AMITA BHOSE – O INDIANĂ ÎNDRĂGOSTITĂ FĂRĂ MARGINI DE POEZIA LUI EMINESCU

Amita Bhose a venit din India în România comunistă împreună cu soțul ei care era inginer geolog și a urmat cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român.

Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule.

De atunci, dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini.

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil a declarat că nu ezită să-și lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci.

Mai apoi, avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declara chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume:

„Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio.

Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau
acasă”.

Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.

Fiind primul filolog indian care s-a ocupat de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice.
În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc.

A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană.

A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană.
Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori– dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani.

La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)

Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)

Amita Bhose (n.Calcutta, India, 9 februarie 1933 – d.Bucuresti, 1992) este prima traducatoare a lui Eminescu in spatiul asiatic – Eminescu: Kavita (Poezii), Calcutta, 1969 –, traduceri in limba bengali.

Era fiica lui Sudhir Kumar Bhose, avocat la Inalta Curte de Justitie din Calcutta, precum si la Curtea Suprema din New Delhi, si a Pratimei Bhose, casnică.

Făcea parte dintr-o familie cu o intensa activitate culturală si științifică. Bunicul sau, J.C. Bhose, a fost un cunoscut orientalist, membru al Societatii Asiatice, premiat de Universitatea din Cambridge cu medalia „Cobden” pentru cercetare in indianistica.

Tatal sau, S.K. Bhose, a obtinut premiul „A.N. Dev”, decernat de Universitatea din Calcutta pentru cercetare in domeniul dreptului, desfasurând o bogata activitate pedagogica si fiind ales membru al Senatului Universitatii din Calcutta si al Societatii Asiatice.

Strabunicul pe linie maternă, T.N. Mitra, a fost primul licențiat și primul doctor in filosofie de la Facultatea de Știinte Umanistice din cadrul Universității din Calcutta. Diferiți membri ai familiei au avut contribuții semnificative in cultura indiană.

De pildă, N.C. Bhose a infiintat organizatia Indian Boy Scouts, pentru tineret, iar unchiul tatalui pe linie materna, N.C. Chunder, a devenit unul dintre colaboratorii apropiati ai lui Mahatma Gandhi.

Fiul acestuia, P.C. Chunder, un timp ministru al invatamântului si culturii, a fost un savant cu bun renume si in afara Indiei.

Acest climat intelectual in care a trait si-a pus amprenta asupra formatiei culturale a Amitei Bhose si a evolutiei sale ulterioare.

În 1954 s-a căsătorit cu dr. Dipak Kumar Ray, inginer geolog, pe care l-a urmat în 1959 in România, unde venise într-o specializare in geologia petrolului.

Pentru a pătrunde şi a se familiariza cu mentalitatea şi spiritualitatea poporului român, Amita Bhose se inscrie la un curs de limba şi literatura română, la sfârşitul căruia, după doi ani, i se eliberează, în urma unui examen, un certificat de cunoaştere practică a limbii române.
În 1975 va susţine teza sa de doctorat la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti.

Lucrarea sa, Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu, stabileşte câteva puncte inedite de interferenţă a culturilor indiană şi română, reliefate in creaţia eminesciană, incercând să modifice optica criticii romîneşti privitoare la izvoarele de cultură indiană la care apela Eminescu.

George Munteanu, cunoscutul biograf al poetului, remarcă in referatul asupra tezei: „Acest mod de a fi al poetului (poet-inelept in acceptie indiană, n.n.) e cel care ni s-a impus şi nouă atunci când – meditând mai indelung la relaţiile sale de adâncime cu gândirea, cu inţelepciunea străveche românească – am inţeles că trebuie de pe asemenea bază scrisă o nouă biografie a lui Eminescu”.

Printre recenzori se numărau: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Sergiu Al-George, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Alexandru Piru.
În data de 10 februarie 1979 Primeşte aprobare pentru domiciliu stabil in România.

Și-a dedicat intreaga existenta interpretarii cat mai exacte a tuturor „urmelor” si influentelor indiene in opera eminesciana. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o sa se stabileasca in Romania, unde a predat bengali, sanscrita si civilizatie indiana la Universitatea Bucuresti, totodata traducand in bengali literatura romana, scriind articole, studii, sustinand conferinte despre Eminescu, literatura româna si indiană. 

A murit într-un spital românesc, pe 24 octombrie 1992, în urma unei operatii nereușite.
Ca o împlinire fireascã, desi prematurã, a destinului celei care, timp de 30 de ani a slujit cu devotament cultura românã, urna cu cenusã a Amitei Bhose a rãmas în România, la dorinta fratelui sãu din Anglia. Era sigur cã aceasta ar fi fost si dorinta ei. Cei care i-au adus un ultim omagiu au fost numerosi, fostii sãi studenti veniti din toate colturile tãrii luându-si rãmas bun si recitindu-i „Mai am un singur dor”.

Când ultimul vers s-a încheiat, deja lor le era dor de Didi. Didi care a stiut atât de bine sã traducã dorul eminescian în bengali, trãind într-o tarã pe care, asa cum scria Zoe Dumitrescu Busulenga, „a iubit-o poate mai mult decât multi români si a slujit-o cu inteligenta si condeiul ei.”

Volumele ; „Eminescu şi India”, „Proza literară a lui Mihai Eminescu şi gândirea indiană”, „Dialoguri cu Amita Bhose, „Eminescu şi limba sanscrită”, „Maree indiană” fac parte din „Colecţia Amita Bhose”, şi au văzut lumina tiparului la Editura Cununi de stele din Bucureşti şi sunt îngrijite de Carmen Muşat-Coman, care cu generozitate le-a facut donaţie Centrului Eminescu. Studierea acestor volume ne deschide noi orizonturi şi viziuni în cunoaşterea pas cu pas a operei şi gîndirii eminesciene, descoperite şi reflectate nouă de Amita Bhose. 

În presa strãinã şi româneascã, de-a lungul vieţii, a publicat, în periodice, peste 56 de traduceri din literatura românã în bengali şi din bengali în românã, peste 90 de articole şi studii. A susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

Publicitate

Domnul Eminescu despre înaintarea Rusiei

 

 

 

 

 

 

 

 

”Înaintarea Rusiei

 

La începutul veacului XVIII hotarele de la răsărit ale împărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite. Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celealalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare.

Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea de la Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată.

La încheierea tratatului de la Pasarovitz, Curtea din Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

În sfârşit, tratatul de pace de la Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă în mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult sau mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblîzite.     

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Lupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s-a produs totdeauna în Rusia. 

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

Încă Ţaru Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi s-au sfărâmat sub pasul lor. 

Leşii au pierit ca „neam hotărâtor” de pe faţa pământului; cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alături cu Turcii; au căzut sub stăpânirea Ţarului; până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aici însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat de la binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celealalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorâtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

În mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s-au retras.

Astfel, ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român.

În tratatul de la Paris, Rusia nu a fost lipsită de nici unul din aceste câştiguri. Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.”

 

 

 

Mihai Eminescu

Timpul, 6 mai 1878         

 

 

Au trecut două sute de ani de când Rusia a anexat Basarabia la 1812, şi acest lucru a lăsat urme adânci, de neşters în conştiinţele oamenilor. Astăzi, când Basarabia este sfâşiată, dar independentă, cu o porţiune ocupată militar de o putere străină, dar în cea rămasă te poţi exprima liber, se pot observa multe paradoxuri şi contradicţii.

Anii de ocupaţie, crimele, execuţiile, deportările, jafurile şi asasinările au putut fi uitate sau ignorate, dar fenomenul pervers lăsat de ocupant, cel al „mancurtizării” unei părţi a populaţiei, ne iese pregnant în faţă cu fiecare ocazie şi este cu atât mai puţin explicabil.

De pildă, în toate sondajele de opinie, o proporţie importantă din populaţie are încredere în Rusia şi consideră că Rusia este cel mai mare prieten al Moldovei, un segment mult mai însemnat faţă de cei care au aceleaşi simţăminte faţă de România.

Asta în timp ce Rusia încă ţine sub ocupaţie militară 11% din teritoriul ţării (peste 40% din acest teritoriu sunt români) pentru care au murit peste o mie de oameni în războiul din 1992 şi chiar anul acesta trupele de ocupaţie au mai făcut o victimă, pe românul Vadim Pisari de 18 ani. Este greu de explicat această dragoste faţă de ocupant, dragostea victimei faţă de călău care are nuanţe masochiste.

În psihologie s-a găsit şi termenul pentru a descrie relaţia dintre răpitor şi ostatic în cadrul unor evenimente de luări de ostateci, sindromul Stockolm.

În cursul acestor luări de ostateci, se ajunge ca aceştia să simtă înţelegere faţă de răpitori, chiar dacă sunt victimele lor, şi de multe ori să intervină pentru ei. Este un fenomen care se studiază în continuare, mecanismele lui de declanşare la nivel psihic încă nu sunt lămurite, ca orice fenomene care implică creierul şi comportamentul uman, în general.

Dar pentru a pătrunde mai bine acest simptom Stockolm, cei ce se ocupă cu studierea lui ar putea să o facă mai bine în Republica Moldova printre acei care încă îi îndrăgesc atât pe ruşi, deşi în mod sigur vei găsi printre rudele lor deportaţi prin Gulag.

S-ar putea ca în acest caz să fie vorba de un sindrom Stockolm combinat cu o spălare de creier, şi tot nu ai obţine o explicaţie satisfăcătoare. Să ne imaginăm un sclav pe o plantaţie, care lucrează până cade jos pentru stăpânul său, este bătut dacă nu o face, apoi seara se duce şi se laudă faţă de alţii cât este de bogat stăpânul său şi umblă mândru din pricina asta.

Totuşi, cetăţenii moldoveni aleargă după cetăţenia românească, nu după cea rusească.

„O ţară în care termenul de patriotism şi cel de naţionalism sunt antagonice este sortită dispariţiei” spunea Oleg Serebrian, un geopolitician de dincolo de Prut. Iar Republica Moldova este una dintre aceste ţări, deoarece să fi patriot aici înseamnă să lupţi pentru Republica Moldova, iar să fii naţionalist înseamnă să lupţi pentru România. Naţiunea şi patria, în cazul unui locuitor dintre Prut şi Nistru, sunt noţiuni contradictorii, deci acest stat este menit să dispară în timp.

Tocmai de aceea, cei despre care vorbeam la începutul articolului, au trebuit să inventeze o naţiune, cea moldovenească, pentru ca patriotismul şi naţionalismul să sune la unison. Dar sună fals, teoria este atât de năstruşnică încât te gândeşti cum de este posibil ca oameni aparent serioşi să se ocupe de aşa ceva. Şi totuşi o fac, cu argumente care mai de care mai ilare.

Am auzit unul nou, conform căruia România şi românii există doar din 1859, pe când Moldova şi moldovenii din secolul XIV, de aceea moldoveniştii trec la contraatac, cerând alipirea Moldovei până la Carpaţi Republicii Moldova. Cererea lor are sens, până şi ei îşi dau seama că un stat cât o bucată din Basarabia nu are cum să subziste pe termen lung, nu are baza unui stat viabil. Am expus într-un articol anterior faptul că inclusiv unii politicieni, scriitori, geografi ruşi recunosc faptul că Basarabia este a României (vezi Românitatea Basarabiei după autorii ruşi). Dar corifeii moldovenismului insistă până dincolo de limita ridicolului.

Argumentul lor este ilar, după cum spuneam. De ce nu merg să îl repete italienilor, care până la 1861 (tocmai au aniversat o sută cincizeci de ani de la unificarea Italiei) erau doar o colecţie de stătuleţe, niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia. Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, la fel ca şi românii în ţările române.

La fel şi Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria ş.a.m.d , iar locuitorii erau prusaci, bavarezi, ş.a.m.d. Chiar după teoria lor şchioapă, observaţi că România este mai veche decât Germania sau Italia, nu-i aşa? În fine, nu are rost să mai pierdem vremea cu asta, la altceva doream să ajung.

Ca orice naţiune, cea moldovenească avea nevoie de mai multe lucruri, de eroi naţionali şi de genii naţionale. Aşa că, după ce în treacăt a apărut şi un dicţionar român-moldovenesc, corifeii naţiunii moldoveneşti i-au confiscat rapid pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Eminescu, instalându-i în fotoliile de erou şi poet al naţiunii moldoveneşti.

În graba lor, aceşti moldovenişti au uitat două lucruri. Primul, cuvântul lui Ştefan cel Mare, care spunea că mai bine te faci frate cu turcul decât cu muscalul.

Al doilea lucru, au uitat să-l citească pe Eminescu, evitând poate astfel ceea ce Eminescu numea „formă fără fond”, respectiv ideea naţiunii moldoveneşti. Poate le-ar fi convenit ca Mihai Eminescu să fie doar poetul romantic îndrăgostit, vorbind doar de plopii fără soţ, de codru, poate din când în când vorbind de un luceafăr şi un demiurg.

Câteva poveşti pe lângă Făt-Frumos din lacrimă şi atât, fără a intra în fondul problemei. Dar şi în poezie moldoveniştii au dat greş, nu degeaba mentorii lor l-au interzis, apoi i-au interzis doar câteva din poeziile sale. Cum zice Eminescu în Doină:

„De la Nistru pân’la Tisa / Tot românu plânsu-mi-sa”. Da, aşa e, e până la Tisa şi nu până la Prut sau Carpaţi, este românu şi nu moldoveanu.

Ce ne facem mai departe: „De la Hotin pân’la Mare / Vin Muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”?

Muscalii, tovarăşi, nu românii sau valahii!

Asta dacă te rezumi la poezia lui Eminescu. Dar ce se fac moldoveniştii dacă pătrunzi mai adânc în opera eminesciană? Trebuie menţionat că Eminescu, până la 1883, la internarea sa în ospiciu, avea doar vreo patruzeci de poezii publicate, opera sa de bază fiind articolele politice din ziarele vremii, în special la Timpul. Dacă aceşti moldovenişti ar fi citit fie şi numai câteva din articolele sale politice, nu s-ar fi grăbit să-l includă în rândul moldoveniştilor, ba dimpotrivă.

În primul rând, Eminescu nu foloseşte niciodată termenul de popor moldovean, ci numai de cel românesc.

Iar articolele sale sunt atât de încărcate de sentimente pure româneşti încât nu ai cum să le treci cu vederea.

Articolele sale sunt scrise cu o atenţie deosebită asupra frazei, lucrate cu grijă, întocmai ca şi un poem, dar sunt atât de cuprinzătoare la aspectele politice, istorice, de actualitate ale vremii, dar şi de geopolitică, făcându-l pe Eminescu unul dintre geopoliticienii români ai secolului al XIX-lea. Nu este de mirare că stătea la masă la Capşa ore în şir  alături de alţi scriitori şi publicişti de marcă, cum ar Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.

Dar să vedem câteva din cele scrise de Eminescu pe tema Basarabiei, cuvinte la care moldoveniştii ar trebui să ia aminte: „Însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor” sau „A rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”.

Unde sunt moldoveniştii care să discute sau conteste cuvintele marelui Mihai Eminescu? Dar Eminescu, în virtutea geniului său, a prevăzut oarecum şi tendinţa asta a unora de a se erija în apărători ai moldovenismului, explicând-o prin tipul de dominaţie rusească, demoralizatoare cum o numeşte, de asemenea face şi o analiză a necesităţii Rusiei spre expansiune, şi toate acestea sunt valabile chiar şi în ziua de astăzi.

Au trecut 162 de ani de la naşterea lui Eminescu, şi astăzi ni se pare mai actual ca şi oricând, la fel ca şi un alt mare contemporan şi prieten al său, mai ales cu privire la politica internă. Mă refer aici la Caragiale.

 

  Negrea Cristian 

http://cristiannegrea.blogspot.com/