CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

BASARABIA – UN STRAVECHI PAMANT ROMANESC

Basarabia  pamant romanesc – Partea I

de Valentin Hossu-Longin

Istoria Basarabiei

     “Nu cred ca exagerez spunand ca ne aflam in fata unei mari carti de istorie, o carte menita sa marcheze o data importanta in cunoasterea si intelegerea locului si rolului Basarabiei in istoria romaneasca, dar si mai larg europeana.
Redactate si publicate intre 1965 si 1982, stranse apoi in volum, in 1985, la München, in Editura Ion Dumitru, cele 16 articole care formeaza capitolele cartii de fata depasesc cu mult, ca informatie si interpretare, problematica relatiilor romano-ruse si romano-sovietice concentrata in destinul Basarabiei si Bucovinei de Nord
Ele ilustreaza, pe de o parte, istoria diplomatica a continentului european de la Napoleon si tarul Alexandru I la Hitler, Stalin si succesorii acestuia din urma, precum si strategia de expansiune a Rusiei tariste si sovietice spre stramtorile Marii Negre si spre marile calde”. (Matei Cazacu, “Postfata” la vol. BASARABIA, PAMANT ROMANESC, de George CIORANESCU, Ed. Fundatiei Culturale Romane, 2001).

  Bibliografia Moldovei (respectiv Basarabia si Transnistria) este impresionanta. Sute de tratate de istorie, manuale scolare, cronici, studii si chiar legende fixeaza inceputurile spatiului de la est de Carpati inca din mijlocul secolului al XIV-lea, cand voievozii maramureseni Dragos si apoi Bogdan trec muntii, primul pentru a crea o “marca de pavaza” impotriva tatarilor care atacau Transilvania, al doilea pentru a scapa de suzeranitatea regelui ungar Ludovic I.

 

     Bogdan Voda de Cuhea, de pe malul raului Iza, urmat de mai multi osteni, rude si prieteni, trece prin Pasul Prislop si sprijinit de feudalii localnici din bazinul Siretului si Prutului declara independenta Moldovei, in 1359. Urmasii acestuia si-n special Alexandru cel Bun (1400-1432) isi extind domeniile pana la Nistru si tarmul Marii Negre.

 

     In acest timp, Tara Romaneasca era condusa de Mircea cel Batran (1386-1418), in vremea caruia teritoriul s-a marit constant, pana in “partile tataresti” de la nord de Dunarea Maritima (Delta Dunarii), “adica tinuturile stapanite mai inainte de Basarab I Intemeietorul – de unde numele de Basarabia, dat initial numai acestor parti tataresti” (cf. “Istoria romanilor”, C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu).

 

     Tot in aceasta perioada, austriecii patrund in nord-estul Moldovei (Tara de Sus), numind-o Bucovina, adica Tara Fagilor (in germana, fag = die Buche), atestata pentru prima oara in 1392.

 

     In 1426, Alexandru cel Bun pune stapanire pe cetatile Chilia si Cetatea Alba, la limanul Nistrului, al domnului muntean Dan al II-lea.

 

     Teritoriul Moldovei ajunge la apogeu sub Stefan cel Mare (1457-1504): intre Carpatii Orientali si Nistru, intre Ceremus (hotarul cu Polonia) si tarmul Marii Negre, incluzand Siretul inferior, Putna si Milcovul.

 

     Deci, din vremea lui Basarab I (1310-1352) zona sudica a spatiului dintre Prut si Nistru, ocupata de tatarii apartinand Hanatului Tatar, cu sediul in Crimeea, cucerita de voievodul muntean, purta numele de Basarabia, intrata in patrimoniul Moldovei lui Stefan cel Mare.
In afara acestei “parti”, Moldova de Rasarit cuprindea “tinuturile” (de la nord la sud): Tetina, Hotin, Soroca, Orheiului, Lapusna, Tighina, Chigheciu, Ciubarciu (ultimele doua in campia Bugeacului).
Pierderea Chiliei si a Cetatii Albe, in vara anului 1484, in favoarea lui Baiazid, insemna o mare lovitura pentru domnia marelui voievod. Turcii se asaza pe pamantul tarii, asa cum facusera mai inainte dincoace de Milcov, si vor ramane aci mai mult de trei veacuri, facand sa se simta din ce in ce mai tare stapanirea lor. Cetatea Alba devine Akkerman.

 

     Am apelat la aceste date, realitati si fapte ale inceputurilor istorice ale Moldovei, pentru a intelege mai usor ce se intampla in zilele noastre cu Basarabia si Transnistria (despre romanii din Ucraina, in regiuni care nu au apartinut niciodata acestei tari – nordul Bucovinei, Tinutul Hertei, nordul Maramuresului istoric si sudul Basarabiei, pana la Odessa – vezi ZIUA, 15 martie 2005, pagina intitulata “Toti de la Ram ne tragem!”)

 

     Cu amputari si cedari, mai mult de nevoie (!), Moldova si-a urmat un destin nu tocmai prielnic, deoarece, la fel cu celelalte doua provincii romanesti Muntenia si Transilvania, era “in calea tuturor rautatilor”.
Din Evul Mediu pana de curand si-au pus ochii pe ea, sau parti ale ei, polonezi si unguri, austrieci si rusi, turcii chiar stapandind-o multa vreme. Razboaie, cotropiri si pierderi la “masa verde” n-au reusit sa-i faca pe moldoveni sa renunte la limba si credinta, carturarii lor afirmand sus si tare latinitatea noastra si unitatea de neam a romanilor: cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce, precum si domnitorul savant Dimitrie Cantemir pun pe hartie tot ce insemna romanitate in acel spatiu de cuget si simtire (sec. XVII-XVIII)…

 

     Trec alte si alte decenii. Luptele dintre marile puteri se dau si pentru Principatele Romane.
Se ajunge la anul 1806, cand a izbucnit un nou razboi ruso-turc, la “insistentele” lui Napoleon.

 

     “Ca si in razboaiele precedente, rusii fortara Nistrul si lovira intai cetatea Hotinului, care cazu prin surprindere in mainile lor, in ziua de 19 noiembrie 1806. Aceeasi soarta avura si celelalte cetati turcesti: Benderul, Akkermanul, Chilia, Ismailul si Reni (…) Prin cucerirea acestor cetati, rusii infransera forta de impotrivire a turcilor la nordul Dunarii si ocupara nu numai Moldova intreaga, ci si Tara Romaneasca (cf. Ion Nistor, “Istoria Basarabiei”, Cernauti, 1923).
Victoriile rusilor, ale “liberatorilor pravoslavnici” (stim noi cum s-au purtat liberatorii sovietici!), purtau marca unei stapaniri mai rele si mai vexatorii decat a turcilor pagani.“Cine nu mergea cu rusii era privit ca vanzator de patrie si executat” (peste un secol si ceva, Stalin va proceda la fel, pe considerentul ca cine nu-i cu noi e impotriva noastra).

 

     Drept care, foarte multi moldoveni trec Prutul, intr-o bejenie neintalnita pana atunci. Loviturile generalului Kutuzov, in numele tarului Alexandru I, ii determina pe turci sa inceapa tratativele de pace (la Giurgiu), care se incheiasera la Bucuresti, in ziua de 16 mai 1812, prin cedarea Moldovei dintre Prut si Nistru, rusii numind-o Basarabia, pentru a-l “pacali” pe Napoleon, care nu ar fi consfintit ocuparea…Moldovei!

 

     De atunci, Prutul ramane rau blestemat si despartitor de neam!
De atunci dateaza cantecul popular, care incepe asa
“Prutul esta ni disparti,
Prutul esta n-are moarte?
Dar ne-om pune noi candva
Si cu gura l-om seca”…

 

     Apa ca apa nu are nici o vina. Romanii moldoveni (fara basarabeni) si munteni au “secat dintr-o sorbire” Milcovul, in ianuarie 1859 consfiintind Unirea Principatelor, raul curgandu-si istoria ca simbol al romanismului dintotdeauna.
Numai Prutul ramanea “despartitoriu”, ocupantii incepand rusificarea noii oblastie Basarabia (provincie), pastrand totusi vechea impartire administrativa in 12 tinuturi: Hotin, Soroca, Iasi, Orhei, Lapusna, Hotarniceni, Tighina, Cetatea Alba, Chilia, Ismail, Greceni si Codru.
“Pana si vechea stema a Moldovei, capul de bour cu stelele intre corne, fu pastrata pentru Basarabia.
Marca Basarabiei era un scut impartit, sus se vede pajura ruseasca, jos pe camp auriu este capul de zimbru, stravechiul herb al Moldovei”, Basarabia avand capitala, din 1818, la Chisinau .

 

     Si trec iar cateva decenii. Dupa o cvasiautonomie, “in 1871, Basarabia pierdu caracterul de oblastie, sau provincie privilegiata, si deveni o simpla gubernie a imperiului tarist”, in care rusii “sa se poata bucura de toate prerogativele unei natiuni stapanitoare in Basarabia”; in cativa ani, fusesera stramutati aici peste 20.000 de tarani rusi, din partile centrale ale imperiului, acordandu-li-se mari privilegii. Asta insemna un nou pas pentru deznationalizarea basarabenilor.

 

     Pana in 1856, cand, in urma unui nou razboi ruso-turc, prin pacea de la Paris, Rusia este obligata sa restituie Moldovei sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail), populatia acestor tinuturi bucurandu-se de binefacerile domniilor lui Cuza (1859-1866) si ale lui Carol I.
In 1878, la Congresul International de la Berlin s-au recunoscut independenta Romaniei si drepturile ei asupra Dobrogei, in schimb pierzand cele trei judete inapoiate Moldovei in 1856.

 

     Cu toate insistentele organelor tariste de rusificare a noului teritoriu si de deportare a romanilor basarabeni in alte gubernii, populatia Basarabiei atingea la 1918 cifra de 2.725.000 de oameni, din care
1.810.000 erau romani (66,5%)
330.000 rusi (12%),
270.000 evrei (9,8%),
210.000 bulgari si gagauzi (7,7%),
75.000 nemti (2,7%),
30.000 greci, armeni si altii (1,3%).
Era anul in care basarabenii au secat Prutul dintr-o sorbire… S-a crezut, pentru totdeauna!
Dupa ce, la 27 martie 1918, Sfatul Tarii de la Chisinau, for reprezentativ al Basarabiei autonome, care adoptase, la 2 decembrie 1917, Declaratia de constituire a Republicii Federative Moldovenesti, a hotarat unirea cu Regatul Romaniei.
Prin acest act, se revenea la Moldova seculara, a lui Stefan cel Mare, la el adaugandu-se hotararea Consiliului National Roman din Bucovina, pentru unirea cu Tara-Mama, la 15 noiembrie 1918. Peste numai doua saptamani, Adunarea Nationala de la Alba Iulia, cu o suta de mii de participanti, consfintea, prin semnatura celor 1228 de “alesi”, unirea Transilvaniei cu Romania:

 

     1 decembrie 1918 devine ziua de nastere a Romaniei Mari, tara “dodoloata”, cum avea sa-i spuna copilul Lucian Blaga, condusa de regele Ferdinand I “Intregitorul”.

 

     Dar viata ca viata si lumea ca lume nu-s totdeauna pe placul unor mari puteri si al dictatorilor.
Asa se face, de exemplu, ca noua Romanie trebuia sa tina piept agresiunii Ungariei bolsevice, a lui Bélla Kun (Abel Kohen), in 1919, si a bolsevicilor rusi, care atacau peste Nistru, in zona Ataki, sprijiniti de populatia rusofona din Basarabia.
Fara a intra in detalii, spunem ca si unii si altii, de sorginte comunista a lui Lenin, au fost infranti de armatele romane.
Timp in care se desfasurau lucrarile Conferintei de pace de la Paris, unde delegatia Romaniei era condusa de Ion I.C. Bratianu, care devenise atat de incomod, in pledoariile sale pentru tara, fata de reprezentantii celor “4 Mari”, incat premierul Frantei Clemanceau i-a reprosat ca “sunteti aici pentru a asculta, nu pentru a comenta!” (cf. conf. univ. dr. G. D. Iscru, “Istoria moderna a Romaniei”, Bucuresti, 1998).

 

     Un rol deosebit in aceasta situatie/ disputa l-a avut regina Maria, “sora noastra de pe front”, cum o numeau ostasii romani din “triungiul de foc” Marasti-Marasesti-Oituz (1917).

 

     Savarsita prin vointa romanilor de la Tisa pana la Nistru si din Maramures pana in Dobrogea, si implinita prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Unirea cea Mare nu mai putea sa fie pusa la indoiala de Ungaria si nici de Rusia Sovietica.
Ramanea punerea in ecuatie a unor diversiuni, izvorate parca din Testamentul lui Petru cel Mare, care preconiza Rusiei, printre altele, “A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe marginea Marii Negre”, pentru a infrange Turcia si a ajunge la Mediterana.

 

     Se stie ca din antichitate, triburile dacice si getice, ca parte a marii familii a tracilor, se stabilisera in spatiul carpato-danubiano-pontic, dar asezari de-ale lor au fost semnalate documentar si descoperite arheologic dincolo de Nistru, pana la Bug si mai departe, in estul continentului
Romanizarea Daciei, dupa cucerirea traiana (106 d.H.), si incepturile limbii straromâne, in contact cu migratorii slavi din veacurile urmatoare (VI-VIII), au fost indelung studiate de numerosi cronicari si istorici.

 

     Despre felul in care au supravietuit anumite comunitati daco-romane si straromane in Campia rusa avem stiri inca de la cumpana primelor doua milenii si mai ales din secolele XIII-XVI.

 

     Printre “cazacii romani” dintre Nistru, Bug si Nipru se aflau urmasi ai domnitorilor Moldovei, precum hatmanul Ioan Nicoara Potcoava si inca multi alti demnitari, care au nume pe de-a intregul romanesti, precum Ion Grigore Loboda, Samoila Chisca, Ion Sarcu, Timotei Sgura, Danila Apostol. Si in veacurile urmatoare sunt atestati numerosi polcovnici “ucrainieni” de origine romana, ca si multi comandanti cazaci dintre “dacii transnistreni” avand aceeasi obarsie

 

     Mai mult, in 1574, Ion Voda Armeanul pomenea de “tara noastra a Moldovei de dincolo de Nistru”, iar Gheorghe Duca devenea “Despot al Moldovei si Ucrainei”, in 1681, actele de cancelarie
“Daca pana acum doar hotarul etnic depasise Nistrul, Duca va duce si hotarul politic in zona transnistreana, avand in stapanire toate teritoriile dintre Carpati si Nipru”.
El a ridicat curti domnesti la Tiganova, pe Nistru, si Nimirov, pe Bug; astfel ca “Moldova continua pana la 1765 sa administreze si malul stang al Nistrului”.
Se dezvolta importante localitati romanesti (comune, targuri, cetati), in zona primind pamant multe familii de boieri moldoveni; intr-un recensamant din 1793, intre Nistru si Bug, din 67 de sate, 49 erau exclusiv romanesti” (cf. Viorel Dolha, ZIUA, 14 august 2004, “Transnistria – tara nimanui”).

 

     Din aceeasi sursa aflam ca biserica transnistreana era subordonata bisericii romane, procesul de colonizare a romanilor in tinuturile nepopulate ucrainiene si ruse fiind sustinut de tari, indeosebi de catre Ecaterina a II-
In timpul acesteia, din Muntenia, Moldova si Transilvania s-au asezat, la 1783, “chiar dincolo de Bug, 2000 de familii cu 15 biserici romanesti (…).

Basarabia  pamant romanesc – Partea II

Ciobanii din Ardeal s-au asezat in Crimeea, de la Marea de Azov pana in Caucaz sau in Dombas”, colonistii romani fiind scutiti de armata, primeau pamant si nu dadeau taxe, timp de 50 de ani.Cu asemenea facilitati, nu-i de mirare, de exemplu, ca la ridicarea Odessei au contribuit multi romani din zona, cu Banulescu in frunte si arhitectul Manole, ei punand temelia viitorului oras…

 

     Comunistii rusofoni de astazi, ai presedintelui Voronin si ai lui Smirnov, ar trebui sa stie ca in 1796, la Dubasari ori Movilau s-a tiparit primul volum de versuri in limba romana (versuri originale si traduceri de I. Cantacuzino), pentru populatia majoritara din Transnistria acelor vremuri.

 

     Poate nici nu au auzit de Petru Movila, devenit mitropolit al Kievului si intemeietorul Academiei rusesti; de calugarul Paul Beranda, creatorul lexicografiei rusesti; de Spatarul Milescu, diplomat, om de stiinta si invatatorul tarului Petru cel Mare; de savantul Dimitrie Cantemir, consilierul intim al acestuia; de literatul Herascu, primul curator al Universitatii din Moscova; de… inca multi, multi alti romani moldoveni – basarabeni si transnistreni – care au pus bazele culturii ruse!

 

     Iata si recunoasterea academicianului sovietic L.S. Berg: “Moldovenii ce locuiesc in Moldova, Basarabia si pana in guberniile invecinate, Podolia, Herson, iar intr-un numar mai mic in gubernia Ecaterinoslav sunt români”.

 

     In sprijinul celor care studieaza istoria acestui pamant este si toponimia, marea majoritate a numelor de localitati si ape de dincolo de Nistru fiind romanesti.

 

     Pregatirea Unirii celei Mari i-a gasit pe transnistreni intr-o situatie grea, ei dorind sa fie asimilati basarabenilor, sa nu mai fie supusi Ucrainei, pentru a avea aceeasi soarta cu fratii de dincoace de Nistru.
Dar bolsevicii ucrainieni si rusi au impiedicat acest act de reparatie istorica.

 

     Fapte necunoscute puterii sovietice si mai nou comunistilor de de-o parte si alta a Nistrului? As! Numai ca diversiunea de care pomeneam a dat roade, precum neghina rosie in lanurile de grau basarabene.
Cert este ca, dupa “pierderea” Basarabiei, ca parte a Moldovei, sovieticii au injghebat ad-hoc (octombrie 1924) o regiune (oblastie) la est de Nistru, pe care Stalin a transformat-o in Republica Autonoma Socialista Sovietica Moldoveneasca (RASSM), dand-o plocon Ucrainei.
La inceput, capitala noii republici a fost la Balta, pentru ca din 1928 sa fie mutata la Tiraspol. In 1934 “tara” avea 8434 km patrati si 615.500 de locuitori, dintre care insa 80% erau romani!

 

     Si, pe buna dreptate, aici se vorbea romaneste, si nu moldoveneste; functionau 145 de scoli romanesti gimnaziale, 18 licee romanesti, institute agronomic, pedagogic si politehnic, cu o populatie scolara romaneasca de 24.200, din care 800 studenti.
Din 1933 s-a introdus in scoli si publicatii alfabetul latin, existand o statie de radio la Tiraspol, un institut de cercetari stiintifice, Corul de Stat “Doina”, Teatrul de Stat si o sectie romana la scoala teatrala din Odessa.

 

     Dar “luna de miere” nu avea sa mai dureze mult. Cum-necum, “autonomii” aflau de felul in care traiesc fratii lor readusi la Tara-Mama, de progresele inregistrate de Romania Mare in perioada interbelica, mai ales dupa criza economica din 1930-1933, in plan social, politic si cultural.
Asa incepe prigoana stalinista: intelectualitatea era acuzata ca face jocul “dusmanului de clasa”, autoritatile sovietice trecand la exterminarea acesteia, in frunte chiar cu membrii guvernului republicii si terminand cu oamenii de stiinta, cultura si arta.

 

     Sunt ucisi sau deportati in Siberia sute si sute de intelectuali, atrocitatile vizandu-i si pe taranii care se opuneau colectivizarii (in colhozuri) si inchiderii bisericilor.
Toate aceste masuri distructive au avut ca rezultat un exod masiv peste Nistru, chit ca granicerii rusi trageau fara mila in refugiati (ca si granicerii romani de mai tarziu, cand romanii incercau sa treaca Dunarea spre Occident via Iugoslavia!).

 

     Semnarea tratatului politico-militar dintre Germania si URSS, cunoscut prin Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), a dus la ultimatumul guvernului sovietic din 26 iunie 1940, prin care se cerea/ impunea Romaniei renuntarea la Basarabia si la nordul Bucovinei.
Peste doua zile, guvernul roman a acceptat conditiile Moscovei. Aceasta urmareacrearea unei Republici Confederative Socialiste Sovietice Moldovenesti, prin “unirea” Basarabiei cu Transnistria si cedarea unor judete Ucrainei, printre care nordul Bucovinei, cu Cernautiul si Hotinul, si raioanele transnistrene Balta si Pesceansc.Asa a inceput sfasierea Transnistriei.

 

     Incepuse insa si razboiul. Peste un an, armata romana trece Prutul pentru redobandirea teritoriilor furate si la 25 iulie 1941 cucereste Cetatea Alba, ultimul bastion in calea eliberarii Basarabiei si nordului Bucovinei.
A trecut si Nistrul, infiintand in Transnistria un guvernorat, cu capitala la Odessa, ajungand, alaturi de armata hitlerista, pana la Stalingrad, unde a avut o soarta tragica; apoi au urmat, incet, dar sigur, retragerile si din nou pierderea acestor teritorii, de data aceasta ocupanta fiind Armata Rosie (dupa 23 august 1944).
Prin crearea R.S.S. Moldoveneasca si “alipirea” Transnistriei la aceasta, s-a ajuns la o situatie fara precedent de-o parte si de alta a Nistrului.

 

     “Daca ne-am conduce dupa frontierele politico-geografice actuale (raioanele din stanga Nistrului din Republica Moldova si din regiunea ucraineana Odessa), Transnistria ar avea o suprafata de 25,1 mii kmp si o populatie de 2760 de mii de persoane, din care 11% romani.
Sub aspect geoistoric, Transnistria este o entitate geografica fara personalitate, toponimul fiind mai mult statistic decat istoric” (cf. Oleg Serebrian, “Va exploda Estul? Geopolitica spatiului pontic”, Ed. Dacia, 1998). Acest fapt se datoreaza incorporarii in RSS Ucraineana a celei mai mari parti din Transnistria (inclusiv regiunea Odessa), in componenta RSS Moldoveneasca ramanand raioanele Camenca, Rabnita, Dubasari, Grigoriopol, Tiraspol si Slobozia.

 

     Sa ne intoarcem la Basarabia propriu-zisa, devenita republica sovietica. Din 1945 pana in 1989, autoritatile sovietice au continuat procesul de rusificare de pe vremea guberniei tariste, prin arestari si deportari succesive ale populatiei romanesti, in cele mai indepartate colturi ale URSS, totodata aducand rusi, ucrainieni si alti alogeni din “imperiu”.
Pe de alta parte, se intensifica propaganda antiromaneasca si se stabilesc liniile principale ale teoriei “moldovenismului”, care insemnau, nici mai mult nici mai putin, decat directiva academic-politica de a demonstra ca limba moldoveneasca este intr-adevar romanica, dar de un tip aparte, cu preponderenta ruseasca, iar vorbitorii ei, moldovenii, sunt de origine slava!
Asa se face ca aceasta limba se scria cu litere chirilice si istoria acestei tari nu avea nimic comun cu a restului romanilor, chiar daca in manuale erau pomeniti Stefan cel Mare, Eminescu si Creanga, ei si altii ca ei fiind doar moldoveni…

 

     Trec iar cateva decenii si apar perestroika si glasnostiul lui Gorbaciov, care inseamna, pe langa altele, si destramarea URSS.
La 31 august 1989, Sovietul Suprem al republicii sovietice proclama limba romana ca limba de stat si legifereaza revenirea la grafia latina. Romanofobia incepe sa piarda teren, mai intai in randul intelectualilor si al tineretului instruit, care afirma ca “limba noastra-i cea romana”.

 

     Dupa primele alegeri libere pentru Sovietul Suprem al Moldovei Sovietice (25 februarie si 10 martie 1990), la 27 aprilie 1990 drapelul de stat devine tricolorul rosu, galben si albastru, cu stema in mijloc, foarte asemanatoare cu a Romaniei, numai ca pajura tine pe piept doar zimbrul, nu si insemnele celorlalte provincii romanesti.
Un prim semnal ca se dorea Unirea?
Peste un an, la 23 mai, RSSM devine Republica Moldova, al carei Parlament proclama independenta la 27 august 1991
Printre obiectivele noului stat suveran si independent, se cere Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste sa inceapa negocieri cu Guvernul Republicii Moldova, privind incetarea starii ilegale de ocupatie a acesteia si sa retraga trupele sovietice de pe teritoriul national al Republicii Moldova, anexat de URSS, in 1944.

 

     La Marea Adunare Nationala din Chisinau, tinuta in dupa-amiaza aceleasi zile, romanii basarabeni si-au exprimat dorinta de eliberare din timpul dominatiei straine, de renastere nationala. “A sosit timpul sa facem dreptate si poporului nostru”, a spus atunci Mircea Snegur, primul presedinte al republicii.
Chiar daca ulterior Romania a fost prima tara care a recunoscut independenta R. Moldova, n-au trecut neobservate “gafele” lui Alex. Barladeanu, presedintele Senatului nostru, fost nomenclaturist comunist, care in loc sa exprime, la aceasta sfanta festivitate, o atitudine clara de sprijinire a fratilor de peste Prut, a subliniat mai cu seama rolul sau in FSN si rafuiala iliescienilor cu Alianta Civica din Romania!…
Cat despre Unire, nici vorba. Numai “poduri de flori”…

 

     Asa se face ca golgota basarabenilor nu se sfarsea. A spus-o fostul prim-ministru Mircea Druc, aflat intr-o vizita particulara prin Romania.
Cunoscut ca fiind un acerb unionist, premierul fusese inlocuit in primavara cu Valeri Muravschi, un om instruit, dar patriotard, apropiat ca gandire si actiune de presedintele Snegur, cel ce asculta mai cu seama sirenele Kremlinului, propunand conceptul “Doua popoare inrudite care vin imbratisate din adancul secolelor”.
Cat despre consecintele actului arbitrar Ribbentrop-Molotov, nu s-a mai discutat, Druc avertizand ca “linia Snegur” adopta pozitia Moscovei, conform careia “in 1940 Moldova a fost eliberata de sub ocupatia romaneasca”!
Si nu-i de mirare ca nici despre retragerea trupelor sovieto-ruse nu s-a mai pomenit.
Ramaneau versurile
“Furata, tradata mereu
Esti lacrima neamului meu,
Basarabie”…
Consecinta fireasca, la 21 decembrie 1991, Snegur semna aderarea Moldovei la CSI (in perspectiva reinvierii Uniunii)!

 

     Si iar trecut-au anii. Dupa ce presedintele Iliescu s-a grabit sa semneze la Moscova tratatul de “amicitie” cu URSS (1991), neputand fi insa ratificat, si care n-a intrat in vigoare, deoarece peste putina vreme Uniunea Sovietica s-a desfiintat, negocierile cu statul succesor, Rusia, s-au reluat.
In aprilie 1996 textul proiectului noului tratat era gata, guvernantii romani si rusi nefacand insa vreo referire la Pactul Ribbentrop-Molotov.
Opozitia parlamentara de atunci, in frunte cu PNTCD, in Consiliul Consultativ de pe langa MAE, a respins parafarea lui, ministrul de Externe rus, E. Primakov plecand de la Bucuresti trantind usile si foarte iritat (gest obisnuit al sovieticilor, cand nu le convenea ceva, precum al generalului Vasinschi, dupa intalnirea cu Regele Mihai, din 1945).

 

     Netinand cont de realitatile istorice, acelasi Primakov, devenit prim-ministru al Rusiei, avea sa sustina, in 1999, ca nu va semna niciodata un tratat cu Romania, daca se vrea condamnarea acelui Pact!
In schimb, presedintele Emil Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina (1997), cu o usurinta de-a dreptul condamnabila, nescotand o “vorba” despre raptul prin care ni s-a luat nordul Bucovinei si sudul Basarabiei, teritorii de veche traditie romaneasca, precum si Tinutul Hertei, care nici macar nu fusese prevazut in faimosul-odios tratat din 1939.

 

     Tot la initiativa presedintelui Snegur, nemultumit ca dimineata, cand se trezeste, aude imnul “Desteapta-te, romane!”, ca si seara, la culcare, Parlamentul hotaraste, in 1994, cu o majoritate agrariano-socialisto-rusofona, sa schimbe imnul, cu altul, pe versurile lui Alexei Mateevici – “Limba noastra”!
Numai ca si poetul Mateevici tot la limba romana se referea, numai ca n-o spunea explicit.
De-aceea l-au si acceptat deputatii rusofoni sau mancurti (dintr-o declaratie a lui Ion Hadarca, pe atunci prim-vicepresedinte al Parlamentului de la Chisinau). Si tot atunci, parlamentarii agrariano-socialisti (comunisti deghizati) adoptau noua Constitutie, care legifera aberatiile despre “limba moldoveneasca” si “poporul moldovenesc”, iar premierul Andrei Sangheli se intreba: “De ce ne-am uni noi cu Romania si nu s-ar uni Moldova din dreapta Prutului cu noi?”.
Se preconiza, chiar imediat dupa declaratia de independenta a Basarabiei si recunoasterea ei de catre Romania, a unui tratat politic intre cele doua tari.

 

     Dupa alegerile prezidentiale castigate de Petru Lucinschi, negocierile s-au reluat, acesta catadixind sa admita tacit existenta “limbii romane” si a “poporului roman”, de pe ambele maluri ale Prutului.
In schimb, necesarele modificari in Constitutie n-au fost operate (!), deoarece alegerile parlamentare din 1998 au dat castig de cauza comunistilor. “In aceste conditii, s-a ajuns la formula actuala a unui proiect de tratat, negociat – de la Bucuresti – de ministrul Andrei Plesu si parafat ulterior de ministrul Petre Roman.
Chisinaul, cu acelasi ministru de Externe la carma, Nicolae Tabacaru, a admis, in final, compromisul actual. Care, ca orice compromis, este atacat din toate partile” (cf. C. Lupu, articol intitulat “Tratatul de baza romano-…roman, pe toate fetele”, 21 octombrie 2000).

 

     Acest “act inutil”, cum l-au caracterizat multi comentatori romani de pretutindeni, poate doar sa fie o ciorna a viitorului Tratat de baza intre cele doua entitati statale, cu referiri exacte la relatiile specifice de “fratietate” si la condamnarea “intelegerilor” dintre Hitler si Stalin, in interesul poporului roman, unic si indivizibil. Demn de semnalat este faptul ca intr-una din primele luari de pozitie, ale noul presedinte Traian Basescu, in ianuarie 2005, a declarat ca va relansa relatiile Romaniei cu R. Moldova.

 

     Vladimir Voronin este un român rusificat, numele sau real fiind Cioara (in rusa = vorona). Din C.V.-ul sau aflam ca s-a nascut la 25 mai 1941, intr-un sat din raionul Dubasari.
Studii: liceale la “tehnicum cooperatist” din capitala republicii, apoi Institutul Industriei Alimentare de la Moscova si Academia de Stiinte Sociale de pe langa CC al PCUS, in final absolvind cursurile Academiei MAI a URSS.
A fost crescut si pregatit sa devina un “cadru de rezerva” al Moscovei, care i-a urmarit si dirijat intreaga cariera profesionala si politica. Dupa un scurt directorat al unui combinat de panificatie, ascensiunea sa inseamna: presedintele Executivului raional Ungheni, prim-secretar al Comitetului de partid Bender (Tighina) si apoi ministru al Afacerilor Interne, cu grad de general-maior.
Activitatea parlamentara: deputat in Sovietul Suprem al RSSM (1980-1990); din martie 1998, deputat in Parlamentul Moldovei, membru al Biroului Permanent. In 2001 este ales presedinte al Republicii Moldova, din partea Partidului Comunistilor, al carui lider era.

 

     Comunistul KGB-ist a devenit repede un capitalist notoriu, el si fiul sau Oleg, impreuna cu alti apropiati, conducand o adevarata mafie a zaharului, alcoolului si tutunului, cu o retea de firme in Basarabia, Romania, Elvetia si Gibraltar. In actiunile sale, incepand din 1997, a fost sprijinit de China si Cuba, prin bunuri si bani, cu acordul Moscovei.
Asa se explica faptul ca, in anul 2000, planul de “federalizare”, atribuit lui E. Primakov, gaseste in Voronin un adept perfect, proiectandu-l spre cea mai inalta functie in stat. Printre altele, acest truc de sorginte sovietica insemna pierderea Transnistriei si oficializarea Gagauziei, solutie draga Moscovei.

 

     N-au mai trecut decat cateva luni de la inscaunarea lui Voronin si iata ca acesta incepea “razboiul” cu limba romana.
Primul atac, la adresa Teleradio Moldova, prin care se interzicea denumirea “romana” a limbii vorbite in acea tara!
Al doilea, se refera la ministrul Invatamantului, comunistul Ilie Vancea, acuzat ca nu face nimc pentru introducerea in programa de studii a limbii moldovenesti si a Istoriei Moldovei, in locul Istoriei Romanilor.
Al treilea atac se indreapta impotriva actului de reactivare a Mitropoliei Basarabiei, permanent nedreptatita, afirma P.F. Teoctist, Patriahul Bisericii Ortodoxe Romane, si, in aceasta situatie, nevoita sa apeleze la instantele de judecata interne si internationale, care i-au dat castig de cauza!”
Presedintele Voronin a incercat sa intervina in procesul de la CEDO (Strasbourg), dar fara succes, pe el deranjandu-l chiar utilizarea cuvantului Basarabia, ce desemneaza o unitate administrativa care nu exista”!

 

     Tot el afirma ca asa-zisa Mitropolie a Basarabiei este o “formatiune schismatica in cadrul Mitropoliei Moldovei”, care tine de Patriarhia Moscovei (cf. ZIUA, 8 octombrie 2001).

 

     Dincolo de marile probleme economico-sociale cu care se confrunta tara (o treime din “oamenii muncii” plecasera in Occident sa-si castige painea), preocuparea presedintelui Voronin era limba romana si istoria romanilor, uitand de democratie, nivel de trai si, mai ales, de lupta anticoruptie (cu ea laudandu-se in campania electorala).
Acum tinea mortis ca alaturi de limba moldoveneasca sa fie oficializata limba rusa, ca o chestiune prioritara a guvernarii de sub conducerea sa.

 

     I-au venit in ajutor tot felul de pseudo-istorici si lingvisti, printre care cel mai notoriu se cheama Vasile Stati, care, dupa ani si ani de “studiu”, publica in 2003, la Chisinau, un DICTIONAR MOLDOVENESC-ROMANESC, avand girul Ministerului Culturii al Republicii Moldova.
Autorul (autorii?) recunoaste comunitatea originii si a structurilor gramaticale ale limbilor romanice de rasarit, ferindu-se sa spuna limba romana (ca in epoca sovietica), si nu accepta existenta subdialectului moldovean al limbii noastre.
Este perioada cand anumiti lingvisti se straduiau sa descopere “autonomia” limbii moldovenesti fata de limba romana.
Si n-au gasit-o! A aflat-o “lingvistul si istoricul” V. Stati, care gaseste vreo 19.000 de cuvinte si forme, care-i dau dreptul sa afirme ca asta-i limba moldoveneasca, incercand sa transforme un subdialect din limba literara romana, intr-o alta limba.
Adevaratii specialisti din Basarabia, precum Ion Barbuta, directorul Institutului de Lingvistica din Chisinau, acuzand aceasta aparitie, spunea ca “nici sub Stalin nu a indraznit nimeni sa publice un dictionar bilingv roman-moldovenesc”, dar admitea ca-i vorba de o incercare cvasi oficiala, prin care moldoveneasca sa fie “mai usor de inlocuit cu rusa”!
Mai mult, in aceasta facatura stiintifica, Roman=Tigan!… Iata de ce prezidentul moldav, in iulie 2002, cand se anunta un nou miting al organizatiei democratice, dedicat limbii romane si indepenedentei de sat, a preconizat aplicatii militare comune cu rusii, numite “scutul albastru”, langa Chisinau, cu participarea si a peste 2000 de politisti din toate subunitatile Ministerului de Interne.
In ultimul moment, conflictul armat a fost dezamorsat…
N-a fost insa dezamorsata ideea, mult draga comunistilor, a federalizarii Basarabiei.
O “tara” impartita in trei-patru parti era si pe placul lui Voronin, la inceputul primului sau mandat de presedinte.
Era urmarea (fireasca?!) a evenimentelor din toamna lui ’90, cand separatistii transnistreni, sustinuti de vechea putere sovietica, s-au autoproclamat independenti fata de inca RSSM, dupa un referendum, deputatii lor proclamand Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca Nistreana (2 septembrie 1990), devenita ulterior Republica Moldoveneasca Nistreana, condusa de Igor Smirnov, autoproclamat si el presedinte.
La acea data, Transnistria avea circa 750.000 de locuitori, in majoritate rusi si ucraineni, 80.000 avand si cetatenia rusa. “Tara” nerecunoscuta de nici un stat, dar care a fost sustinuta de inca URSS, deoarece pe teritoriul ei se afla Armata a 14-a, bastion al …pacii spre vestul Europei.
In afara refuzului basarabenilor de a consfinti aceasta ruptura, s-a declansat un razboi fratricid intre cele doua parti, care a durat aproape 5 luni (martie-iunie 1992), Tiraspolul avand, in ultima instanta, castig de cauza.
Dincolo de varsarile de sange, avea sa fie consemnata, de atunci pana azi, arestarea, judecarea si condamnarea “Grupului Ilascu”.

 

     Aberante sau nu (!), sustinute de fostul presedinte Lucinschi si preluate, partial, de urmasul sau, Voronin, asemenea idei/ proiecte au facut si fac casa buna cu intentiile Moscovei de a avea in subordine teritoriul dintre Prut si Nistru, Transnistria devenind o “marca de presiune” asupra Basarabiei, dar si ca singurul cap de pod catre Europa de Sud-Est, mai ales in situatia admiterii Romaniei in NATO si-n perspectiva aderarii la UE.
De altfel, Duma de Stat a Federatiei Ruse declara, in 1999, Transnistria ca “zona de interes strategic”, la care imediat Tiraspolul se arata gata sa-si puna la dispozitie teritoriul pentru actiuni militare menite sa apere toate statele slave din apropiere, inclusiv R. Moldova (se avea in vedere conflictul din Kosovo-Serbia).
Reactia Chisinaului nu s-a lasat asteptata, prin zisa lui Vasile Sturza, presedintele Comisiei de Stat a republicii pentru reglementarea diferendului transnistrean, care pretindea ca in cateva luni, maximum 2 ani (!), problema aceasta va fi solutionata.

 

     “Planul Primakov” era sustinut de intreaga suflare comunista; preluat si imbogatit, de catre Dimitri Kozak, prim-adjunctul sefului Administratiei prezidentiale ruse, aceasta proiectata federalizare a fost brusc anulata de presedintele Voronin, dupa ce OSCE, UE si SUA aratasera rezerve fata de initiativa rusa.
Sa nu se uite ca in ziua de 27 noiembrie 2003 fusesera reluate la Chisinau demonstratiile impotriva federalizarii si aplicarii memorandumului rus privind solutionarea conflictului transnistrean.
Intr-un interviu televizat, V. Voronin a explicat motivele pentru care a renuntat la semnarea memorandumului initiat de Rusia
1. administratia transnistreana a refuzat sa accepte autonomia gagauza;
2. in text se folosea sintagma “Republica Moldoveneasca Nistreana”, in loc de Transnistria, ceea ce ar fi echivalat cu recunoasterea statului transnistrean;
3. in documentul propus nu se tinea seama de opinia UE, NATO si OSCE.
Presedintele Voronin a reamintit faptul ca, totusi, R. Moldova intentioneaza sa continue eforturile pentru reglementarea problemei transnistrene, alaturi de Rusia, Ucraina si Transnistria.
Pe de alta parte, Consiliul Europei dorea ca acest diferend sa tina seama de opinia publica din Basarabia si numai daca exista o sustinere a majoritatii sa se pronunte in favoarea federalizarii.
Rusia si-a dat seama ca vointa moldovenilor este alta decat si-a dorit; in prag de iarna, la 1 decembrie 2003, a decis reducerea cu 50% a livrarilor de gaze catre centralele de termoficare din Chisinau (prin Gazprom).

 

     Prin santaj, credea/crede presedintele Putin ca poate incaleca Basarabia, dorindu-si in mod expres controlul asupra Transnistriei; doar permanentizarea Armatei a 14-a acolo le mai da rusilor o speranta.
Numai ca si ucrainenii voiau/vor acea fasie de tara, pentru ca acolo traiesc vreo suta de mii de conationali, iar granita de est a acesteia este in totalitate cu Ucraina.
De romanii de acolo, care nici macar nu-si spun moldoveni (!), nu se tine cont.

Basarabia  pamant romanesc – Partea a II– a

Problema Basarabiei in perioada interbelica

de A.Savin

 

 

Actul de la 27 martie 1918 a trezit reactia furibunda, dar, deocamdata neputincioasa a Rusiei Sovietice. Arestarea lui Diamandi si confiscarea tezaurului României aflat la pastrare la Moscova (masuri inspirate de catre comandamentul german si personal de generalul Hoffman) nu au putut schimba ceva in pozitia României vizavi de problema basarabeana.
Incercarile de a rezolva conflictul pe cale armata (asa-zisele „rascoale populare” de la Tighina, Hotin si Tatarbunar) au demonstrat slabiciunea militara a puterii sovietice, chiar si fata de o asa tara de marime mijlocie ca România, precum si hotarârea Bucurestiului de a pastra cu orice pret provincia reunita.

 

Adevaratele scopuri ale politicii Sovietelor vizavi de Basarabia si România au fost dezvaluite de catre diplomatul sârb Spolaikovic care a fost martor ocular al evenimentelor din 1918 legate de arestarea misiunii diplomatice române si confiscarea tezaurului national al României. El explica atitudinea violenta a guvernului sovietic prin planul acestuia de a provoca „…o revolutie in România si intrarea sa impreuna cu Basarabia, ca republica româna – ca un tot unitar, in componenta Republicii Federative Ruse”.

 

„Rosii” (asa erau numiti bolsevicii in timpul razboiului civil – n. a.) si-au revenit dupa socul provocat de rusinosul tratat de la Brest-Litovsk.
Reamintim ca in anul 1918, Germania i-a silit pe bolsevici sa plateasca pentru ajutorul acordat in timpul puciului din octombrie 1917.
Or, asa zisa „mare revolutie socialista din octombrie” condusa de Lenin a fost facuta pe banii „Nachrichtendienst”-ului (serviciile secrete ale Germaniei kaizerului ale caror sef era renumitul Walter Nikolai – n. a).

 

Rusia a fost rasplatita pentru nesatioasa pofta de putere a lepadaturilor proletare (cer scuze pentru repetare, caci din limba latina cuvântul „proles” cam tot „lepadatura” si s-ar traduce – n. a.) cu cele mai bogate si dezvoltate din punct de vedere economic regiuni: Ucraina, Bielarusia, Tarile Baltice, Transcaucazia, Polonia si Finlanda.
In afara de cesiunile teritoriale, bolsevicii s-au obligat sa plateasca fostilor „sponsori” o uriasa contributie de razboi in aur, precum si livrari de produse agricole si materie prima la preturi derizorii.

 

Noile cuceriri insa nu au mai putut salva situatia. Germania a pierdut razboiul si a fost nevoita sa ceara pace. Imediat dupa armistitiul de la Compiegne, sovnarcomul (guvernul Rusiei sovietice – n. a.) lui Lenin a declarat caduc tratatul de jaf de la Brest-Litovsk. Imbarbatati de victoriile pe fronturile razboiului civil si reiesind din teoria trotkista a revolutiei permanente, bolsevicii au luat cursul spre raspândirea comunismului spre Apus. Lenin spera, ca facând jonctiune cu „forta de soc a revolutiei mondiale – proletariatul german”, se va indeplini prorocirea lui Karl Marx care declara ca o revolutie proletara poate birui numai concomitent in toate tarile dezvoltate, pentru ca peste putin timp sa cucereasca intreaga planeta.

 

Am facut aceasta aparenta abatere de la tema, deoarece atitudinea Apusului fata de regimul comunist din Rusia si, respectiv, de granitele ei postbelice, s-a schimbat in functie de situatia de pe fronturile razboiului civil din aceasta tara. Sa nu uitam si de faptul ca acest regim a ajuns la putere numai datorita suportului financiar din partea cercurilor masonico-sioniste occidentale.Numai prin aceasta se poate explica nedorinta Apusului de a inabusi din fasa revolutia bolsevica.

 

Toate stipulatiile, precum ca Antanta s-ar fi temut sa nu-i fie bolsevizate armatele – sânt povesti de adormit copiii. Este destul sa ne amintim cum o singura divizie alcatuita din veterani voluntari germani (asa zisa „divizie de fier” a lui von der Goltz) a tinut la distanta Armata Rosie in provinciile baltice, Bielorusia si Ucraina pe tot parcursul anului 1918, cum unitatile create din fosti prizonieri de razboi cehoslovaci au curatat de bolsevici Transsib-ul de la Samara pâna la Vladivostok sau cum legiunile lui Pilsudski au savârsit „Minunea de pe Vistula” din anul 1920. Daca ar fi fost altfel, atunci englezii ar fi salvat familia tarului, cehii nu l-ar fi dat in mâinile bolsevicilor pe amiralul Kolciak, iar finlandezii si estonienii – l-ar fi ajutat pe generalul Iudenici sa ia cu asalt Petrogradul.

 

Occidentul a ramas in expectativa, sperând, ca dupa ce vor prelua puterea, tandemul Lenin-Trotki se va astâmpara, lucrurile vor reveni la normal si Rusia va incepe achitarea politelor. Antanta a asteptat de la bolsevici ca dupa preluarea puterii ei vor respecta regulile jocului politic. Lenin si compania, insa, nu erau niste politicieni in sensul obisnuit al cuvântului. Aceasta a fost o banda de criminali pentru care cuvântul dat nu era decât un truc ieftin menit sa insele vigilenta filistinilor.

 

Toate avansurile Antantei fata de bolsevici s-au dovedit a fi zadarnice. Situatia a scapat de sub control.
Cu ajutorul aurului si armamentului sovietic, Ataturk a reusit sa-i invinga pe greci si armeni si sa-i sileasca pe francezi si italieni sa evacueze Istambulul, Cilicia si vilaietele de frontiera cu Siria.
In Afganistan, care era un protectorat englez, Sovietele au provocat o miscare antibritanica sub conducera lui Ammanulah-Han.
Pe data de 10 februarie (28 ianuarie) 1917, Lenin a declarat ca nu va plati datoriile facute de guvernele anterioare si milioane de rentieri francezi s-au ruinat. Mai mult decât atât: declarând nule tratatele si intelegerile internationale secrete incheiate de catre Rusia presovietica, bolsevicii, incepând cu data de 8 noiembrie (26 octombrie) 1917, le-au dat publicitatii. Scandalul produs de aceasta publicatie a avut efectul exploziei unei bombe. Toata lenjeria murdara a diplomatiei secrete internationale a fost expusa la vedere spre marea stupefactie a marilor puteri.
�n plus la toate, Lenin a �mbracat toga aparatorului dezinteresat al tuturor popoarelor oprimate din lume, chemându-le la lupta armata impotriva asupritorilor straini. A fost declarat dreptul inalienabil al acestora la autodeterminare care includea si pe cel la independenta de stat. Ordinea de drept internationala a fost asigurata cu perturbatii pentru multi ani inainte (ultima dintre ele – Kosovo).

 

O pozitie foarte duplicitara au ocupat si acele mari puteri care, in anul 1916, au impins Rom̢nia in razboi, promit̢ndu-i cel mai mare sprijin posibil (pe care, insa, sub diferite motive si scuze, nu i l-au acordat Рn. a.).
Este vorba, desigur, de Franta si Marea Britanie. Promisiunile lor au intrat in contradictie cu noile realitati aparute dupa terminarea Marelui Razboi.

 

Puterile Antantei au incercat sa impace drepturile istorice ale României cu nedorinta partilor beligerante din Rusia de a ceda Basarabia. Astfel, amiralului Kolceak, guvernul caruia a fost recunoscut de catre statele apusene, i s-a propus sa recunoasca drepturile românesti asupra a cel putin patru judete basarabene unde populatia româneasca era majoritara.
Dam citire acordului incheiat intre Puterile Aliate si guvernul lui Kolceak:
1) Recunoasterea independentei Finlandei si Poloniei
2) Solutionarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, tarile Caucazului si regiuni Transcaspice, in consultare si colaborare cu Societatea Natiunilor.
3) In ceea ce priveste Basarabia, „dreptul Conferintei de Pace de a hotari soarta partilor românesti ale Basarabiei (de parca ar fi exista si parti neromânesti! – n. a.) va fi recunoscut”.

 

Interesanta abordare – regiuni intregi cu populatie preponderenta velikorusa erau cedate noilor formatiuni statale (Finlanda, Estonia si Letonia) care nu au avut nici un fel de trecut istoric (din punct de vedere statal).in ceea ce priveste Basarabia, care a fost si este un indiscutabil pamânt românesc, atât din punct de vedere istoric, cât si etnic – doar… „partile românesti”. Nu ramâne decât sa mentionam faptul ca populatia rusa propriu-zisa nu a constituit niciodata mai mult de 12% din populatia tinutului.

 

Planurilor de instaurare la putere a guvernelor albgardiste, insa, nu le-a fost dat sa fie realizate. La mijloc au fost mai multi factori:
1) Lozincile demagogice bolsevice, de genul: „Pamânt- taranilor!”, „Pace – popoarelor!”, „Fabricile si uzinile – muncitorilor!”, „Razboi – palatelor!” s. a. m. d. au reusit sa atraga de partea bolsevicilor masele largi ale poporului.
Impuscarea tarului si a familiei sale a insemnat prabusirea tuturor zagazurilor morale. Albii, cu lozincile lor de reintoarcere la vechiul regim, nu au mai avut nici o sansa. 2) Ajutorul acordat de puterile Antantei albgardistilor nu a fost nici indestulator si nici dezinteresat.
Un suport mai substantial era conditionat de asemenea prevederi injositoare, incât, albii, care, cu toate neajunsurile lor au fost, totusi, patrioti ai Rusiei, nu l-au putut accepta.
Apusul nici in aceste momente de grea cumpana, nu numai pentru poporul rus, dar si pentru el insusi, nu a putut lasa la o parte interesele sale mercantile.
3) Catre anul 1917, guvernul tarist a pregatit atâtea stocuri de armament si echipament militar pregatite pentru ofensiva preconizata, incât ele au fost mai mult decât suficiente nu numai pentru doi ani de razboi civil, ci si pentru exportul in tarile adiacente, unde bolsevicii sperau sa aprinda pojarul revolutiei mondiale.
4) Miscarea comunista, care, initial, putea fi usor inabusita cu forte si eforturi minimale, a dat metastaze nu numai in Rusia, dar si departe peste hotarele ei. Tot felul de „republici sovietice” sau „populare” si „raioane sovietice eliberate” au rasarit ca ciupercile dupa ploaie in Ungaria, Germania, Slovacia, China, Mongolia, Finlanda, tarile baltice etc.
Catre anul 1920 a devenit clar, ca bolsevismul a biruit definitiv in Rusia si sarcina principala era de a nu-i permite sa se raspândeasca si peste hotarele ei. Din pacate, tarile Antantei au inteles acest lucru prea târziu.

Abia dupa ce Kolceak a fost impuscat de bolsevici, trupele albgardiste s-au retras in Crimeea, iar escadroanele lui Budionnâi se pregateau de ofensiva impotriva Poloniei, amenintind sa faca jonctiunea cu confratii de ideologie din Germania, puterile Antantei si-au dat seama ca recunoasterea drepturilor României asupra Basarabiei nu mai poate fi amânata.
In caz contrar, „ciuma rosie” putea sa se raspândeasca prin bresele create in Balcani si Europa Centrala.

 

Unul dintre motivele invocate pentru discriminarea României a fost incheierea pacii separate cu Blocul Puterilor Centrale in primavara anului 1918.
De parca România ar fi avut de ales!
Parasita de Rusia, inselata in repetate rânduri de Anglia si Franta , conducerea României a fost nevoita sa accepte conditiile impuse de adversari.
In caz contrar, tara urma sa dispara de pe harta lumii, iar mai târziu sa fie inghitita de haosul bolsevic.
Unii „istorici” aduc exemplul Serbiei si Belgiei care au rezistat pâna la urma, desi intreg teritoriul lor a fost ocupat de inamic.

 

România, insa, nu a avut in spate Franta, insula Korfu sau Thessalonikul unde ar fi putut sa-si retraga refugiatii, guvernul si armata.
Parisul si Londra ii sfatuiau insistent pe români sa continue rezistenta si, in caz de forta majora, sa se retraga in Rusia.
Bolsevicii, pentru a pastra puterea, au cedat inamicului la Brest-Litovsk tot ce li s-a cerut si erau gata sa cedeze si mai mult.
Cine erau pentru ei armata si guvernul României?
Desigur ca i-ar fi dat pe mâna germanilor si atunci jaful de la Buftea le-ar fi parut românilor un act de binefacere.

 

România si-a pastrat armata, ceea ce a jucat un rol major in stavilirea expansiunii bolsevice spre Balcani si Europa Centrala. Anume armata româna a fost aceea care a infrânt asa zisa „republica sovietica ungara” in frunte cu Tibor Samueli si Bela Kun (de aceeasi provenienta etnica ca si majoritatea comisarilor bolsevici din Rusia). Reactia prompta si dura a armatei române la provocarile sovietice la Tighina, Hotin si Tatarbunar i-au silit pe bolsevici sa amâne „reunirea celor doua maluri ale Nistrului” pentru mai mult de douazeci de ani.

 

Recunostinta Apusului la aportul adus de România la victoria comuna si in retinerea bolsevismului a fost destul de curioasa.
Ea si-a gasit expresia in faptul ca Banatul de Sud-Vest cu populatie majoritar româneasca si asupra caruia românii au incontestabile drepturi istorice, a fost inclus in componenta Serbiei. Armata româna a fost somata sa se retraga de pe aliniamentul Tisei, iar recunoasterea internationala (si aceea necompleta) a Unirii Basarabiei cu Tara a fost tergiversata pentru o perioada de doi ani de zile.

 

Pentru bolsevici, incalcarea tratatelor si intelegerilor semnate nu a fost niciodata o piedica insurmontabila. Daca am folosi celebra expresie a Alexandrei Kollontai, referitor la dreptul unei femei-proletare de a face sex când si cu cine vrea, aceasta procedura este un lucru banal si obisnuit, precum bautul unui pahar cu apa. Normele dreptului international erau invocate numai atunci când le era convenabil si incalcate imediat ce se schimba conjunctura internationala.
La acest capitol, exemplul Basarabiei este deosebit de relevant. Atitudinea guvernului bolsevic fata de problema Basarabiei se schimba si ea o data cu situatia de pe fronturile razboiului civil.
in toamna si iarna anului 1918, când rosii au reusit pentru un scurt timp sa ocupe Kievul si Odesa, Moscova a somat Bucurestiul sa evacueze trupele sale din Basarabia si chiar s-a declarat in stare de razboi cu România.
Dupa ce, insa, albii au trecut la contraofensiva si puterea sovietica a fost redusa teritorial la partea europeana a Rusiei propriu-zise, tonul declaratiilor a devenit cu mult mai conciliant si, respectiv, mai putin belicos.
Astfel, in luna martie anul 1920, oficiosul bolsevic „Pravda” scria: „Conducatorii nostri au promis României sa nu reclame drepturile asupra Basarabiei. Basarabia a facut parte din România si va ramâne la România. Nu putem intelege, insa, de ce, când Anglia trateaza cu noi, România nu si-a fixat inca pozitia… In caz ca guvernul român se va hotari, vom trimite fara intârziere reprezentanti in Basarabia pentru a ne intâlni intr-un oras de frontiera.”
La Conferinta de Pace de la Paris, dezbaterile asupra problemei basarabene au mai fost puse in legatura cu o alta problema – cea a minoritatilor nationale. Delegatia româna, care initial a fost condusa de arhitectul Marii Uniri, Ion I. C. Bratianu, a refuzat categoric sa accepte conditiile impuse de Consiliul Suprem.
Amintim, ca statutul minoritatilor nationale in redactia acestor puteri impunea autonomia national-culturala si confesionala a etniilor conlocuitoare, ceea ce impiedica naturalizarea si integrarea acestora in societatea româneasca.
De o „atentie” deosebita se bucura minoritatea evreiasca care promova o activitate destructiva antiromâneasca nu numai in interiorul tarii, ci si in afara ei.
Partidul comunist român, foarte mic la numar, dar foarte zgomotos, era alcatuit in marea sa majoritate din evrei. Anume ei au fost aceia care au manifestat deosebit de puternic impotriva Unirii Basarabiei cu Tara.
Iata ce scria Ion Pelivan, care a condus delegatia Basarabiei la Conferinta de la Paris, pe data de 1 august 1919 si adresata lui Ion Inculet:
„…Toti dusmanii -spera- si ne fac porcarii, raspândind diferite zvonuri.
Mai ales evreii, bata-i focul sa-i bata! Ei vad ce fac cu dânsii bolsevicii de tot felul de peste Nistru, si, cu toate acestea, ii asteapta pe acesti bolsevici … La fel si dnii Smidt si Krupensky, daca le e atât de scumpa Rusia, lasa sa se duca acolo s-o salveze.
Sânt sigur ca nici unul din ei n-ar ramâne in Basarabia, daca ar veni bolsevicii acolo.
Dar acuma, când soldatul român ii apara cu pieptul sau, toti ticalosii acestia stau la adapost, manânca pâinea noastra si ne critica cu impertinenta”.
Deosebit de activi erau emigrantii evrei din Rusia aflati la Paris care editau ziarul „Evreiskaia Tribuna”. Pozitia antiromâneasca a partidei filoruse se bucura de un suport substantial si din partea lojelor francmasonice unde „…toate chestiunile importante erau discutate inainte de a fi solutionate de comisiile si subcomisiile Conferintei de Pace”.

 

Un rol deosebit l-a jucat un oarecare A. A. Mandelshtam care s-a raliat la grupul lui Krupenski, Lvov si Maklakov. El sustinea „inconsistenta din punct de vedere a dreptului international” a pretentiilor românesti asupra Basarabiei.
O alianta destul de monstruoasa, daca tinem cont de persecutiile si pogromurile la care a fost supusa populatia evreiasca din Rusia in timpul razboiului civil atât din partea albilor, cât si a rosilor.
Despre ororile comise de bolsevici in târgusoarele evreiesti din Galitia a relatat cu lux de amanunte scriitorul sovietic Isaak Babel (evreu si el) in renumita sa carte „Armata de cavalerie” consacrata bandelor conduse de viitorul maresal al Uniunii Sovietice, S. Budionnâi.
Curios este faptul ca in aceasta armata suspomenitul Isaak Babel a fost… comisar!
Falsitatea lozincii leniniste a dreptului natiunilor la autodeterminare este dovedita si de induiosatoarea unitate de pozitii dintre bolsevici si albgardistii in problema basarabeana.
Emigratia alba de la Paris, guvernele albgardiste din Rusia sustinute de Anglia (Kolceak, Denikin si Vrahghel) nu au avut nici un fel de divergente cu regimul bolsevic in ceea ce priveste faptul cui trebuie sa apartina Basarabia.

 

Rezultatul tuturor acestor conjuratii antiromânesti a fost textul Declaratiei privitor la recunoasterea Basarabiei ca teritoriu românesc si obligatiile pe care si le luau marile puteri pentru respectarea acestui tratat. Pe data de 3 martie 1920, decizia mult asteptata a Consiliului Suprem in ceea ce priveste Basarabia, este, in sfârsit, adoptata.
Formal, culoare verde pentru România in problema Basarabiei a fost aprinsa, deoarece catre aceasta data, ea a acceptat conditiile puse de Antanta in ceea ce priveste statutul minoritatilor nationale si si-a retras trupele de pe aliniamentul Tisei – la granitele Trianon-ului.
Aducem in continuare extrase din textul tratatului dintre Anglia, Franta, Italia si Japonia, pe de o parte si România – pe de alta parte:
„Considerind ca din punct de vedere geografic, etnografic, istoric si economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificata, considerind ca populatiunea Basarabiei a manifestat dorinta de a vedea Basarabia unita cu România, Inaltele Parti Contractante recunosteau ” …suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins intre frontiera actuala a României, Marea Neagra, cursul Nistrului de la gura sa pâna la punctul unde este taiat, de vechiul hotar dintre Bucovina si Basarabia, si acest vechi hotar”.
Se preciza ca partile contractante „…vor invita Rusia sa adere la tratatul de fata, de indata ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele isi rezerveaza dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societatii Natiunilor chestiunile care ar fi putut fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit ca fruntariile definite de acest tratat, precum si suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde, nu vor fi puse in discutiune”.

 

Totul parea a fi in regula, dar insasi faptul ca Rusia putea sa supuna problema unui arbitraj international, trezea, deja unele suspiciuni.
In afara de aceasta, tratatul urma sa intre in vigoare dupa ratificarea lui de catre partile contractante, ceea ce asa si nu s-a produs (Japonia l-a semnat, dar nu l-a ratificat, iar SUA nu a facut nici una si nici alta).
Cel mai sigur ar fi fost, daca hotarele României de pe Nistru ar fi fost parte integranta a tratatelor de la Versailles. In asemenea caz, Liga Natiunilor ar fi devenit garantul acestora si nu marile puteri care actioneaza reiesind din interesele de conjunctura. Datorita acestei omisiuni, hotarele rasaritene nu au fost recunoscute de catre Germania si fostii sai parteneri la Blocul Central.
In anul 1939, acest fapt i-a permis lui Hitler, fara ca sa incalce formal dreptul international, sa recunoasca „interesele deosebite” ale URSS in Basarabia.
Neratificarea in bloc si concomitenta cu semnarea a Tratatului cu privire la Basarabia a facut posibila transformarea problemei basarabene in obiectul unui târg cu Moscova.
Un exemplu concludent in aceasta ordine de idei l-a dat Japonia. Reprezentantii acestei tari au semnat tratatul, dar el nu a fost ratificat de Dieta nipona.
Moscova a reusit sa-i atraga pe japonezi de partea sa prin incheierea unui tratat extrem de convenabil pentru ei in problema Sahalinului de Nord. Tokio a obtinut dreptul de a exploata zacamintele de carbune si petrol din aceasta regiune care continua sa ramâna sub suveranitatea Rusiei (URSS)
„Barterul” Sahalinul de Nord, Basarabia, dovedeste importanta geostrategica extraordinara a interfluviului Pruto-Nistrean pentru Rusia.

 

Printre altele, anume datorita acestui tratat, Japonia a fost in stare sa duca razboaie aproape neintrerupte, incepind cu anul 1927 – pâna in anul 1945. Carbunele rusesc din Sahalin a alimentat industria de razboi nipona, iar petrolul – flota si aviatia imperiala care au distrus Pearl-Harbor-ul si le-au permis japonezilor sa infaptuiasca in anii 1941-1942 un adevarat blitz-krieg in bazinul Pacificului.
Statele Unite nu au semnat si ratificat nici un document din pachetul Conferintei de Pace de la Paris si nici chiar actul de constituire al Ligi Natiunilor, al carei „parinte-fondator” a fost presedintele SUA, Wudroo Wilson. Presedintele american a ramas profund dezamagit de faptul ca marile puteri europene nu au acceptat punctele programului sau, mai ales, pe acele care dadeau mâna libera trusturilor americane pe pietele controlate de cele anglo-franceze si nipone.
Sursa: revista Moldova noastra, Chisinau

20/07/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

DE LA NISTRU LA BUG : TRANSNISTRIA

 

 

 

 

 

 

ROMÂNII MARTIRI DIN TRANSNISTRIA ŞI RUSIA IMPERIALISTĂ

DE LA NISTRU LA BUG: TRANSNISTRIA

 

Transnistria inseamna mai mult decât teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldoveneasca Nistreană, este de fapt, laboratorul unde imperii succedsive, albe, roşii şi federate au lucrat neostoit la “identitatea şi limba moldovenească”.

Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean” : moldovenii sunt slavi.

Români sunt doar cei din „Valahia” şi vorbesc o limba “salonica”, deformata de imprumuturi din lb. franceza.

Romanii vor “inrobirea “ moldovenilor, atit cei din Moldova si cei din Basarabia, cât si pe cei din “republică”…Moldovenii, la rândul lor au misiunea de a-i “dezrobi” pe toţi moldovenii de sub dominaţia românilor imperialişti ( Editura Enciclopedica,2006, p.LXX ).

Pâna spre sec. 15, pusta de dincolo de Nistru se împarţea între Podolia litvană, apoi poloneză si tătarii Olatului Oceacovului  (Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni întinsă dincolo de Bug, pâna la Nipru si Don ).

 Atunci, drumul comercial catre Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tataresc, drum care pina spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adica sleahul romanesc. La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldoveneasca.

Prin 1703 tirgusoarele Rascov si Camionca facea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda. Romanii moldoveni patrunsesera in toata Transnistria si chiar dincolo, spre est, in Transbugia. In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonima a Tarii Moldovei : “vezirul dădu Ucraina cea mica Ducăi Vodă”.

 Vodă işi ia în serios hătmania şi-şi stabileşte curţi (resedinţe) la Ţiganca pe Nistru ţi Pecera pe Bug.

Lucrurile se schimbă în 1792,când Rusia obţine Ucraina Hanului iar Nistrul devine hotar între Moldova şi Rusia.

Dupa ocuparea in 1812 a Basarabiei, Soroca mai tine o vreme Rascovul si Movilaul, iar moldovenii colonizează stepa transnistreană intemeind satele Catargi, Cantacuzinesti, Cantacuzinovca.

Administrativ, regiunea e alocata insa guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului. Tinuti in pumnul strins al panslavismului rus, romanii au presimtirea istoriei si cer unirea in cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916).

 La Congresul invatatorilor moldoveni, Justin Fratiman revedinca dreptul la folosirea lb. romane in scoala si biserica (Odeasa,mai 1917).

Congresul soldatilor moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalba, unirea si recunoasterea lb. romane (Chisinau, oct.1917).

 La Congresul romanilor transnistreni (Tiraspol, dec.1917) revendicarile sunt explicite: unire si lb. romana in administratie, spital, scoala si biserica.( Motivarea lor este induiosatoare : “ Rugaciunea …sa fie pi limba norodului moldovenesc ca fiistecare batrin sau tinar santaleaga cu ci fel di rugaciunie marge preutul patru dinsii in-naintea lu’Dumnadzau.”).

Neajutorati, romanii din Transnistria râmân în afara Unirii din 27 martie 1918.

Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se asterne intunericul. Printr-o simetrie perversa, granita problematica de la Prut isi gaseste perechea la hotarul insingerat de la Nistru.

Actuala “republica moldoveneasca nistreana” acopera doar o parte a Transnistriei lui Duca Voda, restul ramine un drept de superficie al Ucrainei. Cum s-a ajuns aici ?

Puterea sovietelor nu se impaca cu actul Unirii din 1918 si dupa o diversiune esuata (“rascoala” de la Tatar Bunar ) Moscova creeaza pe data de 12 oct. 1924 Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca, cu capitala la Balta ( mutata in 1929 la Tiraspol), unitate subordonată pe linie de partid si de stat Republicii – surori, nu fraţeşti- Sovietice Socialiste Ucrainiene.

 Stalin recunoaste astfel, indirect, ca intre Nistru si Bug, traiesc peste 300.000 de romani ( peste 60% din populatia regiunii).

În 1933 funcţionează aici şi o “Uniune de luptă pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor romani”.

Partidul Comunist Român aderă şi până la podul de flori de la Prut din 1990 nu a încetat sa susţină”ideea” cu neclintită consecvenţă revoluţionară…

Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzula prima sedinta a Comitetului Central al noii republici. Tovarasul Soncev incheie şedinţa cu entuziasta lozincă :

“Traiasca si infloreasca Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul Romaniei sovietice.”

Acum, intelegeti?

Reinstalaţi în Basarabia, dupa Ultimatumul din iunie, sovieticii adoptă pe 2 aug.1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneasca”, venind, bineinţeles,” in intîmpinarea doleanţelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltarii libere a nationalitatilor”.

Frontiera o stabileste Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene. Mentionam momentul 1990 al infiintarii Republicii Moldovenesti Nistrene si avem astfel toate etapele unui proiect, inghetat intre extremitatile Asiei si periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federatii…

 

LOCALIZAREA TRANSNISTRIEI. TRANSNISTRIA IN ANTICHITATE

 

Transnistria îşi derivã numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei. Numele este de origine celticã, fiind înrudit cu Istrul (Dunãrea), Niprul şi Donul şi însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca şi cetăţii de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albã.

Conform informaţiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene [regiunea dintre Vistula şi Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras […], la apus cu iazigii metanaşti, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînã în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru…” (Iazigii metanaşti locuiau între Tisa şi Dunăre.

Numele de metanaşti a fost dat de greci şi ar însemna “dupã mutare”. Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreunã cu roxolanii, înainte de a se muta.) şi prezenţa romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare şi oprindu-se către gura Bugului (dupã Dimitrie Cantemir, la Don).

Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei. Mulţi români locuiau însă şi antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiţi în mici comunităţi, rurale în special. Transnistria a fost în trecut o regiune aridă şi subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către ţărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber şi de către ceva tătari, graniţele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părţile unui întreg teritoriu.

Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.

La răsărit de Nistru menţionările vieţii româneşti se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.

Cea mai veche posesiune moldoveneascã atestatã la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia – Oceakov), castel capturat de piraţii moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455). Cetatea Mangop din îndepãrtata Crimee a avut şi ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ştefan cel Mare.

Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinþesa de ilustră ascendenţă bizantinã Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanţului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creştin concertat, vis pentru care Ştefan a lucrat neobosit aproape o jumãtate de veac.

Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată împreunã cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova – Niemirow în poloneză, pe Bug). Totuşi, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, şi asta în primul rînd deoarece era aproape pustie.

 Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost şi prezenţa tătărască, atît militară cît şi civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieţi civilizate de tip est european şi împiedica înfiriparea unei continuităţi propice extinderii spre est a statalităţii efective moldoveneşti ori eventual poloneze.

S-ar putea pune problema dacă românii aşezaţi în vechime în Transnistria şi descendenţii lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic şi parţial posesiune a Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ţinut legături culturale şi de sînge cu cei din apus şi au vorbit aceeaşi limbã şi acelaşi grai cu ei.

Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulaţie cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuţie neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există menţiuni ale prezenţei negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.

 

DESPRE APARITIA RUSIEI LA NISTRU

 

Aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea, Rusia a avut mereu mai mult teritoriu decît populaţie, şi ca atare a efectuat colonizări masive din aproape toate popoarele Europei, uneori strămutînd populaţia unor regiuni întregi cu forţa („sila”!) între graniţele ei.

În această idee, merită menţionat că în urma războiului ruso-turc dintre 1735 şi 1739, generalul rus Burkhard Christoph von Munnich (de origine germană, născut în Oldenburg) a ridicat „toţ oamenii din ţinutul Hotinului şi di pe marginea Cernăuţului”, aproximativ o sută de mii de oameni şi s-a retras în Rusia cu armatele şi această pradă.

 Ion Neculce ne mai spune „şi împărţè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alţii bărbaţii, alţii muierile. Şi-i vindè unii la alţîi, fără leac de milă, mai rău decît tătarîi. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cît s-audze glasul la cer.” Pînă astăzi au rămas aceste regiuni sărace în populaţie românească, urmare a „samavolniciilor” (cuvînt de origine slavă) ruseşti.

Ca pas premergător în planul de a recrea regatul Daciei, un regat supus Rusiei, ţarina Ecaterina a II-a a colonizat spaţiul gol din sudul „Rusiei Noi” cu români nu doar din Moldova ci şi din ţara Românească şi Transilvania. Românii erau atraşi de scutiri de taxe, scutirea de serviciu militar, decontarea cheltuielilor de strămutare, promisiunea de autonomie cu păstrarea legilor, limbii, organizării bisericeşti şi chiar a pecetei moldoveneşti cu cap de bour.

Demersul a început în 1769 şi a fost soldat cu colonizarea a mii de familii de o parte şi de alta a rîului Bug. Alexandru Mavrocordat fusese desemnat să stăpînească în numele împărătesei această intenţionată „Moldovă Nouă”.

Alexandru al II-lea Mavrocordat Firaris domnise în Moldova în anii 1785 şi 1786. De aici el plecase în Rusia. I s-a spus Firaris (fugarul), poate pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru I Mavrocordat zis Delibei, care şi el a domnit în Moldova între 1782 şi 1785.

Imperiul Rusesc nu a atins Nistrul înainte de 1792, anul în care întreaga „Transnistrie” a trecut sub administraţie rusească. Extinderea teritorială pînă la linia Nistrului a fost făcută sub comanda mareşalului Suvorov.

Alexandr Suvorov este unul din cei mai cunoscuţi mareşali din istoria Rusiei, remarcîndu-se în special prin victorii asupra unor forţe superioare, în bătălii purtate atît în estul cît şi în centrul Europei.

În 22 septembrie 1789 Suvorov a învins la Mărtineşti (în apropiere de Rîmnicu Sărat) trupele turceşti conduse de marele vizir Koca Yusuf Paşa – luptă care i-a adus titlul de conte de Rîmnic din partea ţarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. Cam la jumătatea drumului dintre Rîmnicu Sărat şi Focşani există un monument care celebrează victoria marelui general.

Armate ruseşti au staţionat în principatul Moldovei cu prilejul diverselor războaie şi înainte de 1792, şi după. Petru I cel Mare a ajuns la Iaşi cu armatele sale în 1711, ca aliat şi prieten al lui Dimitrie Cantemir.

Trupe ruseşti au mai staţionat în principat şi în 1739, între 1769 şi 1774, 1789 şi 1792, 1806 şi 1812, cînd ocupaţia s-a soldat cu raptul teritorial al unei jumătăţi întregi a Moldovei, de la rîul Prut pînă la Nistru. Între 1828 şi 1834 a fost ocupată atît Moldova cît şi ţara Românească.

 Au urmat ocupaţiile dintre 1848 şi 1849, 1853 şi 1856. Războiul de Independenţă împotriva Imperiului Otoman, în care Rusia a fost aliată a României (născută ca stat modern în 1859 prin unirea celor două principate autonome româneşti), s-a soldat cu o ocupaţie militară (1877-1878) şi somaţii dure din partea rusă, punînd armatele aliate în poziţii adverse.

 Recunoscînd inferioritatea militară şi lipsită de suport internaţional, România a cedat ca urmare a somaţiilor Rusiei cele trei judeţe româneşti din stînga Prutului, Cahul, Izmail şi Bolgrad, retrocedate principatului Moldovei în 1856 prin tratatul de pace succesiv războiului Crimeei.

Ultima ocupaţie a spaţiului românesc a durat din 1944 pînă în 1957, mascată de o falsă prietenie româno-sovietică născută peste noapte şi garantînd prin prezenţa armatei ruse practic vasalitatea necondiţionată a României.

Pămîntul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atît în accepţiunea românească cît şi în cea rusească, Cisnistria se subînţelege ca fiind partea dreaptă, de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stîngă, dinspre răsărit.

Rusia ţaristă a intenţionat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.

 

 Imagine similară

RÂUL NISTRU

 

Oraşul Tiraspol a fost întemeiat chiar în anul mutării frontierei – 1792, pe locul unei mai vechi aşezări de pescari moldoveni numită Sucleia Veche, faţă în faţă cu cetatea Tighina, fortificată de turci şi important punct otoman de presiune militară începînd cu prima jumătate a secolului al XVI cînd Moldova a pierdut-o în timpul lui Petru Rareş.

La început a fost un fort de lemn purtînd numele de Sredneaia – De Mijloc – apoi capătă numele de Tiraspol prin ucazul ţarinei Ecaterina a II-a.

 Pe măsura avansării către sud şi vest, ruşii au dat peste vestigiile civilizaţiei vechilor greci, care i-au fascinat deosebit. Astfel se explică denumirea de Tiraspol pentru noua aşezare după numele grecesc din antichitate al rîului Nistru şi al Cetăţii Albe de la vărsarea în Marea Neagră.

 În mod similar şi-a primit numele Odesa (întemeiată în 1794, peste aşezarea Hagi-bei), de la vechea cetate grecească Odessus (azi Varna în Bulgaria), Ovidiopol (întemeiată în 1792, peste aşezarea Hagi-dere), de la poetul roman exilat la Tomis.

Alte toponime create în aceeaşi perioadă au fost Herson (1788), Eupatoria, Leukopol, Sevastopol, Simferopol, Phanagoria, Theodosia (vechea cetate Caffa), Olbiopol (1781) de la cetatea Olbia de la gura Bugului.

Oraşul Tiraspol a fost parte a guberniei Rusiei Noi (Novorosia – 1795), Nikolaev (1802) şi Herson (1806).

Colonizările în sudul nou al imperiului au început între Don şi Nipru (stepa Nohai) după 1792, între Bug şi Nistru (stepa Edisan) după 1793. În 1812 deja Rusia îşi mutase frontiera mai departe, înglobînd jumătate de Moldovă ca gubernie a Basarabiei.

 După 1812 deci a început şi colonizarea cu alogeni a Moldovei răsăritene, în special în zona Basarabiei propriu zise, adică în stepa Bugeacului (de la Dunăre şi mare pînă la Tighina).

Numele de Basarabia (folosit totuşi forţat în acest caz) a fost potrivit ales, dat fiind că un stat numit Moldova continua să existe, iar Basarabia era o denumire românească autohtonă.

 În plus, alipirea Basarabiei la Rusia ridica mai puţine suspiciuni şi adormea vigilenţa polilor de putere mai slab informaţi în chestiunea românească dar care ar fi putut interveni în apărarea teritoriului şi intereselor româneşti grav lezate de ocupaţia rusă din 1812.

La est de Nistru colonizările nu au fost făcute doar cu alogeni. În ţara Edisan, numită şi Ucraina Hanului (Ucraina înseamnă zonă de frontieră), ţarina Ecaterina a împărţit după 1792 domenii şi la numeroşi boieri moldoveni (fiecăruia între zece mii şi douăzeci şi cinci de mii de hectare) din familii ilustre precum Cantacuzino, Sturza, Catargiu, Balş şi altora.

Aceste împroprietăriri au dus la crearea a aproximativ douăzeci de noi sate prin colonizarea a patru mii de moldoveni veniţi din dreapta Nistrului.

În 1799 consilierul ţarist Sumarokov nota în vizita sa în teritoriile nou anexate „în Ovidiopol locuitorii mai toţi sînt moldoveni şi greci şi numai puţini ruşi.

Toţi sînt negustori cu marfă de la Akkerman [Cetatea Albă]. Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: maloruşi [ruşi mici, adică ucrainenii de astăzi], moldoveni, munteni, evrei şi ţigani.”

Despre tîrgul Dubăsari spune că este locuit în primul rînd de moldoveni, apoi de greci, bulgari, evrei şi „numai cîţiva ruşi” – fiind vorba probabil de administratorii nou sosiţi. Consilierul menţionează în trecerea sa că toate satele din răsăritul Nistrului sînt moldoveneşti (trece personal prin Mălăieşti, Butor, Taşlîc, Puhăceni).

Coloniştilor alogeni în Moldova li s-au oferit de către Rusia ţaristă condiţii cît se poate de bune, pentru a atrage cît mai mulţi şi a schimba realitatea etnică din teritoriu. Fiecărei familii de colonişti ruşi, ucraineni, bulgari sau nemţi i s-a oferit o suprafaţa de pînă la 50 de hectare de pămînt, inventar agricol şi alte înlesniri.

Moldovenilor li se ofereau condiţii similare doar dacă plecau din Moldova pentru a coloniza Crimeea, Caucazul sau Siberia îndepărtată. Mulţi au plecat împinşi de sărăcie şi politica rusească a populaţiei, întemeind sate din Crimeea pînă la fluviul Amur.

Mihai Frunză, un conducător de geniu al Armatei Roşii din timpul Revoluţiei din 1917, era descendentul unei astfel de familii româneşti din Basarabia sau Transnistria. S-a născut în Asia Centrală, la Bishkek, în Kyrgyzstanul de astăzi.

 A murit în 1925, iar în 1926 numele său a fost dat capitalei Kyrgyzstanului, sub forma Frunze, rămînînd astfel pînă în 1991 cînd a revenit la Bishkek – după ce statul unde s-a născut şi-a dobîndit independenţa. Atît numele său cît şi al capitalei poate fi găsit doar sub forma Frunze în cărţi sau pe hărţi, deoarece în rusă nu există nici sunetul ă şi nici litera care să îl redea.

 

TRANSNISTRIA LA SFIRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 

Moldovenii rupţi de ţarã în 1812, organizaţi într-o Republicã Democraticã Moldoveneascã, s-au unit cu Regatul României la 27 Aprilie / 9 Mai 1918. Organul legiuitor care a hotărît Unirea cu ţara s-a numit Sfatul Ţării, fiind un parlament de largă reprezentare democratică. Sfatul Ţării a luat naştere ca urmare a Congresului ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni care a avut loc la 20 octombrie 1917 la Chişinău, congres la care s-a hotãrît autonomia Basarabiei precum şi convocarea Sfatului Ţării şi configuraţia acestuia.

Din partea moldovenilor din Transnistria s-a adresat congresului delegatul Toma Jalbă, cu următoarele cuvinte: „…vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele – că sîntem noi moldoveni dintr-un sînge, – cui ne lãsaţi pe noi moldovenii?

De ce sîntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celãlalt mal al Nistrului? Noi rãmînem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lãsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi. şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pămîntul nostru.”

Toma Jalbã a primit aclamaţiile delegaţilor ridicaţi în picioare, care strigau „Nu vă vom uita!” Ion Buzdugan i-a dat la tribunã răspunsul la rugăminte, promiţînd „Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre.

Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartã.”

Ca urmare a discuţiilor purtate de Congresul ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni, componenţa Sfatului Ţării a fost hotãrîtă a fi 70 % moldoveni (84 de locuri), 30 % celelalte naţionalităţi (36 de locuri). S-a hotãrît ca, în plus peste aceste 120 de locuri, să se acorde 10 locuri românilor transnistreni.

Tratatul de pace de la Versailles a lăsat mulţi români în afara graniţelor etnice şi istorice ale pãmîntului românesc.

La est de Nistru, în special în imediata apropiere a rîului, locuiau un important număr de români în mase compacte. Românii transnistreni au dorit şi au reuşit să obţină recunoaşterea autohtoniei şi identităţii lor prin crearea unei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneţti în 1924.

Originile statalităţii transnistrene pot fi căutate însă în 1917, cînd are loc la Tiraspol Congresul moldovenilor de dincolo de Nistru (17 – 18 decembrie). Delegatul Sfatului Ţării din Basarabia, G. Mare, a fost prezent la lucrările congresului transnistrean, aducînd în dar un steag tricolor care a fluturat pe clădirea congresului.

A înmînat acest steag zicînd: „Acesta este steagul neamului nostru românesc şi pentru izbînda lui luptăm cu toţii în aceste vremuri de mari prefaceri. Neamul nostru care a fost pînă acuma apăsat de străini nu trebuie să mai fie de aici încolo rob nimănui.”

Deputaţii transnistreni pretind condiţii de autonomie (în situaţia destrămării Imperiului Rusesc); ei mai cer alipirea Transnistriei la Basarabia. Ei mai spun „Vrem să ne soedinim [lipim] la Basarabia”.

În ciuda acestor năzuinţe, românii transnistreni au rămas în afara ţării după semnarea tratatele de pace, în interiorul Rusiei Federative (mai tîrziu redenumită U.R.S.S.).

 

REPUBLICA AUTONOMĂ SOCIALISTĂ SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ

 

Urmînd deciziei Guvernului Sovietic de la 3 august 1923 privind naţionalităţile şi libera folosire a limbii materne, delegaţii satelor româneţti au ţinut un congres la 3 septembrie, acelaşi an, în oraşul transnistrean Balta.

Ca urmare a acestor demersuri, la 12 octombrie 1924 se creeazã Republica Autonomã Socialistă Sovieticã Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind oraşul Balta. Era prima entitate statală a Transnistriei.

În aprecierea acestui act trebuie luată în seamă, pe lîngă deschiderea democratică din Uniunea Sovieticã, şi intenţia Rusiei Sovietice de a folosi crearea noului stat ca mijloc de agitaţie politică atît în stînga Nistrului (în fosta gubernie ţaristă a Basarabiei, 1812 – 1917) cât şi pe plan internaţional în vederea unei ulterioare expansiuni către vest. Declarativ, frontiera vestică a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti a fost fixată pe rîul Prut, în inima Moldovei istorice. RASSM se întindea de-a lungul frontierei de est a României, din dreptul judeţului Hotin pînă la limanul Nistrului.

 

 

Harta Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti

– Transnistria – (1930)

 

 

Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele noii republici şi constituţia la Bîrzula în aprilie 1925. Conform statisticii sovietice, republica nou creată avea o componenţã etnicã de 46% ucraineni şi 32% români, întinzîndu-se pe un teritoriu de 8100 de kilometri pãtraţi, împãrţit administrativ în 11 raioane: Balta, Bîrzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol. În 1928 capitala a fost mutată de la Balta la Tiraspol.

Deşi existenţa RASSM a constituit o ameninţare ideologică pentru statul român, republica moldovenească a asigurat întîrzierea procesului de ucrainizare şi rusificare, conservarea limbii şi elementului etnic românesc.

 În acest spaţiu au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, un institut agronomic, unul pedagogic şi unul politehnic, toate cu predare în limba română. Populaţie şcolară românească era de 24.200 din care 800 studenţi.

Un important număr de ziare în limba română au existat în republică, la fel un teatru şi un radio românesc.

Din 1933 grafia folosită în „Transnistria” a fost grafia latină, pentru care Republica Unională Moldovenească (actuala Republicã Moldova) a trebuit să lupte zeci de ani, pînă în pragul obţinerii Independenţei.

De asemenea demn de menţionat este şi faptul cã glotonimul folosit în republica autonomã interbelicã a fost limba românã, după cum reiese din paginile săptămînalului transnistrean „Plugarul roşu” din 21 august 1924 : „s-a hotărît ca în şcoale, case şi în aşezãminte de culturã româneascã sã se întrebuinţeze limba româneascã”.

 Teoria etnicitãţii şi limbii moldoveneşti ca opuse etnicităţii şi limbii române trebuie deci căutată în perioada mai nouă. Această teorie pseudoştiinţificã are şi azi susţinătorii ei, în zdrobitoare majoritate rusofili, în întreaga Republica Moldova (dar mai ales în zona separatistă transnistreană) şi ţinteşte să arate ca justificată separaţia politică a românilor din Moldova răsăriteană de ceilalţi români.

 Încercarea din 1996 a preşedintelui Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, de a schimba denumirea limbii de stat din moldoveneascã în românã s-a soldat cu eşec.

Deşi limba de stat este numită moldovenească, limba utilizată de facto în Republica Moldova în instituţii şi publicaţii nu este idiomul moldovenesc al limbii române (care a avut rolul decisiv la formarea limbii române literare actuale), ci aceeaşi limbã românã literarã folositã şi în statul român.

În 1937 a avut loc o schimbare importantă în politica sovietică, ca urmare a acestei noi direcţii intelectualitatea din RASSM fiind acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasã şi fiind exterminată.

Guvernul republicii şi numeroşi scriitori transnistreni au fost executaţi (între ei Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac).

Atrocităţile staliniste au atins şi mediul rural, în satul Butor din raionul Grigoriopol de pildă fiind împuşcaţi 167 bãrbaţi din cei 168 existenţi (al 168-ulea fiind denunţătorul).

Un mare număr de transnistreni au fugit în această perioadă în România stabilindu-se la Chişinău, Iaşi şi Cluj. Mulţi au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi la trecerea Nistrului, masacrarea lor fiind subiect de scandal internaţional (cum a fost de pildă uciderea a 40 bărbaţi, femei şi copii din satul Olăneşti la 23 februarie 1932).

Colonizările de alogeni au fost intense în mica republică moldoveneascã, fiind cauzate în mare parte de lipsa forţei de muncă specializate şi de lipsa intelectualităţii.

Ca urmare a imigraţiei, în 1928, din 14.300 de muncitorii industriali numai 600 erau moldoveni. În mediul rural situaţia a fost inversã: ca urmare a colectivizãrii forţate, 2.000 de familii au fost deportate în Kazakhstan.

Crearea unui minuscul stat românesc în Uniunea Sovieticã a fost privitã cu suspiciune în ţară; oarecum surprinzător, o părere aparte, puţin naivă ce e drept, a avut istoricul Nicolae Iorga, care afirma plin de optimism că gestul Uniunii Sovietice este binevenit, el arătînd clar întregii lumi că pretenţiile României la tratatele de pace nu s-au apropiat nici pe departe de punctul pînă la care ar fi putut ajunge.

 

 

 

 

Ocuparea Basarabiei de către URSS. Republica Unională Socialistă Sovieticã Moldovenească

 

 

Lipsit de aliaţi şi pus în incapacitatea de a valorifica garanţiile obţinute după tratatele de pace care au încheiat primul război mondial, statul român cedează ca urmare a celor două ultimatumuri sovietice teritorii importante din trupul principatului Moldovei: Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ultimul niciodată situat în afara graniţelor naţionale pînă în odiosul an 1940.

Ca act normal pe firul evenimentelor, a urmat unificarea RASSM cu pretinsele teritorii sovietice pînă la rîul Prut.

 Moscova a înaintat propunerea ca în componenţa Ucrainei să intre judeţul basarabean al Hotinului, ţinutul bucovinean al Cernãuţilor (niciodată de la fondarea Moldovei în posesie ruseascã pînã în 1940), precum şi două raioane transnistrene din fosta Republică Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, restul pămîntului moldovenesc urmînd să constituie noua republică unională moldovenească.

 Ucraina însă, prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, solicita, pe lîngă Cernăuţi şi Hotin, şi ţinutul basarabean al Cetăţii Albe şi nu mai puţin de opt din raioanele vechii RASSM, adică marea lor majoritate.

La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea formării Republicii unionale Socialiste Sovietice Moldoveneşti în varianta propusă de Ucraina.

Prima capitalã a RASSM, Balta, trecea în componenţa Ucrainei.La 10 mai 1941 s-a dat curs cererii doar a două sate de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei sovietice, din mai multe care înaintaseră această solicitare. Toţi românii din Uniunea Sovietică rămaşi în afara graniţelor noii republici şi-au pierdut autonomia şi drepturile de a-şi utiliza oficial limba maternă.

JUDEŢELE ROMÂNEŞTI DIN TRANSNISTRIA

Mai jos amintim cîteva din localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hîrtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (în raionul Bîrzu), Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (în raionul Nani), Păsat, Holmu, Pîrlita, Pãsăþel, Mironi, Bãnzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (în raionul Balta), Budăi, Buza, Strîmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploþi, Şerbi (raionul Crutîi), Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţîbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşi, Ilie, Brînza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din toponimele româneşti vor fi schimbate pentru a se pierde informaţiile asupra întemeierii lor şi a da o altă coloratură etnică: Bîrzu în Kotovsk, Mãrculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoþului în Dolinskoie, Mãlai în Karataevka, Urîta în Elenovka şi aşa mai departe.

http://www.youtube.com/watch?v=50txyyCYGi8&feature=related

TRANSNISTRIA IN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

 

În timpul celui de al doilea rãzboi mondial România a administrat Transnistria dintre Nistru şi Bug împărţind-o tot în judeţe (treisprezece la număr), însă neîncorporînd regatului provincia, ci punînd un guvernator în fruntea ei.

Aceste judeţe erau: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Rîbniţa, Tulcin şi Tiraspol.

Suprafaţa Transnistriei româneşti era de 39.733 kilometri pătraţi, avînd cele 13 judeţe amintite, 1292 de comune şi două municipii, Odesa şi Tiraspol. Populaţia era în 1942 de 2.326.226, faţă de 3.492.552 înainte de război (trebuie ţinut cont de incorporările făcute de armata sovietică).

Administraţia românească a însemnat pentru transnistreni întoarcerea creştinismului şi o gură de aer proaspăt pentru elementul românesc. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încã reparate doar 76.

 

Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţarã. Merită să ne amintim că războiul României în răsărit s-a desfãşurat sub semnul crucii, el numindu-se „Războiul sfînt împotriva bolşevismului”. 

S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice româneşti din Transnistria, au apãrut publicaţii numeroase şi s-au creat cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odesa.

La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc Duca Vodã. În satul Hîrjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).În 1943, la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, a sosit de la Odesa un steag trimis de mitropolitul Visarion, şeful Misiunii Române Bisericeşti pentru Transnistria.

Steagul a fost identificat ca aparţinînd lui Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei (martie 1799 – iunie 1801) şi al Ţării Româneşti (între 1802 şi 1807, cu întreruperi).

Descoperirea unui astfel de steag în Transnistria, steag atît militar cît şi bisericesc, confirmă strînsele legături culturale existente între cele două maluri ale Nistrului din Evul Mediu pînă spre epoca modernă.

Cu toate că administraþia româneascã a emis în timpul celui de al doilea război mondial timbre poştale destinate exclusiv Transnistriei, nici un fel de monedã metalicã aparte nu este cunoscută pentru spaţiul în cauză înainte de încetarea războiului de la Nistru (1992). 

Au existat doar bancnote, emise de INFINEX – Institutul de Finanţare Externă, care au circulat în Transnistria în timpul celui de al doilea război mondial.Trei emisiuni poştale au fost emise, în 1941, 1942 şi 1943, douã cu Duca Vodă şi una cu Miron Costin. Conform revistei Filatelia (numãrul din noiembrie-decembrie 1990) aceste timbre au fost puse în circulaþie doar prin oficiile poştale transnistrene.

DESPRE AUTOPROCLAMATA REPUBLICA MOLDOVENEASCA TRANSNISTREANA

 

Naşterea autoproclamatei republici transnistrene este strîns legate de prezenţa în spaţiul moldovenesc a Armatei a paisprezecea Sovietice (din 1956). Armata a paisprezecea Rusă a rămas pînă azi pe teritoriul fostei republici unionale, actuala Republică Moldova, păzind probabil cel mai mare depozit european de armament stocat în vestul Uniunii Sovietice în expectativa unei a treia conflagraţii mondiale.

În 1984 cartierul general al Armatei a paisprezecea a fost mutat de la Chişinău la Tiraspol.Harta auto-proclamatei Republici TransnistrenePrezenţa acestei mîini de fier a încurajat şi generat crearea unui pol de putere rusă şi rusofilă pe malul stîng al Nistrului. La 2 septembrie 1990, în epoca U.R.S.S. adică, republica moldovenească transnistreană a fost proclamată unilateral, ţintind ca minuscula regiune dominată de Armata a paisprezecea Sovietică să devină republică unională, adică egală a RSSM în cadrul Uniunii Sovietice.

Formal, preşedintele U. R. S. S. Mihail Gorbaciov a declarat această proclamare nulă.Transnistria cea care a bătut monedele prezentate aici este pe cale să apară în istorie, imediat după spargerea de la sine a Uniunii Sovietice. La 25 august 1991 Republica Moldova se proclamă independentă.  

 O dată cu Independenţa Republica Moldova solicită guvernului U.R.S.S. să pună capăt ocupaţiei şi să-şi retragă armatele de pe teritoriul naţional. Independenţa este urmată de redobîndirea principalelor valori naţionale pierdute vreme de cincizeci de ani: culorile naţionale, limba şi literatura naţională, leul ca monedă. Imnul devine chiar Deşteaptă-te române pentru o vreme.

În Tiraspol, important oraş estic al Republicii Moldova s-a aflat şi se mai află încă o importantă bază militară sovietică şi acum rusească. Procesul de rusificare fiind mai puternic pe fîşia estică, atît ruşii cît şi cei nu neapărat ruşi însă simţind Rusia mai aproape de inima lor sînt predominanţi.

În mod evident, comunităţii rusofile nu i-au convenit schimbările fireşti prin care trecea de acum independenta Republică Moldova. Susţinuţi şi înzestraţi de puternica Armată a 14-a Rusă cu sediul la Tiraspol, alogenii din regiune au lansat un puternic asalt asupra autorităţilor statale, intenţionînd să răstoarne complet conducerea Republicii Moldova.Abia după ce Republica Moldova devine membră O.N.U., preşedintele Mircea Snegur (1990 – 1996) autorizează acţiuni militare împotriva rebelilor care atacau posturile de poliţie moldoveneşti pe malul stîng al Nistrului şi în zona oraşului Tighina.

 Întîi guvernul Moldovei dă minorităţii ruseşti din Transnistria două zile pentru a depune armele, prin Apelul Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stîng al Nistrului publicat la 17 martie 1992 în Moldova suverană, apoi la 1 aprilie acelaşi an trimite grupuri de poliţişti în oraşul Tighina.

Textul apelului:

„CONCETĂŢENI! In pofida eforturilor perseverente ale conducerii Republicii Moldova, orientate spre soluţionarea prin mijloace paşnice a conflictului din raioanele de pe malul stîng al Nistrului, liderii de la Tiraspol au împins aventura lor politică extremistă, cu un caracter net antipopular, pînă la sfîrşitul ei logic – războiul civil. In ultimele zile, au fost declanşate atacuri fără precedent prin amploarea lor asupra structurilor legale ale puterii, populaţia civilă este terorizată, au loc diversiuni banditeşti.

 Astfel, la 14 martie, au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităţilor Vadul-lui-Vodă şi Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, teroriştii şi cazacii mercenari au capturat o cantitate mare de armament.

Ca urmare a agravării situaţiei, conflictele armate capătă un caracter general, antrenînd in ele tot mai mult populaţia paşnică. Creşte numărul victimelor.În această situaţie, adresăm populaţiei de pe malul stîng al Nistrului chemarea de a sprijini structurile legale ale puterii, în efortul lor de a constrînge formaţiunile banditeşti să depună armele, iar pe mercenari – să părăsească republica noastră.

Ne adresăm, de asemenea, cetăţenilor care prin forţa împrejurărilor au nimerit sub influenţa puciştilor tiraspoleni şi au pus mîna pe arma: încă nu e tîrziu să înceteze acest război absurd, înca nu e tîrziu să se dea dovadă de înţelepciune şi de conştiinţă civică.

Propunem ca timp de 48 de ore, începînd cu orele 18.00 ale zilei de 15 martie a.c., să fie predate benevol armele către organele legale ale puterii. În caz contrar, organele republicane de menţinere a ordinii vor lua toate măsurile necesare pentru apărarea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, împotriva samavolniciilor dezlănţuite.

Facem apel către militari să respecte principiile neamestecului în treburile interne ale republicii noastre, să respecte legile ei şi să contracareze cu hotărîre încercările de capturare prin violenţă a armelor şi de folosire a lor împotriva populaţiei paşnice.

Concetăţeni! În acest moment hotărîtor şi de grea încercare, de fiecare dintre noi depinde dacă vom împinge republica în hăul războiului civil sau ne vom da seama şi vom proceda la munca paşnică făuritoare întru binele poporului Moldovei.”

În apărarea separatiştilor apar mercenari cazaci, care călătoresc nestingheriţi prin Ucraina către Republica Moldova.

Armata a paisprezecea furnizează armament rebelilor, care astfel depăşesc cu mult în dotare capacitatea Republicii Moldova de a face faţă unui război fratricid; noul stat suveran nu avea armată ci doar forţe slab înarmate ale Ministerului de Interne.

Vicepreşedintele rus Aleksandr Ruţkoi comite pe faţă un grav amestec în treburile interne ale statului moldovean, vizitînd Transnistria la 5 aprilie şi cerînd independenţa regiunii separatiste.

 Ruţkoi declară: „Suntem la un pas de un război total”.

La 22 iulie preşedintele Mircea Snegur spune în parlamentul Moldovei că republica este practic în război cu Rusia. Generalul Lebed, comandantul armatei a paisprezecea din iunie 1992, a declarat că poate fi în Bucureşti cu armata sa la 24 de ore după emiterea ordinului, ţintind să descurajeze orice posibilă tentativă din partea statului român din dreapta Prutului de a sprijini Moldova independentă.

Lebed a fost simultan membru al parlamentului rus şi al parlamentului autointitulatei republici transnistrene. Deşi s-au emis şi acte de identitate locale, majoritatea parlamentarilor transnistreni au dobîndit cetăţenie rusă, nu moldovenească.

 Războiul a durat aproximativ şase luni, încetînd o dată cu armistiţiul de la 21 iulie 1992, care a confirmat practic pierderea malului stîng al Nistrului pentru statul suveran, membru al O.N.U., Republica Moldova, şi a oraşului Tighina pe malul drept.

Mulţi dintre voluntarii războiului transnistrean erau veterani ai crudului război din Afganistan, ei îmbrăcînd din nou cu ocazia conflictului de la Nistru celebra bluză vărgată pe care au purtat-o soldaţii sovietici într-un război care nu-i privea, de această dată însă pentru a-şi apăra propriul cămin.

Celebrul poet român Adrian Păunescu, născut în 1943 în stînga Prutului, a adus cenaclul său artistic pînă în tranşeele războiului transnistrean pentru a încălzi inimile luptătorilor.

Tînăra Republică Moldova nu a primit din partea României sprijin politic efectiv, în ciuda datoriei morale avute de a ajuta pe fraţii ameninţaţi.Apărător al statalităţii moldoveneşti, Ilie Ilaşcu a fost capturat împreună cu alţi patru camarazi la 2 iunie 1992 de către autorităţile autoproclamate din Transnistria.

 După şase luni de judecată, tribunalul transnistrean l-a găsit vinovat de crime de război şi terorism şi, ca atare, l-a condamnat la moarte. Ilaşcu şi grupul său au fost judecaţi ţinuţi într-o cuşcă zăbrelită, ca nişte animale de circ.

La data condamnării, Ilie Ilaşcu, al cărui caz devenise deja notoriu, fusese ales ca membru al Parlamentului Republicii Moldova.

Doar o hîrtie purtînd numele său a marcat prezenţa sa în parlament, Ilie Ilaşcu stînd ani lungi în temniţă, în izolare şi lipsit de asistenţă medicală. În anul 2000, încă în închisoare fiind, a fost ales senator de Bacău în Parlamentul României. În această nouă calitate, Ilie Ilaşcu a devenit membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deşi aflat încă în captivitate transnistreană.

 Abia în 2001 a fost eliberat, probabil ca urmare a presiunii internaţionale asupra Federaţiei Ruse, care la rîndul ei a exercitat presiuni asupra autoproclamatei republici din stînga Nistrului.

Ultimii camarazi de luptă ai lui Ilie Ilaşcu au fost eliberaţi din detenţia ilegală de la Tiraspol de-abia în iunie 2007, după 15 ani de închisoare.

Un status quo destul de greu de înţeles s-a instaurat de atunci în Republica Moldova, un microstat de expresie rusă autoproclamîndu-se peste două oraşe avînd împreună pînă la 300.000 de locuitori şi peste cîteva localităţi mărunte.

Ca şi statul ţarist şi cel sovietic, autorităţile tiraspolene de azi preferă pentru Tighina denumirea turcească, mai recentă, de Bender (însemnînd port).

Republica Moldovenească Nistreană, după cum de altfel se autointitulează, este practic ultimul loc din Europa de azi unde secera şi ciocanul au fost păstrate ca semn al autorităţii.

 

 Fără a fi recunoscută (formal cel puţin) de vreo autoritate internaţională sau de măcar un alt stat, Transnistria are totuşi preşedinte şi parlament (Soviet Suprem).

Armata a 14-a continuă să se afle la Tiraspol, în ciuda intenţiei formale de a părăsi teritoriul Republicii Moldova, astfel că Moscova păstrează la îndemînă un şah mat pentru autorităţile din Chişinău.

Generalul Lebed, şef al acestei armate în timpul războiului şi după războiul de la Nistru, deşi cetăţean rus, a devenit membru al parlamentului autoproclamatei republici de la Tiraspol. Europa dar şi alte state democratice evită să se implice într-o problemă în care Rusia s-a implicat mai serios decît la nivel de declaraţii.

Conform rezultatelor recensământului transnistrean din 2004, în Transnistria sînt 31,9 % moldoveni, 30,3% ruşi, 28,8% ucraineni şi alte variate etnii în proporţii neînsemnate.
Formal, întreg teritoriul Transnistriei de azi aparţine integral Republicii Moldova.

În fapt, preşedintele Republicii Moldova, nu poate vizita zona separatistă.

 Igor Smirnov, preşedintele autoproclamatei republici, este un fost muncitor din Kamceatka, adică de la frontiera Rusiei cu Japonia, şi este sosit în Moldova abia în 1987.

Războiul de la Nistru a fost pentru Moldova din stânga Prutului un război defensiv.

 

 

Imagini pentru tr moldova map

Mulţumită luptelor duse de poliţişti şi voluntari, statul moldovenesc a fost capabil să îşi păstreze marea majoritate a teritoriului şi până în prezent, un caracter românesc.

 

 

Încheiere

 

La o privire retrospectivă critică asupra evului mediu românesc şi a epocii moderne, trebuie remarcat faptul că Imperiul Otoman a avut o importanţă covîrşitoare în conservarea identităţii şi existenţei ca naţiune a românilor după căderea sub suzeranitate turcească a Ţării Româneşti, apoi a Moldovei şi ulterior şi a Transilvaniei.

Cu toate că cei aproape 400 de ani de suzeranitate turcă au dus la diminuarea importanţei politice a românilor în Europa Evului Mediu şi la sărăcirea nefirească a ţărilor locuite de ei, la ţinerea în ignoranţă a maselor largi şi la gravarea în psihicul românesc a unor metehne orientale grave, de care nici astăzi nu se pot dezbăra, cu toate acestea, prezenţa otomană a protejat sute de ani spaţiul românesc de expansionismul rus şi apoi austriac.

Stăpînirea turcească nu a impus colonizări de popoare străine în principate, nu a reuşit să forţeze schimbarea confesiunii creştin ortodoxe sau a orînduirii statale şi bisericeşti, nu a folosit deznaţionalizarea ca mijloc de control politic şi s-a soldat doar cu pierderi teritoriale (zonele raialelor Giurgiu, Brăila, Hotin şi Bugeacul-Basarabia propriu-zisă).

Marile pierderi teritoriale suferite de români, inima istorică a Moldovei (1775) ce a fost botezată de austrieci Bucovina şi apoi jumătatea de la est de Prut a principatului (1812) botezată de ruşi Basarabia au fost posibile doar pe fundalul slăbirii puterii otomane în Europa (împotriva căreia s-au luptat cei mai iluştri voievozi români!) şi apoi a dispariţiei acesteia.

 Destrămarea treptată a imperiului european otoman a condus încet dar sigur la desfiinţarea principatului Transilvaniei, la dispariţia aproape completă a elementului românesc (şi tătărăsc) în Transnistria, la dezrădăcinarea şi risipirea puternicei tulpini aromâneşti din Grecia ulterioară războaiele balcanice şi din statele învecinate.

 Ceea ce a caracterizat în mare măsură Imperiul Otoman este astăzi un concept modern, obligatoriu în oricare stat al lumii şi impus atît de principiile umanitare cît şi de marile puteri: toleranţa etnică şi religioasă. 

În scenariul prăbuşirii dominaţiei otomane în Europa cu o sută de ani mai devreme, la începutul mileniului al treilea situaţia elementului românesc ar fi putut fi în Republica Moldova similar cu cel din Transnistria de azi iar în România de azi similar cu cel din Republica Moldova. 

 

Sursa: Basarabia literara md.

 

11/04/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: