Textul Iradelei sultanului turc Abdul Hamid al II-lea din 9 mai 1905, în care meglenoromânii și aromânii erau numiți de autoritățile otomane Români

 

 

 

 

 

Document inedit. Otomanii îi numeau români pe meglenoromâni și aromâni

 

 

 

Polemicile de uzură legate de faptul dacă meglenoromânii și aromânii sunt sau nu români, polemici întreținute artificial de o mână de minoritariști gen Costică Canacheu sau Nicolas Trifon, ne-au făcut să căutăm documente de epocă, păstrate în fondurile Direcției Generale a Arhivelor de Stat ale Republicii Turcia, în legătură cu acest subiect.

Adevărul este că diferitele traduceri ale textului otoman al Iradelei sultanului turc Abdul Hamid al II-lea (İkinci Abdülhamit) din 9 mai 1905 (17 rebi-ul-ebel 1323, conform calendarului islamic), cu privire la recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Imperiului Otoman, redau termenul de Valahi, un exonim pe care străinii, inclusiv turcii, li l-au atribuit tuturor românilor.

Cu toate acestea, nimeni nu a publicat vreodată textul otoman original al Iradelei sau originalele altor documente legate de aceasta, ca să ne putem face o părere obiectivă despre ceea ce a avut exact în vedere măritul Padișah.

Acesta este tocmai motivul pentru care am inițiat demersurile necesare în vederea obținerii unor copii după originalele acestor documente păstrate în bogatele arhive turcești

Astfel, prin amabilitatea Excelenței Sale Mehmet Selim Kartal, Ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Turcia în Republica Moldova, căruia i-am solicitat oficial ajutorul și căruia îi mulțumim în mod deosebit pe această cale, am reușit să obținem imaginea facsimilă a unui document otoman legat de Iradeaua din 9 mai 1905.

Redăm mai jos imaginea facsimilă a acestui document în turca otomană, transliterarea lui latină, transpunerea primei fraze a lui în turca modernă și traducerea acesteia în română:

 

 

 

 

 

Fotocopie după originalul documentului în turca otomană.

 

 

Foto: Transliterarea în alfabet latin a textului din turca otomană

 

Transpunerea primei fraze a textului din turca otomană în turca modernă:

”Alman büyükelçisinin Rumenlere ait işin bir an evvel halledilmesi hususunda Askerlik Dairesine olumlu görüş bildirdiği, adıgeçen dairenin bu başvuruyu padişaha ilettiği ve padişah tarafından işin bir an evvel neticelendirilmesi yönünde karar verildiği hakkında”.

Traducerea primei fraze a textului din turcă în română:

 

”Ambasadorul Germaniei a raportat către Departamentul Militar un aviz favorabil cu privire la rezolvarea cât mai grabnică a problemei Românilor, Departamentul respectiv a transmis această solicitare Padişahului iar Padişahul a hotărât ca această problemă să fie rezolvată deîndată”.

Observăm atât în originalul otoman, cât și în transpunerea în turca modernă, că etnonimul utilizat de autoritățile otomane este cel de Români (Rumenler), nu de Valahi (Ullahlar), cu atât mai mult, nu cel de Aromâni sau Meglenoromâni.

S-ar putea să avem surpriza să descoperim că și în originalul otoman al Iradelei Sultanului Abdul Hamid al II-lea folosește același termen. Să avem răbdare până se va găsi în Arhivele Republicii Turcia și respectivul original.

 

 

  Vlad Cubreacov

(Material publicat inițial pe blogul autorului preluat de https://www.rostonline.ro/)

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/09/o-istorie-a-zilei-de-9-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

Publicitate

1958 – O pagină de istorie. Plecarea trupelor de ocupaţie sovietice din România. VIDEO

 

 

 

Documente militare descoperite recent, arată că în august 1958, mai multe zile la rând, trenurile militare sovietice au trecut în Ungaria prin Lokoshoza,  venind din România.

Cum au ieşit trupele sovietice din România ?

 

Prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1946, România era obligată să suporte prezenţa trupelor sovietice pînă la încheierea Tratatului de neutralitate a Austriei. Gheorghiu-Dej, care participase la semnarea acestui tratat, cunoştea foarte bine această clauză şi a exploatat-o cu măiestrie.

Hruşciov, probabil, nu ştia de ea.

