CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

POLIȚIA SECRETĂ A ÎMPĂRATULUI AUSTRO-UNGARIEI FRANZ IOSEF L-A URMĂRIT NECONTENIT PE EMINESCU

eminescu-franz-joseph

MIHAI EMINESCU URMĂRIT DE POLIȚIA SECRETĂ A ÎMPĂRATULUI AUSTRIAC FRANZ IOSEF

Faptul că Mihai Eminescu a intrat în vizorul serviciilor secrete austro-ungare începând din 1870 (după publicarea, în „Federațiunea” de la Pesta, a celor trei articole incendiare („Să facem un Congres”, „În Unire e tăria” și „Equilibrul”), nu mai este demult o supoziție.

Iar documentele care continuă să iasă la iveală confirmă acest fapt pe zi ce trece, impunând, ca pe un imperativ de conștiință națională, rescrierea și reinterpretarea întregii biografii zbuciumate a marelui poet.

Vom prezenta acum câteva rapoarte găsite la Arhivele Naționale, traduse din limba germană de prof. Univ. Dr. Tiberiu Spircu și publicate în urmă cu câteva luni în revista „Cugetarea europeană”.

  1. Raportul nr. 3 al consulului austro-ungar N.S.Hanswenzi către ministrul de externe al Imperiului, Iulius von Andrassy, Iassi, 5 ian. 1877 (preluat din „Cugetarea Europeană”nr. 34, cu avizul comitetului de redacție).

„Spre sfârşitul lunii noiembrie 1876 profesorul de la universitate şi totodată redactor al buletinului oficial „Curierul de Iassi“ Mihai Eminescu şi-a inaugurat seria de conferinţe publice organizate.

                Tema aleasă de Eminescu s-a referit la starea românilor în Austro-Ungaria.

Numerosul public reunit a urmărit expunerea cu curioasă luare-aminte şi a gratulat conferenţiarul cu aplauze zgomotoase.

                Actuala rezolvare pregătită problemei orientale în peninsula Balcanică i-a dat oratorului ocazia să trateze acest subiect.

                În introducerea discursului său, el este de părere că rezolvarea nu poate fi alta decât o Confederaţie a tuturor popoarelor locale, în care egalitatea tuturor naţiunilor şi limbilor să fie primordială – pe când constituirea de state nu trebuie să fie altceva decât un accesoriu, şi că această reformă va avea succes sub patronajul Rusiei şi Austro-Ungariei care, cea din urmă, reprezintă politica occidentală.

                El plasează după aceea întrebarea ce atitudine trebuie să ia România.

                Ca să se parvină la o decizie, el crede că politica pe care o exercită Austro-Ungaria faţă de naţionalităţi în general, dar în special faţă de cea română, este discutabilă.

                Această cuvântare a apărut în ziarul redactat de el, iar eu îmi iau îngăduinţa să prezint aici prea-binevoitoarei Dv. Excelenţe, pentru luare la cunoştinţă traducerea în germană a punctelor esenţiale.”

Foto: Raportul consulului austro-ungar N.S.Hanswenzi.  

Precizare: În „Cugetarea Europeană” nr. 34 s-au publicat și articolele lui Eminescu apărute în „Curierul de Iași” nr. 125, 126, 127, 129 și 130 din noimebrie 1876, la rubrica „Revista externă”.
Vom continua cu articole care se referă la Eminescu și Societatea „Carpații”.

Această societate secretă a fost înființată la 24 ianuarie 1882 și a avut ca scop „să producă o schimbare radicală în politica Principatelor Unite față de românii din teritoriile aflate sub administrație străină”.

2. Scrisoarea baronului Mayer, ambasadorul Austriei la București către contele Kalnoky (7 iunie 1882), tradusă din limba germană de prof. univ. dr. Tiberiu Spircu și apărută în „Cugetarea Europeană” nr. 34.

Bucureşti, 7 Iunie 1882

Excelenţei sale contele Kàlnoky, Prea stimate conte,

„Societatea Carpaţilor“ a ţinut în data de 4 luna trecută o şedinţă publică, care a premers unei consfături secrete.

Despre aceasta am aflat din surse confidenţiale următoarele informaţii: subiectul consfăturii a fost situaţia politică. I-a unit acolo lupta contra monarhiei austro-ungare // (care) se va continua, totuşi nu în sensul ca să se permită existenţa unei „Romania irridenta“. Membrilor li s-a recomandat prudenţă mai mare.

Eminescu redactor principal la „Timpul“ a făcut propunerea ca studenţii ardeleni de naţionalitate română care pentru perfecţionarea lor frecventează şcolile preoţeşti (?), pe durata vacanţelor lor în patrie să li se încredinţeze sarcina de a prelucra opinia publică pentru o Dacie Mare. Laurian, redactorul adjunct // al „României libere“ se bizuie pe judecata mai multora din Ardeal, în virtutea cărora românii localnici îi aşteaptă pe fraţii lor cu braţele deschise.

O scrisoare a lui Bădescu, inspector şcolar judeţean în Neamţ, către un ziarist … Miron spune că treburile în ţinutul Năsăudului merg bine.

Consimţiţi Excelenţa Voastră expresia adâncii mele …

            (ss) ind.

Notă. Contele Gustav Kàlnoky, născut în 1832, a fost ministrul afacerilor externe al Imperiului Austro-Ungar între 1881 şi 1895. În anul 1883 a fost cel care a încheiat tratatul cu România, după ce în anul anterior se crease „tripla alianţă“ Germania-Austro-Ungaria-Italia.

Foto: Scrisoarea baronului Mayer, ambasadorul Austriei la București către contele Kalnoky.  

Este impresionant patriotismul lui Mihail Eminescu, dovedit și de materialele prezentate mai sus, mai ales acum, când pare că noțiunea de dragoste de ţară este demodată, iar țara este lăsată pradă celor care nu urmăresc decât să-și satisfacă fără limite „pohta ce-o pohtesc” ei.

Marele poet național a plătit cu viața iubirea de țară, scrie Prof. Univ. Dr. Florin Cristian GHEORGHE în Revista CERTITUDINEA

Publicitate

11/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mihai Eminescu si Mihail Manoilescu, doi mari români fondatori ai Braziliei moderne

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/daniel-roxin.ro/wp-content/uploads/2016/05/eminescu-brazilia.jpg

 

 

Stiați pe ce carte se bazează economia braziliană performantă? Pe cartea Teoria protecționismului și a schimbului internațional, scrisă de românul Mihail Manoilescu, pe la 1929.

Nu sînt fantezii, însuși Jerônimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut la modul cel mai oficial în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa  din partea Academiei Române, o declaraţie cel puţin descumpănitoare.

 

 

Iată declarația sa:

„În privința economică, se credea că suntem condamnați să rămânem o țară agrară, ca și România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al țării dumneavoastră și un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu.

După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional, aceasta a fost până în ziua de azi inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. L-am avut pe președintele Vargas, care a condus Brazilia timp de 15 ani, exact în perioada lui Manoilescu, marele său mentor.

A urmat președintele Kubitschek, constructorul orașului Brasília, al cărui principal ministru, Furtado, a fost, de asemenea, un mare discipol al economistului român. În fine, chiar și președintele actual al Braziliei este, într-o oarecare măsură, unul dintre discipolii marelui român.

Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni și-au clarificat originile inegalității, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie și agricultură, dintre exporturi (ieftine) și importuri (scumpe) etc.

Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne.“

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/www.cunoastelumea.ro/wp-content/uploads/2016/05/Moscardo.jpg

Ambasadorul Moscardo de Souza


Jurnalistul Miron Manega, care a investigat afirmația ambasadorului brazilian, ne împărtășește ce a descoperit: Mihail Manoilescu unul dintre cei mai mari economiști români, fost Guvernator al Băncii Naționale, a încorporat într-o celebră lucrarea de-a sa, „Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional”, Teoria Statului Organic a lui Eminescu.

Prima reacție la o astfel de știre poate să fie cea de neîncredere. Vorba aia, Eminescu a fost poet. Ce treabă ar avea el cu avântul economic al unui stat modern?!

Ei bine, Eminescu a fost și jurnalist, a fost și sociolog, chiar și politician…

Asadar, Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai mari economişti români, fost guvernator al Băncii Naţionale, a încorporat într-o celebră lucrarea de-a sa, intitulată ,,Noua teorie a protecţionismului economic internaţional”, studiul lui Mihai Eminescu, ,,Teoria Statului Organic”. Cartea lui Manoilescu, publicată în anul 1932, după ce a fost tradusă în portugheză, ajunge în Brazilia, unde devine curs universitar, apoi, din anii ’70 ajunge program economic al ţării, iar în perioada 2000-2012 aplicarea ideilor din ea transformă radical Brazilia, generînd o creştere economică spectaculoasă…

Pe 15 aprilie 2016, BNR a lansat trei monede, din aur, argint și cupru, celebrând trei personalități ale perioadei interbelice. Una dintre acestea este Mihail Manoilescu.

Emisiunea numismatică a fost criticată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington.

BNR nu a avut însă nicio reacție până când Ambasada SUA nu s-a declarat „dezamăgită” de comemorarea unui „nazist”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BNR a afirmat că emisiunea numismatică lansată în luna aprilie 2016 face parte dintr-un proiect, inițiat în anul 2015, de prezentare a istoriei BNR și a personalităţilor care au ocupat de-a lungul anilor demnitatea de guvernator al acesteia.

Demersul  vizează marcarea activității a trei dintre guvernatorii băncii centrale la împlinirea unui număr semnificativ de ani de la naștere – 175 de ani de la nașterea lui Ion I. Cîmpineanu, 140 de ani de la nașterea lui Ion Lapedatu și 125 de ani de la nașterea lui Mihail Manoilescu, cei trei ocupînd demnitatea de guvernator în perioade istorice diferite.

Includerea în emisiunea numismatică a lui Mihail Manoilescu, care a deținut demnitatea de guvernator al BNR în anul apogeului Marii Crize Economice (1931 – n.r.), într-un context global și european caracterizat de transformări profunde, a vizat exclusiv activitatea sa în fruntea băncii centrale și cea în domeniul cercetării economice și financiare la nivel mondial.

 BNR a anunțat că pe viitor, pentru a evita „situațiile regretabile”, va colabora cu instituții reprezentative. A fost un răspuns diplomatic fără consecințe, pentru că pe 16 mai colecția se afla încă la vânzare, în toate sucursalele BNR.

 

Cine a fost Mihail Manoilescu ?

 

Nascut la 9 decembrie 1891 ,in orasul Tecuci   a fost un publicist, gânditor economic și politic, politician român dintr-o veche familie aristocratică.

A decedat in ziua de  30 decembrie 1950,in închisoarea comunista de la Sighet.

În 1910, tânărul Manoilescu a reușit să intre primul la Școala de Poduri și Șosele din București, pe care a absolvit-o ca șef de promoție (la fel ca și tatăl său) în 1915.

În 1929, Manoilescu  a publicat la a editura Giard, în colecția „Bibliothèque Économique Internationale”, prima versiune a operei sale fundamentale La théorie du protectionisme et de l’echange international (cu versiuni în italiană și engleză), lucrare cu care s-a afirmat în gândirea economica a vremii.

A fost guvernator al B.N.R. în perioada 14.07.1931 – 27.11.1931. În aceasta calitate, s-a opus dorintei regelui Carol al II-lea de a salva Banca Marmorosch-Blank de la faliment prin interventia B.N.R. , atitudine care i-a adus destituirea din functie.

În iulie 1940, Manoilescu a fost desemnat ministru de externe în guvernul  condus de Ion Gigurtu, calitate oficială in care el a trebuit să semneze, la 30 august 1940, Dictatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.

Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 – decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste.

A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat (!!!).

A fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950. Adevarata cauza a mortii sale a ramas necunoscuta.

A fost aruncat într-o groapă comună, nu se știe unde, la fel ca Iuliu Maniu și alți reprezentanți ai elitei politice și intelectuale romanesti.

Deși fusese omorât de multă vreme, ani de zile autoritățile au refuzat să le spună rudelor despre soarta lui. Abia în 1958, familia a fost anunțată de moartea sa.

Este recunoscut rolul gândirii sale în stabilirea strategiilor de dezvoltare economică, în special în Brazilia, şi, în consecinţă, după cum afirmă B. Fausto: “e cujas idéias foram uma espécie de Bíblia para boa parte dos industriais brasileiros, (ideile lui au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni)” (Fausto B, ,,Estado novo no contexto internacional”, în: Pandolfi D (ed.) Repesando o Estado Novo. Rio de Janeiro: Ed. Fundação Getulio Vargas, 1999, p. 18).

O apreciere similară nu întâlnim în exegeza românească, foarte reticentă, de altfel, faţă de accentuarea originalităţii şi contribuţiei româneşti la dezvoltarea ştiinţei. Teoria lui Manoilescu despre decalajul de dezvoltare dintre societăţile industrializate şi agrare s-a constituit ca răspuns la teoriile evoluţioniste despre modernizare.

Opera lui Manoilescu a fost importantă, în spaţiul iberic şi în Brazilia deoarece doctrina sa economică a oferit argumente industriaşilor din Brazilia de a recurge la protecţionism drept cale de dezvoltare a economiei în aceste zone.

Se consideră că ideile sale au stat la baza constituirii organizaţiei Economic Commission for Latin America (ECLA). Doctrina lui Manoilescu a cunoscut reacţii critice din partea unor autori din America Latină, dar el a continuat să fie prezent în spaţiul iberic prin publicarea lucrărilor sale, de pildă, în Chile, “Productividad del trabajo y comercio exterior,” Economía, VIII, 22-23, 1947.

În analiza economică, Manoilescu a plecat de la premisa decalajului de productivitate a muncii din societăţile agrare faţă de ţările industrializate, încât el susţine că productivitatea în industrie este superioară celei în agricultură, printr-un raport de patru la unul, deoarece valoarea capitalului pe lucrător în industrie este mult mai mare a decât celui în agricultură.

In acest caz, ţările industriale, cu o productivitate naţională superioară câştigă în relaţiile comerciale internaţionale pe seama ţărilor agrare din cauza productivităţii muncii lor mai scăzute.

De aceea, se impune dezvoltarea industrială a ţărilor agricole prin o politică de protecţie a propriilor materii prime faţă de comerţul internaţional.

Peste decenii, această teză a savantului român avea sa fie dezvoltată în scrierile teoreticienilor dependenţei şi ai subdezvoltării.

Manoilescu a demonstrat, în lucrările sale teoretice referitoare la schimbul internaţional, că ştiinţa economică clasică a fost falsă şi tendenţioasă, fiindcă preconiza o diviziune a muncii şi a producţiei care împarte popoarele în industriale şi agricole.

El arăta că ştiinţa de import este falsă şi tendenţioasă având ca substrat tendinţa de exploatare a popoarelor agricole. Philippe C. Schmitter, după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism”.

Acum, cand  teoria lui Eminescu despre Statului Organic, dezvoltată de Mihail Manoilescu în „Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional”, a ajuns să fie program economic de succes al unei țări cu o suprafață aproape cât a Europei, ne-am putea întreba de ce nu o aducem în dezbaterea publică din România și apoi să o folosim pentru progresul economic al țării ?

 

Surse: http://www.cunoastelumea.ro/mihail-manoilescu-fondator-al-braziliei-moderne-ucis-de-comunisti ; http://www.worldwideromania.com/2016/08/18/ambasadorul-braziliei-i-a-multumit-lui-eminescu; https://ro.wikipedia.org ; certitudinea.ro

11/09/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DEZVALUIRI:TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU.

Fişier:Eminescu.jpg

Foto:Mihai Eminescu

Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde

aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii.

Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi,

este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca

acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui.

Voimşi sperămnu o întoarcere la un sistem

feudal, ce nici n-a existat cândva înţara noastră, ci o

mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o

mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat

şi de naţionalitate.

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,

„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”

. „Rasa istorică formatoare a acestei ţări este „acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-leaşi al XIV-lea,şi care, prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestorţări, de la [anul] 1200şi până la [anul] 1700”.

 „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealuluişi aŢării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinărişi aptitudini” de „om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău– dacă e rău – fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismuluişi a espedientelor…Toate figurile acelea făţarniceşi rele, viclene, fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul naţiunii române.

Poate, aşadar, că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staţionare, pentru ca, prin încrucişare, să mai poţi scoate ceva bun din ele”.,

„Există multe indicii, atât în numirile localităţilorşi râurilor, precumşi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românescpreex is te n tă formaţiunii(preexisten tăformă riin .n.) statelor noastre.

În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş.

 Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare.

Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachor um; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc.

Şi aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la care eiţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei?

El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni, n-a găsit de cuviinţă să-l codifice.

În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că,şi în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpăta o singurăformă scrisă.

 Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo.

O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau traciceşi latine sau latineşi ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martinşi Comenţiol e compusă din oameni care vorbesc româneşte.

 Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este lingvistic.

Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneştişi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, excepţie făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria.

E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deşi a avut epoci de bogăţieşi de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.

Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei.

 În sfârşit Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului,şi cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noştri deazi”.,

Mai mult, „Miron Costin, în suta aşaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioaseşi de viaţă familială. El descrie curăţeniaşi frumuseţea limbei vorbite în Maramureşşi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şiŢării Româneşti, constată identitatea de origineşi limbă a poporului.

În acelaşi timp, cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, înŢara Românească, opresc procesul de diversificareşi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte, prin cărţi, o normă unitară în rostireşi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătoriişi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi într-o parte a Ardealului, întrucât la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci.

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţeleşi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii(garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora.

 Industria trebuie să fie a naţiunii aceleiaşi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaşşi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni.

Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminareaşi înaintarea omenirii; arteleşi literatura frumoasă(beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”

„Peste noapteşi prin surprindere”7, „am admis legiuiri străine”, „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindeneaşi pururea, în locul noţiunilor naţie,ţară, român, noţiuneaom, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”

… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveauşi careştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care(din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale.

Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţeneşi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau(şi nu sepotrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor instinct de adevăr, poate c-a fost chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta.

Alături cu limba există, ca element de unitate, literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinţa de-a se răspândi la toţi românii”.

„E într-adevăr ciudat(simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostruşi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar seninşi într-o singură noapte, erige teoria de omşi om teorie absolută de statşi face din banul internaţionalşi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului.

Nici [nu] e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăierişi s-a apucat de plug înainte de abia [cu] cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţieşi instituţii pe careţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada înţara noastră…

Înzecitu-s-auşi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii marişiţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtieşi aspiră a deveni deputaţişi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege”12şi nu-l va înţelege niciodată.

„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”

 „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”

 Bibliografie:

(Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crişan,
SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la ameninţările prezentului
şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 287-312)

01/06/2010 Posted by | LECTURI NECESARE, ROMÂNII DESPRE ROMÂNI | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: