosului „pe picioare de lut” a intrat într-o fază ireversibilă.

Eşecul lui M. Gorbaciov de a obţine efecte pozitive în domeniul reformei economice a accelerat procesul de descompunere a imperiului sovietic. Unul din exponenţii de vârf ai interesului conservării imperiului sovietic a fost A. Lukianov, ultimul preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, care a avut un rol covârşitor în instigarea tendinţelor separatiste şi secesioniste ale liderilor autoproclamaţi de la Tiraspol şi Comrat, sprijinind înfiinţarea celor două republici anticonstituţionale – Găgăuză şi Transnistreană.

La 12 aprilie 1991, A. Lukianov a aprobat demersul autorităţilor regimului anticonstituţional de la Tiraspol privind „lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi”. Astfel, documentul semnat de preşedintele Sovietului Suprem al URSS a constituit temeiul juridic justificativ al tuturor pretenţiilor regimului separatist şi secesionist din raioanele din stânga Nistrului, dar şi al acţiunilor acestuia de confruntare deschisă cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova, care au culminat cu declanşarea războiului moldo-rus.

O bună parte a nomenclaturii sovietice şi de partid din raioanele din stânga Nistrului, dar şi administraţia întreprinderilor de subordonare unională, ghidată din centrul imperial, au manifestat atitudini ostile chiar în debutul procesului de emancipare naţională a populaţiei titulare, în special, faţă de adoptarea legislaţiei privind limba de stat.

În acest sens s-a făcut remarcată administraţia întreprinderilor din cadrul complexului militar-industrial, care avea o subordonare foarte rigidă faţă de autorităţile ierarhic superioare de la Moscova şi care a reprezentat forţa de şoc în acţiunile ulterioare de nesubordonare faţă de autorităţile republicane, precum şi în cele de escaladare a conflictului transnistrean.

Anume la aceste întreprinderi au fost create primele detaşamente muncitoreşti înarmate, compuse din reprezentanţii etnicilor ruşi şi altor minorităţi rusificate. Aşa-numitul „conflict transnistrean” capătă un contur tot mai desluşit în vara lui 1989, în ajunul adoptării de către Chişinăul oficial a legislaţiei lingvistice şi ia amploare în toamna aceluiaşi an, culminând cu declanşarea grevelor împotriva politicii lingvistice promovate de autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova.

Aceste greve tindeau spre menţinerea imperiului, fapt care asigura „superioritatea lingvistică a ruşilor în viaţa socială, economică şi culturală”. Replica acestor forţe secesioniste şi antimoldoveneşti, dirijate din exterior, la procesul obiectiv de recuperare a valorilor culturale şi identitare ale populaţiei titulare a fost: sabotarea făţişă a tuturor deciziilor adoptate de Chişinăul oficial şi refuzul de a le implementa în raioanele din stânga Nistrului; cultivarea unui curent de opinie ostil autorităţilor legitime ale Republicii Moldova, inocularea sentimentului de frică unei categorii importante a populaţiei din regiunea de est, mai ales celei rusolingve, prin intermediul unui arsenal propagandistic sofisticat, care, la un moment dat, a atins cotele unei adevărate psihoze antimoldoveneşti şi antiromâneşti.

Presa periodică, posturile de radio şi de televiziune din raioanele din stânga Nistrului au fost subordonate în totalitate aparatului propagandistic al regimului separatist şi secesionist de la Tiraspol, aducând o contribuţie substanţială la tensionarea relaţiilor cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

Acest conflict alimentat în mod artificial de către forţele proimperiale de la centru, care avea la bază o serie de diferenţe culturale, s-a transformat dintr-un conflict intercultural, derivat din percepţia diferită asupra necesităţii obiective de recuperare a unor valori culturale de către populaţia titulară, într-un conflict politic.

Legislaţia cu privire la funcţionarea limbii de stat şi a limbilor grupurilor etnice din Republica Moldova este cea mai tolerantă în comparaţie cu alte republici ex-sovietice, mai ales, cu Ţările Baltice.

Cu toate acestea, în Republica Moldova conflictul intercultural a înregistrat o escaladare, care a condus la transformarea acestuia întrun conflict politic, teritorial, ajungându-se chiar la un război moldo-rus.