Avem următoarele cifre cunoscute de efective sovietice în România anului 1958:

 În Timişoara cel puţin 9657 militari şi civili sovietici din unităţi de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni.   
 În Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici. Tancurile sovietice staţionau la Bascov.   
 În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici. 
 În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 militari şi civili sovietici.   
 În Brăila se aflau cel puţin 2925 militari şi civili sovietici.   
 În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici.  
 În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici.   
 În Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici.   
 Pe aeroportul militar din Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici.   
 Extrapolând la restul oraşelor din ţara unde au existat cazărmi sovietice cifrele oferite de istoricul mulitar pentru aceste 9 localităţi (peste 30.000 sovietici), ajungem la cifre ameţitoare de ruşi pe care naţiunea romană a trebuit să îi suporte în anii de ocupaţie sovietică.    

Pentru propria sa faimă în Occident, liderul sovietic s-a avîntat în semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria şi l-a realizat în vara lui 1955. Mulţi dintre membrii Biroului Politic ne aflam, atunci, pe Litoralul Mării Negre, în concediu de odihnă.

Cînd s-a anunţat semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria, Dej ne-a convocat la vila sa din Eforie-Nord şi, foarte radios, ne-a informat despre evenimentul respectiv.

– Fraţilor, a strigat el, în sfîrşit, a venit momentul mult aşteptat: eliberarea de trupele sovietice! Trebuie mult tact, dar să fim demni şi să ridicăm conducerii sovietice problema retragerii acestor trupe. Întrerupem concediul de odihnă şi plecăm la Bucureşti. Am aflat că, de mîine, Hruşciov efectuează o vizită oficială în Bulgaria.

Prin ambasada noastră de la Sofia şi prin ambasada sovietică de la noi, îl vom ruga pe Hruşciov ca, la încheierea vizitei în Bulgaria, în drumul său de întoarcere la Moscova, să facă o escală la Bucureşti. Sosit, a doua zi, în Capitală, Dej i-a comunicat, prin ministrul nostru de Externe, ambasadorului sovietic, precum şi ambasadorului român la Sofia, dorinţa noastră.

A doua zi, Hruşciov ne-a anunţat, pe aceleaşi căi, că acceptă cu plăcere invitaţia partidului şi Guvernului român, de a face o vizită neoficială în România.

Dej ne-a chemat la biroul său de la Consiliul de Miniştri şi ne-a informat că Hruşciov a acceptat invitaţia de a veni la Bucureşti. S-a stabilit o delegaţie care să participe la discuţiile cu Hruşciov asupra necesităţii retragerii trupelor militare sovietice.

Delegaţia a fost formată din: Dej, Apostol, Bodnăraş, Pîrvulescu, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Dej a propus ca Bodnăraş, care cunoştea bine limba rusă şi se bucura de o anumită încredere printre sovietici, să prezinte problema.

Cu toţii am fost de acord. În cinstea vizitei lui Hruşciov, s-a organizat un mare miting în Piaţa Victoriei.

 

 

 

 

 

 

S-au ţinut cuvîntările de rigoare. După miting, ne-am deplasat, împreună, cu Hruşciov la locuinţa lui Dej, de pe malul Lacului Herăstrău. Acesta i-a mulţumit lui Hruşciov pentru amabilitatea de a accepta invitaţia noastră. Hruşciov i-a mulţumit, la rîndul său, pentru invitaţie.

Dej i-a amintit lui Hruşciov că, de curînd, s-a semnat, de către cele 4 mari puteri, Tratatul de neutralitate cu Austria.– Am socotit că este necesar să avem un schimb de păreri cu dvs., în legătură cu situaţia creată de semnarea acestui tratat. Tovarăşul Bodnăraş va vorbi despre importanţa pe care o are, pentru noi, acest eveniment.

A urmat o cină destul de sumară – pentru că Dej era foarte echilibrat în această privinţă -, după care Bodnăraş, bine pregătit de amfitrion, a exprimat, cu calm, prevederile Tratatului de la Paris, cu privire la staţionarea de trupe sovietice pe teritoriul României. 

– Conducerea noastră de partid socoteşte că trebuie să discutăm cu dvs. modalităţile de retragere a trupelor sovietice din România, conform tratatelor internaţionale.Hruşciov, a cărui faţă s-a înroşit, şi capul chel parcă i se mărise, s-a ridicat în picioare, foarte revoltat, şi ne-a spus, cu voce tare:– Pînă acum v-aţi simţit bine sub aripile calde, ocrotitoare, ale Uniunii Sovietice, acum vreţi să ne daţi cu tifla în nas?

Aţi devenit antisovietici, comunişti naţionalişti!Am intervenit noi (Dej, eu şi Pîrvulescu), explicînd că sîntem obligaţi să ridicăm, în faţa „măreţei“ Uniuni Sovietice, problema retragerii trupelor sale de pe teritoriul României. Poporul Român, ca şi opinia publică internă şi internaţională, aşteaptă acest „gest măreţ“ de încredere şi înţelepciune.

Tot furios, dar puţin mai potolit, Hruşciov repeta:– Sînteţi antisovietici! Sînteţi naţionalişti! Eu mă retrag şi plec la Moscova!Dej şi noi, în afară de Bodnăraş, care l-a însoţit pe Hruşciov la aeroport, am rămas pe loc. Hruşciov nu-şi luase rămas bun de la noi, nu dăduse mîna cu nimeni la plecare, cum s-ar fi cuvenit.

Chişinevschi, susţinut de Miron Constantinescu, şi-a manifestat îngrijorarea în ceea ce priveşte relaţiile noastre de partid şi de stat cu Uniunea Sovietică. Supărarea şi plecarea bruscă a lui Hruşciov au schimbat în rău aceste relaţii…

– Pentru ce i-am cerut, credeţi că putea să ne pupe Hruşciov?, a replicat Dej. Voi consideraţi că trebuie să mai fim trataţi ca nişte rude sărace? Dacă sovieticii vor judeca obiectiv problema ridicată de noi, nu cred că nu vor acţiona conform dreptului internaţional. Supărarea şi plecarea bruscă, dragi tovarăşi, cum pot fi caracterizate? Nu ca ale unui stăpîn faţă de slugi? Vreţi să rămînem, în continuare, în această postură? Şi, după cîteva clipe de tăcere, Dej a reluat, pe un alt ton, mai calm:

– Totuşi, nu trebuie să dramatizăm situaţia. Eu îl cunosc destul de bine pe Hruşciov. Se aprinde repede, se zburleşte şi apoi se domoleşte. Dreptatea este de partea noastră. Vom învinge şi de astă-dată. Problema sovromurilor ştiţi că nu a fost uşoară. Au inventat tot felul de presiuni să renunţăm la poziţia noastră. Să ştiţi că demnitatea în faţa celor mari impresionează, nu întotdeauna, negativ. Poziţia noastră faţă de sovromuri a avut succes, pentru că a fost fermă.

Vom avea succes şi în această chestiune, dar trebuie să avem răbdare. Ea nu este deloc uşor de rezolvat de către sovietici. Trebuie să ţinem seama că Hruşciov însuşi, care e mai repezit, dar mai deschis, mai larg în vederi, are în coaste, în conducerea Uniunii Sovietice, oameni foarte duri şi autoritari, ca Molotov şi Jukov. Apoi, să nu uităm că sîntem membri ai Tratatului de la Varşovia. Asta complică, întrucîtva, problema.

După care, pe un ton ferm, hotărît, a spus:– Dreptatea este, însă, de partea noastră şi trebuie să învingem!Cu această încheiere, am plecat fiecare la treburile noastre.Semnarea Tratatului cu Austria, stipulat în cadrul Tratatului de la Paris pentru retragerea trupelor sovietice din România – prevedere strecurată, cu abilitate, de diplomaţia română în acel Tratat din 1946, la care participase şi Gheorghiu-Dej, acum exploatată de el cu stăruinţă, dar nu zgomotos – i-a pus pe sovietici în mare încurcătură diplomatică. Ei au căutat să transforme această situaţie pe seama prevederilor Tratatului de la Varşovia.

Este şi motivul pentru care, în octombrie 1956, după evenimentele din Ungaria, Guvernul sovietic a publicat o declaraţie referitoare la „dezvoltarea şi întărirea prieteniei şi colaborării dintre Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste“, în cadrul Tratatului de la Varşovia. Se promitea respectarea principiilor suveranităţii, avantajului reciproc şi egalităţii în drepturi.

După cum se cunoaşte, aceste principii au rămas numai pe hîrtie.În declaraţia menţionată mai sus se afirma: „Guvernul sovietic este gata să înceapă tratative cu Guvernul Ungariei şi celelalte state participante la Tratatul de la Varşovia, în problema «menţinerii trupelor pe teritoriul Ungariei»“.

După cum vedeţi, numai Ungaria era nominalizată în problema trupelor. Nu se pomenea nimic despre trupele din România. De fapt, scopul acestei declaraţii nu era plecarea trupelor, ci menţinerea lor.

Se urmărea stabilirea unor noi justificări, a unor noi baze de reglementare a menţinerii acestor trupe pe teritoriul ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. În prelungirea acestei tendinţe, se cuvine să subliniem şi un alt moment.

În noiembrie-decembrie 1956, s-a convenit să meargă la Moscova o delegaţie guvernamentală condusă de Chivu Stoica, şeful Guvernului nostru.

După ce s-au luat unele hotărîri, mai ales pe probleme economice şi comerciale bilaterale, Nichita Hruşciov a găsit de cuviinţă să se ocupe special de Declaraţia Guvernului sovietic, din octombrie 1956, menţionînd pericolul şi ameninţarea pe care o reprezintă păstrarea blocurilor militare, remilitarizarea Germaniei Occidentale, menţinerea trupelor americane şi ale altor state în apropierea ţărilor socialiste.

Drept urmare, s-a convenit asupra unei declaraţii comune româno-sovietice, unde se stipula staţionareea vremelnică a trupelor sovietice pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia. Se mai sublinia că Guvernul Uniunii Sovietice şi Guvernul României se vor consulta între ele, dar şi cu ceilalţi membri ai Tratatului şi, în conformitate cu evoluţia internaţională asupra necesităţii, sau nu, a staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României.

Era, în ciuda aparenţelor, un cîştig diplomatic pentru noi. A urmat şi un altul. În anul 1957, se semna, la Bucureşti, acordul dintre Guvernul României şi Guvernul sovietic, referitor la statutul juridic al trupelor sovietice, staţionate temporar pe teritoriul României.

În felul acesta, se punea capăt multor abuzuri, care se produceau ca urmare a staţionării acestor trupe pe teritoriul României, şi se recunoştea necesitatea reglementării situaţiei.

– Ruşii vor înghiţi găluşca – îmi spunea Dej – încet, dar sigur.

La îndemnul lui, partea română accepta cu diplomaţie reglementările, le suprasolicita chiar, făcînd mare tapaj propagandistic pe tema prieteniei „de nezdruncinat“, dar, în realitate, insistînd pe caracterul vremelnic al staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României. Pe căi indirecte, se sugera şi posibilitatea unui scandal diplomatic internaţional, referitor la nerespectarea tratatelor de către sovietici.

Aceştia, dar mai ales Hruşciov, se temeau de un scandal diplomatic, de aceea căutau, cu febrilitate, noi motive care să le justifice prezenţa militară în România. Gheorghiu-Dej a intuit perfect această teamă şi a exploatat-o, nu însă cu gălăgie, ci cu diplomaţie. Era în firea lui să nu-şi etaleze intenţiile, pe care, însă, le urmărea cu o disciplină de fier.

„Fără zgomot“, era deviza lui, pe care ne-o transmitea, adesea, şi nouă, mai ales cînd venea vorba de sarcini concrete şi delicate.

Presupunînd că Dej ar fi acţionat în această privinţă pripit şi cu tam-tamul pe care-l făcea, mai tîrziu, Ceauşescu, pe tema independenţei, riscam să nu mai plece trupele sovietice de la noi şi poate că le aveam şi astăzi pe cap, cum este încă Armata a 14-a în Transnistria.

Să mai presupunem că Dej ar fi luat iniţiativa unei rezistenţe armate şi proteste civile împotriva prezenţei acestor trupe. Ar fi fost o vărsare inutilă de sînge.

Nici măcar n-am fi avut parte de scandalul internaţional privind situaţia din Ungaria, scandal care i-a afectat destul de mult pe sovietici la acea vreme, dar şi mai tîrziu.

Dej a intuit că situaţia noastră, a României, în raportul dintre marile puteri ale lumii contemporane, este alta decît a Ungariei şi chiar a oricărui stat vecin, lucru pe care nu-l înţeleg actualii promotori ai rapidei noastre integrări în N.A.T.O. Occidentul – după cum nu e greu de prevăzut – ne trădează şi astăzi, după cum ne-a trădat şi după cel de-al II-lea război mondial. Faptul era mult mai mascat atunci decît acum.

De pildă, acum se înţelege mai uşor că zîmbăreţul Clinton nu ne-a primit în N.A.T.O. pentru că s-a înţeles cu Elţîn la Helsinki în privinţa sferelor de influenţă.

În ceea ce priveşte împărţirea acestora între Churchill şi Stalin, după cel de-al II-lea război mondial, şi trădarea de către Occident a României, a fost nevoie să treacă aproape 50 de ani să se afle adevărul. Gheorghiu-Dej are meritul de a fi înţeles acest adevăr din cursul evenimentelor la care participa.

Refuzul de a se acorda ţării noastre statutul de cobeligerantă în cadrul Tratatului de la Paris, în ciuda tuturor evidenţelor, condiţiile grele, absolut nefireşti în raport cu realitatea şi cu raţiunea, nu puteau fi impuse unilateral de către Uniunea Sovietică şi Stalin, fără o înţelegere prealabilă cu celelalte puteri aliate, Anglia şi Statele Unite.

Or, faptul acesta rămăsese secret, pe cînd la suprafaţă se ducea, pe atunci, „războiul rece“ dintre ele.

Ar fi fost o greşeală enormă ca România să fi fost împinsă orbeşte într-un război „cald“, cum cereau ţărăniştii, şi încercările lor de rezistenţă armată în munţi făcînd jocul Serviciilor de Spionaj de tot felul. Asta ar fi fost echivalent cu o sinucidere. Or, Gheorghiu-Dej are meritul de a fi refuzat acest drum. El a preferat drumul unor discuţii directe cu „duşmanul“. În această privinţă, Dej nu numai că a intuit situaţia geo-politică a ţării noastre în acel moment, dar a mizat şi pe anumite elemente în schimbare din conducerea Uniunii Sovietice.

Despre caracterul nervos şi instabil al lui Hruşciov, el ne atrăgea, adesea, atenţia. De aceea, acesta a lansat ideea de retragere de bună voie a trupelor sovietice din România, ca unică soluţie rezonabilă a conflictului (doar diplomatic) între cele două ţări. Asta mai avea nevoie şi de schimbările necesare, intuite de Dej, în cadrul raportului de putere de la Moscova.

În acel timp, în U.R.S.S. se înfruntau două tendinţe diametral opuse: una reformatoare, în frunte cu Hruşciov, şi alta conservatoare. Lupta dintre aceste tendinţe s-a încheiat în iunie 1957, cînd la o plenară a C.C. al P.C.U.S. a fost învinsă aripa conservatoare condusă de Malenkov, Kaganovici şi Molotov.

La sfîrşitul lui octombrie, acelaşi an, A.K. Jukov a fost eliminat din prezidiul U.R.S.S., iar în martie 1958 şi-a depus mandatul N.A. Bulganin.

Pe acest fond al schimbării raportului de forţe între conservatori şi cei deschişi schimbărilor, am acţionat noi. Astfel, în luna mai 1958, au avut loc, la Moscova, două reuniuni la nivel înalt ale ţărilor socialiste. La ambele, delegaţia română a fost condusă de Gheorghiu-Dej.

Între prima şi a doua, delegaţia română a avut discuţii chiar cu Nikita Hruşciov, care ne-a comunicat hotărîrea Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele de pe teritoriul României.

A doua zi, la 24 mai, a avut loc şedinţa Comitetului Consultativ al Tratatului de la Varşovia. La unul din punctele înscrise pe ordinea de zi figura Raportul lui I.S. Konev, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite, cu privire la o nouă reducere a forţelor armate ale ţărilor participante la Tratat şi la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Nikita Hruşciov, în cuvîntul său, după ce a salutat hotărîrea Chinei de a retrage voluntarii chinezi din Coreea de Nord, a spus:

„În scopul slăbirii încordării internaţionale, Guvernul nostru, în urma consultării cu Guvernul României, prezintă consfătuirii, spre examinare, problema retragerii trupelor sovietice care se află pe teritoriul acestei ţări, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“.

Consiliul Politic Consultativ a adoptat o declaraţie de presă, în care se spunea, în mod expres:

„Consiliul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia aprobă hotărîrea Guvernului U.R.S.S. cu privire la retragerea, în viitorul apropiat, a trupelor sovietice care se află pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“.

Hotărîrea celor două guverne a fost semnată chiar atunci de prim-miniştrii acestora. În aceeaşi zi, miniştrii Forţelor Armate ale celor două ţări (general-colonel Leontin Sălăjan şi mareşalul Rodion Malinovschi) au semnat acordul retragerii. Destinul a făcut ca tocmai acela care a condus intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României să semneze şi retragerea acestora.

Era, de fapt, omul care cunoştea cel mai bine situaţia şi care, poate, a contribuit cel mai mult la elucidarea ei în cadrul Guvernului sovietic. Acţiunea s-a desfăşurat fără mare protocol şi tam-tamuri. Gheorghiu-Dej, aflat, atunci, la Moscova, a interzis reprezentanţilor părţii române orice fel de comentariu cu privire la acest eveniment.

Nici sovieticii nu erau interesaţi să înregistreze comentarii privitoare la această înfrîngere, pusă intenţionat sub semnul mărinimiei lor, iar în cadrul Tratatului de la Varşovia, pe seama înţelegerii cu ceilalţi parteneri, comentariile şi discuţiile acestora ne-ar fi fost defavorabile, ar fi putut duce la întîrzierea şi chiar la anularea deciziei sovietice, de aceea Gheorghiu-Dej a făcut totul pentru a le evita.

Jocul lui abil a reuşit. Deşi se spunea că trupele sovietice staţionau în România conform înţelegerii în cadrul Tratatului de la Varşovia, ele plecau, în realitate, conform celor stabilite prin Tratatul de la Paris.

La întoarcerea în ţară, delegaţia română a prezentat un raport în cadrul unei plenare a C.C. al P.M.R., subliniindu-se cele realizate cu destulă parcimonie.

Trebuie să subliniez că nici propaganda română – orientată cu grijă de Gheorghiu-Dej – nu s-a manifestat gălăgios, cu semne de paradă. Opinia lui Dej era că politica de independenţă naţională trebuia să se realizeze discret, prin fapte concrete, fără publicitate inutilă şi păguboasă pentru ţară.

Plecarea trupelor sovietice din România a reprezentat, însă, un moment crucial în Istoria ţării, după cel de-al II-lea război mondial. Acest moment a însemnat şi un examen de înţelepciune, de forţă morală şi patriotică a conducerii de atunci a României.

Prin acest act s-a înlăturat principalul obstacol din calea eliberării depline şi a obţinerii independenţei ţării. Numai pe baza lui se putea trece la înfăptuirea liniei politice naţionale a partidului şi Statului Român.

Acest eveniment poate fi o sursă de învăţăminte pentru zilele de azi, de mîine şi de poimîine. România a avut un rol de pionierat în lupta pentru retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor ţări, după cel de-al II-lea război mondial. Numai în acest fel s-a putut urma drumul unei doctrine militare naţionale, conformă cu interesele poporului nostru.

Multe orori, greşeli şi abuzuri, care au costat mult Poporul Român, au putut fi înlăturate după plecarea trupelor şi a consilierilor sovietici.

Evenimentele din 1958 au creat premizele care au condus la Declaraţia de Independenţă din 1964.

Nu a fost uşor să lupţi în interiorul ţării pentru apărarea liniştii sale politice, economice şi sociale şi să acţionezi, în acelaşi timp, şi împotriva obstacolelor din afară, ale celor cărora nu le convenea linia naţională pe care o adoptase partidul nostru, condus de Gheorghiu-Dej.

Iar curăţirea de asemenea elemente a fost foarte dificilă, fiind nevoie de mult tact din partea lui Dej, şi fără ranchiună. Este edificator, în acest sens, următorul exemplu, de care îşi aduce aminte Al. Bîrlădeanu:

„La cîteva luni după ce Miron Constantinescu nu mai era în Biroul Politic, într-o şedinţă, Dej a întrebat: «Ce mai face Miron?».

I s-a răspuns că este cercetător ştiinţific. «Şi ce salariu are?», a vrut să ştie Dej. «Măi, el are vreo 5 copii, nu-i ajung banii», a constatat, atunci, Dej. «Să-i mai dăm o completare de 5.000 lunar de la partid»“. Aşa era Dej. Nu era răzbunător.

Dimpotrivă, odată rezolvată problema, principial şi practic, el devenea ,,pîinea lui Dumnezeu“, se comporta cu totul şi cu totul uman, concesiv, se preocupa de soarta celor ce puteau să fie loviţi în urma unor excese, la fel în cazul de mai sus.

 

* * *

 

 

 

 

În 1958, s-a încheiat procesul de retragere a trupelor sovietice, iar stilul adoptat de către Dej în acele împrejurări şi acţiunile sale politice de mare anvergură erau, în general, acoperite.

Nici nu-i plăcea să se vorbească despre ele, iar atunci cînd trebuiau să se producă, ştiu că cerea discreţie, prudenţă, tact şi reţinere.

Mai ales că lupta noastră trebuia să se desfăşoare şi pe alte planuri, unde aveam nevoie să nu trîmbiţăm, ci să ne susţinem, cu calm şi fermitate, punctul de vedere, să-l deducem din realităţi, să-l argumentăm pe baza acestora şi să ne asigurăm poziţiile independente, în conformitate cu adevărul şi interesele fundamentale ale Poporului Român, rezistenţa la presiunile pe care le exercita, în continuare, vecinul de la Răsărit, pe plan economic şi spiritual.

Pe de altă parte era spargerea ,,Cortinei roşii de fier“, în spatele căreia fusesem obligaţi să trăim pînă atunci.

Cu alte cuvinte, deschiderea spre Occident. În ambele direcţii, aveam nevoie de multă iniţiativă şi tact. După ce am eliminat ,,grupul kominternist“ din conducerea partidului, după ce s-au retras trupele sovietice şi consilierii, a urmat eliberarea de dogmele sovietice ale aşa-zisului realism-socialist. Ele erau expresia unei presiuni ideologice, de care am putut scăpa abia în jurul anilor ’60.

De amintit discuţiile lui Dej de la Uniunea Scriitorilor, cînd au avut loc schimbări importante şi în conducerea Uniunii. Mihai Beniuc a fost schimbat cu Zaharia Stancu, iar Lucian Blaga a fost adus în prim-planul culturii române, după Tudor Arghezi şi George Călinescu.

Din păcate, Blaga a încetat din viaţă la puţin timp după aceea. Tot de la debutul anilor ’60 datează şi începutul unei deschideri marcante faţă de literatura şi arta occidentală, de care s-a prevalat Ceauşescu la Congresul al IX-lea. Concomitent a avut loc şi o deschidere către Occident, destul de marcantă şi fără tutelă sovietică, uneori chiar în condiţiile iritării acesteia.

În anul 1961, România, datorită poziţiei sale proprii, a votat, pentru prima dată, altfel decît U.R.S.S. şi celelalte ţări socialiste, referitor la crearea unei zone denuclearizate în America de Sud. Noi militam pentru crearea unei asemenea zone în Balcani şi nu puteam fi împotriva ei, în alte părţi ale globului.

Autoritatea şi prestigiul României, al politicii sale externe, au determinat O.N.U. să-l aleagă ca preşedinte al său, pentru o perioadă de 1 an, pe Corneliu Mănescu – ministrul de Externe al României. Corneliu Mănescu devenise o figură proeminentă la O.N.U. El putea fi ales ca secretar general al O.N.U. dacă Ceauşescu şi consoarta sa, Elena Ceauşescu, din gelozie politică, nu l-ar fi înlocuit pe Mănescu în conducerea Ministerului de Externe.

Iar eliberarea deţinuţilor politici, în 1964, a fost făcută tot la iniţiativa lui Dej. Avusesem, cu el, multe discuţii particulare pe această temă. Ştia din proprie experienţă că în închisori se produc atrocităţi şi agresiuni greu de imaginat la adresa fiinţei umane. El însuşi, ca şi mine, fusese supus, pentru ideile sale politice, la vexaţiuni de tot felul.

Avea informaţii foarte largi despre cele ce se întîmplă în închisori cu deţinuţii politici. Cînd a adus această problemă în faţa Biroului Politic, Dej a declarat, cu amărăciune: „Nu mai vreau să aud de deţinuţi politici în România!”.

La propunerea lui, s-a hotărît, în 1964, eliberarea tuturor deţinuţilor politici, cărora li s-a asigurat încadrarea imediată în muncă, în conformitate cu pregătirea lor profesională şi cu gradul de studii, li s-a dat dreptul la locuinţă, din cele construite de stat, precum şi dreptul la o salarizare egală cu a tuturor categoriilor de angajaţi.

Vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem în actul istoric al eliberării deţinuţilor politici din 1964 un model de reconciliere naţională, din care am putea învăţa multe şi astăzi. Iar dacă mai trăia Dej măcar 5 ani, pînă în 1970, nu ar mai fi urmat „Epoca de Aur” a domniei de tip „feudal” a lui Nicolae Ceauşescu. Înainte de agravarea bolii sale, într-o discuţie la care eram prezenţi atît eu, cît şi Chivu Stoica, Dej şi-a exprimat hotărîrea ca la Plenara ce se preconiza să aibă loc să-l elibereze pe Nicolae Ceauşescu din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-l transfere la Guvern. Plenara nu a mai avut loc.

A avut loc, însă, decesul său. După moartea lui Dej, din cauza „trădării” lui Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica, Nicolae Ceauşescu a ajuns prim-secretar al Comitetului Central al partidului, după care se ştie ce a urmat. Aş vrea să completez cu faptul că, prin anii ’60, Dej a lansat ideea comercianţilor particulari (mandatari), pe care i-a sugrumat Ceauşescu mai tîrziu. Gheorghiu Dej, cu mult timp înainte, chiar pe vremea exceselor staliniste ale luptei de clasă, a căutat să păstreze întreprinderile mici particulare şi atelierele meşteşugăreşti private.

În acest sens, a folosit şi sprijinul sindicatelor. Îmi amintesc de firma „Guban” (făcea cei mai buni pantofi, fiind renumită şi pentru poşetele pe care le producea), care ajunsese să aibă 1.000 de salariaţi. Şi nu era singura. Dej se interesa personal de bunul mers al acestora.

El voia să creeze un sistem concurenţial privat faţă de cel de stat, aşa cum în agricultură a lăsat o parte mare din pămîntul ţării, mai ales în zonele de deal şi de munte, în afara cooperativelor de producţie. Ştiu că Alexandru Bîrlădeanu a prezentat un material, care a şi fost discutat, într-o primă formă, luîndu-se hotărîrea pentru C.A.P.-uri să fie mai independente faţă de stat decît erau, urmînd să se realizeze şi alte etape de liberalizare a lor.

În acea etapă, C.A.P.-urile trebuiau să încheie contracte de achiziţii la bună învoială cu statul, fără ca acestea să fie obligatorii. Această hotărîre a fost abrogată, mai tîrziu, de Ceauşescu. Bîrlădeanu afirma, într-un interviu, că, atunci cînd a fost pus de Dej să pregătească materialul pentru liberalizarea C.A.P.-urilor, el i-ar fi spus acestuia că ar fi bine să facă acel material împreună cu Nicolae Ceauşescu, el fiind cel care răspundea, pe linie de partid, de agricultură. Dej s-ar fi înfuriat şi i-ar fi zis: „Lasă-l pe prostul ăla la o parte! Nu înţelege nimic. El poate numai să te-ncurce”.

Aşa este. Dej avea o părere foarte proastă despre Ceauşescu, mai ales după ce acesta s-a ocupat de agricultură. Ştiu că, în zelul lui de a se remarca pe această linie, Ceauşescu a vrut să facă din Galaţi o a doua regiune complet cooperativizată.

Tot el a forţat lucrurile şi în judeţul Vrancea, care aparţinea regiunii Galaţi, aici avînd loc o seamă de revolte.

Trimis să potolească lucrurile acolo, Ceauşescu le-a aprins şi mai tare, trăgînd cu pistolul în oameni. Ca să fie salvat, a trebuit să se intervină cu forţe armate.

Auzind despre o asemenea situaţie, Dej a fost foarte revoltat.

Într-o discuţie care a avut loc între mine, Pîrvulescu şi Drăghici, s-a arătat dispus să-l scoată imediat pe Ceauşescu din funcţie. Au intervenit Pîrvulescu şi Drăghici, care au susţinut că Ceauşescu se afla în legitimă apărare, ceea ce a amînat hotărîrea lui Dej.

Drept „recunoştinţă”, şi pe ei i-a eliminat din conducere, nu peste mult timp, Ceauşescu. Ştiu că această hotărîre i-a rămas ca un ghimpe în suflet pînă la sfîrşitul lui neaşteptat.

 

APOSTOL (Gheorghe?)

 

 

Surse:

 

http://romaniamare.info/cum-au-iesit-trupele-sovietice-din-romania-2/

http://lectiadeanatomie.blogspot.ro/2010/12/retragerea-armatei-rosii-din-romania-in.html