„Republica” de la Ploiesti

 

 

 

 

Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală.

În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziţie puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac şi al luptelor intestinale dintre liberalii „roşii” din opoziţie şi conservatorii de la putere.

 

 

 

 

Foto: Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern -Sigmaringen (n. 20 aprilie 1839), domn al Principatelor Romane  si apoi rege al  României din  1866, pana la data decesului sau, in 10 octombrie 1914.

 

 

„De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului şi părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide” (Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998).

Exista îngrijorarea că Franţa nu priveşte cu ochi buni, în noul context politic, un prinţ german pe tronul României (deşi Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol).

Temerea nu era cu totul neîntemeiată.

În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneţia şi nou constituitul stat dunărean.

În aceste condiţii, nu este de mirare că în interior se închegase o mişcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei.

Potrivit nepotului şi biografului lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, în fruntea conspiraţiei se afla chiar  viitorul artizan al sistemului modern bancar românesc.

Scopul principal al miscarii era detronarea Principelui Carol şi numirea unei regenţe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în ţară a unui văr al lui Napoleon al III-lea.

Momentul ales a fost determinat de informaţiile (eronate şi pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forţelor militare franceze în faţa prusacilor, la Gravelotte.

Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, unele dintre acestea neputându-se menţine nici măcar şase luni.

În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.

Izbucnirea războiului franco-prusc, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.

Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească simultan mişcarea, care fusese gândită la Bucureşti de un Comitet ce-l includea şi pe Ion C. Bratianu, alături de deja pomenitul Eugeniu Carada.

Centrele revoltei erau Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada- colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.

Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiştilor, în timp ce Theodorian-Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare”.

De acţiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic şi exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane şi care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autorităţile, fiind arestat de câteva ori.

Aceasta este însă una dintre faţete, ce conturează profilul unui om al veacului său.

De cealaltă parte se află un patriot autentic ce şi-a probat curajul nebunesc în luarea Griviţei din timpul Războiului Independenţei, act pentru care va fi răsplătit cu funcţia de aghiotant al celui împotriva căruia se ridicase la 1870, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani.

„Eminenţa cenuşie”, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care îşi va proba aceste calităţi 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale.

Candiano-Popescu îi face un portret convingător: „Ziarist meşter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluţionar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit şi cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), şcoală bizantină, el e solul trimes de comitetul din Bucureşti ca să ridicăm steagul revoltei.Mai târziu ridică Banca Naţională şi fuse, şeful ocultei”.

Planul de acţiune  a fost  definitivat de Candiano-Popescu, împreună cu fruntaşii liberali din Prahova, la locuinţa lui Radu Stanian, viitor deputat şi primar al Ploieştiului, caracter „vesel, iubind lăutarii şi petrecerile, avocat, nu învăţat, dar cu mare talent, popular, prietenos, om de curaj şi de jertfă, liberal convins, patriot, simpatic”.

Între „revoluţionarii” ploieşteni se detaşează figura lui Stan Popescu, „vechi garibaldian, temperament revoluţionar. Om cu mare curaj şi avânt. Luptător aprig, cu moravuri uşoare şi fără scrupul în privinţa mijloacelor, dar patriot în stare a se jertfi”. Va fi portretizat de Caragiale în nuvela Boborul, apărută 25 de ani mai târziu.

De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu:

„Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental”.

Acţiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofiţerii de la Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre Franţa  şi Prusia.

 Alexandru  Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare si avea să explice că a procedat astfel din două motive:

1) Primul, de ordin intern, fiind hotărât să dea „o lecţie de protestare energică” contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia „să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“;

2) Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.

Pornind de la casa lui Radu Stanian în dimineaţa zilei de 8 august, complotiştii se deplasează spre piaţa centrală a Ploieştiului, pe acordurile imnului „Libertăţii”, intonate de Fanfara Gărzii Civice.

În fruntea mulţimii se află Candiano-Popescu, care duce steagul roşu al Revoluţiei. Mai multe feţe bisericeşti, între care Nicolae Ioachimescu în odăjdii şi cu crucea în mână, însoţesc alaiul revoluţionar.

Primul pas este ocuparea telegrafului de către Guţă Antonescu, zis „Grădinarul”. Din pricina unei imprudenţe comise de acesta, la Bucureşti ajunge o telegramă care anunţă evenimentele.

În acest moment, autorităţile decid să-l aresteze pe Brătianu, care era atunci la Piteşti şi care va fi transportat la închisoarea de la Câmpulung.

Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841 d.25 iunie 1901) , avocat,ziarist și general al armatei române.

 

Fără să cunoască întorsătura neaşteptată a evenimentelor, Alexandru Candiano-Popescu, autoproclamat prefect de Prahova al guvernului revoluţionar, citeşte mulţimii adunate în piaţă (câteva sute de ploieşteni), o aşa-zisă telegramă de la Brătianu, prin care este anunţată victoria complotiştilor:

Aici, în faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica:

„Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte“, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu. Totodată, Candiano Popescu a anunţat că el a fost numit prefectul judeţului Prahova.

Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ“.

Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni ” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor“.

Candiano Popescu i-a prezenat si maiorului Polizu, comandantul unităţii miliare, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut:

„Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern.

Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată“.

Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma.

Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.

 

 

 În această atmosferă înflăcărată, pompierii şi călăreţii fraternizează cu revoluţionarii.

Se începe preluarea puterii locale. Candiano-Popescu împarte în dreapta şi în stânga funcţii publice în sala mare a Primăriei, unde portretul Principelui Carol este dat jos.

De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:

„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.

Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.

Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.

Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.

Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, “prefectul” a expediat  ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:

„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă.

În Ploieşti mare entuziasm“.

Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat  guvernul de la Bucureşti.

 De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu: „Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental”.

Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu.

Pentru conspiraţioniştii realişti de la Bucureşti, şi mai puţin pentru Candiano-Popescu, era clar că mişcarea eşuase o dată cu arestarea lui Ion C. Bratianu.

În acest scop este trimis la Ploieşti Eugeniu Carada, cu misiunea de a opri acţiunile revoluţionarilor.

Decizia îi este comunicată lui Candiano-Popescu pe la orele 16.00, moment în care acesta renunţă, sesizând că orice opoziţie ar fi fost inutilă, şi se îndreaptă spre Buzău unde se pune la dispoziţia prefectului.

La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare“.

În Proclamaţia Consiliului de Miniştri către cetăţenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti“, iar „criminalii vor da seamă justiţiei de faptele lor”.

Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte.

Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.

 8 august 1870 a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia fragedei şi încă neconsolidatei monarhii române. Unul dintre liderii conspiraţiei, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memoriile sale:

„La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deşteaptă.

Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când juraţii de la Târgovişte achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluţiei la Ploieşti.

Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluţionarii ieşeau din temniţă ca biruitori, Domnul voia să iasă din ţară ca biruit. Pe băncile şcoalei lui 8 August a învăţat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe”.

Avocatul Nicolae Fleva declara:

„Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! 

Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor“.

El a amintit că tot „revoluţiune” s-a numit şi actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.

Majoritatea revoluţionarilor sunt arestaţi, represiunea fiind condusă de acelaşi maior Polizu.

Procesul se va ţine la Târgovişte, fief conservator, procurorul desemnat cu instrumentarea cazului fiind chiar fratele lui Alexandru N. Lahovari, ministrul de Justiţie în funcţie.

La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa  Puterilor Garante.

Acţiunea din august 1870 a fost numită în derâdere „Republica de la Ploieşti“, fiind obiectul multor umorişti, şi mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi nici un document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.

Singura gazetă care a caracterizat acţiunea de la Ploieşti ca fiind republicană a fost „Trompeta Carpaţilor”.Ea rămâne o expresie a voinţei de a se asigura un regim democratic în România, de a bara eventualele tendinţe autocratice a domnitorului  Carol I.

 cat despre Alexandru Candiano-Popescu, acesta  îşi va răscumpăra cu prisosinţă gesturile năvalnice ale tinereţii pe redutele de la Griviţa şi va fi numit aghiotantul Regelui.

Ion C. Brătianu va deveni cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independenţa, iar România e proclamată Regat.

Eugeniu Carada  a fost  principalul artizan al Băncii Naţionale Române, pe care o va conduce din funcţia de director (a refuzat-o pe cea de guvernator), timp de 30 de ani.

Carol I a intrat  în istoria românilor ca suveranul cu cea mai lungă domnie, în timpul căruia România s-a schimbat, în mod categoric, la faţă.

 

 

Pentru aducerea aminte a acestui eveniment, din iniţiativa lui Dimitrie Brătianu a fost ridicată în Ploieşti Statuia Libertăţii.

Prof.dr.Ioan Scurtu si Historia.ro

Publicitate

Poetul basarabean Valeriu Matei a facut un apel la municipalitatea ploiesteana sa schimbe numele strazii Kutuzov din oras.

Valeriu Matei cere eliminarea lui Kutuzov de la Ploieşti

 

Prezent pentru cateva zile la Ploiesti, pentru a participa la manifestarile dedicate lui Constantin Stere, poetul basarabean Valeriu Matei a facut un apel la municipalitatea ploiesteana sa schimbe numele strazii Kutuzov din oras, scrie ziarul Prahova. Artera aflata in spatele Cinematografului “Patria» poarta numele comandantului rus Mihail Kutuzov, care a semnat, in 1812, Pacea de la Bucuresti, prin care Imperiul Otoman ceda Rusiei Basarabia. A urmat o perioada extrem de nefasta pentru populatia de peste Prut, aceasta fiind asuprita, umilita, masacrata de catre cei care ocupasera teritoriul.
Valeriu Matei l-a numit pe Kutuzov “calau al poporului nostru», mentionand vorbele acestuia: “Lasati-le romanilor doar ochii, sa aiba cu ce sa planga».

 “Va mentionez acest lucru pentru ca este o rusine, a declarat poetul in cadrul unei conferinte de presa. (…) Adresam o rugaminte prin intermediul presei, catre Consiliul Municipal Ploiesti, sa schimbe numele strazii.

 

Noi, basarabenii, nu vrem sa mai venim la Ploiesti si sa trecem pe strada Kutuzov» .

El a mai precizat ca in Basarabia nu mai exista localitati sau strazi care sa poarte acest nume.

La randul sau, directoarea Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Prahova, Lia Maria Voicu, a afirmat ca nenumaratele demersuri facute catre Primaria Ploiesti de catre aceasta institutie pentru schimbarea numelui strazii au ramas fara ecou. Muzeul ar dori ca aceasta artera, pe care se afla Muzeul “Ion Luca Caragiale», sa poarte numele lui Iorgu Caragiale.

Ana-Maria MAXIM

ELEMENTE DE GEOGRAFIA ROMANIEI .

     GEOGRAFIA ROMANIEI PE SCURT .

 

 

• Suprafata: 238391 kmp (91843 mile patrate) din care: 230340 kmp – pamant si 7160 kmp – ape.

• Populatia: 22.526.096 locuitori in 1998.

• Pozitia geografica: Stat situat in SE Europei Centrale, in nordul peninsulei Balcanice, pe Dunarea Inferioara, cu iesire la Marea Neagra. Romania se intinde intre 43° 37´ 07´´ si 48° 15´ 06´´ latitudine nordica si 20° 15´ 44´´ si 29° 41´ 24´´ longitudine estica. Paralela 45° (la jumatatea distantei dintre Ecuator si Polul Nord) traverseaza Romania la 70 km nord de capitala tarii si meridianul 25° longitudine estica (la jumatatea distantei intre Coasta Oceanului Atlantic si Muntii Urali) se intinde la 90 km vest de Bucuresti.

• Granite: Romania se invecineaza la nord si la est cu Republica Ucraina si, respectiv, cu Republica Moldova, la vest cu Ungaria, la sud-vest cu Serbia, la sud cu Bulgaria si la sud-est cu Marea Neagra. Doua treimi din frontiera este parcursa de rauri (Dunarea, Prutul, Tisa) si litoral (Marea Neagra), iar o treime este trasata pe pamant. (Total: 3149,9 km); (Terestre: 1085,5 km); (Fluviale: 1817,0 km); (Maritime: 247,4 km).

• Relief: Natura a fost foarte generoasa cu România, tara a carui relief nu este doar variat dar si armonios distribuit. Relieful este aranjat in trei mari etaje, bine diferentiate: cel mai inalt reprezentat de Muntii Carpati, cel de mijloc de Subcarpati si dealuri si podisuri, si cel mai jos reprezentat de câmpii, de vaile râurilor si de Delta Dunarii. Principala caracteristica a reliefului românesc este dispunerea sa in forma de amfiteatru.
  Muntii se intind in forma de arc in partea centrala acoperind 31% din suprafata tarii, dealurile si podisurile care pornesc in continuare ocupa 36%, iar câmpiile, ce se intind in sudul si in vestul tarii, cam 33%. Pornind din centru cu Podisul Transilvaniei (cu o altitudine de 400-600m) care e incercuit ca de o coroana de Muntii Carpati (cu inaltimi ce depasesc 2500 de m, cel mai inalt fiind varful Moldoveanu, 2544m) continuam cu dealurile care incing ca o curea muntii (ele nu depasesc 1000 de metri inaltime).
  La est si la sud Carpatii se continua cu Subcarpatii, care au o geneza similara cu a muntilor dar inaltimi mai mici (1000-500m), si la vest cu Dealurile de Vest, care nu depasesc 300-400 m altitudine. In est si sud-est se intind doua platouri – Podisul Moldovei si Podisul Dobrogei cu inaltimi intre 400 si 600 de metri.
  Câmpiile – vechi funduri de mari si lacuri – acopera apartea de sud si cea de vest a tarii si sunt joase si foarte plate. Intre Carpati si Dunare se afla Câmpia Româna, „grânarul” tarii, iar in vestul tarii se intinde Câmpia de Vest, strabatuta de multe râuri. Asezarea in scari a reliefului duce la aceeasi dispozitie a climei, solului, vegetatiei si faunei si implicit a asezarilor umane.

• Raurile: Reteaua de riuri are forma radiala, 98% dintre râuri izvorand din Muntii Carpati si varsandu-se, direct sau prin intermediul altor râuri, in Dunare. Dunarea, al doilea fluviu ca lungime din Europa (2860 km), din care 1075 km pe teritoriul României, se varsa in Marea Neagra prin trei brate (Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe), care formeaza o delta. Principalele râuri sunt: Mures (761 km pe teritoriul României), Prut (742 km pe teritoriul României), Olt (615 km), Siret (559 km pe teritoriul României), Ialomita (417 km), Somes (376 km pe teritoriul României), Arges (350 km).

• Lacurile: Exista in jur de 3500 de lacuri, dar doar 0.9% dintre ele au o suprafata ce depaseste 1 km patrat. Cele mai importante sunt lacurile provenite din fostele lagune de pe malul Marii Negre (Razim 425 km patrati, Sinoe 171 km patrati) si lacurile formate de-a lungul malurilor Dunarii (Oltenia 22 km patrati, Brates 21 km patrati). Lacurile glaciare se intâlnesc in Muntii Carpati (Lacul Bucura, cu o suprafata de 10,8 ha este cel mai mare dintre ele). In afara de acestea mai exista lacuri facute de om, importante pentru puterea energetica pe care o inmagazineaza, cele mai importante fiind cele de pe Dunare la Portile de Fier II (40.000 ha) si Portile de Fier I (10.000 ha, dar cu un volum de apa de 2.400 milioane metri cubi – de trei ori mai mult decat la Portile de Fier II), dar si cel de la Stânca-Costesti (5,900 ha) pe Prut si de la Izvoru Muntelui pe râul Bicaz (3.100 ha).

• Clima: România are o clima temperat continentala de tranzitie, specifica pentru Europa centrala, cu patru anotimpuri distincte. Diferentele locale sunt cauzate de altitudine si nesemnificativ de influentele oceanice in vest, de cele mediteraneene in sud-vest si continentale in est. In timpul iernii temperatura medie scade sub – 3°C si pe timp de vara se situeaza intre 22°C si 24°C. Temperaturile medii anuale sunt de 11°C in sudul tarii si de 8°C in nord. Temperatura minima inregistrata a fost de – 38.5°C la Bod, in Depresiunea Brasov, iar cea maxima de + 44.5°C la Ion Sion in Baragan. Media anuala a precipitatiilor scade usor de la vest catre estul tarii. Media anuala a precipitatiilor cazute este pe total de 637 mm, cu valori mai mari in zona de munte (1.400 – 1.000 mm/an) si mai scazute in Baragan (500 mm/an), Dobrogea si Delta Dunarii (400 mm/an).

• Vegetatia: Padurile, care in antichitate si evul mediu acopereau aproape intreaga suprafata a României (exceptând sud-estul tarii), au facut loc treptat terenurilor agricole. In zilele noastre padurile ocupa 26,2% (6.366.000 ha) din suprafata tarii, constând in paduri de fag (in jur de 2 milioane ha), de stejar (1,1 milioane ha), paduri de conifere (1,9 milioane ha). Se mai intâlnesc si alte specii precum carpen, plop, frasin, tei. Pasunile alpine acopera arii extinse la altitudini ce depasesc 1.800 m si sunt folosite in principal pentru cresterea oilor. Peste 400.000 ha (6,3% din suprafata totala) sunt afectate in mod vizibil (au devenit aride) de poluarea cu compusi sulfurici sau cu alti compusi proveniti din emisiile industriale.

• Fauna: Fauna României a fost si este inca una din cele mai bogate si variate din Europa, continând specii rare sau chiar unice pe continent. Capra neagra, ursul brun, cerbul carpatin, lupul, râsul, jderul, cocosul de munte sunt specii ce populeaza muntii, iepurii, vulpile, mistretii, caprioarele, potârnichile, pitpalacii sunt intâlniti pe dealuri si in zona de câmpie. Delta Dunarii cu o arie de 5.050 km patrati (din care 4,340 km patrati pe teritoriul României) ramâne sanctuarul pasarilor salbatice si a pestilor (crap, stiuca, salau, somn, etc.). Sturionii (de la care se obtine caviarul) pot fi gasiti pe cursul inferior al Dunarii iar delfinii, heringii, calutii de mare, chefalii in Marea Neagra. Pescuitul intensiv si cresterea poluarii (la care s-a adaugat si braconajul in ultimii ani) au diminuat semnificativ cantitatea de peste in ultimele doua decenii. Extinderea zonelor populate a redus libertatea de miscare a animalelor si resursele de vânatoare au scazut cu 10-20% in ultimii ani.

• Protectia mediului: Preocuparile pentru protectia mediului natural s-au facut resimtite inca de la sfârsitul secolului al XIX-lea, când s-a facut tranzitia de la atitudinea de admirare pasiva a frumusetilor naturii la cea activa de actionare pentru protectia ei si de prevenire a exploatarii abuzive a bogatiilor naturale. Prima lege pentru protectia mediului (Legea pentru Protectia Monumentelor Naturii) a fost adoptata in 1930 si, un an mai târziu, a luat fiinta Comisia penru Protectia Monumentelor Naturii care functioneaza si astazi sub patronajul Academiei României. Aceasta lege a fost urmata de multe alte reglementari, dar Legea de protectie a mediului a fost efectiv adoptata abia in 1973. In prezent sunt in jur de 630 de zone protejate in România, acoperind o suprafata totala de 1.200.000 ha. In afara de acestea exista trei rezervatii ale biosferei, 14 parcuri nationale si 362 rezervatii naturale. Parcul National Retezat (care a luat fiinta in 1935), Parcul National Rodna (care a luat fiinta in 1990) si Delta Dunarii (rezervatie infiintata in 1938) au fost incluse de UNESCO in cadrul rezervatiilor biosferei, pe lista proprie de monumente ale naturii protejate.

• Populatia: La 1 ianuarie 1998 România avea o populatie de 22.526.096 ( aproape de cea din Venezuela sau din Malaiesia), situându-se pe locul 43 in lume si pe locul 13 in Europa din acest punct de vedere. In mediu urban traiesc 12.387.000 locuitori ceea ce inseamna un procent de 55,0% din populatia totala a tarii, iar in cel rural 10.139.000 locuitori, adica 45,0%. Populatia pe sexe: barbati 11.027.000 (49%) si femei 11.499.000 (51%). 24 de orase au peste 100.000 de mii de locuitori; in ele traiesc 7.007.000 locuitori, care reprezinta 56% din populatia urbana. Principalele orase in raport cu numarul de locuitori sunt: Bucuresti (2,032,000), Iasi (349,000), Constanta (344,000), Cluj-Napoca (333,000), Galati (332,000), Timisoara (327,000), Brasov (316,000), Craiova (314,000), Ploiesti (253,000) si Braila (234,000). Cresterea populatiei (dupa anii de recensamant): 8.600.000 (1859); 12.923.600 (1912); 14.280.729 (1930); 15.872.624 (1948); 17.489.450 (1956); 19.103.163 (1966); 21.559.910 (1977), 22.810.035 (1992). Numarul maxim de locuitori a fost atins in 1989 – 23.151.564. Astazi in jur de 8 milioane de români traiesc in afara granitelor tarii.
  Densitatea (1998): 94.5 loc/km patrat, aproape aceeasi cu cea din Austria sau din Slovenia, pe locul 74 in lume si 26 in Europa.
  Rata natalitatii: 10,5 %0; rata mortalitatii 13,2%0. Sporul natural: – 2,7%0. Sporul natural negativ a fost inregistrat inca din 1992 si a avut ca rezultat diminuarea populatiei tarii. Se inregistreaza 6,5 casatorii si 1,54 divorturi in medie la mia de locuitori. (date din 1997)
  Speranta de viata(1994-1996): 69,05 ani. 65,30 ani pentru barbati si 73,09 ani pentru femei. 69,84 ani in zona urbana, 67,99 ani in cea rurala.
  Structura pe vârste (1 ianuarie 1998): 0-14 ani – 19,2%, 15-59 ani – 62,3%, 60 ani si peste – 18,3%.
  Structura etnica In conformitate cu recensamantul din data de 7 ianuarie 1992 populatia României era 22.810.035 din care 20.408.542 (89,4%) români si 2.401.493 (10,6%) minoritati etnice. Din totalul de minoritati etnice 1.624.959 (7,1% din totalul populatiei României) maghiari; 401.087 (1,7%) romi; 119.462 (0,5%) germani; 65.764 (0,3%) ucrainieni; 8.955 (0,04%) evrei.
  Emigrarea Intre 1990 si 1996 255.034 de cetateni romani au emigrat, dintre care 99.715 etnici germani. In 1990, 96.929 persoane au emigrat si in 1996 – 21.526. In aceeasi perioada 27.948 persoane s-au repatriat.

Impartirea teritoriala a Romaniei.
Impartirea administrativa: judete, orase si comune.
Provincii traditionale: Din punct de vedere istoric, exista 3 provincii traditionale: Valahia (formata din regiunile Oltenia, Muntenia si Dobrogea), Moldova si Transilvania (formata din regiunile Banat si Transilvania).
Capitala: Bucuresti municipiu (suprafata de 1.521 kmp, impartita in 6 sectoare + sectorul agricol Ilfov) avand populatia de 2.032.000 (1998). Situat in sudul tarii, in Campia Romana (altitudine 85 m), orasul dateaza din secolul al 14-lea si este atestat pentru prima data in 1459 ca resedinta a domnitorului Vlad Tepes. Capitala Valahiei intre secolele 17 si 19 si a Romaniei din anul 1862.
Judete. Unitate administrativa condusa de un consiliu judetean si de prefect. Consiliul judetean este ales si functia lui este de coordona activitatile consiliilor comunale si orasenesti. Guvernul numeste un prefect in fiecare judet ca reprezentantul sau local. In România sunt 41 de judete si municipiul Bucurestiul, capitala cu un statut similar cu cel de judet. In medie un judet are o suprafata de 5800 kmp si o populatie de 500.000 de locuitori.
Orase. Unitate administrativa condusa de un consiliu local si de un primar, ambele alese prin vot. Orasele cu functii importante sunt declarate municipii. In România sunt 262 orase dintre care 80 de municipii. Principalele orase in raport cu numarul de locuitori sunt: Bucuresti (2.032.000), Iasi (349.000), Constanta (344.000), Cluj-Napoca (333.000), Galati (332.000), Timisoara (327.000), Brasov (316.000), Craiova (314.000), Ploiesti (253.000) si Braila (234.201).

Sursa:Manuale scolare de geografie