 

 

 

 

 

 

Razboi_Transnistria_41

 

 

 

 

Nesupunerea faţă de Chişinăul oficial a evoluat în acţiuni subversive, de anihilare a instituţiilor legale ale statului Republica Moldova în stânga Nistrului, inclusiv a organelor sale de drept. Forţele separatiste, ghidate din centrul imperial, proclamă la 19 august 1990, la Comrat, constituirea RSS Găgăuză, iar la 2 septembrie acelaşi an, la Tiraspol, crearea RSSM Transnistreană.

Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, sesizând o implicare directă în aceste evenimente a forţelor proimperiale de la Moscova, a solicitat autorităţilor centrale o atitudine clară şi univocă de susţinere „tranşantă, activă şi necondiţionată” a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM, anunţând, în semn de protest faţă de politica duplicitară a conducerii URSS, suspendarea provizorie a participării RSSM la elaborarea proiectului Tratatului Unional.

Respectiva Hotărâre a Sovietului Suprem a RSS Moldoveneşti era însoţită de o Declaraţie, în care, pentru prima oară, autorităţile sovietice de la Moscova erau învinuite direct de uneltiri contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM:

„URSS nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSSM, obligaţii prevăzute de art. 81 din Constituţia (Legea Fundamentală) URSS.

Mai mult ca atât, după cum demonstrează evenimentele din 25-26 octombrie curent, de la sudul republicii, inclusiv cele din oraşul Comrat, Uniunea RSS acordă forţelor separatiste sprijin, în special, militar, lucru confirmat prin introducerea de trupe în oraşul Comrat. Faptele expuse dovedesc că URSS, în persoana departamentului ei militar şi altor forţe conservatoare, mai rămâne în continuare pe poziţia de impunere prin dictat a voinţei sale republicilor suverane prin aplicarea forţei militare, a politicii de constrângere şi de neglijare a unui popor suveran”.

„Proceselor de democratizare şi, mai ales, de renaştere naţională le opun o rezistenţă aprigă forţele reacţionare şi distructive din republică şi cele din centru. Astăzi aceste forţe încalcă în mod brutal legislaţia în vigoare a RSS Moldova şi, realizându-şi ambiţiile lor separatiste şi izolaţioniste, pun în pericol suveranitatea, integritatea teritorială şi statală a RSSM, însăşi existenţa poporului Moldovei.

Ele au început deja crearea unor formaţiuni statale artificiale pe teritoriul statului nostru – Republica Sovietică Socialistă Găgăuză şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană în afara Moldovei. Aceste acţiuni dezlănţuite şi abil dirijate de forţele reacţionare, care sunt tolerate de Centru şi susţinute de Armata Sovietică, au adus Republica Moldova în pragul unei grave confruntări interetnice, ce poate avea consecinţe tragice”.

În Proclamaţia votată de cei circa 800.000 de participanţi la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, convocată la Chişinău, în ziua de 16 decembrie 1990, care contesta tentativele „conducerii imperiului” de a menţine „naţiunile captive ca simple părţi componente ale unui stat eminamente unitar şi totalitar”, a provocat o atitudine irascibilă a centrului imperial.

Drept urmare, forţele separatiste din sudul republicii şi din raioanele din stânga Nistrului erau instigate la noi acţiuni anticonstituţionale şi antimoldoveneşti. Mai mult decât atât, centrul imperial, la un moment dat, a recunoscut, într-un fel, că cele două entităţi separatiste din Republica Moldova erau opera sa: „Voi semnaţi Tratatul asupra Uniunii, iar noi vom lua decizia de a dizolva celelalte formaţiuni statale (anticonstituţionale – n.a.), adică republicile formate la voi”.

Măsurile întreprinse de autorităţile legitime ale Republicii Moldova pentru a restabili ordinea constituţională şi integritatea teritorială a statului au determinat centrul imperial să recurgă la aplicarea unor scenarii care au condus la declanşarea unui veritabil război la Nistru.

Escaladarea acestuia, prin intermediul unei ghidări rigide a forţelor secesioniste din centrul imperial, degenerează, în cele din urmă, într-un conflict de secesiune teritorială, cu intenţia dezmembrării unei republici unionale, pentru a o menţine în sfera de influenţă imperială, prin intermediul unei pârghii eficiente – regimul anticonstituţional autoproclamat din raioanele din stânga Nistrului.

Astfel, un conflict intercultural, adus la cote maxime de forţele proimperiale de la centru, a degenerat într-un conflict politic, cu valenţe teritoriale şi geopolitice.

Interesele geopolitice şi geostrategice ale forţelor politice proimperiale au constituit cauzele primordiale ale acestui conflict.

Scopurile urmărite de centrul imperial erau multiple. În condiţiile proceselor de dezagregare a imperiului sovietic şi avansării Occidentului, pentru forţele proimperiale era important să se pună stavilă unei atare avansări, la o distanţă cât mai mare de frontierele Federaţiei Ruse. În felul acesta, în condiţiile disoluţiei URSS şi pierderii statutului de supraputere, conservarea, cel puţin, a unor puncte strategice, a unor bastioane avansate pe direcţia confruntării cu Occidentul constituia un obiectiv de maximă importanţă pentru centrul imperial.

Transnistria constituia, în viziunea strategilor geopoliticii sovietice şi ruseşti, un asemenea bastion. Raioanele din stânga Nistrului puteau servi drept cap de pod pentru relansarea unei politici active a Rusiei pe direcţia sud-vestică.

Instituirea unui control economic, politic, militar asupra acestei regiuni permitea menţinerea Republicii Moldova în sfera de influenţă tradiţională imperială şi torpilarea unor eventuale procese de reîntregire a acestui teritoriu românesc cu România.

Prezenţa militară rusă în acest spaţiu constituia, de asemenea, o pârghie eficientă de exercitare a anumitor presiuni de ordin geopolitic asupra Ucrainei.

Conflictul transnistrean diferă în mod radical de celelalte conflicte din spaţiul ex-sovietic (Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Sud) prin faptul că el nu a avut nici pentru un moment conotaţia de conflict interetnic şi religios, fiind doar unul politic şi geopolitic.

Forţele proimperiale sovietice s-au implicat în escaladarea acestui conflict cu intenţia, inclusiv, de a anihila mişcările centrifuge de la periferia imperiului, care constituiau un real pericol pentru existenţa URSS.

După disoluţia Uniunii Sovietice, aceste interese au fost cultivate de noile autorităţi ale Federaţiei Ruse, care nu doreau să admită ieşirea Republicii Moldova din sfera imperială tradiţională de influenţă a Moscovei. Centrul imperial a desemnat în fruntea acestor forţe secesioniste, deloc întâmplător, etnici ruşi, desantaţi în această regiune cu ceva timp în urmă.

Igor Smirnov şi Dmitri Kogut au fost transferaţi la Tiraspol cu numai câţiva ani înainte de declanşarea conflictului din raioanele din stânga Nistrului. Proclamarea independenţei Republicii Moldova şi recunoaşterea acesteia pe plan internaţional a avut drept consecinţă escaladarea conflictului transnistrean.

La 2 martie 1992, acesta, alimentat şi dirijat din centrul imperial, degenerează într-un veritabil război moldo-rus, deloc întâmplător, tocmai în momentul admiterii Republicii Moldova în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Efectivele Armatei a 14-a, dislocată în stânga Nistrului, cu întregul ei corp ofiţeresc, educat în spirit imperial sovietic, au rămas devotate centrului imperial de la Moscova, fiind antrenate în pregătirea şi declanşarea ostilităţilor din primăvara şi vara anului 1992.

Aceleaşi forţe imperiale au reuşit, prin intermediul unei acerbe propagande antimoldoveneşti şi antiromâneşti, să antreneze în acest conflict şi alte forţe străine din afara Republicii Moldova.

Este vorba, în primul rând, de grupuri de cazaci, cetăţeni ai Federaţiei Ruse, care erau convinşi că au venit la Nistru să apere interesele ruseşti şi pe etnicii ruşi, „discriminaţi” de autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

În afară de aceste grupări străine, în conflictul transnistrean, de partea forţelor proimperiale au luptat şi grupuri de naţionalişti ucraineni, care au descins în regiune pentru a-i „apăra” pe etnicii ucraineni de politicile „discriminatorii”, promovate de autorităţile moldoveneşti.

Constituirea unor unităţi paramilitare compuse din locuitorii regiunii din stânga Nistrului, la baza cărora au stat foşti militari din cadrul Armatei a 14-a, trecuţi în rezervă, înarmarea acestor unităţi cu tehnică de război, muniţii din depozitele respectivei armate au adus Republica Moldova în pragul declanşării unor operaţiuni militare, care, de la 19 mai 1992, o dată cu intrarea în acţiune a unităţilor militare ale Armatei a 14-a, au degenerat într-un război moldo-rus.

La ora actuală, mai mulţi experţi califică diferendul transnistrean drept „un focar de conflict local cu posibilităţi de extindere” din cadrul Republicii Moldova. În viziunea acestor experţi, regimul separatist optează pentru recunoaşterea independenţei sale şi o eventuală unire cu Federaţia Rusă sau Ucraina.

În acelaşi timp, consideră cercetătorii, „elemente militare ruse din Armata a 14-a se menţin în Transnistria ca «forţe de pace», cu toate că angajamentele internaţionale (agreate de Rusia din 1999) prevăd retragerea trupelor ruse.

Moscova pledează pentru o soluţionare a crizei sub patronajul său (menţinerea integrităţii Republicii Moldova în cadrul CSI), în timp ce UE şi SUA consideră necesară o examinare cu adevărat internaţională a crizei”.

 

 

Sursa: : Ion VARTA – http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/795-geneza-conflictului-transnistrean  

 

 

 

22/10/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

  Cifre și indicatori economici care privesc starea economiei României în ultimii trei ani

 

 

 

 

 

Profesorul de economie de la ASE, Cristian Socol, a prezentat în urmă cu câteva zile un grafic simplu, privitor la ce s-a schimbat în viaţa românilor în ultimii trei ani :

 

     

 

 

 

 

 

 

                                                                                           

 

 

 

 

 

Concluziile sunt următoarele:

 

PIB-ul a crescut din 2016 de la 325,6 mld lei la 440,2 mld lei în primul semestru al anului 2019.

PIB-ul pe cap de locuitor faţă de media erupeană a ajuns la 64%, faţă de 59% cât a lăsat guvernarea Zero – Dacian Cioloş.

Puterea de cumpărare a românilor a crescut cu 35%, în timp ce inflaţia a fost de 10%.

Pensia minimă a crescut de la 400 de lei la 704, un +76%.

S-a reuşit performanţa de a înregistra în economie mai mulţi angajaţi decât numărul total al pensionarilor.

Puterea de cumpărare a pensionarilor a crescut cu 45%, la o rată a inflaţiei de 10%.

Rata şomajului a scăzut cu 1,6 puncte.

Investiţiile totale nete din economie au crescut de la 29,3 mld lei la 39,7 mld lei, adică un plus de 10 miliarde de lei.

Investiţiile străine directe au ajuns la aproape 3 miliarde de euro, faţă de 2,3 mld în 2016.

Investiţiile publice au crescut de la aproape 15 mld de lei, la 19 mld, în doar trei ani.

Rata de absorbţie totală a fondurilor UE: de la 7%, consolidat, la 32%.

Rata de contractare a fondurilor UE de la 12%, la 83%, ceea ce înseamnă o creştere de 71 procente.

Datoria guvernamentală a scăzut, faţă de procentul din PIB, nu a crescut, de la 37,3%, la 35%.Un milion trei sute de mii de români au fost scoşi din sărăcie.

Rata anuală a inflaţiei, care măsoară evoluţia preţurilor de consum în ultimul an, a scăzut în septembrie până la 3,49%, după ce a coborât în august la 3,89% .

 

Datele prezentate se bazează pe cifrele oficiale publicate de Institutul Național de Statistică, Eurostat și Ministerul muncii și au fost reproduse de https://newstandard.news/ odioasa-guvernare-psd 

16/10/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Gen.Constantin Degeratu despre ameninţarile la adresa securităţii României: “Este o chestiune de timp până ce vom avea soldați ruși la Prut!” …

 

 

Imagine similară

Generalul Constantin Degeratu trage din nou un semnal de alarmă.  

În afară de agentura rusă din România, probabil nu îl aude nimeni…

Este o chestiune de timp până ce vom avea soldați ruși la Prut, a susținut fostul Șef de stat Major al Armatei Române și fost consilier de stat la Departamentul Securității Naționale din cadrul Administrației Prezidențiale a României, generalul Constantin Degeratu, la reuniunea „Newsweek Defense Summit 2019”, eveniment organizat de revista Newsweek România, transmite Romanian Global News.

„… Declarațiile oficialilor români au fost că nu există amenințări militare externe la adresa României. Pericolele identificate au fost interne, respectiv corupția.

Asta în condițiile în care Rusia a catalogat NATO drept o amenințare la adresa securității sale și a anunțat că va acționa pentru eliminarea ei. În 2012, SUA au decis dezangajarea militară din Europa.

După intervenția Rusiei în Georgia s-a dovedit că Parteneriatul strategic al acestei țări cu NATO nu are nicio valoare militară.

Până la articolul 5, Tratatul NATO are patru articole care spun că apărarea națională este apanajul statelor naționale.

Din 2014, Rusia este în proces de trecere de la starea de pace la starea de război. Taie bucățică cu bucățică din drepturile noastre și din teritoriul unor state.

Care a fost reacția noastră? „Nu există amenințări militare externe la adresa României”.

Nu ne băgăm în ciorba Rusiei. Ok, s-ar putea să fim în meniu la felul trei. România a renunțat la apărarea națională și ajută NATO să apere România.

Dușmanul e aici și acționează împotriva noastră. Scopul este destructurarea teritorială a României.

Ne-am bucurat că Putin ne-a scăpat de oligarhii de la Chișinău, dar este, din păcate, o chestiune de timp până ce vom avea soldați ruși la Prut”, a atras atenția gen. Degeratu.

„Trebuie să înceteze războiul româno-român, politic”, a continuat ofițerul român.

„Aceste programe de înzestrare sunt frumoase, dar ele vor mai dura vreo 5 ani. Soluția este dislocarea a două escadrile de F-16 din Germania și Italia în România, dislocarea a cel puțin două divizii de rachete „Patriot”, dar și transferarea unui vas de luptă de dimensiuni mai mari. Avem 3 nave.

Le putem înzestra cu rachete de coastră, cu rază de 300- 500 km, de pe nave americane, care se dezafectează.

Nu încălcăm niciun tratat. Suntem într-o situație tragică, nu dramatică, din punct de vedere al ființei naționale. Putem face asta, dacă convingem aliații că este și în interesul lor”, și-a încheiat pledoaria gen. Degeratu.

Cu această ocazie, au avut loc discuții despre direcțiile strategice de apărarem în condițiile noilor provocări. Deasemenea, s-a discutat și desre oportunitățile oferite de contextul geopolitic actual și de prioritățile de înzestrare a armatei și bugetul apărării naționale a României, informează Newsweek.ro.

Evenimentul a reunit la aceeași masă de dezbateri pe toți actorii implicați în domeniul securității naționale a României: reprezentanți ai NATO, Ministerului Apărării Naționale, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Statul Major al Apărării, reprezentanții Forțelor Terestre, Forțelor Terestre, Forțele Aeriene, reprezentanți ai misiunilor diplomatice ale SUA, Marii Britanii, Poloniei, reprezentanți ai companiilor din domeniul apărării, atât ale Statului român, cât și cele private.

Din expunerile celor prezenți am reținut câteva declarații.

Gabriel-Beniamin Leş, ministrul Apărării Naționale, prezent la dezbaterea organizată de Newsweek România, a declarat la rândul său:

„Ne confruntăm cu provocări de securitate de o complexitate fără precedent.

Asta înseamnă inclusiv atacuri hibride, din partea actorilor non-statali și statelor eșuate. Politica de apărare a României reprezintă o contribuție semnificativă la securitatea întregii regiuni, iar acest lucru înseamnă nevoia de adaptare continuă.

Un obiectiv asumat de România reprezintă dezvoltarea și modernizarea unor capabilități robuste.

O descurajare eficientă pe flancul de est al NATO presupune cheltuirea responsabilă a resurselor”, a mai atras atenșia Leș.

„33,4% din bugetul Apărării a fost alocat înzestrării în 2019.

E o bază solidă pentru accelerarea procesului de modernizare a capabilităților României, iar până în 2022, 18 miliarde de lei sunt alocate exclusiv achiziției de armament.

De asemenea, industria românească de apărare este implicată în producția de transportoare blindate, corveta multifuncțională și camioanele de multinaționale de transport. Facem toate eforturile pentru ca contractul pentru achiziția celor patru corvete multifuncționale să se finalizeze, bineînțeles după parcurgerea tuturor etapelor legale”, a mai punctat oficialul român.

Gen. Nicolae Ciucă, șeful Statului Major al Apărării, a vorbit la Defense Summit despre elementele definitorii ale contextului geopolitic. El a afirmat că „evoluțiile recente, provocările de securitate au o predictibilitate tot mai mică, iar dezvoltarea capacităților de apărare presupune adaptarea continuă”.

Nu trebuie uitat nici faptul că Marea Neagră este o regiune instabilă, iar Rusia rămâne principalul actor politic și militar în regiune.

Anexarea ilegitimă a Crimeei permite Rusiei să-și proiecteze forța dincolo de regiunea Mării Negre.

Pe de altă parte, amenințările tradiționale, convenționale, nu pot fi ignorate.

„Obiectivul pentru perioada următoare este consolidarea capacității de luptă, credibile, interoperabile, flexibile, care să asigure răspuns în spectrul hibrid, să asigure reziliența de care avem nevoie. Vreau să subliniez cât de mult înseamnă parteneriatul nostru cu Statele Unite ale Americii.

Am reușit să asigurăm o prezență coerentă pe flancul estic al NATO, în special prin participarea la exerciții. Nu a fost ușor să asigurăm 2% pentru al treilea an consecutiv. Avem nevoie de o perioadă de la 3 la 5 ani pentru a avea noile capabilități operabile”.

Militarul român a amintit și faptul că timp de 25- 30 de ani, Armata a fost subfinanțată.

„Suntem în postura de a deconta ce nu s-a făcut până acum și doar în sistem inter-instituțional putem asigura o apărare eficientă a României.

Nu este vorba despre cine este lider, ci despre cum găsim soluții de apărare a țării”, a mai subliniat Gen.Nicolae Ciucă.

Iulian Fota, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională (2009-2014), în prezent conf. univ. dr. la Academia Națională de Informații, a oferit la rândul său câteva explicații referitoare la situația politico-militară și de apărare.

Fota a afirmat că „politica noastră de securitate națională riscă să devină o formă fără fond după 30 de ani. Am argumente puternice”, a dezvăluit fostul consilier prezidențial.

„Politicul refuză să recunoască că trăim într-o lume mult mai periculoasă. Nu vor să fie întrebați ce fac pentru asta. La nivel politic nu a stârnit nicio reacție faptul că Rusia a confiscat o treime din Marea Neagră prin exerciții militare.

Am reacționat doar pentru că au reacționat ucrainienii.

Suntem în campanie electorală, dar nu se discută deloc despre politicile de securitate națională.

Este cea mai importantă politică publică. Nu mă refer doar la un partid, ci la toate partidele. Parcă s-au înțeles pe sub NATO”, a atras atenția Fota.

„La reuniunea diplomației românești, nimeni nu a rostit cuvântul Rusia. De ce mai cheltuim 2%? Trebuie să punem punct acestei ipocrizii.

În niciun document oficial nu se precizează de ani de zile care este cea mai mare amenințare la adresa securității naționale a României, ca nu cumva vreo instituție să fie trasă la răspundere.

Cum să-ți faci o agendă, cum să prioritizezi în aceste condiții. Până în 2014 am cârpit domeniul de securitate națională.

Nu s-a făcut o revizuire strategică. Cele mai mari amenințări la securitatea națională a României sunt propriile vulnerabilități.

Politizarea absurdă a domeniului de securitate națională este o realitate. În momentul de față avem un război politico-ideologic împotriva Occidentului și în România”, a mai afirmat Fota.

Leș recunoaște indirect că suntem într-un pericol iminent!

În acest moment al discuției, Gabriel Leș a simțit nevoia să intervină, afirmând că: „E riscant să informăm opinia publică de faptul că suntem într-un pericol iminent, iar aceste chestiuni trebuie comunicate cu foarte mare atenție”.

Leș a mai afirmat, potrivit Newsweek, și că „industria noastră de apărare nu ne poate oferi capabilitățile de care avem nevoie”.

Arnold Dupuy, Aspen Institute Romania, expert al firmei de consultanţă Booz Allen Hamilton şi analist la Departamentul Apărării din SUA, a răspuns prompt acestei provocări:

„Nu văd de ce nu ați cere asta SUA, chiar dacă asta ar putea fi percepută ca o provocare directă la adresa Rusiei. Nu văd de ce nu ați încerca asta”, a acentuat Dupuy.

24/09/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: